POSTUL MARE IN SATUL ROMANESC TRADITIONAL/ Sa-L urmam pe Hristos ca sa inviem si noi cu El!/ POSTUL LIMBII SI AL OCHILOR/ De ce si cum sa ne spovedim?/ CAND OBRAZNICIA SE DA DREPT VIRTUTE

29-02-2012 24 minute Sublinieri

Vezi si:

  • Doxologia:

„Să-L urmăm pe Hristos în Ierusalim” – Mesajul Mitropolitului Jonah al Americii

Într-o Scrisoare pastorală adresată tuturor credincioşilor ortodocşi din cadrul Bisericii Ortodoxe a Americii (Orthodox Church of America – OCA), Preafericitul Jonah, Arhiepiscop de Washington şi Mitropolit pentru întreaga Americă şi Canada, a chemat pe toţi creştinii la lupta spirituală a postului. Scrisoarea a fost citită întregii comunităţi ortodoxe a OCA în prima zi a Postului Mare şi este un apel “de a face făgăduinţa de a-L urma pe Hristos în Ierusalim”.

Ierarhul ortodox a spus: Am pierdut amintirea raiului. Am uitat Ierusalimul spiritual, ne-am făcut casă confortabilă în ţară străină. Deci, putem acum să-I facem făgăduinţă lui Hristos că-L vom urma în Ierusalim? Ce ne va motiva pe noi să continuăm să mergem pe calea cea strâmtă şi grea către casa noastră cea adevărată?

Primatul OCA a continuat:

În casa Tatălui nostru sunt multe locaşuri, şi Hristos merge înaintea noastră să ne pregătească loc. El va veni din nou şi ne va lua cu Sine, şi unde este El, acolo vom fi şi noi. Noi cunoaştem calea cea strâmtă pe care a mers. El Însuşi este Calea, Adevărul şi Viaţa. Dacă suntem cu El, nu avem de ce să ne temem. La ultima şi marea Zi, la sfârşitul veacurilor, vom privi Noul Ierusailm venind de la Dumnezeu, din ceruri, pregătit ca o mireasă pentru mirele ei (Apocalipsa 21). Cu bucurie, vom intra să celebrăm Paştile cele veşnice – Dumnezeu cu noi şi noi cu El. Vom şterge atunci toată lacrima de pe toată faţa şi în sfârşit vom fi acasă”.

Mitropolitul Jonah a binecuvântat pe toţi credinicioşii şi i-a îndemnat să ţină porunca cea sfântă a postului cu milostenie, iertare, rugăciune, Spovedanie şi Împărtăşanie.

Mesajul pentru Postul Mare al episcopilor ortodocşi din America

Nu numai că trebuie să fim cu luare aminte la ceea ce mâncăm, ci de asemenea trebuie să ne abţinem de la orice păcat, aşa încât în timp ce pântecele posteşte, în acelaşi fel limba trebuie să postească. Cu alte cuvinte, trebuie să ne abţinem de la calomnie, de la minciună, de la vorbe zadarnice, de la batjocură, de la furie, şi într-un cuvânt, de la orice păcat pe care îl săvârşim cu limba. În acelaşi fel, ochii noştri trebuie de asemenea să postească, neprivind la atracţiile deşarte. Să nu fim mândri prin cuvintele noastre şi să nu privim pe nimeni cu grosolănie şi cu îndrăzneală. În acest fel, dacă postim, postul nostru este plăcut lui Dumnezeu numai dacă toate cele cinci porţi ale simţurilor noastre sunt bine închise şi se păstrează pure şi neîntinate”.

(Avva Dorotei din Gaza (+ AD 620), Predica la Postul Mare)

Iubiţi fraţi în Hristos, Ne rugăm să aveţi un post binecuvântat pentru frăţiile voastre şi pentru întreaga Biserică a lui Hristos.

Membrii Adunării Episcopilor Canonic Ortodocşi din America Centrală şi de Nord

„Dacă nu ţin post, simt că n-am linişte, că-mi lipseşte ceva“

Cum se trăieşte postul astăzi, când varietatea mâncărurilor special comercializate în acest scop nu ne mai obligă la eforturile care se făceau în alte vremuri, dar şi cum îşi amintesc cei de acum despre felul în care se ţinea, odinioară, postul în familiile lor, am încercat să aflăm stând de vorbă cu oameni de felurite vârste şi cu diferite poveşti de viaţă. Nu numai că nu se mânca de frupt, dar lumea era mai liniştită, trebuia să te porţi frumos, să nu te sfădeşti şi să-ţi ceri iertare de la oamenii din sat. Oamenii ziceau: «Iaca-ncepe Postul Mare şi trebuie să ne iertăm». Şi, iac-aşa, se iertau, fără prea multe discuţii“.

[…]

Oamenii aveau grijă să nu supere, dar nici să nu se supere

În trecut, familiile ţărăneşti tradiţionale urmau aproape un ritual în pregătirea tuturor celor necesare postului, folosindu-se, după reguli nescrise, de credinţele şi obiceiurile păstrate din moşi-strămoşi şi de tot ceea ce aveau la îndemână, atât pentru pregătirea bucatelor de post, care impresionau prin bun gust şi diversitate, cât şi pentru o bună organizare a treburilor casnice, dar, mai ales, pentru păstrarea unei stări de armonie în această perioadă de încercare a trupului şi a sufletului. În prima zi a Postului Mare, numită în popor şi Lunea curată, oamenii obişnuiau să purifice, să cureţe spaţiul în care trăiau prin obiceiuri rituale. În această zi, femeile nu lucrau nimic, afară de spălatul cu leşie al vaselor din care se mâncase până la Lăsata Secului şi pe care le urcau apoi în podul casei, unde se păstrau până la Crăciun. Până la începerea Deniilor, în saptămâna a cincea din Postul Paştilor, toată lumea o ţinea într-o „alergătură“, satele erau curăţate şi primenite, începând cu casele şi ogrăzile, iar fetele şi femeile „înroşeau“ fuioarele şi războaiele de ţesut. Tinerele de măritat, mai ales, îşi coseau, pe ascuns, frumoasele cămăşi cu care se îmbrăcau în ziua de Paşti, în timp ce gospodinele, în ziua numită Miezul Paresimilor (mijlocul Postului Mare), numărau ouăle strânse până atunci, pentru a vedea de câte mai aveau nevoie pentru buna pregătire a mesei de sărbătoare, sau socoteau cam câtă cânepă s-a tors, încercând să aprecieze când urmau să termine această treabă, obligatoriu să se încheie până la Joia Mare.

Dar postul nu însemna numai abţinerea de la mâncare sau îndeplinirea anumitor obiceiuri. Oamenii aveau grijă să nu vorbească mult sau urât, să nu se certe şi să nu supere, dar nici să nu se supere pe nimeni. După această lungă perioadă de încercare a trupului şi a sufletului, Paştile era aşteptat ca o izbăvire, ca o izbândă a luminii asupra întunericului, a binelui asupra răului.

