Pastoralele Invierii (2014): SA NU EZITAM SA URMAM BRANCOVENILOR/ “Sa-L marturisim pe Hristos in aceste timpuri” (IPS Ciprian, IPS Irineu, IPS Pimen, IPS Laurentiu)
Lumina Învierii –
cununa muceniciei şi temeiul mântuirii
† C I P R I A N
prin harul lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei, iubitului nostru cler şi popor dreptcredincios: har, pace, bucurie şi ajutor de la Dumnezeu, iar de la noi, arhiereşti binecuvântări şi creştineasca salutare
Hristos a înviat!
„Acum, toate s-au umplut de lumină: şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt. Deci, să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care S-a întărit“ 1.
Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
An de an, în minunatul anotimp al primăverii, când toate renasc la viaţă, sărbătorim evenimentul extraordinar, care, timp de aproape două milenii, a marcat, profund şi definitiv, întreaga istorie a omenirii: Învierea Domnului, denumită, în cărţile noastre de slujbă, „aleasă şi sfântă zi […], praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor“2, tocmai datorită importanţei sale şi rolului determinant în actul mântuirii oamenilor.
Pe bună dreptate, un Sfânt Părinte, meditând la schimbarea de atitudine a oricărui creştin în perioada pascală, mărturisea:
„Ce mare strălucire luminează astăzi lumea şi împodobeşte astfel Biserica? Ce s-a întâmplat de ne-am schimbat starea? Ieri eram posomorâţi şi întristaţi, iar astăzi în lumină şi bucurie suntem; ieri în durere, şi astăzi în veselie; ieri în suspine, şi astăzi în cântări de laudă. Care este pricina ce ne-a adus această lumină şi bucurie? Hristos a înviat din morţi […]“ 3.
Astăzi, prin Învierea Domnului, locul întristării din inimile noastre l-a luat bucuria cea duhovnicească; în locul întunericului, s-a sălăşluit lumina; în locul răutăţii şi al păcatelor de tot felul, au sosit iubirea şi puterea lui Dumnezeu. Dacă, în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, ne-au cuprins întristarea pentru păcate, durerea pentru chinurile îndurate de către Mântuitorul Hristos şi teama de moarte, acum, ne bucurăm împreună cu toată făptura cea văzută şi cea nevăzută. Prin Jertfa Domnului de pe Sfânta Cruce, păcatul a fost şters, iar prin Înviere, moartea a fost nimicită:
„Unde îţi este, moarte, boldul? Unde îţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi niciun mort nu este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morţi, începătură [a învierii] celor adormiţi S-a făcut […]“ 4.
Vestea Învierii lui Hristos umple cerul şi pământul de lumină dumnezeiască şi străbate veacurile, determinându-ne să cântăm imnul de biruinţă: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le“. Iar aceasta, pentru că Învierea lui Hristos nu este doar un adevăr istoric dovedit prin mărturia femeilor mironosiţe şi a Sfinţilor Apostoli, ci şi piatra de temelie a credinţei noastre în existenţa vieţii veşnice. În acest sens, Apostolul neamurilor spunea: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră“ (I Corinteni 15, 14). Certitudinea Învierii lui Hristos este, aşadar, garanţia învierii noastre, după cuvântul Mântuitorului: „Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi“ (Ioan 6, 40).
Dreptslăvitori creştini,
De Sfintele Paşti, în întunericul adânc al nopţii, doar candela cu Sfânta Lumină adusă de la Ierusalim mai arde pe Sfânta Masă din Altar. Urmează să înceapă slujba Învierii, care este precedată de această emoţionantă şi caldă chemare: „Veniţi de primiţi lumină!“. Atunci, fiecare dintre cei prezenţi în sfânta biserică se apropie, cu credinţă şi evlavie, să ia lumină de la lumânarea aprinsă a arhiereului sau a preotului. Deodată, întunericul nopţii este străpuns de lumină, iar sfântul lăcaş şi chipurile credincioşilor devin strălucitoare şi învăluite de o nespusă bucurie; cerul şi pământul, îngerii şi natura întreagă sunt inundate de lumină.
Aprinderea lumânărilor nu reprezintă doar un ritual sec sau o necesitate de ordin material; nu este ceva conjunctural, în sensul că ai trebuinţă de lumină ca să te poţi orienta în întunericul nopţii. Chemarea la lumină din noaptea de Înviere, precum şi aprinderea lumânărilor de la făclia din Sfântul Altar au o semnificaţie duhovnicească profundă: ele reprezintă legătura noastră cu Hristos Cel înviat şi mărturisirea credinţei de a trăi, permanent – în mod liber, conştient şi responsabil –, în lumina învăţăturilor Sale, pentru că a zis Domnul: „Eu sunt Lumina lumii; cel care Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8, 12). Prin Naştere, propovăduire şi Înviere, Mântuitorul Hristos a fost şi rămâne „Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul, care vine în lume“ (Ioan 1, 9). De aceea, cărţile noastre de slujbă, prin cântările specifice perioadei pascale, ne arată că Învierea lui Hristos luminează întregul neam omenesc: „Cu Crucea Ta ai şters blestemul pomului, cu îngroparea Ta ai omorât stăpânirea morţii şi cu Învierea Ta ai luminat neamul omenesc“ 5.
Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că
„Hristos, ca noul Adam, a adus umanităţii lumina Învierii prin supremul act de iubire al Crucii şi tot nouă ne-o pregăteşte pentru viaţa fericită a învierii în comuniune cu El, viaţa prin primirea Duhului Său Cel Sfânt, de viaţă Făcător. […] Moartea Lui ca jertfă este astfel un mod prin care materia trupului a devenit transparentă pentru lumina nemuririi […] cu care este unit în aceeaşi Persoană. Lumina din Trupul înviat al lui Hristos şi din trupul nostru ce va învia, ca şi cea arătată din Trupul Lui pe Tabor şi cea mai redusă, care luminează faţa celor curaţi şi buni – nu poate fi o lumină de caracter fizic, deşi se face transparentă şi prin trup. Pentru înţelegerea acestei lumini trebuie să pornim de la lumina ce se face arătată pe faţa omului bun, sau ca cerc de lumină ce înconjoară capul sfinţilor“ 6.
