Un studiu publicat de BANCA MONDIALA afirma ca ORTODOXIA e precursoarea…. COMUNISMULUI si factor de inapoiere. Raspunsuri care DEMONTEAZA tezismul anti-ortodox si anti-est-european al studiului. Ce se ascunde in spatele acestei fabricatii marca BM?

• Historice/ George Damian: ”La muncă, ortodocșilor!” Fundamentarea pseudo-științifică a atitudinii anti-ortodoxe prin falsificarea istoriei

Banca Mondială a publicat un studiu care poate fi rezumat prin zbierătul bețivului personificat de Victor Rebengiuc în filmul Balanța: ”Băăă, enoriașilor, bă! (…) La muuuncăăă, ortodocșilor!” (aici)

Metodologia științifică îmi aduce aminte de cercetătorul care îi comandă puricelui ”Sări!” – și puricele sare; după care îi taie picioarele puricelui și iar îi comandă ”Sări!” – și puricele nu mai sare; cercetătorul notează conștiincios concluzia: ”După ce i se amputează picioarele, puricele nu mai aude”. Dar să intrăm în chestiune.

Studiul intitulat ”Communism as the Unhappy Coming” este semnat de Simeon Djankov și Elena Nikolova. Teza: ortodocșii sunt mai puțin fericiți decât catolicii sau protestanții, ortodocșii dețin un capital social mai scăzut, preferă ideile învechite și locurile de muncă sigure, sunt înclinați spre idei de stânga și sprijină implicarea guvernamentală în economie – la fel, spre deosebire de protestanți și catolici. În același timp ortodoxia a fost un predecesor al comunismului, pe care l-a urmat în chip natural, în ciuda încercării regimurilor comuniste de a eradica sentimentul religios. Să vedem structura studiului.

Introducerea. Este reluată teza expusă în rezumat și extinsă, sunt indicate fundamentele teoretice: Max Weber cu Etica protestantă (lucrarea de sociologie din 1904 care susține ideea că capitalismul a apărut în țările protestante ca urmare a doctrinei confesiunii protestante a creștinismului); pentru partea cu ”ortodoxia a precedat comunismul în mod natural” este invocat Nikolai Berdiaiev cu Originile comunismului rusesc din 1937.

Citatul cheie (p. 5):

Our argument builds on the idea that deep-rooted theological differences between Orthodoxy and the other two Christian denominations are responsible for differences in attitudestoday. Western Christianity (which gave rise to Catholicism and Protestantism) placed emphasis on rationalism, logical exploration, individualism, and the questioning of established authorities. Eastern Christianity (from which Eastern Orthodoxy originated) was associated with mystical and experiential phenomena, was more affectionate and communitarian, and put less emphasis on law, reason and questioning authorities. Remarkably, these long-run attitudinal differences survived after nearly fifty years of communism. Religious activities were suppressed in most former communist countries during the totalitarian period, as political elites believed that religion was incompatible with the advancement of communism. (…) At the same time, communist governments maintained those aspects of Orthodox theology – including the emphasis on tradition and communitarianism – which were useful for spreading and solidifying communist ideas. In this regard, Orthodoxy provided a useful condition for the growth of communist regimes. (…) At the same time, communist governments maintained those aspects of Orthodox theology – including the emphasis on tradition and communitarianism – which were useful for spreading and solidifying communist ideas. In this regard, Orthodoxy provided a useful condition for the growth of communist regimes.

Cadrul teoretic. O introducere sumară a istoriei creștinismului: Biserica Catolică s-a impus ca actor politic în lumea occidentală datorită averii acumulate de Scaunul Papal; Biserica Ortodoxă a rămas sub influența și controlul împăraților bizantini care s-au amestecat constant în chestiuni bisericești.

