Noua JUSTITIE PENTRU noua LUME, noii STAPANI AI TARII si “consolidarea” noului SISTEM AL FRICII. De la “statul de drept” catre “statul (in pozitie) de drepti” trecand prin EXEMPLARITATEA DOSARULUI TRANSFERURILOR

Si acum, cu ceva intarziere, o opinie actualizata la noile evenimente, plecand de la “socul” social provocat de condamnarea fostului mare fotbalist Gheorghe Popescu:

In Romania, astazi, se face “justitie”. Recent, scandalul faimosului ”dosar al transferurilor” a retinut atentia opiniei publice si a generat inca o tema de dezbinare sociala: posibilitatea gratierii lui Gica Popescu, condamnat de instanta la inchisoare cu executare, cu toate ca procurorii insisi cerusera doar cu suspendare. Polarizarea opiniilor a conturat, in mare, doua tipuri de interpretari dominante ale condamnarilor recente de ministri si magnati: cea ”euroatlantica”, a “statului de drept”, a “independentei justitiei”, a “luptei impotriva coruptiei” si pentru edificarea acelei “Romanii moderne, europene”, capitaliste din propaganda neoliberalilor autohtoni, si cea… ”antibasista” (alt termen mai potrivit n-am gasit), conform careia ”Justitia” e un instrument represiv aflat exclusiv in mainile presedintelui Basescu si folosindu-i doar acestuia. ”Lupta de clasa” s-a ascutit in asemenea hal incat zgomotul celor doua naratiuni propagandistice a atins paroxismul.

De partea ”euro-atlantica”, vedem manifestari infioratoare de exhibare a urii, a cinismului celui mai violent care vrea sa treaca drept ”intransigență” justitiara. In prea multi “dorinta de a se face dreptate” pare sa ascunda o pornire efectiv RUSINOASA, CULPABILA, DEZONORANTA, de a jubila complet indecent, pana la sadism, la raul intamplat cuiva – fie el si (fost) potentat corupt, insa, totusi, un om, si nici macar un ucigas salbatic sau cine stie ce scelerat, violator sau borfas – si de a te orbi voluntar la cazurile flagrante de de exces sau de abuz ori la caracterul ei vadit “selectiv”. Un exemplu graitor:

CTP: Îmi plac guzganii împănaţi cu mascaţi

Când îi văd pe băieţii cu ciorapi negri pe faţă luându-i la braţetă în fiecare zi de la Dumnezeu pe guzganii ăştia care nu sunt rozalii, sunt cenuşii, sunt olivii, tutunii, umflaţi, indignaţi şi nevinovaţi, îmi creşte inima. Mafioţi ai fotbalului, şefi de CJ, de Cameră de Industrie, ba chiar procurori DNA, procurori DIICOT sau poliţişti-şefi mijesc ochişorii când sunt traşi afară din vizuină, parcă nevenindu-le să creadă sau, dimpotrivă, calmi ca la o plecare în concediu. Ce bine-i stă lui tataia Vlasov când îi pune poliţistul mâna-n cap şi îl împinge în maşină. Aş fi vrut să-l văd şi ridicând punga cu 200.000 de euro ca pe un crăpcean prins la muscă.

Pentru prima dată în 25 de ani, am impresia că în Republica Socialistă România ceva se schimbă. Nu ştiu însă cât la sută din „greii” plini de bani din ţara asta ar trebui săltaţi pentru ca schimbarea să rămână ireversibilă.

Oricum, îmi plac guzganii împănaţi cu mascaţi.

Tonul e dat de insusi presedintele Basescu care, recent, a contorsionat incredibil notiunea de gratiere, in urma campaniei starnite pentru eliberarea lui Gica Popescu. Pentru Basescu, gratierea este, practic, o negare a sentintei judecatoresti. Cum el nu poate fi atat de lipsit de logica si de cunostinte elementare, astfel incat sa nu stie ca gratierea NU doar ca nu contrazice condamnarea juridica, dar o confirma, o intareste (cel gratiat nu mai poate pretinde ca este nevinovat si victima unui abuz, el doar cere clementa) rezulta ca a manipulat cu buna (rea) stiinta pe subiect. Mai mult decat atat, printr-o afirmatie care ar trebui sa socheze orice om de bun simt, Basescu a respins pana si principiul gratierii din motive umanitare. FARA MILA! – acesta este noul dicton al “justitiei” independente din Romania.