Şi care femeie nu termina de tors, bărbaţii îi băgau caierul pe foc şi o făceau de ruşine

În satele din Moldova, cum începea Postul cel Mare, începeau şi clăcile de tors. În prima zi de post, cunoscută în calendarul popular sub denumirea „Spolocanie“, bărbaţi şi femei, deopotrivă, se adunau la o gospodărie şi torceau fuioare întregi de cânepă şi lână, căci până să înceapă muncile câmpului altă ocupaţie nu se găsea. Seara se petrecea toată această întrecere şi, după ce mâinile oboseau, gospodina scotea o oală mare cu borş de fasole „înfundat“, cum se făcea din bătrâni în post. Mâncau borş cu fasole înfundat, mălai cu bostan şi sfeclă. Se îngăduia şi un păhăruţ de rachiu. La sfârşit, bărbaţii aruncau o picătură de rachiu peste cap, să crească cânepa mare, să aibă femeile de lucru. Şi care femeie nu termina de tors, bărbaţii îi băgau caierul pe foc şi o făceau de ruşine. Ziua asta se numea Spolocania şi era ultima sărbătoare până în ziua de Paşti“, îşi amiteşte mătuşa Maria Bejinaru, o botoşăneancă de 70 de ani, despre cum se ţinea Postul Mare în copilăria sa.

În zilele obişnuite din săptămână, când nu mai pridideau cu treburile casei, mamele îşi săturau odraslele cu felii de mămăliguţă presărate cu sare, unse din belşug cu usturoi pisat şi coapte apoi pe plita încinsă.

Duminica, însă, gospodinele se străduiau să gătească bucate felurite, care mai de care mai gustoase, pentru a mai domoli din asprimea postului. În sarmale puneau legume uscate, crupe din porumb, ceapă verde, varză, morcov şi ulei, piure de cartofi, „cu prăjeală, că era lumea mai sănătoasă“ şi aşa-numitul „lapte de buhai“.

Se cocea sămânţa de cânepă pe plită până se rumenea. Bărbaţii luau apoi un ceaun mare de tuci, se aşezau pe un scăunel în mijlocul casei. Aveau un măcănoi lung, cu un capăt mai gros, din lemn, şi mestecau, mestecau, numai într-o parte, până crăpau toate boabele celea. Mai adăugau câte-o ţâră de apă caldă şi mestecau şi se slobozea lăptişor, de-acolo, din sămânţă, se făcea alb. Apoi îl strecurau, puneau apă şi o luau de la capăt, până făceau vreo trei-patru litri. Apoi îl puneau la fiert. Se numea lapte de buhai şi se mânca cu mămăliguţă. Era tare bun, mai bun ca laptele“, spune mătuşa Maria.

„Când mă întrebaţi cum se postea în familia mea, prima dată îmi amintesc de mama“

Astăzi, multe din aceste obiceiuri s-au pierdut, mare parte în mod firesc. Dar ceea ce s-a împuţinat, poate, nefiresc, este sentimentul de apartenenţă la comunitate şi Biserică, pe care şi încercările postului, cu întreaga suită de obiceiuri şi reguli, scrise şi nescrise, le trezeau în inima creştinului de odinioară. Cum se trăieşte postul astăzi, când varietatea mâncărurilor special comercializate în acest scop şi multe alte lucruri pe care le avem la dispoziţie nu ne mai obligă la eforturile care se făceau în alte vremuri, dar şi cum îşi amintesc cei de acum despre felul în care se ţinea, odinioară, postul în familiile lor, am încercat să aflăm stând de vorbă cu oameni de felurite vârste şi cu diferite poveşti de viaţă.

Când mă întrebaţi cum se postea în familia mea, prima dată îmi amintesc de mama. Era o femeie evlavioasă, care s-a străduit întotdeauna să ne înveţe să avem dragoste pentru cele sfinte. Chiar dacă erau vremurile comunismului, de la ea am învăţat să ne închinăm, să spunem o rugăciune, să mergem la biserică, să postim şi, atât cât puteam noi, copii fiind, să ţinem rânduiala creştinească. Iar lucrurile acestea mi-au rămas întipărite adânc în suflet şi, aşa cum făcea mama cu noi, încerc şi eu să-i învăţ pe copiii mei, pentru că este foarte important să dai un exemplu în familie. Nu pot să spun că reuşesc să ţin toate posturile, dar Postul Crăciunului şi Postul Paştilor mă strădui să le respect, atât cât îmi permite şi sănătatea. Dacă nu ţin aceste două mari posturi, simt că n-am linişte, că-mi lipseşte ceva. Şi mai încerc şi să fiu mai bun, mai cumpătat, în perioada postului. Aprind candela, aşa cum făcea şi mama, mai tămâiez din când în când prin casă, merg la biserică şi mă rog pentru sănătate şi pentru copii. Mă simt bine când fac aceste lucruri şi încerc să ţin rânduiala, atât cât simt eu că pot“, spune domnul Florin Fotică, un ieşean în vârstă de 55 de ani.

„O învăţătoare m-a ameninţat că mă pedepseşte dacă mai fac aşa“

Tot despre perioada copilăriei şi modul în care percepea atunci postul, doamna Elena Vasile, 58 de ani, din Botoşani, îşi aminteşte mai ales mâncărurile pe care mama ei le pregătea în acea perioadă.

Mama se străduia să ne facă fel de fel de bunătăţi şi ţin minte în special mâncărica de prune uscate, care, de fapt, mie nu prea îmi plăcea. Dar, copii fiind, ne mai lua câte ceva de la magazin şi ne mai lăsa să ne îndulcim în timpul Postului Mare. Totuşi, era o perioadă încurcată pentru modul cum percepeam noi lucrurile acestea. De exemplu, mama ne învăţa să facem întotdeauna semnul crucii după masă şi să spunem o rugăciune de mulţumire. Odată, mică fiind, am mers într-o tabără cu colegii de şcoală şi, obişnuită fiind de acasă, am făcut semnul crucii după masă. Imediat a sărit o învăţătoare care mă văzuse şi m-a ameninţat că mă pedepseşte dacă mai fac aşa. Nu mi-a explicat de ce, mi-a spus doar să am grijă, că nu e bine. Deci au fost vremuri din care nu prea pot să îmi amintesc multe lucruri din acest punct de vedere“, spune doamna Elena Vasile.