Citatul cheie (p. 10):

As a result, Protestantism led to religious individualism, innovation and the tendency to question established authorities. The secularization of these religious attitudes was essential for the overall societal evolution of Western Europe, as well as for the breakthroughs associated with the industrial evolution (Markides 2005, p. 180-181).5 The rational perspective has been interpreted differently in Eastern Orthodox Christianity. As Huntington (1996, p. 69-70) explains, the Orthodox civilization inherited far less from the Classic civilization compared to the West. First, Orthodoxy puts less emphasis on law and reason. For instance, the Orthodox doctrine of God, and Orthodox theology more generally, never developed in the Western rational sense but were closely associated with mystical, experiental and ascetic phenomena (Berdyaev 1937, p. 9).

În continuare capitolul dedicat cadrului teoretic reia persecuțiile anticreștine ale regimurilor comuniste și se încheie afirmând că ortodoxia și comunismul și-au găsit afinități reciproce care le-au permis să conviețuiască, ba chiar ”anumite atribute culturale ale ortodoxiei au înflorit în perioada comunistă”. (!?)

Datele statistice. Aici sunt enumerate studiile statistice care arată că în țările ortodoxe se trăiește prost și oamenii sunt nefericiți – pentru că sunt ortodocși și nu din alte motive. Legătura dintre ortodoxie și bunăstare este făcută în baza cuantificării credinței: de câte ori merge intervievatul la biserică, de câte ori se roagă etc. Apoi sunt prezentate tabelele.

Concluzii. Natural, în această formă, concluzia este că datele statistice confirmă ipotezele enunțate în introducere. Autorii își iau o minimă măsură de precauție și arată că nu au pretenția să enunțe un model general valabil, dar totuși ipotezele sunt verificate de date.

Citatul cheie (p. 35):

This paper points out that theological differences among different Christian denominations may have set countries on different development paths long before the arrival of communism and that communist elites may have exploited cultural environments to their own benefit.

Să le luăm pe rând, începem cu fundamentarea teoretică.

Max Weber și Etica protestantă din 1904 care susține că țările nord-europene au demarat capitalismul ca urmare a teologiei protestante. După ce teza lui Weber a fost demonstrată drept falsă în mai multe rânduri în ultimii 100 de ani (Henryk Grossman, Davide Cantoni, H. M. Robertson, Sascha Becker, Ludger Wossmann etc.) nu ar mai trebui predată în facultăți decât ca exemplu de istorie a științei. Pentru Simeon Djankov și Elena Nikolova însă Max Weber rămâne piatră de temelie și doar în trecere, într-o notă de subsol par să-și amintească de faptul că s-ar putea ca teza lor fundamentală să nu fie valabilă.

Cât despre Nikolai Berdiaiev și teza că ortodoxia a fost predecesorul natural al comunismului părerea mea este ori că autorii studiului nu l-au citit pe Berdiaiev și au folosit niște rezumate greșit alese. Ori l-au citit și n-au înțeles nimic. Pentru că Berdiaiev spune de fapt altceva în Originile comunismului rusesc: că Biserica Ortodoxă Rusă a cam luat-o pe căi greșite după schisma din secolul al XVII-lea cu pretenția de a Treia Romă și că punctele comune dintre ortodoxie și comunism se datorează nu credinței ortodoxe, ci psihologiei sectare și schismatice a rușilor, iar comunismul rusesc nu este altceva decât imperialism și naționalism velico-rus, fără nici o legătură cu internaționalismul profesat în discursuri. Djankov & Nikolova intră în zona fraudei științifice cu citatele din Berdiaiev croite pe măsura tezelor lor. Cât despre colaborarea dintre ortodoxie și comunism pe baze de afinități reciproce voi vorbi mai la vale.

Mai pe scurt: fundamentele teoretice ale tezelor lui Djankov & Nikolova – o teorie expirată și niște citate trunchiate.

Istoria bisericii creștine și a diverselor sale confesiuni este expediată în câteva file, pe baza unei bibliografii de cultură generală – ceea ce este inacceptabil. Practic fiecare propoziție poate fi combătută. Lumea ortodoxă nu punea mare preț pe legi? O afirmație delirantă, sistemul legislativ din țările ortodoxe a fost extrem de complex încă de pe vremea împăraților bizantini. Apoi sunt comparate mere cu pere: știința așa cum o știm începe să se avânte după Renaștere, până atunci și catolicii aveau cam aceleași preocupări cu ortodocșii în materie de cercetare, fără mari diferențe. De sub dominația otomană ortodocșii nu au putut face saltul către știință, au rămas cu credința. Un mileniu și jumătate de istorie expediat în câteva file, cale sigură spre eșec.

