PARINTELE SAVATIE la Sophia despre SINDROMUL “CESAFAC” (video + transcriere). “Noi trebuie sa mergem impotriva acestui curent de dezorientare a omului”

“Pana aici le place de Hristos dar, uite, treaba asta nu le mai place. Acestia sunt oameni care, pe dinafara par cumsecade dar, cand incep a vorbi asa, trebuie sa va dati seama ca sunt oameni capabili de cele mai strasnice lucruri de pe pamant. Cand se rastoarna roata istoriei, si ajungem sa fim prigoniti, torturati, taiati, dati la caini sau aruncati in foc, oameni de acestia, <<cumsecade>>, care se ridica cu mintea deasupra lui Dumnezeu, ei sunt primii care pun mana pe cutit si o fac ca si cum asa trebuie, ca doctorii lucreaza cu trupurile bietilor crestini.“

– Sărut-mâna, Părinte, și bine ați revenit la librăria noastră. Mulțumim pentru darul pe care ni-l faceți de sărbătorile acestui an. Atât cărticica, cât și prezența dumneavoastră între noi este o mare bucurie. Citind cartea, as fi preferat sa discutam mai pe larg multe dintre temele pe care le-ați abordat aici, dar începem, mai întâi, cu povestirea. Care este povestea acestei cărți?

– […] Pai ce poveste cu cartea? Tot mă bătea lumea la cap să mai scriu vreo carte. Lor le pare că a scrie o carte e ca și cum ai face o geantă. Sunt lucruri pe care, pentru a le face, nu este destul doar voința noastră. Trebuie să se mai întâmple, să se mai potrivească ceva în viața, ca acel lucru – care de altfel pare simplu, atunci când se întrunesc toate condițiile -, să devină realizabil.

De-a lungul timpului – de-acuma pot spune ca este oleaca de timp, iaca, acum sunt cincisprezece ani -, am primit mii si mii de scrisori. Cam toate, daca nu incep, se termina cu: “ce sa fac?“. Si intrebarile astea le puneam la inceput pe seama tineretii dar, trecand timpul, am vazut ca si oamenii de patruzeci de ani, si de cincizeci de ani, continua sa-si puna aceasta intrebare. Si, pentru ca am invatat intotdeauna – si prin natura mea, si prin educatia mea sunt un om care tine la libertatea altora asa cum tin la libertatea mea – deci, m-am temunt, sau mi s-a parut cumva nepotrivit, sa spun cuiva ce sa faca. Intotdeauna mi s-a parut atat de clar si atat de limpede raspunsul la aceasta intrebare. Totusi, prin repetarea ei, –  care, s-a facut, va spun, de mii de ori -, m-a facut si pe mine sa ma intreb: ce sa fac cu aceasta intrebare, ce sa fac cu atatea intrebari? Sa raspunzi fiecaruia in parte este un lucru dificil, pentru ca noi nu avem retete de viata.

Vedeti dumneavoastra cat de mare este Sinaxarul nostru, cat de multi sfinti avem, cat de diferit au vietuit, si cate cai au ales in viata, toate dovedindu-se sfintitoare, ceea ce ne face sa credem ca nu fapta din afara este hotaratoare in aceasta viata, ci atitudinea pe care o avem atunci cand facem o alegere. Si, stand eu asa pe ganduri, am zis sa raspund dintr-o rasuflare la intrebarea care mi se pare ca a devenit un sindrom. Pentru ca, repetandu-se ea la toate nivelele – si va spun ca aceasta intrebare ii framanta si pe oamenii care aparent au o viata aranjata, sunt ministrii, sunt generali, sunt bancheri, sunt oameni de afaceri cu foarte multi bani, si avere, si familie, si prieteni -, totusi ramane un ce sa fac care ne framanta.

M-am gandit ca este un sindrom, si ca noi traim intr-o societate in care relativismul a ajuns sa se imprime in faptura noastra, in genetica noastra, daca vreti, pentru ca avem, de-acuma, ceva vreme de cand omenirea sta sub semnul relativitatii. Totul este permis, totul este posibil, numai ca, atunci cand ne aruncam in acest hatis de alegeri, puterea noastra launtrica nu este indestulatoare pentru a [putea sa] le ducem la bun sfarsit, ceea ce ne distruge, si ne sfarama in noi insine.

Aceeasta carte, trebuie sa stiti ca nu este un indreptar de retete care contine un numar de intrebari si de raspunsuri, asa cum erau indreptarele cazuiste catolice din veacurile 17, in care aveam o intrebare si un raspuns. Ce sa fac daca ma doare dintele? Ce sa fac daca vreau sa ma insor? Trebuie sa stiti ca noi deja am inceput a gandi in aceasta directie si, inclusiv multe din cartile pe care noi le intalnim printre credinciosi, printre mediile noastre, sunt construite pe intrebari si raspunsuri. Or, cartile vechi, Patristice, ale Parintilor, evitau orice fel de concretete atunci cand era vorba de libertate, de persoana, de alegeri. Daca cititi Patericul egiptean, o sa vedeti ca el este traversat de idea ca oamenii sunt diferiti. Si ca la acel Parinte venind doi frati odata – va aduceti amitne aceasta pilda – cu aceeasi intrebare, au primit doua raspunsuri diferite. Pentru ca sunt doi oameni, au firi diferite, au caractere diferite, au educatii diferite si traiesc in medii diferite. De aceea au primit doua sfaturi diferite, intrucat cati oameni, atatea cai de a-si rezolva framantarile launtrice. Spunea Sfantul Arsenie cel Mare ca:

in Cer exista miliarde de ingeri si o singura vointa, iar pe pamant cati oameni, atatea vointe.