* Intre timp, s-a aflat ca el insusi, in ciuda celor declarate, a gratiat, in acelasi an, de 2 ori (si inca in prima zi a celui de-al doilea mandat de presedinte!) pe una si aceeasi avocata recidivista implicata grav in mafia imobiliara – deja tine de fatarnicia si cinismul extreme, aproape clinice, ale personajului: DUBLA GRATIERE – Presedintele Basescu a salvat-o de inchisoare, de doua ori, pe avocata Nicoleta Constantin, condamnata pentru infractiuni de fals. A doua gratiere a fost acordata in chiar prima zi din cel de-al doilea mandat la Cotroceni. De curand, presedintele incerca sa justifice refuzul de a-i gratia pe Gica Popescu si Gigi Becali: “Daca veti urmari, toate gratierile sunt in primul mandat. In al doilea mandat, nu exista nicio gratiere, nici macar pe motive umanitare” (Decretele)

Dincolo de discurs, e limpede semnalul pe care presedintele tine sa-l dea, un semnal care, de aceasta data, nu mai e legat de vreo limitare a actului de justitie prin proceduri sau privilegieri, ci de caracterul represiunii (justificate judiciar sau nu): aceasta trebuie sa fie nemiloasa, dura, fara interes pentru starea omului (foarte bolnav, batran etc.), pentru indreptarea lui si, dupa cum se pare, in tot mai multe cazuri si fara a-i accepta circumstantele atenuante sau probele si marturiile in favoarea sa. “Justitia” zilelor noastre – cel putin in privinta persoanelor cu expunere publica (insa nu doar politicieni, nu doar “mari corupti”!) – trebuie sa se faca, din principiu, cu ura, cu scrasnet de dinti, cu razbunare, cu exces de zel, pentru “a da exemplu” si a satisface setea de “sange” a populatiei, mai mult decat pentru a rezolva cat mai just o speta.

De partea ”antibasista” (Antena 3 et co.), vedem o agitatie frenetica de aceeasi natura propagandistica, uneori decerebrata si aproape iesita din minti in a descrie orice dosar, orice condamnare cu rasunet pe baza dosarelor DNA drept ”politie politica”, drept un caz strigator la cer de persecutie si de rafuiala a lui Basescu cu dusmanii sai. Intrati in fibrilatii, agentii (interesati politic) ai acestei versiuni compromit obiectivitatea jurnalistica si spiritul critic absolut necesar si fata de justitie prin faptul ca se fac a nu vedea ca multe din “victimele” aparate au multe pete penale reale si pentru ca, pana la urma, si ei, in orbirea lor, nu vad in toate decat pe obsedantul inamic Basescu, neavand perceptia tabloului mai general sau neavand interesul de a merge pana la capat si a pune degetul pe adevarata rana.

Pana la urma, despre ce e vorba cu aceasta noua “justitie” si cu “independenta” ei? Cu siguranta, la modul general, la mijloc sunt si fapte de coruptie. Uneori insa “probate” doar prin manevre mediatice, nu prin rechizitorii bine construite. La fel de sigur este ca substratul, motivatia primordiala in unele cazuri este rafuiala politica. In opinia noastra, insa, esenta fenomenului se afla in alta parte decat in cele indicate de naratiunile dominante. Anume, in dimensiunea de control social a acestui act de putere coercitiva si de inoculare a fricii, dusa pana la teroare, in societate.

”Independenta justitiei” este numele de cod pentru instaurarea unui control drastic al societatii romanesti, realizat prin ”rapunerea” unor varfuri sociale. Cand spunem varfuri sociale NU ne referim la faptul ca acesti oameni ar reprezenta neaparat o elita din punct de vedere valoric (exceptie facand, in dosarul transferurilor, de pilda, Gica Popescu), ci la calitatea lor de simboluri (vezi Adrian Nastase – condamnat oficial ca “simbol al coruptiei”), de oameni puternici, capi de retele si filiere, ”noduri” principale in conductele care transporta resurse, ”gestionari” ai depozitelor de putere efectiva si simbolica.