Și acum despre ”colaborarea dintre comunism și ortodoxie pe bază de afinități”. Djankov & Nikolova ignoră istoria și originile comunismului: o lovitură de stat a unei grupări minoritare într-o țară aflată în război și cu armata în stare de rebeliune ce a adus la putere o clică sectantă milenaristă care s-a folosit de teroare pentru a-și impune și păstra puterea. Asta a fost revoluția bolșevică, nimic mai mult. Apoi ”extinderea comunismului”: punerea în practică a proiectelor imperialismului velico-rus sub acoperirea unei mantre sectare, creearea unui spațiu tampon din punct de vedere militar în țările est-europene, transformate concomitent într-un hinterland economic al imperiului condus de la Moscova.

Nimeni din țările ortodoxe sud-est europene nu și-a dorit înainte de Al Doilea Război Mondial instaurarea comunismului în baza afinităților ortodoxiei cu bolșevicii (cazul Mișcării Legionare din România ar fi de natură să demonstreze chiar contrariul!) Impunerea comunismului în țările ortodoxe a fost rezultatul unei înțelegeri dintre Churchill și Stalin. Nici nu-i de mirare că Djankov & Nikolova uită de cazul Greciei.

Acum câteva gânduri despre colaborarea ortodoxiei cu comunismul: a fost făcută din frică. După câțiva ani de politică de anihilare (de la asasinate până la lagăre de exterminare) organizațiile numite biserici ortodoxe nu au avut altă cale. Cazurile protestanților din Ungaria și al catolicilor din Polonia? Au rezistat mai bine pentru că au avut un sprijin extern constant. Ortodocșii nu au avut pe nimeni.

Iar citatul cheie din concluzii este de un ”rasism” sinistru: implică faptul că ortodocșii sunt condamnați fără nici o șansă de scăpare, doar pentru că sunt ortodocși.

La muncă ortodocșilor!

• Marginaliaetc/Dragos Paul Aligica: Ortodoxie, comunism si jocul cu focul al unor formatori de opinie iresponsabili

Face valuri un material despre relatia dintre ortodoxie si atitudini economice si politice, publicat ca Working Paper la Banca Mondiala de bulgarul Djankov si o coautoare. In sine articolul nu aduce nimic nou din punct de vedere tehnic (teoretic sau ca analiza empirica) la literatura despre relatia dintre variabila religie si economie, ordinea politica, institutionala etc. Autorii prezinta niste statistici, niste corelalatii si niste speculatii puse undeva sub semnul ideii formulate oarecum bizar ca “Rezultatele sunt consistente cu ipoteza lui Berdiaev potrivit careia communismul e succesorul Ortodoxiei.”

Bizar nu doar in sensul literar ambiguu de prima vedere al afirmatiei. Ci si in sensul ca in momentul in care pe baza unor date comparative din World Value Survey luate intre 2010 si 2016 faci afirmatii cu privire la evolutii si evenimente  istorice, institutionale, politice si culturale de lunga durata, multe dintre ele dependente de cale in moduri universal si antologic recunoscute ca Revolutionare, ai o problema metodologica destul de serioasa de clarificat. (In calitatea mea de est european si roman primesc regulat spre peer review  articole pe tema asta, deobicei studii cross section intre statele est europene sau regiunile Romaniei, si care deobicei trebuie respinse din doua motive: (1) neintelegerea tezei weberiene originare pe care se intemeiaza literatura despre relatia dintre religie si capitalism/ordine sociala sau/si (2) se dovedesc a fi instrumentarea statistica a unei erori de logica sau metodologie).

Asadar nu am sa comentez despre studiu si ce vrea sa demonstreze si ce demonstreaza de fapt etc… Sa spun doar atat: Nu demonstreaza ce cred unii cititori ca demonstreaza.