Fiecare e cu libertatea lui. In aceasta sta greutatea intelegerii mersului in viata, tocmai in faptul ca fiecare om este unic. Si, atunci cand Mantuitorul a venit printre noi in trup, si a propovaduit Apostolilor, a propovaduit in mijlocul poporului israel, vedem in cate feluri se adreseaza El, si cat de diferiti erau oamenii care veneau la El. Va aduceti aminte ca se apropie de El un tanar bogat, si pe dinafara drept, care Il intreaba:

– Ce sa fac Mantuitorule, ca sa ma mantuiesc?

– Fa asa, asa, pazeste asta, asta…

– Toate acestea le-am pazit din tineretile mele. Ce sa fac ca sa ma mantuiesc?

La noi in crestinism stim ce avem de facut, la noi, cred, ca aceasta intrebare nu mai este una fundamentala. Intrebarea pe care ne-o punem noi este mai de graba: cum sa fac? Pentru ca ce sa fac stim: iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti, iubeste pe Dumnezeu din tot cugetul tau,... In acestea doua sta toata legea si prooroci. Simplu raspundem noi la intrebarea ce sa fac. Mai departe este cum sa fac.

Totusi m-am gandit ca o carticica in care sa ating lucrurile fundamentale ale invataturii noastre patristice despre libertate, despre vointa, despre fapta – cat de importanta este fapta din afara, si cand trairea launtrica ia atitudine si o biruie, si o lasa in urma, cum ar fi de pilda cazul Sfantului Arsenie cel Mare care era pedagog la curtea imparateasca, educa copiii imparatilor. Ar fi putut sa faca, nu-i asa, atatea fapte bune – ar spune cineva – ar fi putut educa niste imparati ortodocsi, care sa conduca un imperiu ortodox, s.a.m.d. Daca ne ducem cu mintea, construim mai departe o asa de poveste frumoasa incat toata istoria lumii ar fi trebuit sa arate altfel daca Sfantul Arsenie nu s-ar fi dus in pustie, si ar fi ramas la curtea imparatului sa invete copiii. Totusi, il avem pe Sfantul Arsenie ca pe unul dintre cei mai mari pustnici rugatori, care a lepadat lumea cu toate aceste ocazii de a lucra binele, de a propovadui – am spune noi -, ca sa se ingroape in adancul pustiei si, chiar si acolo continua sa evite intalnirile cu oamenii. Totusi, noi il avem peste veacuri, peste cincisprezece veacuri, pe Marele Arsenie, asa cum este el. Si, fapta aceasta a lui, a lepadarii, este cu mult mai mare, si nu doar ca alegerea lui poate fi considerata a unei cai de propovaduire, ci, chiar pare mai mare si una si alta. Si pustnicia lui este mai mare din pricina vietii lui inalte, omeneste vorbind, de mai inainte, precum si viata lui la curte s-a facut mai stralucita prin alegerea caii sale.

Am adus si cateva pilde din Vietile Sfintilor in aceasta carte. Am un capitol “Vieti de sfinti” in care v-am prezentat doua cazuri de alegeri paradoxale, aparent, aceea a Sfantului Arsenie cel Mare, dar mai intai a Sfantului Mare Prooroc David care, fiind uns de mic imparat al Israelului, totusi nu ajungea sa se aseze pe scaun. El stia aceasta descoperire, el era imparat al Israelului in fapt, dar se lasa persecutat de socrul sau, Saul, care era, pe langa toate, si un indracit, si inca mai cauta sa-l omoare pe David. David a petrecut vreme de mai bine de sase ani prin munti, ascunzandu-se de el, desi el era imparat de drept, uns de Dumnezeu pe scaunul lui Israel. Si, dupa moartea lui Saul a urmat iarasi, un alt fiu de-a lui Saul, iarasi intr-o domnie ilegitima pe care David iarasi o tolereaza si o rabda asteptand o vreme potrivita pentru a se aseza pe scaun, desi avea toate semnele si deplina incredintare ca el este unsul lui Dumnezeu pe scaunul lui Israel. Si era cel mai mare ostas si conducator de osti pe care l-a avut poporul lui Israel si, probabil omenirea toata, pentru ca era un soldat neinfricat care nu a pierdut nici o lupta. El insusi, cu mainile lui, luptandu-se incepand de la Goliath, dar marturiseste despre sine intr-unul dintre psalmi, chiar la urma, spune ca: pe cand pasteam oile tatalui meu, s-a intamplat sa sugrume leul si ursul cu mainile goale. Sigur ca in Iordan erau niste leusori mai mici, dar erau lei totusi, si ursii cred ca erau ursuleti, mai mici, dar nu-i lucru putin ca pe unii cainii ii mananca, ca sa nu spun mâța.

Am atins aici si problema relatiilor, rolul educatiei, al scolilor, al televiziunii, al reclamelor, a tot ce vreti, pe scurt, asa cum se cuvine sa scriem in vremea de astazi pentru ca este o impietate, intr-o vreme in care exista atatea carti groase, ca si cum lumea ar avea timp numai de tine.