„Şi, iac-aşa, oamenii se iertau, fără prea multe discuţii“

Un om care îşi aminteşte bine şi perioada tradiţiei postului din lumea satului, înainte de perioada comunismului, este Ifim Şalin, un basarabean de 78 de ani, care locuieşte în Iaşi de aproape şase ani. „Eu sunt de loc din raionul Orhei, Republica Moldova, dar întotdeauna am vrut să fiu în România. Şi părinţii mei şi-au dorit asta, dar iată că nu s-a putut. Iar dacă nici unirea nu s-a putut, am zis să vin eu aici şi să-mi împlinesc visul. Acolo, în Moldova, oamenii îmi zic «românul», iar aici mă strigă «rusul»“, spune, râzând, bunicul Şalin. După ce a ieşit la pensie, a reuşit să obţină cetăţenia română şi a plecat din Republica Moldova, singur, în 2004, stabilindu-se la Iaşi. „Mă simt foarte bine. Lumea e la fel şi aici, şi acolo“, ne asigură Ifim Şalin.

Despre cum se ţinea postul în Basarabia, bătrânul spune că sunt trei perioade. Înainte de ocupaţia rusească, de după război, tradiţiile se ţineau cu adevărat. Lumea era mai credincioasă, se mergea la biserică, se rugau şi se respecta rânduiala aşa cum trebuie. Eu mi-l amintesc pe tata, în post, cum mulgea vaca, cum lucra cu fruptul, dar ferească Dumnezeu să guste ceva. Nici noi n-aveam voie, nimeni nu se atingea. Dar nu numai că nu se mânca de frupt, lumea era mai liniştită, trebuia să te porţi frumos, să nu te sfădeşti şi să-ţi ceri iertare de la oamenii din sat. Oamenii ziceau: «Iaca-ncepe Postul Mare şi trebuie să ne iertăm». Şi, iac-aşa, se iertau, fără prea multe discuţii“, spune Ifim Şalin.

Pe biserici s-au pus lacătele şi nu se mai concepea nimic din ce era odată

Când venea Paştile, însă, masa era plină de bunătăţi şi tot efortul făcut era răsplătit.

La noi se făcea jambon, pulpă de porc afumată cum n-am văzut pe aici, dar şi pască, cozonac, ouă, ca peste tot. A doua zi de Paşti aveam horă-n sat şi ne adunam cu toţii. Noi, copiii, mergeam la «rotitoare», un fel de scrânciob şi ţin minte că plăteam cu ouă. Un ou, două ouă, că nu era cu bani atunci“, povesteşte moş Ifim, care îşi aminteşte că, după venirea comunismului şi începerea rusificării forţate a ţării, lucrurile s-au schimbat mult. „Tradiţia ce era? Era biserica, în primul rând. Iar pe biserici s-au pus lacătele şi nu se mai concepea nimic din ce era odată. Dacă te vedea şi cu o cruciuliţă la gât, ţi-o smulgea imediat. Şi la înmormântări, îmi amintesc, venea un bătrân la cimitir şi citea câteva rugăciuni, că în sat la noi nu mai era preot. În perioada aceea tare multe s-au pierdut. Astăzi, avem libertate şi nu ne rămâne decât să învăţăm din nou s-o folosim aşa cum se cuvine“, spune bătrânul basarabean.

„Nu mă simt «demodată» pentru că ţin post“

Ana Sârbu are 28 de ani, este mămica unei fetiţe de trei ani şi spune că una dintre cele mai mari bucurii pe care o simte, respectând tradiţia creştină a postului, o reprezintă „mulţumirea pe care o vede în ochii mamei“.

Ceea ce îmi voi aminti cu plăcere toată viaţa este că, după perioada postului, mâncarea era mai gustoasă, avea altă aromă. Îmi mai amintesc şi faptul că eram răsplătiţi de părinţi pentru «sacrificiul nostru». Răsplata pe care o primeam era în a merge împreună la cofetărie sau la teatru. Acum, văd că un lucru la modă este să ţii post pentru a slăbi. Cunosc oameni care asociază începerea postului cu începerea unei cure, dar cred că acest lucru îi face să privească postul doar ca pe un sacrificiu culinar. Când eram mai mică, mereu eram întrebată: «ce păcate aşa mari am eu, de trebuie să ţin post?». Îmi era greu să explic asta unui om care mergea doar o dată pe an la biserică, care nu ţinea sărbătorile şi care îşi educa copiii asemeni lui. Astăzi, nu mă simt «demodată» pentru că ţin post. Este un stil de viaţă asumat, sunt mulţumită, mă simt mai bine şi mai sănătoasă trupeşte şi sufleteşte. Dincolo de toate acestea, însă, mulţumirea pe care o văd în ochii mamei pentru că nu am dat uitării educaţia primită de la ea este mai presus de orice explicaţii personale, subliniază Ana Sârbu.

Sfântul Ioan Gură de Aur despre începutul cel bun al postului

Cu postul a intrat Daniil în groapa leilor, umblând printre fiarele acelea grozave ca printre nişte oi. Cu postul au intrat cei trei tineri în cuptorul cel înfocat din Babilon, mult timp petrecând în flacără. Iată rodurile cele mărite ale postului!

Dar vei zice, poate: postul slăbeşte trupul. Dar ascultă ce învaţă Sfânta Scriptură: „Chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru însă se înnoieşte din zi in zi” (II Cor. 4, 16).

Afară de aceasta, dacă vei cumpăni lucrul mai cu de-amănuntul, vei afla că postul este chiar folositor sănătăţii, întreabă pe doctori, şi ei cumpătarea şi înfrânarea o vor numi mamă a sănătăţii, pe când din îmbuibare şi din viaţa cea desfătată provin mii de boli. Acestea sunt niste lucruri otrăvite, care ies dintr-un izvor otrăvit, şi vatămă atât sănătatea trupului, cât şi a sufletului.

Aşadar, să nu ne înfricoşăm de post, care ne liberează de nenumărate răutăţi. Eu zic aceasta nu fără temei, ci pentru că ştiu că unii se tem de post, ca de un tiran cumplit, astfel că ei înşişi se vatămă pe sine, prin îmbuibare şi necumpătare. Eu, deci, vă îndemn să nu pierdeţi prin desfătare şi beţie folosul adus de post. Când cineva, pentru stricarea de stomac, trebuie să ia doctorie, dar mai întâi îşi încarcă stomacul cu mâncări nesănătoase, atunci el, deşi simte amărăciunea doctoriei, nu are de la ea nici un folos. Tocmai aşa se întâmplă cu tine, când înainte de a începe postul, mai întâi te umpli cu mâncare şi cu băutură, ca apoi a doua zi să primeşti doctoria postului. Tu simţi atunci numai neplăcerea, dar n-ai nici un folos de la dânsa, fiind luată toată puterea doctoriei, prin necumpătarea cea săvârşită de tine. Când tu însă vei lua doctoria postului cu cumpătare trupească şi cu trezvie sufletească, ea va putea curăţi multe din păcatele tale cele vechi.