Comentariul meu se refera la altceva, mai grav: Producerea si difuzarea unor argumente si afirmatii iresponsabile politic care se pot dovedi in timp mai mult decat daunatoare est europenilor. Ati vazut campaniile regulate montate de elitele mediatice, politice si mai nou academice occidentale facute impotriva est europenilor. Nu ne-au iubit niciodata prea mult. Insistenta noastra anticomunista -le-am stricat speranta si gradina zoologica marxista- si pastrarea memoriei socialismului real le stau in gat. Toate acestea se pot transforma foarte rapid intr-un argument si un mecanism de decuplare a est europenilor de vest europeni, a nordului de sud, a unor regiuni de altele etc.

Aceste speculatii (legitime intelectual, chiar si fara claritate metodologica sau constiinta bibliografica) facute si prezentate aiurea, pot folosi foarte bine in mod convenient unor trenduri si decizii geostrategice. Pur si simplu pot deveni moduri de a rationaliza constiintei progresiste occidentale esentialmente rudimentare in ciuda pretentiilor (mereu in cautare de “buni”si “rai”, de victime si agresori de agresat) pentru a-i valida pozitii politice si decizii geopolitice discriminatoare si negative la adresa unor popoare si state est europene. “Aia din est sunt altfel. Aia sunt niste fascisti, niste colectivisti, niste xenofobi, niste comunisti, niste inapoiati etc.” (Observati ca nu logica sau coerenta este punctul forte al acestor elite). “Hai sa face noi intelegeri cu Rusia peste capul lor si da, ce ne pasa noua de esticii astia, ei sunt diferiti, mai aproape de rusi oricum… ” samd samd samd

Mai grav, in acest context a aparut rolul de intelectual sau formator de opinie est european “de casa”. Asta serveste elitele occidentale, dandu-le ce vor ele sa auda, la momentul potrivit. Vor in conjunctura elitele mediatice sa spuna ca esticii sunt aia si aialalta?! Pac! Apare publicistul est european de casa in una din platformele de propaganda si status din vest, cu un articol care spune exact ce trebuie! Si o spune el, ca est european… Constiinta progresista e impacata: “Ei o spun singuri, nu noi: Iata! E scris in NewYork Times! cu mana unuia dintre cei mai cunoscuti si indragiti comentatori din estul Europei! Are si date statistice”. “Date statistice?!” “Da, draga, date statstice!” “Ei, nu spune! Draga sunt un mare fan al datelor statistice, am o mare slabiciune pentru date, the bigger, the better, stiinta in general e o pasiune a mea…New York Times zici?!” samd samd samd

E si asta un rol social in structura de status si putere a lumii contemprane. Ca bufonul curtii in trecut… Si observ ca e din ce in ce mai mare concurenta pentru functia asta… Ei bine, am sa o spun: mie astia imi provoaca cel mai profund dispret.

• Adevarul/ Vasile Ernu: Leneşii pravoslavnici sau „natural born communist“. Măi, protestanţi civilizaţi: noi, „pravoslavnicii comunişti“, nu muncim pentru că zburăm în kosmos

Săptămîna trecută apăruse un „studiu“ al unor bulgari isteţi pe banii Băncii Mondiale care ne „demonstrează“ că pravoslavnicii sînt leneşi şi „natural born communists“. Ok. Nu o să intru în analiza textului. E o bazaconie ultraesenţialistă care pleacă de la cîteva ipoteze de lucru care nu au nimic ştiinţific (Weber & Berdiaev).

Însă altceva e interesant aici. Reacţia. Mai toţi conservatorii noştri au sărit ca arşi: vai, cum se poate? Nu sînt pravoslavnic. Ba din contra: vin de pe baricada „eticii protestante“, a celui „predestinat şi popor ales“. Pot să mă complac uşor în această poziţie „superioară“. Dar cum regula de aur la mine e să ţin cu marginalii aici sar în tabăra „tovarăşilor“ pravoslavnici). Nu prea simpatizez cu ei cu toate că au multe lucruri pe care le admir dar acum sînt nedreptăţiţi de pe poziţii „superior globale“. Nu se face. Bun.