„Închinare de seară aducem Ţie, Luminii celei neînserate, Care, la sfârşitul veacurilor, ca într-o oglindă, prin Trup, ai strălucit lumii; şi până la iad Te-ai pogorât, întunericul cel de acolo l-ai stricat şi lumina Învierii ai arătat-o neamurilor, Dătătorule de lumină, Doamne, slavă Ţie!“ 7, glăsuieşte una dintre minunatele cântări ale Penticostarului.
Iubiţi fii sufleteşti,
Viaţa creştină înseamnă comuniune cu Domnul nostru Iisus Hristos, Izvorul Vieţii şi al Luminii, Care ne îndeamnă şi ne ajută să dobândim starea de sfinţenie sau desăvârşirea; această comuniune, pierdută cândva de protopărinţii noştri Adam şi Eva, am redobândit-o prin Jertfa mântuitoare a Domnului şi prin Învierea Sa cea de a treia zi. Evreii Vechiului Testament, deşi recunoşteau lui Dumnezeu însuşirea de a fi lumină – „că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină“ (Psalmul 35, 9); „s-a însemnat peste noi lumina feţei Tale, Doamne!“ (Psalmul 4, 6) –, totuşi, din cauza păcatului strămoşesc moştenit de toţi oamenii, nu-L puteau cunoaşte şi înţelege deplin pe Atotţiitorul. Călăuziţi în chip minunat de Dumnezeu prin pustie, Îl vedeau, „ziua, în stâlp de nor, arătându-le calea, iar noaptea, în stâlp de foc, luminându-le, ca să poată merge şi ziua şi noaptea“ (Ieşirea 13, 21). Norul care ascunde şi focul care mijloceşte apariţia luminii arată cunoaşterea parţială şi indirectă a lui Dumnezeu, din pricina existenţei păcatului în firea umană, căci nu pot sta laolaltă întunericul şi lumina.
Spre deosebire de aceasta, pe Muntele Taborului, Mântuitorul Hristos, prin minunea Schimbării Sale la Faţă, Şi-a descoperit slava dumnezeiască, umplându-i pe cei trei Apostoli – Petru, Iacob şi Ioan – de lumina cea necreată a dumnezeirii, tocmai pentru a-i întări în credinţă şi răbdare pe parcursul Sfintelor Sale Pătimiri, ca, apoi, să înţeleagă corect slăvita Sa Înviere şi, mai ales, învăţătura Sa cea sfântă, în lumina Învierii.
Cunoaşterea şi înţelegerea luminii dumnezeieşti sunt, aşadar, posibile chiar din această viaţă, dar numai pentru aceia care şi-au curăţit sufletele de întunericul păcatului, învrednicindu-se de darul vederii duhovniceşti. Căci măsura sfinţeniei este dată de capacitatea omului de a se împărtăşi de energiile divine necreate, pe care le primeşte în funcţie de curăţirea sa lăuntrică, de trăirea întru Hristos.
Fraţi creştini,
Nimic dintre cele ce se petrec în viaţa şi în lumea aceasta nu este opera hazardului, ci toate se fac din voia cea sfântă şi cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Raţiunea de a fi creştin îşi trage seva din însăşi Lumina Învierii lui Hristos, nădejdea bucuriei şi a mântuirii noastre. La Liturghia Darurilor înainte Sfinţite, în Postul Mare – care este o perioadă de mucenicie în plan spiritual –, preotul le aminteşte credincioşilor că „lumina lui Hristos luminează tuturor“, ceea ce înseamnă că, pentru a atinge ţelul călătoriei noastre duhovniceşti, adică întâlnirea cu Hristos Cel răstignit şi înviat, trebuie să ne înarmăm cu multă răbdare şi curaj, fiind încredinţaţi că, împreună cu noi, călătoreşte Însuşi Dumnezeu, după cum şi cântăm la slujba Pavecerniţei Mari: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu“ (Isaia 8, 9) 8.
Creştini din toate timpurile şi din toate locurile au dat mărturie, prin viaţa şi faptele lor, despre nepreţuita valoare a învăţăturilor dumnezeieşti, despre folosul pentru mântuire al Sfintelor Pătimiri ale Domnului şi despre Învierea lui Hristos, ca izvor de lumină şi cunună a muceniciei. Învierea este temeiul care a făcut, din pescari, Apostoli şi, din păgâni, mucenici, a însufleţit şi împodobit cu virtutea răbdării pe sfinţii Bisericii, determinându-i să sufere chinuri şi moarte pentru Hristos. Viaţa sfinţilor, fiind încununată cu Lumina Sfintei Învieri,
„este mărturia puterii sfinţitoare a Domnului nostru Iisus Hristos asupra umanului şi a umanităţii, prin lucrarea harului dumnezeiesc. Existenţa sfinţilor demonstrează că sfinţenia dumnezeiască nu s-a întrupat pentru a rămâne obiect al adorării, ci pentru a fructifica moral omenirea, rodind sfinţi“ 9.
Dintru începuturi, pământul nostru românesc a fost binecuvântat de Dumnezeu cu mulţime de sfinţi, care au primit cununa muceniciei, din dragoste pentru Hristos, Biserică şi Neam. Între aceştia, cel mai convingător exemplu de jertfelnicie ne este dat de Sfinţii Martiri Brâncoveni, de la a căror moarte trupească – însemnând naştere întru Împărăţia lui Dumnezeu, spre viaţa cea veşnică şi adevărată – se împlinesc, în această vară, trei sute de ani.
Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu a avut un rol remarcabil în istoria şi cultura poporului român, manifestând o grijă sporită faţă de Biserica Ortodoxă, concretizată în ctitorirea multor lăcaşuri de cult şi tipărirea a numeroase cărţi de slujbă, precum şi în daniile pe care le-a făcut unor aşezăminte monahale din ţară şi de dincolo de hotare.
Eparhia noastră s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea marelui domnitor, care a ctitorit, aici, câteva biserici, a rezidit palatul arhiepiscopal din Buzău şi a sprijinit înfiinţarea tipografiei de la Episcopie, unde s-a tipărit, în 1691, pentru prima dată în limba română, Pravoslavnica Mărturisire a Sfântului Mitropolit Petru Movilă.