Aşadar, să nu intrăm în post beţi şi ameţiţi, nici să nu trecem de la post iarăşi la beţie, ca să nu se întâmple cu noi ceea ce se întâmplă cu un trup slab, care, împins fiind mai tare, cade. Acelaşi lucru se întâmplă sufletului nostru, dacă el la începutul şi la sfârşitul postului se înveleşte de norul necumpătării şi al beţiei. Aceia care se luptă cu fiarele cele sălbatice păzesc şi învelesc în tot chipul cu putinţă membrele cele de căpetenie. Asemenea fac acum mulţi oameni în faţa postului.

Ei privesc postul ca pe o fiară sălbatică, cu care trebuie să se lupte, şi deci se înarmează cu îmbuibarea, se învelesc cu lăcomia şi cu îmbuibarea şi aşa aşteaptă venirea postului, care totuşi nu este sălbatic şi înfricoşat, ci înfăţişarea lui este blândă şi lină. Dacă întreb pe vreunul: „De ce te îmbeţi tu astăzi?”, el zice: „Pentru că mâine am sa încep postul”, însă spuneţi, nu este aceasta oare o nebunie înfricoşată, de a voi să înceapă cu suflet necurat această mărită îndeletnicire cu fapta cea bună?

Am mai avea multe de zis, dar pentru cei înţelegători este destul aceasta, de vor voi să facă îndreptare vieţii lor. Fie ca noi, prin postul nostru, să ne facem vrednici de împărăţia cerului, pe care să ne-o dea harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine mărirea, acum şi-n vecii vecilor! Amin.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

„Dacă rupem postul de rugăciune şi Biserică, rămânem cu o simplă dietă

Atât de veche este porunca postului, încât Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Cucereşte-te, smereşte-te, omule, în faţa bătrâneţii postului, că de o vechime cu lumea este el!“. Despre exerciţiul de eliberare de păcat prin post, despre importanţa smereniei şi coborârii în noi înşine, despre păcatul făţărniciei în postire şi despre ce se întâmplă atunci când separăm postul de învăţătura Bisericii am stat de vorbă cu părintele paroh Vasile Vicovan de la Biserica „Înălţarea Domnului“ din Iaşi.

– Părinte, nu de puţine ori, vedem o asumare sau o interpretare a postului separat de Biserică şi de rolul prim al acestui efort pe care suntem chemaţi să îl îndeplinim. Auzim vorbindu-se în jurul nostru despre post „ca dietă“ sau despre post ca „stare de spirit“, o perioadă în care „nu trebuie să fim trişti, letargici sau singuri“. Ce se întâmplă atunci când separăm postul de învăţătura Bisericii?

În acest caz, efortul nostru se reduce la o simplă dietă sau la orice alt lucru pe care îl urmărim, dar nu la starea duhovnicească pe care suntem chemaţi să o regăsim. Aşa cum ni-l arată Biserica, postul este o virtute, un mijloc de pocăinţă şi un act de cult. Prin post, noi încercăm să ne întărim anumite virtuţi şi numai după ce întărim aceste virtuţi, putem scăpa de patimi. Pe de altă parte, postul este un mijloc de pocăinţă, o cale de a ne arăta părerea de rău pentru păcatele săvârşite, venind în scaunul de spovedanie şi încercând să ne despovărăm de trecutul apăsător al păcatelor. Biserica mai vede postul şi ca pe un act de cult, un act liturgic, de preaslăvire a lui Dumnezeu, postul fiind o jertfă interioară şi o întâlnire tainică în această stare de jertfă a omului cu Dumnezeu. Prin post, noi arătăm iubirea pe care o avem faţă de Dumnezeu şi această iubire trebuie să rodească şi în semenii noştri. Şi atunci când disociem abstinenţa de la anumite mâncăruri – care, sigur, se poate face oricând şi în afara postului – de rugăciune şi Biserică, nu rămânem decât cu o simplă dietă, folositoare în plan fizic, dar departe de a ne împlini în cel spiritual. Noi vorbim în perioada aceasta, a Postului Mare, despre Înviere, despre întâlnirea cu Hristos Cel Înviat, şi Sfinţii Părinţi spun că această înviere nu este una exterioară nouă, adică nu putem să ne întâlnim cu Hristos Cel Înviat dacă mai întâi nu am înviat sufletul nostru din moartea păcatului. Numai sufletul nostru astfel înviat poate să-L întâlnească pe Iisus Cel Înviat din morţi. Prin postire suntem invitaţi, practic, să parcurgem un urcuş duhovnicesc. Postul nu e doar o abţinere de la anumite feluri de mâncare.

În mod paradoxal, poate pentru unii dintre noi, Sfinţii Părinţi definesc foarte frumos postul, nu ca pe un act autoimpus de limitare a libertăţii personale, ci, dimpotrivă, ca un exerciţiu de eliberare. Adevăratul om liber nu este cel care face tot ceea ce voieşte, ci acela care scapă de robia patimilor, ne învaţă marii părinţi ai creştinătăţii.

Postul este un extraordinar exerciţiu de manifestare a libertăţii pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o fiecăruia dintre noi. Adesea, obsesia puternică pe care o exercită asupra noastră lucrurile materiale duce la înrobirea sufletului, prin patimile şi păcatele care vin şi ne stăpânesc. Prin post, ca exerciţiu al eliberării noastre, încercăm să ieşim din robia acestor patimi şi să ne întărim voinţa. Dar trebuie să existe un echilibru în toate, astfel încât să nu facem acest lucru doar pentru a ne demonstra nouă sau să arătăm celor din jur câtă voinţă avem, nici să privim postul doar ca pe o încercare de abstinenţă la care ne supunem trupul şi sufletul. În Evanghelia Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai, Mântuitorul nostru Iisus Hristos zice aşa: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie“ (Matei 6, 16). Spuneam, deci, că postul este, înainte de toate, o întâlnire tainică în stare de jertfă a omului cu Dumnezeu şi să nu postim doar ca să ne arătăm oamenilor şi să primim laudă, pentru că doar cu plata de la oameni vom rămâne. Trebuie să păşim şi să rămânem în post cu smerenie, pentru că, atunci când reuşim să ne smerim, se petrece o revenire a omului în sine şi numai atunci omul se poate întâlni cu Dumnezeu. Sfinţii Părinţi spuneau că postul, în special Postul cel Mare, este socotit un urcuş duhovnicesc. Dar, spun tot Sfinţii Părinţi, pentru a putea urca duhovniceşte trebuie mai întâi să cobori în interiorul tău şi acolo Îl vei întâlni pe Hristos Cel pe care L-ai primit la botez. Sfântul Efrem Sirul spunea foarte frumos că în interiorul fiecăruia dintre noi se găsesc treptele scării care duc spre împărăţia cerească, dar aceste trepte noi le descoperim pe măsură ce le spălăm cu lacrimile pocăinţei. Deci întotdeauna postul trebuie să fie şi stare de căinţă, de revenire a noastră în noi înşine, prin smerenie.

Să nu ne mândrim că postim, dar nici să nu ne ascundem

 – Pomeneaţi de importanţa smereniei în trăirea postului şi aş vrea să vă întreb cum desluşim graniţa între făţărnicie şi mărturisirea postului, datoria noastră de creştini?