Dar partea şi mai interesantă aici e că la noi această teză esenţialistă superioară e folosită de tot mainstream-ul conservator: de la intelectuali, la politicieni şi de la lideri de opinie, la presă. Ştiţi tezele veşnice. De unde ne vin problemele României: avem probleme de mentalitate, sîntem leneşi, nu sîntem civilizaţi etc. De ce nu putem ieşi din sărăcie? Păi mentalitatea, păi comunismul, păi lenea. Doar „elita” e ok: poporul e vai şi amar.

Aceste teze le folosesc zilnic „elitele“ noastră cu o ură îndreptată împotriva propriului lor popor în timp ce banii se distribuie cum se distribuie şi se scot din ţară cum se scot. Dacă teza pe care o auzim zilnic de la „elita“ noastră este adevărată atunci cu siguranţă că şi teza bulgarilor din „studiul“ Băncii Mondiale e adevărată: pravoslavnicii sînt cam leneşi şi comunişti. Sau: poporul e cam cu mentalitatea stricată şi cam leneş.

Cum vă place? Culmea e că pentru a demonta această teză e nevoie să apelezi la istorici, sociologi şi economişti cam marxişti. Şi asta doare. Toată şcoala (ca să mă refer doar la istorici) pe linia Braudel – Wallerstein cu a lor interpretare a „gramaticii civilizaţiilor“ & “sistemul mondial modern“ explică destul de clar cauzalitatea acestor „înapoieri“ şi sărăcii cronice ale periferiei capitalului. Pentru că problema sărăciei nu se află în „mentalitate“ şi „religie“, ci în felul în care e controlat şi distribuit circuitul capitalului. Munca nu e un garant al ieşirii din sărăcie o ştie mai orice cetăţean, dar mai puţin „elita“ noastră. (La noi Murgescu vine pe această linie ceva mai timid, dar util: decalajele istorice).

Bun. Acum terminînd în cheie ironică şi ca un „sectant“ devenit pe cîteva minute pravoslavnic (sau „tovarăş de drum“) pot spune cam aşa. Băi protestanţi civilizaţi noi pravoslavnicii sîntem leneşi însă lenea noastră ne-a trimis în cosmos înaintea voastră. Noi şi cînd ne odihnim sîntem mai productivi ca voi. Bucuraţi-vă că nu muncim că altfel ar fi jale de voi 😉 Pe partea cu Berdiaev – „natural born pravoslavnic-communist“ – nici nu mai intru în discuţie: l-am făcut din plictiseală şi pentru că avem un spaţiu nemărginit şi idei măreţe. Pot face un „studiu ştiinţific“ din asta oricînd şi dovedi „tezele“ mele de mai sus: „kosmosul e pravoslavnic & comunist“. Doar că Banca Mondială nu dă bani pentru asta. 😉 Mai glumim. Şi nu uitaţi. cînd „elita“ şi bancherii dau mesaje de felul acesta cu mentalitatea şi lenea asta înseamnă că vi se mai pregăteşte o ţeapă…

Recent, afirmaţiile lapidare ale reputatului istoric Neagu Djuvara despre rolul ortodoxiei în „înapoierea” noastră au făcut ceva vâlvă în spaţiul virtual, o vâlvă căreia i-a lipsit, însă, consistenţa. În mare, reacţiile s-au rezumat ori la satisfacţia pe alocuri răutăcioasă a celor care văd pusă la zid, încă odată, Biserica, ori la reacţiile stupefiate ale celor care au perceput în interviul istoricului un atac la adresa credinţei ortodoxe. S-a ratat, astfel (e adevărat că şi datorită formei superficiale în care d. Djuvara s-a exprimat), exact esenţa subiectului: posibila relaţie ce poate fi stabilită între religie şi civilizaţie. Câteva precizări care ar ajuta la stablirea cadrului în care o asemenea discuţie ar căpăta mai multă consistenţă se impun. Abia după stabilirea acestor cadre, o dezbatere ar avea rost. Care ar fi însă acestea?