La urma de tot am pus si un cuvant al Sfantului Vasile cel Mare, cuvantul catre tineri despre lecturi, cum se cade a ne culege folos din lecturile pagane. Am constatat de-a lungul timpului ca, desi in Romania se publica foarte mult, in editii foarte frumoase cartile Sfintilor Parinti, ei sunt foarte putin cititi. De aceea, un cuvant nu prea lung al Sfantului Vasile pus in aceasta carticica, mi se pare ca va fi citit, si de foarte mare folos, ca sa incununam meditatia noastra despre rostul in lume al nostru si al altora – pentru ca nimeni dintre noi nu este singur pe lume.

Noi, daca suntem acuma aici, suntem legati, unii pentru altii am venit, si drumurile noastre au fost influentate in aceste zile de acest gand, de a ne intalni. Nimic nu putem face singuri. Asa, puteam eu sa stau si sa vorbesc singur undeva, voi sa stati, la fel, singuri undeva, si sa ne vedem de treaba noastra. Dar noi nu prea avem treburi de facut de unii singuri. Cele mai bune treburi sunt cele care se fac impreuna, pentru ca unde sunt doi sau trei este si Hristos intre noi, asa cum suntem noi. Si, daca mai avem si dragoste, iese o mare minune, pentru ca asta este temeiul vietii, al mergerii inainte, si nu avem un alt rost pe pamant decat acela de a implini dragostea, de a marturisi ca Dumnezeul nostru este Adevarat, ca a venit la noi, si ca prin El toate s-au facut si se tin, iar noi nu avem nimic mai presus si mai important de facut pe aceasta lume decat sa pastram dragostea, sa o inmultim, si sa o daruim altora.

Mie nu prea imi place, de cand sunt mic copil, sa vorbesc. Pentru mine este un chin ca la dentist, sa stiti. Mie imi place sa scriu, sa stiti; eu scriu usor. Sunt foarte necajit cand trebuie sa vorbesc in fata oamenilor, dar nu facem numai dupa voia noastra. De aceea, daca ma crutati sa-mi puneti intrebari, sau incepeti a vorbi si voi, atuncea ma simt mult mai in largul meu. Multumesc!

– Ati amintit la un moment dat in carte, Parinte, despre teama. Si, voiam sa va rog sa dezvoltati un pic subiectul, sa ne dati cateva sfaturi: ce sa facem cu aceasta teama care ne paralizeaza sufletele cand vrem sa facem cate ceva, cand ne hotaram sa facem ceva nou, sau ceva care consideram ca nu este neaparat in acordul societatii in care traim, sau grupului din care facem parte?

– Teama este poate cel mai rau lucru lasat pe pamant. Teama este sora maniei, a minciunii, a tot ce este rau, asa cum indrazneala cea buna, curajul marturisirii este la un loc cu dragostea si cu nadejdea invierii. Pentru ca toti mucenicii, marturisitorii, din dragoste au marturisit, au avut indrazneala, si din nadejdea invierii. De aceea si Apostolul Ioan a spus ca dragostea alunga afara frica, pentru ca in frica nu este dragoste, nu este indrazneala.

Am pus in aceasta carticica – nici nu se putea altfel -, niste ganduri legate de Pilda Talanitilor. Acolo avem trei slugi care au primit una cini, una doi talanti, si una un talant. Primul, cel cu cinci, s-a dus, i-a inmultit si a facut zece, si i-a adus stapanului sau. Cel cu doi, s-a dus [i-a inmultit] si a facut patru. Acel cu unu spune: l-am ingropat. Si cand a venit stapanul i-a zis: m-am temut de tine ca stiu ca esti om aspru. Si din aceasta frica el nu a putut actiona, nu a putut inmulti. Aceasta frica este ceea ce ne opreste in viata sa ducem o alegere la bun sfarsit.

Trebuie sa stiti ca noi nu valoram nimic in noi insine. Si Hristos a zis: cel ce va voi sa-si scape sufletul sau il va pierde. Dar cel care isi va pierde sufletul pentru Dumnezeu, il va castiga. A-ti pretui sufletul tau si a te teme de pericole inchipuite: ca o sa te dea afara de la lucru, ca o sa-ti pierzi casa, ca o sa-ti pierzi sanatatea, ca o sa te lepede sotia, s.a.m.d. este un lucru al fricii, si este principalul motiv pentru care oamenii nu-si vad de viata lor. Si ajung pana la urma si batrani, si bolnavi, si nu mai trebuiesc la nimic la nimeni, si nici nu si-au mai implinit niciun rost pe pamant. Dar, cei care nu pun pret pe sufletul lor – nu intr-un sens rau, ci in sensul pe care Hristos l-a spus – , cel care se leapada de sufletul sau, de alegerile sale, de fricile sale, si urmeaza lui Hristos in nadejdea ca-si va dobandi sufletul, il va dobandi – toata Evanghelia este asa. Vedeti pe Apostolul Pavel cat era de curajos, cum se rupea sa sara la propovaduit, acolo unde au dat ei jos statuia unei zeite. Apostolul era mic, era bolnavicios, si ca un vulcan. Nu-l puteau tine, ca el sarea in multime. L-ar fi omorat acolo paganii. N-avea stare, asa era un om de aprins. Ca si Ioan Gura de Aur, de altfel, la fel, bolnavicios, nici nu-si tinea mancarea, slab, mititel, dar ca un vulcan. Se punea in gura si cu imparateasa si cu Sinodul si cu toata armata, [dar] nu intra frica in el, era plin de dragoste, era ca un foc. Si cati, de-a lungul timpului, nu i-am vazut asa de frumosi si de curajosi, desi erau niste oameni care poate nici nu mai aveau trup, numai sufletul ardea in ei.