Mucenicia sa, a celor patru fii şi a sfetnicului Ianache Văcărescu au uimit şi emoţionat lumea întreagă, iar pentru noi constituie exemplu de mărturisire a dreptei credinţe, de slujire şi iubire faţă de Neam, dar şi argument puternic pentru cinstirea lor, prin popasuri duhovniceşti de aducere-aminte. Rămâne pilduitor îndemnul pe care voievodul martir l-a făcut copiilor săi, înainte de moarte:
„Fiii mei, fiţi curajoşi! Am pierdut tot ce am avut în această lume. Să nu ne pierdem sufletele! Staţi tari, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă la moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa pravoslavnică, pentru viaţa şi lumea aceasta!“ 10.
În acest context, pe tot parcursul anului 2014, în Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, vor avea loc ample manifestări religios-culturale închinate Sfinţilor Martiri Brâncoveni; vor fi aduse, spre închinare şi cinstire, sfintele sale moaşte şi icoana voievodului mucenic; se vor tipări cărţi, prin care dorim a evidenţia contribuţia substanţială a Sfântului Constantin Brâncoveanu la dezvoltarea culturii şi spiritualităţii poporului român, precum şi a artei creştine, prin ctitoriile sale din această parte de ţară.
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Ce înseamnă mucenicia, astăzi? Pentru creştinii din anumite ţări asiatice, precum Siria, aceasta înseamnă jertfirea vieţii la propriu, asemenea martirilor din primele secole creştine, ca urmare a refuzului de a-şi trăda credinţa strămoşească – realităţi de ultimă oră, care îngrozesc şi îngrijorează întreaga lume civilizată. Pentru noi, cei care, din mila lui Dumnezeu, nu ne confruntăm cu persecuţii anticreştine deschise şi directe, mucenicia presupune o permanentă luptă cu duhurile răutăţii, în aşa-numitul război nevăzut, care durează toată viaţa omului şi din care putem ieşi biruitori doar dacă ne punem nădejdea în Dumnezeu şi acceptăm cooperarea cu El, în dobândirea mântuirii. Pentru aceasta, însă, trebuie să rămânem statornici în dreapta credinţă, trecând peste valul secularizării şi mărăcinişul falselor învăţături. Să ne îmbrăcăm cu armele luminii şi să facem din viaţa noastră izvor de lumină pentru semeni. Să ne jertfim pentru aproapele nostru necăjit şi întristat, chiar dacă şi noi suntem săraci şi copleşiţi de suferinţă!
Într-o lume întinată de întunericul păcatului, să ne străduim a păstra curată lumina Învierii lui Hristos. Să ne amintim că, în ceasul în care Domnul Şi-a dat duhul pe Cruce, „întuneric s-a făcut peste tot pământul“ (Luca 23, 44), ceea ce înseamnă că, fără Hristos şi învăţătura Sa, lumea este întuneric şi necunoştinţă. Înviind, însă, din morţi, Hristos a adus lumii pace, bucurie şi certitudinea vieţii veşnice. De aceea, dacă ne vom afla vreodată în situaţia dramatică de a ne apăra identitatea creştină cu preţul vieţii, să nu ezităm a o jertfi pe altarul credinţei şi al nădejdii în înviere. Este calea sigură prin care ne vom încununa, asemenea martirilor Brâncoveni, cu nimbul de lumină al sfinţeniei.
Să murim, aşadar, păcatului şi să viem întru Hristos, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6), căci spre El ne călăuzeşte Sfânta Lumină a Învierii ce izvorăşte, an de an, din mormântul cel de viaţă dătător de la Ierusalim. Spre o asemenea abordare creştină ne îndeamnă şi Sfântul Vasile cel Mare, când zice:
„Să murim, dar, ca să trăim! Să omorâm cugetul trupului, ca să renască în noi puternic cugetul Duhului, prin care iau naştere viaţa şi pacea. Să ne îngropăm cu Hristos, Care a murit pentru noi, ca să şi înviem împreună cu Cel ce ne-a adus învierea“11.
Ca să beneficiem de Înviere şi de viaţa cea de apoi, trebuie ca, aici, mai întâi, să înviem din moartea cea sufletească; să devenim, din robi ai păcatului, fii ai luminii, să răbdăm necazurile şi încercările şi să ne identificăm cu Domnul Hristos în aşa măsură încât să putem spune, împreună cu Sfântul Apostol Pavel:
„M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine“ (Galateni 2, 20).
Fie ca Lumina Sfintei Învieri să vă umple de pace şi bucurie, iar Hristos-Domnul, Care a murit şi înviat pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, să înrădăcineze în sufletele tuturor dreapta credinţă, să aducă în fiecare casă belşugul şi fapta de milostenie, dragostea şi preţuirea între părinţi şi copii, duhul iertării şi al iubirii între semeni!
Cu aceste părinteşti învăţături, vă îmbrăţişăm cu dragoste deplină întru Iisus-Domnul, dorindu-vă să petreceţi creştineşte Sfintele Paşti, luând parte la slujbele bisericeşti din această perioadă pascală, împărtăşindu-vă cu Trupul şi Sângele Mântuitorului şi luminându-vă duhovniceşte cu Sfânta Lumină a Învierii lui Hristos.
Hristos a înviat!
Al vostru rugător către Domnul şi de tot binele doritor,
† C i p r i a n
Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei
Note:
1 Stihiră la Cântarea a III-a a Canonului Învierii, de la slujba Utreniei din noaptea Sfintelor Paşti.
2 Irmosul Cântării a VIII-a, din Canonul Învierii.
3 Sfântul Teodor Studitul, Cuvântări duhovniceşti, Editura Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1994, p. 210.
4 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de învăţătură în sfânta şi luminata zi a Învierii lui Hristos, în „Penticostar“, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R. (în continuare, I.B.M. al B.O.R.), Bucureşti, 1999, p. 25.