Postul nu trebuie interpretat ca un act de laudă, de mândrie, însă un credincios trebuie să dea mărturie pentru ceea ce face, spunând, arătându-le şi celorlalţi de ce şi pentru ce posteşte, dar cu smerenie. Este important să mărturisim, pentru că mărturisirea noastră poate să lucreze în inimile celor care nu sunt obişnuiţi cu aceste lucruri şi nu postesc. Deci graniţa aceasta ţine de găsirea şi păstrarea unui echilibru: nu ne mândrim că postim, dar nici nu ne ascundem, ci mărturisim aşa cum este chemat orice creştin să o facă.Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând oamenii faptele voastre cele bune, să-L mărească pe Tatăl din cer!“, ne îndeamnă Mântuitorul, pentru că nu numai cu predici şi învăţături se îndreaptă oamenii, ci şi văzându-le coborâte în viaţa şi faptele celor de lângă ei.

Pe lângă smerenie, voinţă şi trăire duhovnicească, postul mai are o condiţie esenţială: împăcarea cu noi înşine şi cu ceilalţi prin iertare.

Întreaga săptămână de dinaintea începerii postului este consacrată pocăinţei şi pregătirii pentru cinstitul praznic al Învierii Domnului, astfel încât şi rânduiala liturgică este una deosebită. În cadrul Vecerniei Mari din Duminica Izgonirii lui Adam din Rai are loc aşa-numita rânduială a „iertării“, o slujbă cu totul aparte, la finalul căreia cei prezenţi îşi cer iertare unii de la alţii, arătându-se prin aceasta importanţa vieţuirii în pace cu semenii noştri. În Evanghelia după Sfântul Apostol Matei, Mântuitorul ne spune: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre (Mt. 6, 14-15)“. Şi în rugăciunea „Tatăl nostru“ vedem cum toate cererile pe care le adresăm lui Dumnezeu sunt necondiţionate, afară de una: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“. Măsura iertării ne-o dăm, deci, noi înşine. Când nu putem ierta pe cel de lângă noi, înseamnă că este o problemă în noi înşine şi noi suntem cei care purtăm povara neiertării. Dar această iertare să nu o privim ca pe un troc – iertăm pentru a fi iertaţi, ci trebuie să încercăm să iertăm din inimă, dar şi să cerem iertare de la cei cărora le-am greşit, pentru ca sufletul nostru să se uşureze de povară.

Când lucrăm pocăinţa, darurile lui Dumnezeu încep să înflorească în noi

Despre post se mai spune că este atmosfera spirituală în care înfloresc în noi darurile lui Dumnezeu.

Şi în explicarea acestui lucru putem face legătura cu rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care se rosteşte pe tot parcursul Postului Mare: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, robului Tău“. Interesant este faptul că, în vorbirea noastră, nu suntem obişnuiţi să numim virtuţile sau lucrările bune „duhuri“, precum în această frumoasă rugăciune. Părintele Petroniu Tănase, în cartea „Uşile pocăinţei“, în care vorbeşte despre perioada Triodului, spune că Sfântul Efrem Sirul le-a numit aşa pentru faptul că, atunci când scăpăm de cele patru duhuri rele, încep să se reactiveze în sufletul nostru darurile Duhului Sfânt, deci duhurile bune, pe care le-am primit la botez. În sensul acesta, spun Sfinţii Părinţi că în timpul postului, deci al luptei celor mai mulţi dintre noi cu patimile şi duhurile rele care ne stăpânesc, încep să înflorească în noi darurile primite de la Dumnezeu. Iar darurile acestea trebuie cultivate pe parcurs şi transformate în virtuţi. Ele sunt în noi ca nişte seminţe duhovniceşti în potenţă şi de aceea spunem că părinţii, şi cei biologici, şi cei duhovniceşti, au un rol atât de important în viaţa noastră. Împreună trebuie să activeze aceste daruri ale Duhului Sfânt în sufletul noului creştin, pe parcursul vieţii lui, şi să le transforme în virtuţi. Şi ori de câte ori noi greşim, oprim lucrarea acestor daruri, iar atunci când lucrăm pocăinţa, cum este cazul postului, ele încep să fie reactivate, să înflorească în noi.

Biserica îmbogăţeşte perioada Postului Mare cu mai multă hrană duhovnicească

Postul Paştilor este unul solicitant, atât ca lungime, cât şi ca restricţii. Cum putem împăca nevoinţele trupeşti, cei care le avem, cu respectarea postului?

Postul Mare este socotit un post aspru, pentru că, după rânduială, nu avem o postire cu dezlegare la vin şi la untdelemn decât sâmbăta şi duminica, iar la peşte şi la vin doar în cele două praznice, la Buna Vestire şi de Florii. De aceea, împuţinarea aceasta a hranei materiale trebuie compensată cu o hrană duhovnicească, în special cu rugăciune, cu citirea Sfintei Scripturi, a Psaltirii şi prin întâlnirea cu duhovnicii noştri. Biserica îmbogăţeşte, deci, perioada Postului Mare cu mai multă rugăciune, punându-ne în faţă un urcuş spre Înviere, o şcoală duhovnicească în care fiecare săptămână ne învaţă câte ceva. Duminică de duminică ne întâlnim în evanghelii cu învăţături specifice pregătirii noastre pentru marea sărbătoare a Învierii, pentru că, aşa cum spuneam şi mai înainte, nu putem să ne întâlnim cu Hristos Cel Înviat dacă mai întâi nu am înviat sufletul nostru din moartea păcatului. În cazul celor care au nevoinţe [neputinte] trupeşti, însăşi boala lor este socotită un post dacă îşi duc crucea fără să cârtească, conştienţi că este o încercare pe care Dumnezeu le-a dat-o şi o îngăduie. Celor care nu pot, din cauza bolilor pe care le au, să postească li se dă dezlegare de la acest lucru, iar celor care nu au posibilitatea să ţină postul în întregime eu le spun că este bine să înceapă cu post, să vină apoi la spovedit şi să primească dezlegare cât şi cum trebuie să postească, pentru că atunci responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu este a duhovnicului. El judecă, el cântăreşte puterea spirituală a fiecăruia, cât poate să postească şi în ce măsură îi este de folos, pentru că sunt cazuri în care postul poate să facă rău omului şi nu acesta este scopul lui.

Revenind la starea de smerenie a cărei necesitate o subliniaţi în trăirea postului, inclusiv rânduiala liturgică a Bisericii, mai ales în perioada Postului Mare, este una care exprimă această stare.