Ne place, nu ne place (evident, nu ne place), societatea romaneasca din astfel de retele este compusa. Or, pentru a controla o societate, trebuie des-compusa din fibrele sale sociale alcatuitoare si re-compusa in noi retele care sa fie complet aduse la ordine si obediente fata de noul, adevaratul si unicul stapan. Si aici care nu este vorba despre persoana lui Traian Basescu, care, singur, nu ar fi putut genera o actiune sistematica de acest gen, dar care e teribil de “potrivit” – prin backgroundul sau – in rolul de gestionar intern (beneficiind de o marja de autonomie) al aparatului de forta. Ci este vorba despre Complexul de Putere Euro-Atlantic (preponderent american) care stapaneste si comanda efectiv, la toate nivelurile importante, tara noastra. Ca nu e vorba despre vreo lupta intransigenta anticoruptie se vede clar prin faptul ca parghia politica a acestui sistem represiv provine din aceleasi retele corupte si mafiote, iar criteriile de selectie si de fidelizare a executantilor principali au fost santajul si/sau continuitatea in vechile angajamente secrete la nivel de familie/”clan”. Cum ar veni, lupta impotriva ”sistemului ticalosit” se poarta avand in frunte vajnici reprezentanti ai acestuia.

Deocamdata se face ”curatenie” in lumea politica, in lumea marilor granguri. Curand, insa – asa cum deja s-a “pre-testat” si “semnalizat” in cateva cazuri (vezi anchetarea taranilor care au votat la referendum sau nebunia de anul trecut de la Liceul Bolintineanu) – secerisul va trece la nivelele intermediare si la cele micro ale societatii, pentru ca, pana la urma, controlul cel mai draconic nu trebuie sa fie cu cei mari si puternici (car vor atinsi selectiv si tintit), ci cu “plevusca”, ce o sa fie, pe de o parte, terorizata pentru orice miscare, iar pe de alta parte cocosata de taxe si haituita pentru ”evaziune” la cea mai mica abatere (deja guvernul a stabilit, in acord cu FMI, o “cruciada” impotriva evaziunii. E cazul sa fie alergati bastinasii pentru biruri, nu sa plateasca multinationalele pe masura profiturilor scoase aici…).

Scopul, pana la urma, nu credem ca e (doar) punerea cu botul pe labe a celor puternici ridicati in anii postcomunismului pentru a face loc noilor potentati, ci, mai ales, exercitarea unui control social difuz, o presiune permanenta pusa pe omul rand si o atmosfera sufocanta, intimidanta, politieneasca. Scopul nu este nici unul de eradicare a unui fenomen cum ar fi evaziunea sau, in general, economia la negru (toate sistemele economice din lume, de la SUA la Germania, au economie informala si guess what – aceasta exista pentru ca rezida un interes in asa ceva, nu pentru ca lumea e “penala” de la natura). Scopul fundamental este ca autoritatile sa-si restabileasca intr-o maniera incontestabila puterea de a INFRICOSA, PEDEPSI, SUPRAVEGHEA.