5 Stihira a doua a Învierii (a lui Anatolie), de la slujba Vecerniei (A doua Înviere) din Duminica Sfintelor Paşti.
6 Pr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos – Lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, pp. 121-122.
7 Stihira întâi a Învierii (a lui Anatolie), de la slujba Vecerniei de Joi seara, în Săptămâna Luminată.
8 Ceaslov, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 160.
9 † Nestor, Mitropolitul Olteniei, Sfinţi români canonizaţi în anul 1992, în volumul „Canonizarea unor sfinţi români“, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 82.
10 I. Lupaş, Mucenicia Brâncovenilor, în „Studii, conferinţe şi comunicări istorice“, vol. III, Sibiu, 1941, p. 12.
11 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, în colecţia „Părinţi şi Scriitori bisericeşti“, vol. 17, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 34.
***
Pastorala IPS Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei
Să-L mărturisim pe Hristos în aceste timpuri
Din Sfintele Evanghelii aflăm că, din momentul Învierii Sale şi până în momentul Înălţării Sale la cer, „timp de patruzeci de zile“ (Fapte 1, 3), Hristos, Domnul slavei, S-a arătat Apostolilor, femeilor evlavioase şi altor credincioşi. Prin aceste arătări, El i-a încredinţat că a înviat cu adevărat şi că nu mai este dependent nici de spaţiu, şi nici de timp. Adevărul creştinătăţii se bazează pe faptul că Fiul lui Dumnezeu „S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră“ (Rom. 4, 25).
Toţi cei care L-au văzut pe Domnul înviat au răscolit lumea păgână, atrăgând-o sub stindardul Evangheliei. De asemenea, mulţi dintre ei au murit pentru faptul că au fost „următori lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi“ (Efes. 5, 1). Rar mor oamenii pentru o credinţă şovăielnică, dar martorii Învierii, convinşi că moartea a fost înfrântă, „grăiau cu îndrăznire cuvântul lui Dumnezeu“ (Fapte 4, 31). Mai presus de aceşti martori, se află Maica Domnului, care, probabil, a fost singura persoană prezentă chiar în clipa Învierii lui Iisus din mormânt.
Primele martore ale Învierii
Teologii ne spun că evenimentul Învierii a fost ascuns ochilor tuturor şi că n-ar fi fost niciun martor al desfăşurării lui istorice. Dar eu cred că există o excepţie: Născătoarea de Dumnezeu – unica. Ea a trebuit să fie prezentă la acest eveniment suprem al istoriei. Ea a fost prezentă, unica, în momentul Întrupării Cuvântului. Ea a fost prezentă, unica, la Naşterea Lui din sânul ei fecioresc, devenind Femeia primei priviri a lui Dumnezeu făcut Om. Tot astfel, ea a trebuit să fie prezentă, unica, la ieşirea lui Hristos din pântecele fecioresc de piatră: mormântul „în care nimeni niciodată nu mai fusese pus“ (Lc. 23, 53).
Deci, Maica Domnului este Femeia primei priviri asupra Fiului Omului Care biruie moartea cu puterea dumnezeirii Sale. Dacă ceilalţi au fost martori ai Domnului înviat, Preasfânta Fecioară a fost martor al Învierii însăşi. Ştim că legătura Mamei sfinte cu Fiul ei divin a fost atât de intimă, încât ea a împărtăşit întreaga experienţă a răscumpărării, având permanent împunsă sabia suferinţei în inima ei (cf. Lc. 2, 35). De aceea, nu se poate concepe ca, la Înviere, momentul culminant al lucrării mântuitoare, ea să fi fost despărţită de Fiul ei preadulce. Ar fi fost singura absenţă, şi ar fi rămas o absenţă nejustificată.
Este firesc să ne gândim că ar fi fost verosimil ca Mama să fie prima persoană căreia să-i fi apărut Fiul ei şi Dumnezeul nostru, Biruitor peste moarte. Lipsa Preacuratei Fecioare din grupul femeilor care se îndreptau, în zori, spre mormânt (cf. Mt. 28, 1; Mc. 16, 1) ar putea constitui un indiciu al faptului că ea Îl întâlnise deja pe Domnul. Femeile au devenit primele martore ale Învierii, din voinţa lui Hristos, pentru că au rămas fidele la piciorul Crucii şi, deci, ferme în credinţă. Aceasta ne face să credem că Mântuitorul i Se arată, prima dată, Mamei Sale, cea care I-a rămas fidelă şi care, în timpul cumplitei încercări, şi-a păstrat întreaga credinţă.
„Maica Durerii devine Maica Învierii“
Un scriitor latin din secolul al V-lea, Sedulius, în poemul său „Carmen paschale“, afirmă că Domnul S-a arătat, în primul rând, Maicii Sale într-o lumină strălucitoare, pentru ca această Maică preabună să răspândească minunata veste. În felul acesta, era împuternicită „să se facă vestitoarea Celui Ce avea să vină întru slavă, aşa cum se făcuse odinioară calea Celui Care venise la noi prin Întrupare“. Din momentul acela, Maica Durerii devine Maica Învierii, după cum arată Sfântul român Ioan Iacob-Hozevitul care i se adresează aşa: „Tu erai, mai înainte, / Maica sfintelor dureri. / Astăzi eşti a slavei Maică / Şi a Sfintei Învieri“.
Deci, Maica Domnului, care era în unire desăvârşită cu Iisus la suferinţele Crucii, cu siguranţă a participat la taina minunată a Învierii. Ea L-a văzut pe Fiul ei înviind, pentru că inima ei, întru credinţă, nu se despărţise niciodată de El. De aceea, ea nu s-a dus la mormânt ca să-L plângă pe Cel mort, despre Care ştia că a înviat. Ea intră în contact personal cu Fiul înviat, gustând astfel, în mod deplin, din bucuria pascală. Într-o aripă a Bazilicii Sfântului Mormânt de la Ierusalim, se venerează un bazorelief vechi, ce reprezintă „Arătarea lui Iisus Cel Înviat Mamei Sale“. Îmi plăcea să poposesc adeseori în acel loc şi să meditez la bucuria extraordinară pe care a avut-o Maica Preacurată atunci când şi-a văzut Fiul în strălucirea trupului Său înviat şi a primit de la El balsamul mângâierii şi vestea biruinţei vieţii asupra morţii.