D-asta, curajul vine din dragoste, trebuie sa stiti. Dragostea vine din incredintare, iar incredintarea vine din cunoasterea lucrurilor. Cunoasterea aceasta se face prin implinirea poruncilor. Cei care au cunoscut, au lucrat poruncile, si au primit rasplata in inima lor, au primit harul lucrarii. Ei au cunoscut si s-au incredintat, si din aceasta incredintare dragostea lor s-a facut mai mare, si s-a intarit, si s-a aprins. Si, aceasta dragoste nu mai poate nimeni sa o biruiasca, cum spune Apostolul Pavel: nimeni nu ne mai poate desparti de dragostea lui Hristos, nici sabia, nici inaltimea, nici adancul, nici frigul, nici nimic. Pentru ca nimic nu este asa de puternic. Totul dipsare in fata acestei iubiri. De aicea vine curajul, sa stiti. Nu este o nebunie oarecare. Ca nu sunt oameni bolnavi care sa nu aiba o frica. A nu a avea o frica naturala, a nu te teme de caine, sau de tranvai, este o boala. Nu la aceasta frica ne referim. Aici frica este lasata in firea omeneasca, la fel ca si in firea animalelor, ca sa ne protejeze specia, sa ne ferim, sa nu pierim. Cand vedem ca vine masina peste noi, sa nu stam acolo. Asa ca asta e frica; asta e dragostea.

Sa va feriti de frica. Ioan Scararul are in Scara o cuvantare intreaga despre frica. Indeobste frica este un duh, este un drac. In afara de frica aceasta naturala cu care stam, ca copiii sa nu bage mana in foc. Aceasta este o frica naturala. Dar, de pilda, frica de intuneric. Aceasta nu este o frica naturala, pentru ca intunericul nu-ti face nimic. Aceasta este o frica insuflata de un duh, pe care noi trebuie sa o biruim. Sfantul Ioan Scararul, char spune: daca ti-e frica de intuneric, mergi prin intuneric. Si biruie, fa-ti contrariul fricii. Pentru ca pana la urma vezi ca nu se intampla nimic, si intelegi ca este o prosteala a mintii.

Eu am copilarit in padure, la propiu, sa stiti. Va dati seama, aveam vreo cinci-sase ani, ma duceam la joaca, se innopta, si mai aveam de facut o bucata, cam de vreo cateva sute de metri, prin intuneric. Era un intuneric… ca in padure, de nu vezi nici in dreapta, nici in stanga. Asa, erau doua maluri, cand ma loveam de un mal sau altul stiam ca trebuie sa o iau la dreapta sau la stanga. Si era normal sa-mi vina ganduri de frica, pentru ca eram un copil. Dar, intr-o seara m-am gandit ca toate lucrurile, si padurea, si copacii sunt ca si ziua, numai ca a cazut peste ei intunericul. Si ma gandesc ca, daca mie mi-e frica sa merg prin intuneric, cine va reusi sa vina, si sa-mi faca mie ceva rau prin intuneric? Nimeni, pentru ca si ei se tem, dar eu daca nu ma voi teme, o sa fiu singur in intuneric. Si asa mi-am tras eu un rationament si de atunci nici nu ma mai tem de intuneric.

Asa ca asta-i cu frica, asta-i cu iubirea, toate lucrurile se invata asa cum corpul si muschii omenesti, cand ii antrenezi isi vin in fire. Asa-i si cu simturile noastre, si cu frica, si cu curajul, si cu toate celelalte, trebuiesc lucrate, nu trebuie sa le lasam sa se atrofieze. Si asa traim intr-o lume atrofiata, nu vedeti? Nu mai este rusine sa te temi, nu mai este rusine sa fi infrant. Este asa, un fel de lume fara oase, fara carne pe ea. Asa ca sa ne intoarcem la ceea ce a fost socotit bine intotdeauna in lume: curajul la locul lui, marturisirea la locul ei si frica la locul ei. Frica in iad, acolo e locul fricii, acolo sa ramana, si intre oameni sa fie numai dragoste si indrazneala buna si curata.

– Vorbiti la un moment dat despre trufia incepatorului, si as indrazni sa [va rog sa] exemplificati, si sa mergeti si mai departe pana la trufia celui mai putin avansat, pentru care aceasta patima devine asa, o delicatete, ca sa zic.

– Eu uit cartile pe care le scriu. Daca le-as tine minte, va dati seama cum ar trebui sa faca capul meu, sa duduie ca un tren. Eu am sters hardul, dar cred ca daca ma concentrez, ma mai gandesc o data la tema asta.