In putinii ani ai democratiei postcomuniste, de care toti isi bat joc si pe care nimeni nu o regreta (acum), unul din rarele lucruri valoroase pe care societatea romaneasca le putea invata era o atitudine mai revendicativa fata de aparatul coercitiv. Inainte de 90, nimeni nu indraznea sa sufle o vorba in fata militienilor si a securitatii, toti inchideau ochii si se faceau ca nu au vazut nimic daca cineva era “umflat” si dus la puscarie. Cui ii trecea prin cap sa ceara militienilor, de pilda, sa se legitimeze, sa arate pe baza carui mandat fac arestarea, sa isi ceara, intr-un cuvant, drepturile, si sa vada/inteleaga astfel de masuri drept ceea ce sunt – extraordinare, necesitand multe parghii juridice si institutionale care le descriu cu exactitate procedurile si limitele. Or, dupa 1989, o alta atitudine, mai “tupeista”, a inceput sa se raspandeasca in societate. Oamenii nu sunt dispusi sa fie opriti tam-nesam pe strada si sa fie bagati la zdup. In plus, oamenii si-au pierdut complet increderea in justitie, vazand cum colcaie tot felul de borfasi, noii imbogatiti, si cum ocupa avanscena societatii. Or, daca aceia haladuiesc nepedesiti, cu atat mai mult la baza societatii se raspandeste acel sentiment ca represivul nu mai are legitimitate. De aceea, pedepsirea unora din reprezentantii noilor imbogatiti si ai politicii postcomuniste are un caracter de exemplaritate, de aceea se face exces de zel, dandu-se pedepse cu executare si acolo unde se puteau da cu suspendare, de aceea arestarile preventive pentru infractiuni ECONOMICE au ajuns REGULA, iar nu exceptie, iar chemarea televiziunilor pentru mediatizarea ostentativa a catuselor a ajuns “un must”, de aceea condamnatii sunt monitorizati draconic si dupa ce ajung in inchisoare, ca nu cumva sa aiba parte de vreo inlesnire sau vreo concesie (nu conteaza ca e motivata sau nu) si, cel mai important – opinia publica trebuie sa vada toate acestea. De aceea, de pilda, Gigi Becali nu beneficiaza nici macar de dreptul de a se opera acolo unde doreste, iar cvasi-muribundul Jean Padureanu este incarcerat fara discutii. De aceea, pe langa borfasi notorii sau cazuri clare de coruptie, sunt incluse in mod necesar “simboluri” ca Adrian Nastase (de 2 ori) sau Gica Popescu, ca sa fie clar pentru toata lumea ca “nu se glumeste” si ca nimeni nu e “iertat”, nimeni nu “scapa” (dupa cum am mai precizat, in cazul celui din urma, pedeapsa judecatorilor e mai mare decat ce cerusera procurorii, un fapt extrem de rar in practica judiciara).

Ca sa fie clar ca e vorba nu despre decizii punctuale si independente, bazate strict pe lege si operand “de la caz la caz”, ci despre POLITICI DE “SISTEM” bazate pe directive externe clare, cu putere normativa INFORMALA mai mare decat cea a legilor si procedurile, iata ceea ce avem, mai nou, printre altele (cu titlu de exemplu):

CARTEA LUI STANCIU – ICCJ a elaborat un ghid in care le cere judecatorilor sa aplice mai multe condamnari cu executare pentru coruptie: “Trebuie sa accepte ideea ca nu le este, in mod subtil, incalcata independenta, ci se realizeaza premisele unui act de justitie previzibil si eficient”. Ideea a fost preluata in Raportul MCV: “Procentul ridicat de pedepse cu suspendare pare sa indice o anumita reticenta a judecatorilor de a-si asuma consecintele unei constatari a vinovatiei” (Documente)

NIMENI NU MAI IA CU SUSPENDARE – Inalta Curte a adoptat politica de condamnari cu executare pe banda rulanta in cazurile de coruptie. Gabriela Ghita, fost adjunct al Procurorului General al Romaniei, a primit 2 ani inchisoare in dosarul “Examenelor fraudate la INM”, dupa ce primise 2 ani cu suspendare la fond. 2 ani si 6 luni a primit si fostul judecator ICCJ si membru CSM Gheorghe Bucur. Alti patru procurori vor merge la inchisoare (Minuta)

PUTEA SA SCAPE DE EXECUTARE – Dintre cei 4 condamnati in dosarul “Transferurilor” in favoarea carora judecatoarele CAB au retinut circumstante atenuante, Gica Popescu este singurul care a fost judecat in baza NCP [noului Cod Penal]. Fostul sportiv a primit astfel un spor peste pedeapsa cea mai grea si nu a putut beneficia de suspendare. Pentru infractiuni similare, la care s-a adaugat si inselaciunea, Netoiu si Padureanu au fost judecati pe vechiul Cod penal si au scapat de sporul de pedeapsa

Dupa unele reactii (cum ar fi acest editorial al lui Tapalaga), ”dosarul transferurilor”, prin greutatea sa (e vorba de oameni puternici cu relatii solide dintr-o lume sociala cu o consistenta proprie ce parea intangibila – lumea fotbalului), a fost un test major care a aratat ca noua ”justitie” e perfectionata si nu-i mai sta nimeni si nimic in cale.