„Fii ai Învierii“ şi „vii pentru Dumnezeu“
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2014 drept An omagial al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii şi An comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, la împlinirea a trei secole de la moartea lor pentru credinţa strămoşească. Calitatea noastră de „fii ai Învierii“ (Lc. 20, 36) presupune părtăşie la viaţa sacramentală a Bisericii. Aceasta ne ajută să facem din trăirea noastră creştinească o mărturie jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat, Care a zis: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni“ (In. 15, 20). Tot El ne-a mai spus: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri“ (Mt. 10, 32).
Împăcaţi cu Hristos prin Pocăinţă şi uniţi cu El în Euharistie, dobândim asemănarea cu Maica Domnului, în curăţia lăuntrică şi în intimitatea iubitoare cu Cerescul Părinte Care vrea să locuiască în inima noastră (cf. Pilde 23, 26). Aceasta ne înnobilează şi ne dă forţa necesară pentru a persevera în bine şi pentru a-L mărturisi pe Hristos în aceste timpuri marcate de trândăvie spirituală şi de amăgirea Satanei (cf. Apoc. 12, 9). Urmând exemplul de evlavie al Sfântului Constantin Brâncoveanu şi al tuturor martirilor Neamului nostru, ne dovedim „vii pentru Dumnezeu“ (Rom. 6, 4), şi suntem făclieri ai Învierii pe pământul românesc.
***
Pastorală la Învierea Domnului
P I M E N,
DIN MILOSTIVIREA LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILORIubitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini din de Dumnezeu păzita noastră Arhiepiscopie, har, milă şi pace de la Dumnezeu – Tatăl, iar de la noi arhierească binecuvântare.
IUBIŢI CREDINCIOŞI,
Multe minuni a săvârşit Domnul nostru Iisus Hristos în vremea vieţuirii Sale cu trupul pe pământ, dar Învierea Sa din morţi rămâne pentru toate veacurile cea mai mare minune. Faptul Învierii este dovada de netăgăduit a puterii Sale dumnezeieşti.
Despre Învierea Mântuitorului ne-au încredinţat Sfinţii Săi Apostoli cărora li S-a arătat în seara zilei Învierii Sale. Apoi, după opt zile, S-a arătat din nou Sfinţilor Apostoli, fiind de faţă şi Sf. Apostol Toma, încredinţându-l şi pe el de Învierea Sa. După aceea, S-a arătat lui Iacob al lui Cleopa (I Cor. 15, 7), la cei peste cinci sute de credincioşi (I Cor. 15, 6), Apostolilor în Galileea pe un munte şi lângă Marea Tiberiadei, la doi dintre ucenicii Săi, Luca şi Cleopa, în drum spre Emaus, Apostolilor înainte de Înălţarea Sa cu trupul la cer şi lui Pavel pe drumul Damascului.
Dreptmăritorii creştini de pretutindeni şi din toate timpurile au mărturisit şi mărturisesc cu toată tăria sufletului lor faptul Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Trăirea creştinilor la slujba din noaptea de Paşti rămâne ca o stâncă neclintită înfruntând valurile necredinţei şi ale rătăcirilor de la adevărul Învierii. Întreaga învăţătură a Bisericii, una şi nedespărţită, se întemeiază pe Învierea Mântuitorului, după cum scrie Sf. Ap. Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră“ (I Cor. 15, 14).
Prin Învierea Sa din morţi, Mântuitorul S-a făcut „începătură“ (I Cor. 15, 23) „pârgă“ învierii noastre. Această încredinţare a învierii noastre cu trupul la Învierea cea de obşte de la sfârşitul veacurilor a stăpânit permanent inimile credincioşilor, mai ales în vremuri de mari încercări pentru viaţa creştină, pentru Biserică. Numeroşii creştini din primele veacuri, veacuri de crunte persecuţii, şi nu numai atunci, ci şi mai târziu, în perioada regimului comunist-ateu, şi chiar în timpul în care noi astăzi trăim, au mărturisit cu preţul vieţii lor, primind pentru aceasta moarte mucenicească, având credinţa nestrămutată că viaţa omului nu se sfârşeşte la marginea mormântului. Sufletul este nemuritor, iar trupul muritor va învia la Învierea cea de obşte de la sfârşitul veacurilor. Noi, creştinii, trăim şi mărturisim adevărul Învierii în Simbolul de credinţă, numit şi Crez, atunci când rostim: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie“.
IUBIŢI CREDINCIOŞI,
Pe noi, dreptmăritorii creştini, moartea cu trupul nu ne mai înfricoşează, crezând în adevărul Învierii. Pe noi, însă, trebuie să ne înfricoşeze moartea cu sufletul datorită păcatelor nemărturisite şi nedezlegate, neiertate în Sfânta Taină a Spovedaniei. În seara zilei Învierii Sale, Mântuitorul a împărtăşit Sfinţilor Apostoli harul iertării păcatelor atunci când le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20, 22-23). Cunoscând apoi că această iertare de păcate ne este dată de Biserică, în Sfintele Taine, îndeosebi în Sfânta Taină a Spovedaniei, să ne îndreptăm paşii şi inimile noastre cât mai des către această Sfântă Taină, pentru a primi iertarea păcatelor care „grabnic ne împresoară“ (Evr. 12, 1), „să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte“ (Evr. 12, 1), în lupta duhovnicească cu păcatul sau păcatele care ne atacă, la început prin gândurile rele, păcătoase, silindu-ne să nu ne îndulcim cu ele, ci să le înlăturăm îndată ce bat la poarta inimii noastre. Să nu ne lăsăm osteniţi, slăbind în sufletele noastre în lupta cu păcatul, împotrivindu-ne chiar până la sânge (mucenicie – n.n.) (Evr. 12, 3-4), luând aminte că începutul luptelor duhovniceşti L-a făcut Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, mergând până la Sfintele Sale Patimi, Răstignirea şi Moartea cu trupul pe cruce.