Cred ca este vorba de slava desarta acolo, ca vorbesc oleaca de patimi si cum sunt impartite puterile noastre sufletesti. Pentru ca psihologia moderna incearca diverse categorisiri ale puterilor sufletesti, [dar] nu este niciuna mai adanca, si mai clara, decat cea pe care au facurt-o Parintii pustiei, pe care o gasim la Sfantul Ioan Cassian, la Evagrie Ponticul. Pe urma le avem preluate de toti Parintii si sunt indeobste acceptate – cea care vorbeste despre cele sapte patimi sufletesti, si felul in care interactioneaza ele.

Una dintre ele este slava desarta. Slava desarta, spun Sfintii Parinti ca nu este om care sa fie lipsit intru totul de ea. Nici ca sfant nu te poti lipsi de ea. De asta cred ca la Macarie cel Mare avem cum vin sa-l ia ingerii si pana la urma, zice, pana si acum, trecand sufletul, fiind dus sufletul in slava, si acolo inca nu e gata, si acolo poate sa-ti vina un gand prost in minte, cat esti tu de grozava ca te duc ingerii.

Si, este o diferenta intre mandrie si slava desarta – trebuie sa stiti – si Sfintii Parinti o fac, si este bine sa o facem si noi, pentru ca am vazut ca sunt foarte multi oameni care ajung in prag de paranoia luptandu-se cu slava desarta din ei: “vai, Parinte, m-am mandrit ca am citit o carte“, “m-am mandrit ca am cantat frumos“, “m-am mandrit ca…” nu stiu cum. La noi era un frate care, tot asa, s-o dus tare cu mintea, asa incat pastea oile pe deal si alerga de trei ori pe zi sa se spovedeasca, ca o zis ca s-o mandrit ca a sarit rapa, ca a zis ca a sarit-o foarte frumos. Deci, daca lasi omul, el gaseste sa se mandreasca si cand sare rapa, si cand nu sare, si cand doarme, si cand nu doarme. Dar, daca ajungem la asa fel de prostii, va dati seama ca este fara sfarsit si rade dracu’ de noi. De asta am zis ca Sfintii fac o diferenta intre mandrie si slava desarta.

Slava desarta este o stare de care doar ingerii sunt feriti. Oameni care sa nu se incante macar oleaca de cat sunt ei de grozavi, de frumosi, de destepti si puternici, nu prea sunt pe planeta pamant. Si, de aceea, slava desarta se iarta atunci cand o constientizezi, cand intelegi ca mintea ta a alunecat si intelegi ca ai fost un prost, si ceri iertare, si se duce. Dar mandria este starea omului care el chiar crede ca este asa grozav. Deci il supara daca cineva ii spune ca el nu e grozav, el se enerveaza, el il infrunta pe celalalt, incepe sa-i demostreze ca el e chiar asa grozav, si mult mai grozav decat nici nu stii tu. “Ca eu sunt asa, si am si scoli, si am si doua diplome, si am si doctorat, si as fi putut sa predau si acolo, si as fi putut sa ajung si ministru daca voiam”. Si aceasta, de acuma, este o forma de mandrie, cand omul sufera cand i se fac observatii. Unii incep sa se tulbure, ca pot sa si-l loveasca pe aproapele lor, dar unii – care este culmea mandriei, care de acuma devine luciferica, draceasca -, si incep a-ti spune din Scriptura, incep a-ti spune ca “Proorocul David nu spune asa”, ca “Apostolul Pavel a spus femeia sa taca in biserica, dar chestia asta e depasita”. Astia sunt oameni care, de acuma, mintea lor e prapadita de tot, nu mai ai ce face cu ei. Ei se suie peste prooroci, se suie pana la Cer, si daca le spui ca si Hristos o zis…, ei iti spun ca nici asta nu le place. Pana aici le place de Hristos dar, uite, treaba asta nu le mai place. Acestia sunt oameni care, pe dinafara par cumsecade dar, cand incep a vorbi asa, trebuie sa va dati seama ca sunt oameni capabili de cele mai strasnice lucruri de pe pamant. Cand se rastoarna roata istoriei, si ajungem sa fim prigoniti, torturati, taiati, dati la caini sau aruncati in foc, oameni de acestia, cumsecade, care se ridica cu mintea deasupra lui Dumnezeu, ei sunt primii care pun mana pe cutit si o fac ca si cum asa trebuie, ca doctorii lucreaza cu trupurile bietilor crestini. Aceasta este mandria.