De aici, o tema noua aparuta la editorialistii neoliberali: tema ”consolidarii sistemului”. In opinia noastra, consolidarea consta in recuperarea “fricii” oamenilor fata de putere. In reactivarea mecanismelor de inhibare fata de uniforma. Si, mai ales, in inducerea ideii ca deciziile represive sunt NECHESTIONABILE. Nimeni sa nu mai indrazneasca sa comenteze deciziile “justitiei independente”, “sa puna presiune pe Justitie”, chestionand arestarea, condamnarea sau trimiterea la puscarie a cuiva. Este un lucru nefiresc intr-o democratie si total periculos, deoarece justitia nu se poate restabili prin frica, ci prin restabilirea functiei sale: aceea de a face DREPTATE. Dreptatea nu se face prin frica, ci, la nivel social-general, prin castigarea increderii si a respectului, si nu se face fara mila, nu se face cu razbunare. Justitia o fi ea oarba, insa ar trebui sa aiba si minte, si inima, caci altfel nu ar mai conta, pur si simplu, circumstantele fiecarui caz in parte. Altfel, judecatorii ar taia copilul in doua, pentru ca, nu-i asa, nu-i intereseaza cum sunt cei din fata lor, ci doar aplicarea regulii. De aceea, ce vedem nu e repunerea in locul sau din societate a justitiei, ci un grosier: “baga frica in ei”. Iar acesti “ei”, in ultima instanta suntem noi, “amarastenii”, si cu deosebire cei care, sub o forma sau alta, NU avem legaturi de vreun fel cu “sistemul”.

Aceasta atitudine consuna perfect cu cea a culpabilizarii poporului, cu discursul care repeta neincetat ca suntem un popor nemodernizat, corupt, prost, manipulabil, generator al unei clase politice de borfasi si de afaceristi verosi. Suntem neeuropeni si penali. Suntem tratati in Europa ca ultimii oameni si, prin urmare, trebuie sa ne simtim astfel si la noi in tara.

Sistemul a fost consolidat, intr-adevar. Este, insa, o greseala sa fie privit doar ca un instrument de rafuiala politica sau de trimitere la zdup a cate unei cohorte de “baroni”si de “barosani”. Sistemul consolidat are treaba cu societatea, pe termen lung, nu doar cu politicul sau lumea imbogatitilor de dupa “revolutie”.

De ce? Pentru ca si aceasta dimensiune represiva nu este doar un scop in sine. Puteau comunistii sa-si faca programul colectivist daca nu aveau sprijinul securitatii, al militiei si al justitiei? Niciodata. In mod identic, acum, neoliberalii nostri nu-si pot impune programul pana la capat fara aceasta arma in mana. O arma represiva, acum “tunata”, “upgradata” pentru noua lume, noul sistem, aflat, de altfel, in constructie, si la nivel european si chiar si euro-atlantic. Cum zice acelasi editorialist, acum e timpul sa se treaca la eliminarea definitiva a “capitalismului de stat”, adica o completa retragere a statului din economie, care trebuie lasata in mainile corporatiilor si a strainilor, in general. Un proces diametral opus colectivizarii comuniste, insa cu aceleasi rezultate si mijloace: anume, confiscarea resurselor unei societati pentru a fi puse la dispozitia arbitrara a unei elite “globaliste” care beneficiaza “la cheie” de tot aparatul represiv pentru a inabusi orice forma de opozitie. O noua elita in politica, o noua elita si in justitie, cea a “catelandrilor”, a tinerilor “justitiari” intransigenti, care pot sa execute pe oricine cu sange rece, pentru ca – asa cum arata Octavian Hoandra – ei nu stiu ce este infrangerea, si nu prea stiu, in general, ce este viata si, prin urmare, nici ce inseamna mila sau dreptatea orientata catre recuperarea, nu catre distrugerea omului. Programul neoliberal nu se reduce, oricum, la economie (adica resurse), ci vizeaza o intreaga re-structurare a societatii despre care am mai vorbit.

Iar pentru edificarea completa a acestei Romanii neoliberale multilateral dezvoltata vocile independente, periculoase prin nesubordonarea lor (adevaratele voci disidente si “alternative”, iar nu cele fabricate in laboratoarele lor) trebuie, rand pe rand, astupate. Catre aceasta ne indreptam…

O analiza razbointrucuvant