Parteneriatul stat-biserica: intre isteriile nejustificate ale secularistilor si interesele meschine ale promotorilor
- Deutsche Welle: Societatea civilă vs Biserică
Parlamentul a adoptat o lege privind parteneriatul dintre stat şi culte în domeniul serviciilor sociale, generând, surprinzător, o controversă aprinsă. ONG-urile implicate în proiecte sociale au cerut preşedintelui Traian Băsescu să nu promulge legea. Presa de stânga, afiliată curentului laicist, a denunţat influenţa crescândă a Bisericii Ortodoxe Române. Mai mulţi politicieni din opoziţie au acuzat complicitatea cu scop electoral între prelaţii ortodocşi şi partidul de guvernământ.
O parte din cler a părut la rândul său îngrijorat de sarcinile prea mari care ar reveni de aici înainte Bisericii. În general s-a creat o stare negativă, deşi e vorba mai curând de o serie de neînţelegeri.
Ceea ce nu se ştie, de pildă, este că, în dezbaterile din comisii, proiectul s-a bucurat de susţinerea salutară a opoziţiei. Proiectul privind “parteneriatul dintre stat şi culte în domeniul serviciilor sociale” a fost iniţiat de 90 de deputaţi şi senatori PDL, dar, în comisii, reprezentanţii PSD au întrevăzut rapid care sunt avantajele lui pe plan local. În fapt, proiectul, odată pornit, ajunge la dispoziţia “autorităţii contractante” sau, cu alte cuvinte, a majorităţilor locale, aşa cum sunt ele constituite prin alegeri.
Dacă ar fi să distingem chiar nuanţele cele mai fine, UDMR a fost uşor distant, deşi nu s-a opus, PNL a fost mai curând favorabil, iar PSD-iştii s-au scindat în partizani hotărâţi şi în adversari radicali. Uneori dezbaterea părea că se poartă în sânul PSD-ului. Lucrurile acestea nu sunt deloc uimitoare, dacă luăm în seamă relaţiile concrete din lumea rurală românească, acolo unde reprezentanţii PSD au avut mereu legături mai strânse cu clerul ortodox. Aşadar, în ciuda ambianţei nefavorabile din presă, proiectul parteneriarului stat-biserică s-a bucurat în Parlament de o largă susţinere.
Mai problematic este faptul că Guvernul a dat proiectului aviz negativ. Legea parteneriatului dintre stat şi biserică a fost adoptată la fel ca legea reducerii TVA şi ca altele asemănătoare ignorând complet opinia Finanţelor. PDL a dorit foarte mult să promoveze această lege, în ciuda miniştrilor săi, sperând probabil să atenueze şocul moral provocat de reducerea cheltuielilor sociale.
Miza politică a fost evidentă şi din numărul neobişnuit de mare al semnatarilor (90), dar proiectul conţine totuşi o miză şi mai importantă care priveşte reformarea mecanismelor însele de alocare bugetară. Este vorba de înlocuirea – fie şi parţială- a alocaţiilor bugetare “de sus” prin finanţarea unor proiecte concepute “de jos”; e vorba, în cele din urmă, de prima aplicare mai hotărâtă a principiului subsidiarităţii.
Pe scurt, legea descrie modul în care un proiect social conceput de un cult religios poate primi bani de la bugetul public. În prealabil, Ministerul de resort constituie un buget global pentru asemenea proiecte, din care se acordă bani numai proiectelor eligibile, ce trec prin filtrul consiliilor locale.
Biserica are obligaţia de a participa la proiect cu cel puţin 20% din valoarea lui totală. E posibil aşadar ca nu toţi banii să fie cheltuiţi – aşa cum se întâmplă din nefericire cu fondurile europene pentru România -, după cum este posibil să rămână multe proiecte nefinanţate. În consecinţă, Guvernul nici nu ar avea motive să se teamă că va fi supus le cheltuieli nemăsurate, de vreme ce stă în puterea lui să decidă câţi bani acordă acestor programe.