Si, desigur spune acolo – eu cred ca e la Sfantul Ioan Casian aceasta impartire, si nu doar, dar eu la Sfantul Ioan Cassian tin minte un cuvant duhovnicesc – spune ca incepatorul se mandreste cu lucrurile din afara: ca e frumos, ca are voce frumoasa, ca e destept, ca e puternic,… Va uitati la el cum merge, cum… astea sunt lucruri din afara. Pe urma vine mandria celor putin mai inaintati: cum o slabit, o postit, tace, se roaga mult, citeste zece Catisme, face o mie de matanii – nu stie nimeni – numai tot satul -, cate matanii face el noaptea. Stiti, de obicei cand auzi despre oamenii astia, se spune: el e foarte smerit, nu-i place sa se stie ca face o mie de mantanii noaptea, mananca numai vinerea, dar sa nu-i spui, pentru ca tare nu-i place cand aude cineva. Stiu numai eu si tot satul, dar sa nu-i spuna. Dar de unde stiu ei? De la ingeri stiu. Asta e felul de mandrie inaintata. Si este si mai mare, cand omul ajunge la darul facerii de minuni, si tot se mandreste. Sa stiti ca aceste cazuri sunt in Pateric, si sunt in Faptele Apostolilor, cand oameni cu darul facerii de minuni se mandreau cu ele, si pe urma cadeau in pacate mari. Pai erau oameni care inviau morti si dupa asta cadeau in pacate, ca pentru asta se mandreau. In Pateric sunt multe cazuri. Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Corinteni, ii cearta pentru ca se certau de la daruri, care sunt mai mari: unii faceau minuni, unii proroceau, dar toti erau macinati de aceasta slava desarta. Multi dintre ei, catre care se adreseaza Sfantul Apostol Pavel, ii ocareste ca sa nu se mai fuduleasca cu darurile, pentru ca nu inseamna nimic aceste daruri daca dragoste nu ai. Va aduceti aminte acel cuvant din Corinteni, care spune ca, chiar daca muntii ii vei muta si dragoste nu ai, chiar daca morti vei invia si dragoste nu ai, nimic nu esti. Adica, poti sa ajungi pe asa culmi, incat sa inviezi mortii si tot sa fii necajit de patima aceasta a slavei desarte.

Ioan Cassian spune ca slava desarta, mandria, este cel mai greu de biruit, deoarece este singura patima care se hraneste din virtute. Nu poti sa te mandresti daca nu faci ceva bun. Deci, doar daca faci ceva bun. Si, cu cat esti mai departe pe calea virtutilor, cu atat mai multa pricina, prilej, ai sa te legi de ele, sa te fudulesti cu ele, si de aceasta este greu de biruit. Ca este mai simplu sa nu faci, si sa nu te mandresti, si trebuie sa mergi inainte. Asa ca nimeni nu este ferit de ele, sunt impartite la toate nivelurile, iar voi sa va feriti de oamenii de care auziti ca fac minuni de-astea. E mai urat slava desarta la inaintati, care se mandresc cu harul lui Dumnezeu, decat astia care s-au nascut cu o schioapa mai inalt sau mai lat, sau mai… Pai astea omenesti sunt depasibile, bine, intr-o zi imbatranesti si nu mai ai cu ce te fuduli, dar lucrurile launtrice, cand ajungi sa te mandresti cu ele, de foarte mare batjocura ajungi, pentru ca nu sunt ale tale. Cum sa te mandresti tu cu harul lui Dumnezeu?! Si, cand cazi de acolo, apai cati sunt prin prejur pe acolo, ii trag dupa ei. Ati auzit d-astea, si cate o sa vedeti! Sa va paziti, fiti cu dreapta socoteala, pentru ca e mai buna decat toate.

Toti oamenii au dar, si despre aceasta este si cartea aceasta, cum Apostolul Pavel repeta corintenilor: nu va mahniti,nu va necajiti, ca unul e ochi, unul e gura si toti impreuna facem trupul. Toate madularele fac trupul intreg, sanatos, si frumos, si lucrator. Ca daca ii vei lua mainile, sau picioarele, sau ochii, care este mai important? Si, spune Apostolul: oare ii va spune urechia ochiului ca nu e bun, sau poate ochiul va spune nasului ca nu e bun, ca nu vede? Asa ca fiecare dintre noi si toate cate le-a lasat Dumnezeu au rost. Si uneori cel mai neinsemnat care ne pare, poate sa ne salveze viata, poate sa faca un lucru care sa schimbe in el si lumea. De aceea sa iubiti pe ceilalti oameni. Niciodata nu stiti ce daruri sunt in ei, si niciodata nu stiti cat pret are darul asta care il aveti, ca avem daruri diferite, dar sa stiti ca daca nu le folosim cum trebuie…. Ele, va zic, sunt ca si urechile, ca si ochii. Nu e ceva cu care sa trebuiasca sa ne fudulim sau sa ne inaltam asupra altui frate, ca el nu-l are. El are altele. Poate sa aibe daruri ascunse care il ridica pe dansul mai presus decat tine, care iti pare ca le stii pe toate, si faci minuni. Asta era cu slava desarta, cred, am spus mai mult decat in carte, nu?

– Asta si voiam! Aveti un capitol in care ne vorbiti despre emotiile negative si emotiile pozitive. Discursului ortodox, si limbajului ortodox in general, ii sunt un pic straine. Si, ca sa devina simtitor, am vrea sa ne povestiti cam ce anume putem considera noi, ca ortodocsi, “emotie pozitiva” si “emotie negativa”?

– Pai am spus. N-am auzit o data – de doua ori: “fiind negativa“, “fiind pozitiva“. Mai, ce sa fie traznaia asta, pozitiv, negativa? Si am zis ca nu poti cataloga asa, ca nu are nici un temei de nici un fel. Zice ca: frica este emotie negativa, dar demnitatea [este pozitiva]. Eu nu stiu cum le iau ei, cum le impart ei, ca nu au nici o treaba cu puterile sufletesti. Mandria zice ca este o emotie pozitiva. Stiti ce pozitiva este, si ce fudul esti cand esti asa, ca un cocos.

– “De ce este pozitiva?”

– “Te simti tu bine!”

– “Dar frica, de ce e rea?”

– “Ca nu te simti tu bine”.