Această luptă duhovnicească cu păcatul nu este numai cea a pustnicilor, a celor retraşi din vâltoarea lumii, ci şi a credincioşilor creştini, care trăiesc în vâltoarea atâtor frământări care nu pot fi potolite decât numai prin post şi rugăciune şi, mai ales, prin deasa spovedanie la preotul nostru duhovnic. Să luăm aminte că, numai după ce ne-am spovedit şi am luat iertarea păcatelor, ne putem apropia de sfântul potir pentru a ne împărtăşi cu Preasfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În Sfânta Taină a Împărtăşaniei ni se dăruieşte „sămânţa nemuririi“. Să ne nevoim dar duhovniceşte, pregătindu-ne astfel după cuviinţă atât pentru Sfânta Taină a Spovedaniei, cât şi pentru cea a Împărtăşaniei, luând aminte atât la îndemnul părintesc din anul acesta al Sfântului Sinod al Bisericii noastre, cât şi la cel al Bisericii prin glasul Sfinţilor Părinţi, purtători de Dumnezeu care, împreună cu Sf. Ap. Pavel, ne îndeamnă „să ne cercetăm pe noi înşine“ (I Cor. 11, 27-32), gândurile şi faptele noastre silindu-ne cu timp şi fără timp în împlinirea voii lui Dumnezeu care este „sfinţirea noastră“ (I Tes. 4, 3). Să luăm aminte, de asemenea, la cuvintele Apostolilor: „Cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl“, care înseamnă să cercetăm pe orfani şi pe văduve în cazurile lor, şi să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii (a lumii slujitoare păcatelor – n.n.) (Iacov 1, 27), adică să ajutăm, după cum spune Mântuitorul, „pe fraţii Săi prea mici aflaţi în lipsuri şi necazuri“ (Mat. 25, 34-36).
În încheierea acestui cuvânt de învăţătură şi povăţuire creştinească, rog pe Bunul Dumnezeu să vă dăruiască pace şi bucuria mântuirii în aceste sfinte zile de prăznuire a Învierii Domnului.
În ziua luminată a Sfintelor Paşti, vă întâmpin cu salutul pascal
HRISTOS A ÎNVIAT!
Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul pururea rugător,
† PIMEN
ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR
***
PASTORALA LA ÎNVIEREA DOMNULUI
«Învierea lui Hristos şi chemarea noastră la Cina Împărăţiei»
‡LAURENŢIU
DIN MILA LUI DUMNEZEU,
ARHIEPISCOPUL
SIBIULUI ŞI MITROPOLITUL ARDEALULUIIubitului nostru cler, cinului monahal şi drept credincioşilor creştini, har, mila şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, arhiereşti binecuvântări!
„…intraţi toţi în bucuria Domnului nostru… Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii…” (Din Cuvântul de învăţătura în Sfânta şi Marea Duminica a Sfintelor Paşti, al Sfântului Ioan Gura de Aur)
HRISTOS A ÎNVIAT!
Iubiţii mei fii duhovniceşti,
Bucuria tainică a celei mai mari sărbători creştine, Învierea Domnului, este descrisă de Sfântul Ioan Gură de Aur, în Cuvântul său de învăţătură, ca fiind bucuria unui ospăţ ceresc la care Hristos ne cheamă pe toţi să luăm parte, indiferent de cât am lucrat sau de ora la care am venit, indiferent de poziţia noastră socială pe care o avem, pentru că Stăpânul este darnic, şi El
„primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi;… faptele le primeşte, şi gândul îl ţine în seamă; şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă...”[1]
Astăzi este mântuirea lumii, că a înviat Hristos, ca cel Atotputernic! Astăzi toţi suntem chemaţi să gustăm din ospăţul acesta al dragostei dumnezeieşti, din această Cină tainică în care Hristos, Paştele nostru, „vie şi nejertfita noastră jertfă”, ni se dăruieşte ca hrană, mângâiere, întărire şi curăţie.
„Acum bucurie mare este în cer şi pe pământ, spune tot Sfântul Ioan Gură de Aur, şi dacă la întoarcerea unui păcătos, se face bucurie pe pământ şi în cer (Luca 15,10), apoi cu atât mai mult trebuie să fie bucurie în cer acum când toată lumea este smulsă din mâinile diavolului. Astăzi se bucură îngerii, astăzi se veselesc arhanghelii. Astăzi heruvimii şi serafimii prăznuiesc împreună cu noi această sărbătoare. Deşi acest dar al Stăpânului l-am primit noi, însă mulţumirea este a tuturor. Însuşi Stăpânul lor şi al nostru nu se ruşinează a prăznui împreună cu noi…”[2]
Mântuitorul sărbătoreşte împreună cu noi, aşa cum Şi-a dorit să mănânce Paştile cu Ucenicii Săi, cu acelaşi dor şi aceeaşi dragoste nemărginită. Acum, El ne pregăteşte şi nouă masă şi ospăţ bogat, la care ne cheamă pentru a ni se dărui pe Sine cu întreaga Sa iubire curată şi jertfelnică, pentru a ne sfinţi, a ne vorbi despre Sine, despre pătimirile Sale şi despre bucuria nespusă a Învierii Sale din morţi.
În lumea de aici pământească, legată de trup şi de cele materiale, de fiecare dată când dorim să comemorăm un eveniment deosebit din viaţa noastră ne exprimăm bucuria făcând un ospăţ, la care chemăm pe toţi cei apropiaţi, dorind să le împărtăşim şi lor bucuria deosebită pe care o avem cu acel prilej. Tot aşa şi acum, Hristos cel înviat din morţi ne cheamă la o Cină tainică, la Masa Împărăţiei Sale, la ospăţul credinţei, prin care El vrea să prăznuiască împreună cu noi Învierea Sa, biruinţa asupra tiraniei diavolului, a păcatului şi a morţii.
Astăzi, ca şi la fiecare praznic împărătesc, Biserica ne cheamă la un ospăţ unic şi deosebit în care „să bem băutură nouă”, să gustăm „hrană cerească”, la cina pregătită în cer pentru noi de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos! Ce cinste mare pentru noi să fim chemaţi la masă de Însuşi Dumnezeu! Cât de negrăită este taina iubirii Sale de oameni!