1. Tezism, istorism, istorie – dificultăţi metodologice

Pentru început, să cercetăm problema binomului religie-civilizaţie. Principala problemă pe care o au susţinătorii tezei „ortodoxia înseamnă înapoiere” este tezismul lor a-istoric. Practic, se postulează o relaţie necesară între o credinţă specifică şi o stare civilizaţională. A face acest lucru, de la bun început, este greşit metodologic. Este aceeaşi greşeală pe care o fac, de obicei, creatorii de sisteme de interpretare a istoriei care descoperă „legi” de funcţionare a ei. Marx, de pildă, îşi falsifică în mod complet descoperirile sale legate de rolul structurii economice în evoluţia societăţilor nu pentru că le descrie, ci pentru că face din ele unicul factor, necesar şi determinant, al evoluţiei istoriei. Ca ipoteză explicativă, ca factor printre mulţi alţii, structura economică a societăţii este de luat în calcul în orice cercetare istorică sau sociologică serioasă. Postulată însă ca lege istorică sau ca relaţie deterministă, explicaţia structurii economice devine tezism, adică ideologie, adică propagandă şi politică.

În mod similar, a statua o relaţie univocă şi necesară între o religie şi starea de civilizaţie a unui popor este a proceda ca Marx. Evident că această relaţie este semnificativă istoric, însă ea trebuie luată în seamă doar în corelaţie cu ceilalţi factori importanţi: structura economică şi socială a societăţii, situaţia politică şi aşezarea geopolitică, momentul istoric, etc. Putem folosi, aşadar, relaţia religie-civilizaţie ca o ipoteză exploratorie, explicativă, dar nu ca lege.

O altă dificultate de ordin metodologic este de regăsit tot la nivelul premiselor. Este vorba, de această dată, de binomul progres-înapoiere. Când statuezi că lumea se află înscrisă într-o evoluţie către progres, atunci ieşim din istorie şi ne aflăm în plin istorism. În istorism, progresul devine o lege a istoriei animată de factori diverşi. Istoricul devine un fel de profet care intuieşte mersul progresului, identifică factorii care îl ajută sau cei care îl blochează, şi poate acţiona pentru îndepărtarea factorilor de rezisenţă sau opunere faţă de progres. După cum vedeţi, am depăşit cu mult istoria pentru a ne afla, iar, în plină politică. În cazul nostru, dacă se identifică ortodoxia drept factor de rezistenţă sau de blocaj al progresului, atunci putem ajunge foarte uşor la concluzia că trebuie îndepărtată sau, cel puţin, reformată. Adică se ajunge la constrângere.

Atâta vreme cât credem în legea progresului, nu putem face istorie deoarece deja aplicăm o grilă de interpretare pre-judecată asupra acesteia. Michel Foucault, printre alţii, au arătat falsitatea unui astfel de raţionament, când a analizat mecanismele de perpetuare a puterii. Nu Progresul sau Umanismul au determinat schimbarea modalităţilor de pedepsire a delicvenţilor în modernitate, spre deosebire de cel valabil Evului Mediu, ci o schimbare în patternul de funcţionare al mecanismului puterii.

Apoi, despre ce progres vorbim, la o adică? Progresul Terorii iluministe a Revoluţiei Franceze? Progresul războaielor mondiale şi al totalitarismelor? Nu ar fi mai bine să lăsăm poveştile iluministe şi să facem, cu adevărat, istorie?

2. Ortodoxia în istorie

Odată stabilit un posibil cadru în care se poate pune problema rolului pe care religia îl poate juca în istorie, să aruncăm o privire mai atentă afirmaţiei „ortodoxia înseamnă înapoiere”.

În durata lungă a istoriei, afirmaţia pică imediat testul falsificabilităţii: unul din cele mai longevive şi mai bogate civilizaţional dintre marile imperii a fost Imperiul Bizantin. E de menţionat, în treacăt, că unul din cele mai vaste coduri juridice, Codul lui Justinian, a fost pus la punct pe vremea unui împărat cu preocupări ortodoxe atât de pronunţate încât Biserica Ortodoxă îl cinsteşte ca sfânt.