Cum sa fie pozitiv, negativa? Daca noi consideram pozitiv tot ceea ce ne salveaza viata, ne ocroteste, si negativ ceea ce ne pierde, pai daca nu am avea frica, am spus, ne calca tramvaiul sau ne manaca lupul. Si atunci e pozitiva sau nu e? Astea sunt niste lucruri absolut firesti, si am spus ca emotiile sunt lucrari care vin din instinctele naturale, pe care le-a sadit Dumnezeu in noi pentru a trai, pentru ca nu putem altfel. Ne este frica, ne este somn, ne este foame, ca asa a lasat Dumnezeu in noi. Nu este nici una pozitiva, nici negativa.

Indeobste, a judeca lucrurile ca aceasta este pozitiva si acesta este negativa, e ca si cum ai spune ca mainile, urechile si parul sunt pozitive, dar picioarele, nasul si burta sunt negative. Asta era ideea, ca este o categorisire de manipulare, caci, cum sa gandesti asa? Pentru a le baga copiilor in cap, dar mai inainte de a le baga copiilor, fetelor astea de la televiziune, si care mai sunt si la radio; toata ziua cu pozitiv si negativ. Ele au emotii si pozitive si negative, si la toata lumea ce trebuie sa le spuna? Cand incepi sa le spui ca ceva nu merge bine, ele nu, ca trebuie sa fii pozitiv, si ca nu trebuie sa te gandesti la asta. De acuma, daca nu te gandesti, o sa-ti mearga bine. Daca-ti bagi in cap ca tu esti frumos, daca-ti bagi in cap ca tu esti slab, nu mai esti gras, daca spui ca esti tanar, nu mai ai 80 de ani. Cam asta e filozofia de autosugestie care a innebunit pe foarte multa lume. Trebuie sa stiti ca acesti oameni ajung la caderi sufletesti cumplite, multi dintre ei isi pierd mintile, saracii, pentru ca atata timp cat mai esti tanar, mai iti bagi in cap, mai birui tu anumite stari, ca te mai iei cu una cu alta, dar cand ajungi la o varsta incolo, si mai incepi sa faci aceleasi exercitii in oglinda, iti dai seama ca totusi viata este dura. Noi ne imbolnavim, noi murim, noi ramanem singuri, plus ca viata e si plina de surprize, ca nu este intotdeauna chiar asa cum gandim noi, sau de cele mai multe ori nu este asa.

De aceea mi-am permis sa atrag atentia si asupra acestui soi facil de gandire, pentru ca o gramada de popor sta acum pe intrnet si gaseste numai soiul acesta de articole si de catalogari. Cand incepe a discuta, iti dai seama ca nivelul lui de cultura e cam pe acolo. Una-doua tine minte negativ, pozitiv. Daca ii dai pe a treia, uita cum se cheama; tine minte doar ca mai este si a treia. Dar, daca sunt patru, de-acuma gata, il incurci de tot.

Obisnuiti-va mintea sa gandeasca, si sa gandeasca drept. Daca nu vom avea reper – reperul la noi e Hristos, este toata experienta sfintilor, a Sfintei Scripturi; le avem scrise, le avem marturisite, avem atatea polemici istorice de-a lungul timpului care ne-au lasat noua o dreapta gandire. Si, in primul rand trebuie sa gandim drept despre om. Noi suntem omul. Pai, daca noi am avea o inchipuire proasta despre om, cum vom merge inainte? Cum ne vom repara atunci cand ne stricam? Si de stricat ne stricam, caci avem ocazii si ocazii. Si daca o vom lua-o gresit, si torni motorina in motor de benzina, il strici. Asa e si cu gandurile astea. Daca noi si asa suntem clatinati in inima noastra, mai bagam si ganduri prostesti – pentru ca vedeti cum e facut sufletul omului-, cand ii spui, asa cum face Freud, ca daca o sa povestesti toate pataniile tale din copilarie, cand erai tu batut cu vecinul, cand te-o muscat cainele, o sa-ti treaca indata toate deperesiile, si o sa fii un om nou. Le povestesti, si le povestesti si despre caine, despre cum oi stat in dulap, si cum te-ai speriat. Si trec doua luni, si te-apuca si mai rau, si atunci stai si gandesti: ce-am patit? De unde? – ca tu astepti minuni, miracole. Astea sunt niste lucruri spuse de oameni care nu cunosc sufletul omenesc. Nu stiu ca sufletul omenesc este fara margini, si ca nu este chiar asa de simplu sa-l pui la loc, ca nu are rafturi, ca sa-l aranjezi acolo, la loc, si nu are rotite. El e duh, si duhul sufla unde voieste, si sufletul nostru se duce la inceputuri si la sfarsituri, in veacul veacului, in gandul lui Dumnezeu. Si acolo e si lupta cu toate puterile vazduhului, si cu amintirile noastre, si cu dorintele noastre, si cu fricile noastre. Si din cauza asta numai bunul Dumnezeu stie cum stau lucrurile in sufletul nostru. Cum spune si Sfantul Apostol Pavel, ca numai omului si Dumnezeu stie ce e in sufletul sau, nici un Freud, nici un savant d-asta cu pozitiv sau negativ.