Prin săvârşirea Sfintei Liturghii, astăzi toţi vom intra la această Cină de taină a Împărăţiei cerurilor, la Cina la care Hristos Se face hrana şi băutura noastră, la Cina în care El ne va vorbi tainic din lăuntrul nostru despre pătimirile, despre moartea şi Învierea Lui, ajutându-ne, astfel, să retrăim toate aceste evenimente actualizate ale vieţii Sale şi să ne bucurăm de ele împreună cu El, împărtăşindu-ne de lucrarea Sa mântuitoare.
Cât de unic şi înfricoşător este acest ospăţ al Împărăţiei ne atrag atenţia Sfintele Evanghelii şi cântările Bisericii; Cel Care a pregătit această Cină este un Stăpân plin de delicateţe, de sensibilitate şi de negrăită iubire pentru noi; Acesta nu ne pune nouă pe masă ceva din bunătăţile Sale, ci ne oferă Însuşi Trupul Său dumnezeiesc, spre mâncare. Acest Trup al Său care ni se oferă spre hrană nu este mort, ci este viu şi înviat şi plin de viaţă dumnezeiască, plin de simţiri curate şi de iubire jertfelnică, din care gustând cu „frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”, ne umplem de puterea vieţii celei noi a acestui Trup îndumnezeit. Taina negrăită a iubirii lui Dumnezeu pentru noi este aceea că la această Cină împărătească Mântuitorul ni se dăruieşte nouă întreg, cu toată simţirile sufletului Lui preacurat, neatinse de egoismul păcatului, pentru a trezi, astfel, şi în noi dragostea pentru Părintele nostru ceresc, pentru a ne face şi pe noi să ne dăruim, împreună cu El, întreaga noastră viaţă lui Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi,
Învierea Domnului ne-a adus această bucurie a împreună participării noastre cu Hristos, la masa Împărăţiei. Ce lucru minunat se întâmplă atunci când ne ospătăm împreună cu Hristos, când ne hrănim cu Hrana cea cerească, devenind purtători de Hristos, sau hristofori! Trupul Domnului Hristos se prelungeşte în trupul şi sufletului nostru şi ne dăruieşte posibilitatea ca să simţim şi noi tot ceea ce El simte, ca Om îndumnezeit. Ce schimb minunat şi tainic! Hristos simte tot ceea ce simţim noi, iar noi simţim tot ceea ce simte sufletului Său uman îndumnezeit.
Numai astfel putem înţelege de ce suntem astăzi cuprinşi de atâta bucurie şi cum un eveniment din viaţa Mântuitorului, petrecut acum aproape 2000 de ani, este mereu actual şi viu în sufletul nostru. Această lucrare tainică de actualizare a învierii Domnului nu se realizează, însă, printr-un efort de memorie, sau de re-prezentare simbolică a ei, ci prin împreună trăirea noastră cu Hristos, sau mai bine zis prin trăirea Însuşi a lui Hristos în noi, după mărturia Sf. Apostol Pavel, care zice: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2,20).
Dacă retrăim duhovniceşte această lucrare minunată, trebuie să ne punem o întrebare firească: La o astfel de Cină, cu o astfel de Gazdă atât de iubitoare, invitaţii oare cum se cuvine să vină? Sfintele Evanghelii ne dau răspunsul arătând că toţi cei chemaţi la acest Ospăţ tainic trebuie să vină „în haină de nuntă”(cf. Mt.22,11), adică pregătiţi şi dăruiţi cu întreaga lor fiinţă lui Dumnezeu, pentru ca astfel, să poată mulţumi Stăpânului, pentru această chemare plină de dragoste, „iar semnul cel mai bun al mulţumirii noastre nu poate fi decât curăţenia vieţii şi trezvia sufletului”, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur.[3]
Aşadar, delicateţea şi dragostea jertfelnică a Gazdei noastre ne obligă să onorăm invitaţia în „haină albă de nuntă”, adică având o stare sufletească bineplăcută lui Dumnezeu. Curăţia sufletului şi a trupului nostru, râvna de a ne jertfi viaţa lui Dumnezeu, postul, rugăciunile, milostenia, spovedania noastră sinceră, într-un cuvânt toate eforturile ascetice au menirea de a ne pregăti sufleteşte pentru a putea sta la masă împreună cu Hristos cel înviat. Doar prin post şi prin rugăciune sufletele noastre pot dobândi capacitatea de a sesiza delicateţea şi sensibilitatea dragostei lui Hristos şi de aceea Biserica a rânduit, cu multă înţelepciune, ca înaintea marilor sărbători, toţi creştinii să se îmbrace în haina cea albă a pocăinţei şi a faptelor bune şi aşa să se apropie de Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos.
Iubiţi credincioşi,
În fiecare an, la acest măreţ şi luminos praznic, Dumnezeu ne copleşeşte cu darurile Sale. Noi, însă, adesea ne mulţumim doar cu bucuriile imediate ale lumii acesteia, cu mâncarea şi cu băutura pământească, care nu fac altceva decât să întreţină viaţa noastră biologică, şi care va sfârşi în moarte. Dumnezeu a venit pe pământ, a murit şi a înviat ca noi să avem viaţă veşnică, să fim vii pentru totdeauna şi să ne dorim să fim împreună cu El. A venit Dumnezeu pe pământ să ne atragă cu iubirea Sa la Sine. A venit să ne facă pe noi vii, dăruindu-ne nouă Trupul Său înviat din morţi. Toate Le-a făcut spre binele nostru, nimic nu a lăsat neîmplinit pentru fericirea noastră veşnică. La toate acestea, însă, răspunsul nostru nu este pe măsura dragostei Lui. Dramatic este faptul că noi iubim orice mai mult decât pe Hristos. Suntem atât de prinşi în iureşul acestei lumi, avem mintea atât de înrobită de cele pământeşti încât nu mai simţim frumuseţea darurilor cereşti şi bucuria harului Mântuitorului Hristos, Care a primit să moară pentru noi, pentru a ne face părtaş nemărginitei iubiri dumnezeieşti, aşteptându-ne mereu la Cina cea veşnică a Împărăţiei Sale.