Se poate însă replica faptul că afirmaţia istoricului Djuvara se aplică doar provinciilor româneşti. Aici exista deja răspunsul, pentru cine era interesat de subiect. Bogdan Murgescu, [în România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010),Polirom, 2010] ia în calcul rolul pe care credinţa ortodoxă l-a avut în formarea decalajelor economice. Concluzia este că nu poate fi identificat un rol specific în aceste decalaje. Mai degrabă reiese din analizele sale că ceea ce a provocat înapoierea a fost, printre altele, regimul de drastică spoilere fiscală l-a care au fost supuşi ţăranii. Oricum, în general, explicaţia decalajelor economice se regăseşte mai mult în regimul fiscal, legal, situaţia geopolitică şi modul în care acestea influenţează viaţa de zi cu zi şi activitatea economică a oamenilor.

Trebuie arătat încă un lucru. Ortodoxia, contrar opiniei majoritare dar neinformate, nu a făcut jocurile care contează în această ţară începând încă din sec. XIX. Noi trăim acum într-o modernitate creată de elitele paşoptiste, liberale, progresiste. Comunismul a fost şi el un program de vastă modernizare. Toate aceste regimuri au spoliat Biserica şi au căutat să o controleze. Discuţia e prea vastă pentru a intra în amănunte, însă măcar atâta lucru poate face oricine: să caute, istoric, să vadă care a fost programul ideologic ce a stat la baza fundării statului modern român şi să vadă câtă legatură are cu ortodoxia. Cei care ar contesta acest argument invocând rezistenţa „fondului” tradiţionalist la reformele „luminate” venite de sus ar trebui să demonstreze, în primul rând, valabilitatea şi realismul acestor reforme. Apoi, în al doilea rând, să demonstreze inepţia că oamenilor – de orice credinţă ar fi ei – le place să trăiască în sărăcie (nu este vorba aici de sărăcia aleasă de bunăvoie). În orice caz, este greu de înţeles de ce mai nimeni nu problematizează programul politic ce a stat la baza modernităţii româneşti dar foarte mulţi se mulţumesc cu teze superficiale de genul „ortodoxia e de vină”.

3. Acţiunea economică şi semnificaţiile ei

Ceea ce poate fi cercetat, în schimb, este modul în care o credinţă anume influenţeazăcomportamentul economic al oamenilor. Lucrul a fost inaugurat, în această direcţie, de Max Weber. Cercetarea sa a fost însă înţeleasă, cel puţin în spaţiul nostru, la fel de superficial: doar protestanţii fac capitalism, adică prosperitate. Adică tot în mod legic, şi nu tipologic sau fenomenologic, cum a făcut-o Weber. Ce se poate spune, aşadar, este că un ortodox acordă o altă semnificaţie actului economic decât îi acordă un protestant sau un catolic. Asta nu înseamnă că rezultatul acţiunii economice a ortodoxului va aduce mai puţini bani statului sau afacerii. Aici intră în joc ceilalţi factori, mult mai importanţi, cum ar fi mediul în care omul respectiv, ortodox sau protestant, acţionează economic.

Un cercetător care a făcut ceva similar lui Max Weber în România a fost Mircea Vulcănescu (a se vedea Scrierile sale economice). Vulcănescu a căutat întotdeauna să precizeze ethosul gospodăriei ţărăneşti, pentru a ajuta elita funcţionărească să aplice politicile potrivite acestui ethos. Adică, mai pe şleau, să nu îi încurce prea tare pe oameni în viaţa lor economică, ba chiar să caute să creeze acel mediu favorabil dezvoltării lor. Evident, fără mare succes, deoarece, atunci ca şi acum, politrucii au aplicat aceleaşi reguli abstracte, rupte de realitate şi de oameni, care mai mult au stricat decât au ajutat pe cineva.

Concluzii

Discuţia, fără îndoială, e mai vastă. Aici abia au fost puse câteva probleme banale care sunt, însă, ignorate straşnic într-o astfel de temă istorică. Ceea ce trebuie evitat este tezismul şi propagandismul. A statua faptul că înapoierea e produsă de un singur factor, şi acela ortodoxia, este ori superficial, ori tezist. Dacă vrem să facem istorie sau sociologie, trebuie să părăsim definitiv astfel de abordări.