Este o perioadă cernită, de pocăinţă, în care Biserica, în întregul ei, este în stare de căinţă, îşi plânge păcatele şi se roagă pentru dobândirea virtuţilor. Lucrul acesta este exprimat atât prin cântările pe tonuri mai triste, mai tânguitoare, amintind căderea noastră în păcat, dar şi puterea pe care o avem de a ne ridica, prin slujbele ce cuprind rugăciuni şi ritualuri unice, cum ar fi rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Deniile, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul sau Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, cât şi prin veşmintele preoţilor şi odoarele în care este înveşmântată biserica, care sunt, în această perioadă, de culoare închisă. Toate acestea creează o atmosferă de „tristeţe radioasă“. Pe de o parte suntem trişti, pentru că vedem toată slăbiciunea şi păcătoşenia noastră; pe de altă parte, însă, ştim că vom rătăci patruzeci de zile prin deşertul postului, dar la capăt străluceşte lumina Învierii, lumina împărăţiei lui Dumnezeu.

Sfânta Liturghie în perioada Postului Sfintelor Paşti

Perioada Postului Sfintelor Paşti este una specială şi din punct de vedere liturgic, în care se săvârşesc toate cele trei liturghii ale Bisericii Ortodoxe: a Sfântului Vasile cel Mare, a Sfântului Ioan Gură de Aur (cea mai des oficiată în cultul ortodox) şi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Sfinţii Părinţi au rânduit ca această primă săptămână a postului să fie păzită cu cea mai mare rigoare posibilă, socotind-o drept cea mai curată între toate celelalte zile ale Postului Mare. Din acest motiv, această săptămână era numită şi „Săptămâna curată“, pentru a arăta că felul în care trebuie să fie păzită trebuie să fie model pentru toate celelalte săptămâni ale Postului Mare.

Liturghia, având un caracter de sărbătoare şi bucurie, iar Postul Sfintelor Paşti fiind un timp al înfrânării, Sfinţii Părinţi au rânduit ca în perioada acestui post să nu se săvârşească Sfânta Liturghie decât sâmbăta şi duminica. În celelalte zile se poate oficia Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, cu excepţia zilelor aliturgice. Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite a luat fiinţă datorită dorinţei unor credincioşi de a se împărtaşi şi în cursul săptămânii. În cadrul acestei Liturghii, Sfintele Daruri sunt sfinţite la Liturghia oficiată duminica, păstrate apoi pe sfânta masă, iar în cursul săptămânii, atunci când se săvârşeşte Liturghia Darurilor, sunt oferite credincioşilor spre împărtăşire. Potrivit rânduielii liturgice, în sâmbetele din Postul Mare se săvârşeşte Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar în primele cinci duminici de post se oficiază Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. În Duminica Floriilor – Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar în Săptămâna Patimilor, joi şi sâmbătă, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. După cum aflăm din „Liturgica generală“ a părintelui Ene Branişte, pe parcursul Postului Sfintelor Paşti, între slujbele rânduite de Părinţii Bisericii, un loc aparte îl ocupă Canonul Sfântului Andrei Criteanul care se săvârşeşte în prima şi în a cincea săptămână din Postul Mare; în prima săptămână, în seara zilelor de luni, marţi, miercuri şi joi, în cadrul slujbei numite Pavecerniţa Mare (slujba de după Vecernie, când strofele Canonului sunt împărţite în patru părţi, corespunzătoare celor patru zile); şi miercuri, în săptămâna a cincea din post, în cadrul slujbei Deniei, când se cântă integral.

Sinceritate şi dorinţă de îndreptare la scaunul spovedaniei

Cei mai mulţi dintre noi simţim nevoia să începem postul cu Sfânta Spovedanie. Lăsând acolo, sub epitrahil, toată povara păcatelor, cu suflet curat intrăm în forţă în Marele Post, cu dorinţa de a ne fi cât mai folositor. Repetăm gestul de a merge la scaunul Sfintei Spovedanii la sfârşitul postului, pentru a întâmpina cum se cuvine marele praznic al Învierii Domnului.

Cu ce gând să mergem la spovedanie, cum să ne pregătim, dar şi despre păcate şi urmările lor, după plecarea din această viaţă, în dialogul cu pr. ic. stvr. Marian Timofte, consilier administrativ bisericesc al Arhiepiscopiei Iaşilor şi paroh la Biserica „Sf. Ierarh Spiridon“ din Iaşi.

– Părinte consilier, cu ce gând să mergem la Sfânta Spovedanie?

Cu sinceritate, cu părere de rău şi, dacă Sfinţii Părinţi o numesc Taina Pocăinţei, rezultă că starea pe care trebuie să o avem când ajungem înaintea preotului duhovnic este de pocăinţă. Şi pocăinţa nu înseamnă doar regret, ci dorinţa de îndreptare; creştinul să fie dispus să se îndrepte şi să ceară iertare de la Părintele ceresc. Iar cel ce merge să se spovedească să facă mărturisirea ca înaintea lui Dumnezeu.

– Cum ne pregătim pentru spovedanie? Ar trebui să consultăm un Îndreptar de spovedanie?

Pregătirea pentru Taina Spovedaniei se face în urma cercetării conştiinţei, scrutându-ţi adâncimile sufletului. Apoi sunt şi rugăciuni care se citesc înaintea Sfintei Spovedanii.

Pregătirea poate fi ajutată de Îndreptarul pentru spovedanie, dar acesta este doar un ghid care îţi poate indica păcatele cele mai cunoscute, însă nu poate surprinde toate căderile vieţii omeneşti. Până la un punct, sigur, este important şi binevenit Îndreptarul.

[…]

– Poate fi ajutată spovedania de o ciornă unde creştinul să-şi însemneze greşelile?

Sunt creştini care se spovedesc mai uşor, în sensul că au puterea, curajul de a spune tot ceea ce au pe suflet duhovnicului doar în măsura în care citesc păcatele pe care ei înşişi le-au notat undeva, pe o ciornă, pe un carneţel. Acesta este un fel de vehicul, cu ajutorul căruia spui mai uşor ce ai pe suflet, lăsându-ţi ochii să alunece pe o foaie, neprivindu-l pe preot.

– Un creştin conştiincios îşi completează lista cu păcate în fiecare zi?

Cred că e o exagerare să stai cu un carneţel în buzunar ca să nu-ţi scape nici un păcat. Deşi pot spune că am văzut şi asemenea situaţii. Desigur, dacă e cu sinceritate, nu e nimic rău că doreşti să consemnezi ca într-un jurnal tot ceea ce ai greşit, cu dorinţa de a le mărturisi duhovnicului, însă există şi riscul de a cădea într-un soi de formalism păgubos din punct de vedere duhovnicesc. Poţi să-ţi evaluezi faptele la câteva zile, la o săptămână, iar dacă ai ceva pe suflet care te apasă, fugi la duhovnic şi te mărturiseşti.

– Judecata lui Dumnezeu se justifică, chiar dacă avem toate păcatele mărturisite la zi. Atunci poate apărea şi o astfel de întrebare: dacă prin spovedanie ni se iartă păcatele mărturisite, pentru ce vom mai fi judecaţi?