Este însă de notat că Guvernul a respins proiectul pe vremea când el avea o formă destul de diferită. Iniţial, într-adevăr, se crea un mecanism prin care o parohie putea să oblige Guvernul să-i finanţeze toate proiectele, dacă întrunea şi acordul consilierilor locali. “Parteneriatul stat-biserică” era foarte puternic şi era descris pe larg în lege, dar ulterior el a rămas numai în titlu.
Legea, în forma adoptată, descrie mai puţin un parteneriat instituţional, cât modul în care iniţiativele filantropice ale unor comunităţi religioase (oricare ar fi ele) pot primi susţinere publică. O parohie care vrea să înfiinţeze un azil de bătrâni, de exemplu, sau o casă de copii poate primi finanţare de la buget dacă contribuie cu o cincime.
ONG-urile interesate au obiectat însă că ele au fost ignorate şi au anunţat că doresc să participe şi ele la concursurile de proiecte. Este de fapt cea mai importantă obiecţie, deşi aceste organizaţii nu sunt cu totul excluse. Există şi astăzi posibilitatea ca ONG-urile de utilitate publică să primească bani de la bugetul de stat, dar ele doresc să profite de acest moment favorabil pentru a conferi sistemului de finanţare a proiectelor sociale o neutralitate deplină.
Intenţia iniţială a PDL ar fi însă mult diluată. Democrat-liberalii au dorit să dea un exemplu sonor de politică creştin-democrată. Or, a aşeza bisericile la rând cu oricare altă organizaţie ar părea o trădare a scopului. La prima vedere aşa ar fi.
Totuşi majorităţile locale care sunt înclinate să confere mai multă încredere bisericilor, care preferă modul lor de a selecta priorităţile şi stilul lor de angajament spiritual ar putea să prefere proiectele acestora în dauna altora şi, în acest fel, cât se poate de democratic, perspectiva creştin-democrată şi-ar găsi o realizare deplină. Aşadar mai este loc de reflecţie.
Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Laurenţiu Diaconu-Colintineanu
Nici traditia, nici actualitatea nu dovedesc o preocupare sustinuta a BOR pentru proiectele sociale. In 2009, Biserica Catolica, prin Fundatia Caritas, a alocat mai multi bani programelor sociale (12,97 milioane de euro) decat Biserica Ortodoxa, prin Patriarhia Romana (10,6 milioane de euro). Exista, in acelasi timp, ceea ce se numeste “opera sociala” a fostului Mitropolit Daniel (actualul Patriarh) la Iasi, recunoscuta de majoritatea opiniei publice.
De asemenea, se observa implicarea unitatilor bisericesti ca aplicanti principali in proiecte de resurse umane finantate din fonduri structurale. Acest lucru poate fi interpretat ca un efort de a-i deprinde pe clerici sa utilizeze fonduri publice si sa conlucreze cu laicii. Indica insa aceste proiecte si o dorinta sustinuta de implicare consecventa in comunitati (cum se intampla la noi, se implica jumatate de an, pana cheltuie banii si apoi dispar)?
In ultimii ani au aparut in presa numeroase acuzatii de coruptie a unor inalti prelati ai BOR si acuzatii de evaziune fiscala. Multi vorbesc de o criza prin care trece acum BOR si vad Legea privind parteneriatul dintre stat si culte mai degraba ca pe un ajutor pe care il da statul Bisericii, decat ca pe o deschidere a BOR catre proiecte sociale.
Legea aceasta va conduce la un voluntariat masiv al calugarilor sau maicutelor in proiecte sociale?
Exista printre clerici un personal automat calificat pentru administrarea unor unitati sociale, precum orfelinatele?
Exista pericolul ca legea sa produca mai degraba un nou grup de birocrati eclesiali, decat personal calificat sa ingrijeasca categorii vulnerabile, precum copiii orfani sau batranii?
Care este parerea dvs ? Este capabila BOR sa-si asume conducerea si gestionarea unor proiecte sociale consistente?
Nota noastra:
De ce mai pretinde contributors ca face ”dezbatere” in loc sa afiseze clar si onest ca face campanie impotriva Bisericii nu stim. Sau, de fapt, stim: e vorba de faptul ca sunt niste baieti care pur si simplu nu suporta sa auda de Biserica. La fel ca ASURistii care isi castiga painea din combaterea Bisericii.