Trăim o viaţă separată de întâlnirea şi de împreuna şedere cu Hristos, la Ospăţul vieţii veşnice. De aici vin toate suferinţele şi necazurile noastre. Dar, oare ne-am gândit vreodată cât timp petrecem într-un singur an în comuniunea de rugăciune cu Hristos? De câte ori şi cum ne împărtăşim cu Hristos? Cum ne pregătim să ne apropiem de El?
Să facem un calcul foarte simplu: dacă în toate cele 76 de duminici şi sărbători ale anului bisericesc am participa la Sfânta Liturghie, chiar 2 ore, din cele 365 sau 366 de zile ale anului, nu-i dăruim sufletului decât 6 zile anual, iar trupului îi închinăm 360 de zile!
Iată cât de multă grijă acordăm noi trupului omenesc trecător şi limitat şi cât suntem de indiferenţi faţă de sufletul nostru nestricăcios şi veşnic.
Ar trebuie să fim conştienţi că neîmplinirile, căderile şi insuccesele noastre de tot felul se datorează faptului că sufletele ne sunt lipsite de tărie duhovnicească, minţile noastre nu se mai hrănesc cu lumina cuvintelor Sfintei Evanghelii, fiinţa noastră nu se adapă din şuvoiul de viaţă veşnică care izvorăşte din Potirul Sfintelor Taine.
Sufletul nostru rămas nehrănit şi neîngrijit este foarte uşor cuprins de patimi, împresurat de ispite şi stăpânit de puterile demonice. Constatăm astăzi cum, atât cei în vârstă, cât şi cei tineri ne hrănim sufletele cu plăcerile ieftine şi trecătoare ale lumii acesteia, iar nu cu bucuriile nepieritoare şi mântuitoare, precum rugăciunea şi milostenia, neavând în noi foamea şi setea sfântă după Dumnezeu.
Singura noastră şansă de a ieşi din toate încercările grele prin care trecem ca neam, dar şi fiecare din noi în parte, în aceste vremuri ale unei societăţi materialiste şi tot mai secularizate, este participarea cât mai deasă la Sfânta Liturghie şi pregătirea noastră continuă pentru a ne curăţa de păcate prin lacrimile pocăinţei şi a ne uni cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie.
În acest sens pastoral-misionar, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a aprobat ca anul 2014 să fie declarat Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii), chemându-ne pe toţi să reaşezăm în centrul vieţii noastre duhovniceşti, curăţită de păcate, pe Hristos cel înviat din morţi, care ni Se dăruieşte nouă în Sfânta Împărtăşanie, spre dobândirea vieţii veşnice.
Dumnezeu poate schimba soarta unui neam, a unei ţări, a unui oraş, a unui sat, dacă mai sunt oameni care Îl iubesc pe El şi care îşi doresc să stea împreună cu El la masă, la Cina Împărăţiei, să se hrănească cu viaţa Lui, să trăiască viaţa Lui, pregătindu-se astfel pentru fericirea din lumea bucuriei veşnice ce va să vină. Dacă fiecare din noi am înţelege cât folos sufletesc avem noi, dar şi cei adormiţi în Domnul, în urma pomeniri lor la Sfânta Liturghie, ne-am strădui cât mai des cu putinţă să ducem ofranda noastră mică de pâine şi vin la sfântul altar. Aducând pâine şi vin, ca elementele fundamentale care întreţin viaţa noastră, noi arătăm simbolic că ne punem întreaga viaţa în slujirea lui Dumnezeu, iar prin părticelele pe care preotul le scoate pentru fiecare nume se arată în chip tainic că toţi cei care sunt pomeniţi se aduc jertfă şi ei tainic, împreună cu Hristos, şi se umplu astfel împreună cu Hristos de mireasma iubirii Tatălui, revărsată asupra întregii Biserici, la Sfânta Liturghie.
Iubiţi fraţi creştini,
Aceasta e noaptea cea plină de lumină şi ziua Învierii Domnului, — ziua veşnică pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea.
Vor urma zilele, lunile şi anii pe care Dumnezeu în înţelepciunea Sa îi va hărăzi şi care nu vor trece aşa uşor cum ne-ar plăcea să credem, dacă nu vom şti să transformăm timpul care ne-a mai rămas într-o nouă şansă de a-L găsi pe Dumnezeu şi de ne regăsi pe noi înşine, în Biserica lui Hristos Cel Înviat, Domnul Vieţii.
Cu aceste gânduri şi simţăminte duhovniceşti, vă binecuvântăm pe toţi cu părintească dragoste şi vă dorim să aveţi parte de sărbători cu pace, bucurie sfântă, sănătate şi alese împliniri sufleteşti.
Hristos a înviat!
Sărbători fericite!
La mulţi şi binecuvântaţi ani!
Al vostru al tuturor,
de tot binele voitor şi pururea rugător către Hristos, Învierea noastră,
‡Dr. Laurenţiu Streza,
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
[1]Slujba Învierii şi Carte de Tedeum, Bucureşti,1998, p.46.
[2]Sfântul Ioan Gură de Aur, In sanctum pascha, PG 52, 768C.
[3]Ibidem, PG 52, 770A
- Pastorala de Inviere a IPS IOAN AL COVASNEI SI HARGHITEI (2014): “Si noi, azi, iubim talharia si uram iubirea“… “CU TOTII SA-L IUBIM PE DUMNEZEU SI SCUMPA NOASTRA TARA ASA CUM AU IUBIT-O BRANCOVEANU SI FIII SAI”
- Pastorala de Inviere (2014) a IPS Teofan despre OFENSIVA CULTURII MORTII din zilele noastre prin RAZBOAIELE FRATRICIDE, PERSECUTIILE IMPOTRIVA CRESTINILOR si “REVARSAREA DE PAGANATATE ASUPRA LUMII”
11 Commentarii la “Pastoralele Invierii (2014): SA NU EZITAM SA URMAM BRANCOVENILOR/ “Sa-L marturisim pe Hristos in aceste timpuri” (IPS Ciprian, IPS Irineu, IPS Pimen, IPS Laurentiu)”