Aş răspunde aici printr-o întrebare: dacă ai primit dezlegare pentru păcate la Taina Spovedaniei, de ce trebuie să mai faci acel canon pe care ţi-l recomandă preotul duhovnic? Sau de ce mai suntem opriţi de la Sfânta Împărtăşanie, dacă, cronologic vorbind, am făcut păcatul, l-am mărturisit, am primit dezlegare? Şi atunci mulţi se pot întreba: „Când am primit dezlegarea: atunci când am mărturisit păcatul, când mi s-a pus mâna pe cap, rostindu-mi-se de către preot rugăciunea de dezlegare, sau când mi-am ispăşit canonul?“. Păcatul se iartă atunci când preotul, punând mâna pe creştetul creştinului, rosteşte rugăciunea de dezlegare. Însă, faptul că este oprit pentru un timp de la Sfânta Împărtăşanie se compară cu situaţia în care un om este diagnosticat cu o boală şi decide să se opereze. Şi după ce este operat, nu se mai poate spune că mai are boala respectivă, dar el nu este din acel moment apt pentru a duce o viaţă activă, ca oricare alt om. Pentru că are nevoie de o perioadă de refacere, de convalescenţă. La fel şi creştinul – are nevoie de această perioadă de refacere şi împăcare cu Dumnezeu.

Şi revenind la întrebarea dvs, sigur, se justifică judecata lui Dumnezeu, chiar dacă avem toate păcatele mărturisite la zi. Şi aş reproduce aici ce spunea cândva un părinte, că „păcatele noastre nu încetează odată cu trecerea din această viaţă“. Consecinţele pozitive sau negative ale faptelor săvârşite continuă şi după trecerea la cele veşnice. Şi am şi un exemplu pozitiv: bunica Sfântului Ioan Iacob Românul, care l-a îndrumat pe calea vieţii creştine. Bătrâna a plecat la Hristos, însă acele cuvinte pe care le-a pus la sufletul nepotului ei au dat roade. Iată cum faptele bune ale acelei bătrâne au plămădit un sfânt. Pentru un exemplu negativ aş invoca cazul unei persoane care a scris o carte ce are consecinţe distructive în sufletele succesorilor; acest rău dăinuie şi după moartea scriitorului. De aceea, vom merge la judecată, pentru că faptele noastre nu se opresc la mormânt.

– Care este rolul conştiinţei noastre la Judecata de Apoi?

Judecata o va face Mântuitorul Hristos, iar conştiinţa noastră va fi de faţă. Şi faţă de ea nu vom putea tăgădui nimic. Ca un paznic neadormit ce ne-a fost în viaţă, conştiinţa noastră ne va arăta exact situaţiile şi momentele când şi cum am greşit.

– Remarcaţi schimbări în bine în viaţa oamenilor care s-au spovedit?

O, cum să nu… Am avut ocazia să remarc schimbări bruşte, în bine, în viaţa unor oameni şi asta mai ales în timpul slujirii ca preot misionar de caritate la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţe „Sfântul Spiridon“ din Iaşi. Pentru că pe patul de spital oamenii sunt dispuşi să-şi deschidă sufletul mai mult ca oriunde şi mai mult ca oricând. Am întâlnit aici oameni care nu s-au mărturisit niciodată sau care nu se mai mărturisiseră din copilărie. Am întâlnit oameni care şi-au deschis sufletul ca o carte în care am fost invitat să citesc. Şi am văzut cum s-a îmbunătăţit starea lor sufletească, cum li s-au alinat durerile, cum au primit putere şi nădejde după ce au spovedit tot ce aveau pe suflet.

Mă impresionează şi astăzi, când am ajuns la peste optsprezece ani de preoţie, mărturisirile unor creştini, care mă pun pe gânduri vizavi de curăţia vieţii lor şi îmi propun să iau exemplu de la ei. Alteori mă şochează îndărătnicia unor oameni care nu sunt dispuşi să renunţe nici în faţa lui Dumnezeu, Care este prezent la Taina Spovedaniei, la păcatele pentru care, paradoxal, ei înşişi au venit să se mărturisească. Vin ca şi cum ar vrea să-l informeze pe preot despre ce au mai făcut. Nu manifestă nici o părere de rău, nu sunt dispuşi în nici un fel să-şi îndrepte viaţa. Şi atunci mă întreb care este aşteptarea lor, chiar cred că Dumnezeu nu ştie de păcatele lor, că are nevoie să I se aducă la cunoştinţă periodic cu ce se mai ocupă ei? Dumnezeu ne ştie faptele, El are nevoie însă de îndreptarea noastră, de căinţă, de pocăinţă, nu-i trebuie o spovedanie din aceasta superficială, formalistă, cu scop informativ.

Mai bine să nu te lauzi cu virtuțile

Trebuie să ne ţinem cu toţii, pe cât putem, ascunse ostenelile noastre pentru cele bune, ca să nu cădem în patima slavei deşarte. Mai ales prin limbă suntem ispitiţi să facem cunoscute ostenelile noastre. Dar aceasta e una cu a le preda vrăjmaşilor, ca să le folosească împotriva noastră sau ca să-i facă pe unii şi alţii să ne laude şi astfel să producă în noi mândria. Dar vrăjmaşii se folosesc de ele şi pentru a ni le întoarce, asociate cu ispita mîndriei.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 268 la Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, în Filocalia XII, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 129)

De unde-şi ia puterea îndrăzneala rea

Există o îndrăzneală bună şi una rea. Cea bună e cea care are încredere în mila lui Dumnezeu. Cea rea e obrăznicia de a sfida poruncile lui Dumnezeu, de a nu se smeri, de a nu face ascultare de cei rânduiţi cu treburile de obşte, de a trece peste regulile bunei-cuviinţe între oameni. Ea e unită cu neruşinarea. Ea pare un act de libertate, dar nu e aşa. Adevărata libertate e în smerenie, căci ea se hrăneşte din iubirea lui Dumnezeu şi faţă de Dumnezeu. Între cel smerit şi Dumnezeu e o relaţie intimă de iubire în libertate. Obraznicul, neruşinatul e, dimpotrivă, împins la îndrăzneala sa de o patimă mânată de desfrâu sau de mândrie.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 430 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 252)

„Iubirea este cea mai mare putere de pe pământ“

[…] Invitatul a abordat apoi tema primejdiilor tinereţii, printre care se numără primejdia iluziei, care se manifestă prin a da prea mult credit unor lucruri care nu înseamnă nimic în iconomia vieţii pământeşti şi în iconomia vieţii veşnice, şi primejdia patimilor trupeşti. „Tinerii au un foc interior în ei, care îi arde pe dinăuntru, şi ei simt nevoia de a afla, de a şti, de a cunoaşte, de a se uni cu cineva în iubire, simt nevoia de a se îndrăgosti, iar acest foc poate deveni focul iadului dacă tinerii respectivi, în loc să aleagă focul Duhului Sfânt şi viaţa creştinească, aleg să se limiteze doar la păcatele cărnii, la păcatul desfrânării, care devine un automatism şi cu timpul devine o patimă, adică un păcat cronic, un păcat cu care nu te mai poţi lupta, fiind un automatism al fiinţei. În aceste cazuri, voinţa şi autostăpânirea mor, iar libertatea scade la maximum şi păcatul devine mai puternic decât voinţa însăşi. Într-un fel sau altul, cei care îşi asumă plăcerea fără taina iubirii binecuvântată de Dumnezeu prin Taina Cununiei omoară viaţa din ei. Taina iubirii este taina care se consumă în ascunzimea şi în nepătrunsul sufletului între doi oameni sinceri, a precizat părintele redactor-şef.