Ca un fapt divers: primele servicii sociale mai dezvoltate au fost initiate de Iulian Apostatul. De ce? Pentru a contracara influenta Bisericii, pe atunci adanc implicata in comunitate. Si a gasit mijlocul: preia statul lucrarea Bisericii. Cam aceeasi logica a fost aplicata si in epoca moderna. Totul ca omul simplu sa simta ca ii tine de cald nu parintimea Bisericii, ci paternalismul statal. Asa ca e ”firesc”, azi, sa ne intalnim cu aceasta opozitie fata de implicarea Bisericii in astfel de proiecte. Ideea e sa nu cumva sa iasa din coltul rezervat rusinii de bravii umanisti rosii in cerul gurii.
Este insa interesant cum vad laicii nostri si transpunerea proiectului. Evident, termenul de comparatie pozitiv este ”biserica” Catolica. Si, la fel ca in vremea lui Cuza, monahismul este vazut ca un activism social sau deloc.
Apropo… Aceasta ar fi, de altfel, subiectul demn de reflectie, pentru noi, legat de acest ”parteneriat” (daca se va face): se vrea oare imprimarea unui activism social dincolo de normal monahismului?
- Realitatea.net:
Legea parteneriatului stat-biserică: milostenie cu 80% bani de la buget. Cum comentaţi?
ASUR: Parteneriat între stat şi biserică sau mituirea bisericii în prag de alegeri
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/12/10/mitropolitul-hierotheos-vlachos-despre-cel-mai-grav-pericol-secularismul-in-biserica-ca-falsificare-a-duhului-adevarat/
Aceasta oferta de parteneriat doar pare avantajoasa, dupa parerea mea. Ramane de vazut care sunt, concret, conditiile…Sa nu fie o cursa. Isteriile de acum ale secularistilor pot sa fie si un “teatru scurt”.Nu stiu ce sa zic. Prea merge impotriva curentelor seculariste “euro-atlantice” care peste tot tind sa puna mana pe toate aceste activitati si sa le scoata din mana Bisericii.
Un posibil scenariu:
In plina criza, bugetul statului, foarte mic, nu va fi in stare sa suporte cheltuielile, iar cei 80% nu vor veni. Guvernantii vor da din umeri, Biserica se va zbate in dificultati materiale mari; mass media va sari pe Biserica aratand conditiile inumane in care tine ea orfanii, batranii, etc. Isi salveaza imaginea si dau o lovitura importanta imaginii Bisericii. In felul acesta se impusca doi iepuri cu un singur glont.
Sau: Biserica preia activitatea si apoi “sub presiunea Comunitatii Europene” guvernul voteaza separarea economica a Bisericii de stat, si-o lasa “cu ochii in soare”. Biserica trebuie sa se intretina singura. Efect identic cu cel de mai sus.
Asa ceva trebuie foarte bine cantarit.
Dumnezeu sa ne apere si sa-i lumineze pe cei care trebuie sa ia deciziile de rigoare!
@daniela:
De fapt lucrurile sunt mai simple. Pentru putere este un mijloc de a se spala pe maini, treptat, de asistenta sociala, pasand-o Bisericii, ca sa para, astfel, si ”populara” (adica ”crestin-democrata”). Pentru managerii Bisericii este inca un mijloc de a obtine fonduri.
Zgomotul secularistilor este insa cat se poate de sincer – el denota o ideologie anume si, de asemenea, si un interes, pentru ca evident ca ar vrea ca ONGurile lor sa puna mana pe bani.
Am vedea un alt risc legat de acest parteneriat. Pe fondul legislatiei anti-discriminare europene, Biserica sa fie acuzata de discriminare daca in proiectele sociale in care se angajeaza va fi restrictiva fata de homosexuali, de pilda. Cum e in Marea Britanie, unde catolicii au inchis intentionat aproape toate orfelinatele, pentru a nu fi obligati prin lege sa dea spre adoptie copii catre cupluri homosexuale.