Asa ca despre asta am atins acolo. Eu, de fapt dau directiile de meditatie. Toata lumea e mare, stie sa citeasca. Acuma gasiti toate cartile din lume cu orice ati vrea, dar pentru noi este important sa avem o directie dreapta, si o cale de cercetare, o sugestie. D-asta citim, asta cautam. Principiul dupa care noi ne organizam studiul. Pentru ca altfel citim o mie de carti, si in cap raman, nici macar cuvintele, numai literele amestecate, care, fiecare, ia din ele ca un caleidoscop, ca un puzzle, naste in noi, noi si noi framantari, si nelinisti.

– Si ca sa concluzionam, asa, foarte frumos, ce sa facem Parinte? Cum sa incepem sa ne traim viata frumos si in bucurie?

Facem un fel de propaganda: frumos, si in bucurie, si cu bani, si cu masini. Ce sa facem? Sa nu ne temem. Asta este de facut. Am zis: trebuie sa ne cunoastem darurile noastre. Este foarte important sa ne intoarcem spre noi insine, sa cunoastem la ce suntem buni, daca suntem buni la ceva. Cum spunea parintele Selafiil, cand se smerea spunea: cum vei face pe astea, si pe astea? Eu, o singura data am incercat si la nimic nu-s bun, mainile astea ale mele nu ma asculta. O singura data am incercat sa ascut haraci si dupa aceea mi-am ascutit un creion. Sunt oameni cu daruri diferite, cu daruri launtrice, cu care nu poti sa ascuti haraci. Noi avem in Vietile Sfinitlor cazuri de oameni, care numai daca se apucau sa faca un cos, faceau un covor, dar, in schimb, aveau darul rugaciunii.

Nu va temeti, omul este deplin, si sa aveti deplina incredintare, fiecare dintre noi s-a nascut cu daruri de la Dumnezeu. Si, darurile acestea sunt suficiente pentru a sluji pe aproapele, pe ceilalti, numai ca trebuie gasite si inmultite. Dar de asta sa fiti absolut incredintati, pentru ca altfel nu va nasteati pe pamant. Asta trebuie sa stiti, ca Dumnezeu ne aduce si ne duce mai departe, ca sa nu mai spun ca, dupa ce avem niste daruri cu care ne nastem, Dumnezeu le poate si inmulti, ne poate da altele pe deasupra, daca vede in noi dorinta de a lucra binele.

Ce sa facem? Va spun drept niciodata in viata nu m-a framantat intrebarea asta. Totdeauna atatea am avut de facut, [ca] niciodata nu mi-au ajuns mainile, nu mi-a ajuns timpul, nu mi-a ajuns nimic ca sa pot face cate imi trec prin capul asta, cate se pot face in viata asta, si toate sunt pline de bucurie. Din cazua asta eu nu inteleg cum poti fi tanar, si sa intrebi ce sa faci. Du-te in padure. Ce sa faci?! Fa ceva da’, nu sta pe loc. Ai ce sa faci, du-te si fa ceva: impleteste un cos, bate un cui, sapa o fantana, fa ceva, nu sta degeaba. Stai pe internet si te intrebi: ce sa fac cu viata mea? Ce sa fac cu viata mea? Da, incercati sa faceti, sa vedeti ce bucurie aduce omului in suflet un lucru bine facut. […]

Dar trebuie facut la loc, scoli de meserii. Vedeti ca lumea s-o tampit dupa ce oamenii nu mai lucreaza cu mainile. Eu imi dau seama ca nu degeaba in istorie am avut atatia mestesugari, agricultori, pastori. Asa e lasat omul pe pamant sa faca toate aceste lucrari. Acuma, toti cei care candva mestesugareau, care lucrau prin gradini, acuma toti stau pe internet. Va dati seama cum turbeaza lumea. Dealurile se uratesc, se umplu de neghina, de balarii, si la fel si capurile noastre. De-asta noi trebuie sa mergem impotriva acestui curent de dezorientare a omului. Tot omul este facut sa lucreze si cu mana si cu capul si sa doarma si sa manace si sa stea. Nu se poate sa te asezi pe un scaun, sa stai 20 de ceasuri, si sa vrei sa fii sanatos, sa vrei sa fii bun si intreg la minte, sa fii bun pentru ceilalti, sa nu fii nervos, sa nu fii bolnav. Cautati sa iesiti din mediile astea, sa va faceti cate un lucru. Daca nu aveti voi acasa de sapat in gradina, duceti-va la vecinul si sapati oleaca prin gradina. Va spun drept ca o sa va ajute la minte, dupa cum vedeti ca toate randuielile erau asa, toate obstile monahicesti mari aveau putina munca, trebuia sa aibe. Daca nu faceau cosuri, tot faceau ceva; ceva munceau, funii impleteau. Trebuia sa ai cateva ceasuri pe zi, si cei care le fac, fac ascultarile astea care la gradina, care la albinarit. Sunt oameni placuti, sunt oameni vii, ca ei traiesc in planul lui Dumnezeu. Orasele sunt cam nefiresti in felul asta de a trai, cine le-o gandit, numai nu Dumnezeu nu le-a lasat pe pamant, orasele astea asa de aglomerate si asa de incuracate. Trebuie cumva sa mai scapam din ele, si Romania este o tara in care lucrul acesta este cu totul posibil, sa mai evadati din cand in cand.

Asta e de facut: sa nu ne temem, sa credem, sa nadajduim, sa iubim, ca toate celelalte se adauga noua“.

(desen de Gabriela Mihaita David)