În încheiere, pr. dr. Valentin Ioan Istrati i-a avertizat pe studenţii prezenţi cu privire la anturajul şi prietenii cu care aleg să-şi petreacă timpul şi i-a îndemnat să nu neglijeze lectura şi să-şi aleagă mentori valoroşi.


Categorii

Mitropolitul Iona al Americii, Pagini Ortodoxe, Parintele Staniloae, Postul Mare, Preot Ioan Valentin Istrati, Raspunsurile Bisericii la problemele vremurilor, Sarbatori, comemorari, sfinti, Spovedania

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

11 Commentarii la “POSTUL MARE IN SATUL ROMANESC TRADITIONAL/ Sa-L urmam pe Hristos ca sa inviem si noi cu El!/ POSTUL LIMBII SI AL OCHILOR/ De ce si cum sa ne spovedim?/ CAND OBRAZNICIA SE DA DREPT VIRTUTE

  1. Foarte frumos articolul despre cum posteau oamenii in trecut… Timpul avea alte repere, era FIRESC sa nu mananci de dulce (tot postul, nu doar prima si ultima saptamana cum se practica acum:-(), sa cauti sa nu te certi, sa ierti, sa muncesti cu ravna si harnicie… Era facut efortul de imbunatatire.

    Acum e foarte trist ca postul a devenit ceva optional, iar lumea se conduce dupa alte repere… Mi se pare de necrezut cum in nici 100 de ani s-a schimbat asa de tare modul de vituire si de traire crestinesca:-(((

  2. Am primit pe mobil cateva ganduri despre post, de fapt o “urare” de la un frate credincios de a tine acest POST cu “grija” si ravna…, pe care mi-a fact-o intr-o forma poetica foarte frumoasa (sau pe care a primit-o si a dat-o mai departe). Si am considerat ca este bine sa ii bucur si eu pe alti frati de credinta cu “citirea” si “cugetarea” acestei “urari” despre POST…!

    “Post usor cu iertaciune,
    Presarat cu fapte bune,
    Si la toate s-aveti frana,
    De la ochi, pana la mana.

    Trupul sa se subtieze,
    Sufletul SA INVIEZE,
    Sa se ‘nalte cat mai sus,
    Unde nori si vanturi nu-s.

    Rupti de cele pamantesti,
    Sa prindeti ARIPI ceresti,
    Si va de-a Domnul LUMINA,
    Ca s-aveti inima plina!”

    Dumnezeu sa aiba mila de noi toti, si sa ne ajute sa POSTIM cu folos si cu ,”intelepciune” si sa ne FERIM de “durerea ostenelilor zadarnice”, cum ne avertizeaza Sf. Ignatie Briancianinov in Scrierile sale…!

    DA! Osteneala ZADARNICA si FARA FOLOS ni se poate face “Postul” acesta DACA NU POSTIM asa cum vrea Domnul, ci intr-un mod NEduhovnicesc…si INALTARE si INTRARIPARE catre Imparatia Cerurilor ni se va face acest POST, daca il vom posti mai INTAI launtric si duhovnicesc si apoi trupesc…!

    Doamne Ajuta!

  3. Pingback: Intre constiinta adanca a pacatului si Iubirea “nebuna” a lui Dumnezeu. PS MARC NEMTEANUL despre PREGATIREA DE IMPARTASANIE SI SPOVEDANIA DEASA - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  4. Pingback: Iata, a venit veselitoarea vreme a postului! Indrumar pentru prima saptamana a Postului Mare de la SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI (+18 martie) -
  5. Pingback: CUVANT LA INCEPUTUL POSTULUI DESPRE FOLOSUL INFRANARII SI CUMPATARII: “Este cu neputinta ca aceeasi persoana sa fie si iubitor de placeri si iubitor de Dumnezeu” -
  6. Pingback: POSTUL CEL MARE – nou inceput pe calea razboiului duhovnicesc prin SMERENIE, RUGACIUNE si NEVOINTE sporite -
  7. Pingback: Taina sfintei marturisiri. DARUL, BUCURIA SI PUTEREA DUMNEZEIASCA A POCAINTEI -
  8. Cred ca postul isi are rostul lui.Sunt patru posturi pe an: Postul Pastelui,Postul Sfantului Petru,Postul Sfintei Marii si Postul Craciunului.Personal am tinut in viata mea doua posturi , integral, cel al Pastelui si cel al Craciunului.Dar inca de la 13 ani tineam post miercurea, vinerea si cate o saptamana inainte de Inviere cand ma si impartaseam.Dupa ce am tinut primul post integral am simtit ca plutesc, ma simteam foarte bine si fizic si psihic.Postul este randuit cred in amintirea suferintei lui Hristos care a fost schingiut si rastignit.Sfanta Maria a suferit la fel de mult pentru suferintele fiului ei pe care L-a nascut intr-o iesle. Sfantul Petru a fost si el batut si rastignit.Cred ca postul este o recunoastere a suferintei lor, sa incercam sa ne infranam , sa fim mai buni.Unii spun ca postul este daunator, altii ca slabesc ponderal prin post.Este adevarat.Dar postul nu trebuie confundat cu o dieta,in primul rand este spiritual.Trebuie insotit cu rugaciune si mers la Sfanta Liturghie.

  9. Pingback: DUMINICA IERTARII, DUMINICA IZGONIRII LUI ADAM DIN RAI. Predici video si audio, cantari psaltice. DE CE SI IN CE FEL AR TREBUI SA TINEM POSTUL MARE? | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: DRUMUL OMULUI INSPRE RAIUL PIERDUT. Rostul, puterea, masurile si… dusmanii Postului. PREDICI folositoare ale Parintelui IOANICHIE BALAN la INCEPUTUL POSTULUI MARE: “Cântarea Domnului nu se cântă în pământ străin şi bucuria Duhului Sfâ
  11. Pingback: “Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta…”– PREDICI ale CUVIOSULUI IOAN KRESTIANKIN la INTRAREA IN POSTUL MARE trecand prin DUMINICA IERTARII: “Nu are nevoie Dumnezeu de făţărnicia noastră… Nu va primi Domnul numero
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare