Pr. Ioan Istrati: FERICIRILE – dinamitarea Minciunii Istoriei si insitituirea unei lumi noi/ Pandemia curviei: LUMEA CA URIAS ABATOR UMAN si ca IARMAROC AL TRUPURILOR (Recomandari duhovnicesti)

16-06-2013 9 minute Sublinieri

PredicaDePeMunte3

  • Doxologia/ pr. Ioan Valentin Istrati:

Fericirile – Decalogul iubirii răstignite

Fericirile sunt cele nouă proclamaţii ale Mântuitorului din cuprinsul Predicii de pe munte care instituie o nouă viziune asupra istoriei. Ele au fost rostite în Galileea, unei mari mulţimi de oameni şi sunt de fapt o replică veşnică, venită de la Însuşi Fiul lui Dumnezeu, a Decalogului Legii Vechi. El sunt expuse de Sfântul Evanghelist Matei (cap. 5) şi mai sumar de către Sfântul Luca.

Hristos instaurează un nou eon, unul hristologic şi ecclesiologic, în care adevărul lumii este iubirea jertfelnică care moare pentru a vieţui veşnic în lumina lui Dumnezeu. Fericirea este astfel criteriul fundamental al veşniciei persoanei umane şi vectorul suprem al împlinirii universului în om. Această fericire nu este nicidecum o veselie de moment sau nici măcar o volubilitate existenţială, ci înrădăcinarea harului în om şi începutul vieţii veşnice încă din lumea aceasta.

MoiseSiTableleDacă Decalogul era o sumă de impuneri şi interdicţii, care stipulau clar ceea ce omul trebuie să facă sau să nu facă, Fericirile instaurează împărăţia libertăţii neimpunând nimic, ci doar surprinzând străfulgerările lui Dumnezeu în lumea persoanei şi arătând căile dreptăţii şi ale adevărului. Noul Decalog instituie deci o atmosferă a harului în care nu se porunceşte ceva, ci doar libertatea umană sfinţită de Duhul Sfânt pătrunde în interstiţiile firii şi izvorăşte împlinire în iubire.

Ceea ce este fascinant în Fericiri este că ele, ca Nou Decalog veşnic al umanităţii, valabil până la sfârşitul veacurilor, răstoarnă în mod fundamental toate idiosincraziile şi părerile lumii. Fericirile sunt contestaţia supremă a tuturor aşezămintelor omeneşti şi dinamitarea interioară a duhului acestei lumi, inaugurând viaţa de veci în har.

Toată istoria, oamenii au crezut că cei mândri, plini de sine şi suficienţi loruşi sunt fericiţi, iată acum Dumnezeu ne spune că fericiţi sunt cei săraci cu duhul. Smerenia este slava ascunsă a învierii sălăşluind în moartea egoismului şi adăpând cu lumină toate cele de sub cer.

Oamenii au crezut că doar cei ce râd sunt fericiţi. Râsul era cumva sinonim cu fericirea. Iată acum vine Mântuitorul şi afirmă răspicat că cei ce plâng sunt fericiţi. Fericirea care vine prin lacrimi este adevărata fericire, căci înseamnă simţire a durerilor lumii, taină a pocăinţei-metanoia interioare, adânc mare de compasiune şi curăţire a ochilor interiori în baia lacrimilor. Plânsul este maica mângâierii şi izvorul cel preacurat al bucuriei.

Mereu oamenii au crezut că fericiţi sunt cei mânioşi, stăpânitori, aspri. Vine acum Hristos şi spune că doar cei blânzi sunt fericiţi, pentru că accesează stăpânirea Pământului nou, care este Hristos, Cel bland şi smerit cu inima.

Am crezut că cei sătui, graşii pământului, sunt fericiţi. Acum vine Dumnezeu şi spune fără putinţă de tăgadă că doar cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate sunt fericiţi, pentru că intră în dorul lui Dumnezeu pentru dreptatea şi iubirea lumii. Setea şi foamea după dreptate este de fapt certificatul de naştere din Dumnezeu, adâncul cel infinit al dreptăţii milostive, în care încap toate inimile acestui univers.

Am crezut că oamenii bogaţi, sus-puşi, cei ce primesc totul de la toţi sunt fericiţi. Fals. Fericiţi sunt cei milostivi, oamenii care dau tot ceea ce au şi sunt pentru ceilalţi, într-o dăruire de sine totală, pe Crucea bucuriei pline de lacrimi.

Am crezut – ca regn uman – că oamenii adăpaţi cu plăceri, cufundaţi în patimile dezmierdărilor, zăcând în dependenţa de trupuri şi de materie sunt fericiţi. Nimic mai fals. Fericiţi sunt doar cei curaţi cu inima, care jertfesc materia pe altarul spiritual, care se umplu de dor de Cel Preacurat şi primesc cu uimire darurile lui Dumnezeu, făcându-le născătoare întru iubire şi vâzând pe Dumnezeu în întreaga creaţie şi faţă către faţă în Hristos, Preacuratul Dumnezeu cu lacrimi de Om.

Am crezut mereu că oamenii urzitori de războaie, masterminds ai conflictelor, tiranii care desenează ţări pe hartă cu sticla de votcă sunt fericiţi. Ei însă sunt profund nefericiţi, de vulnerabili ce sunt. De fapt fericiţi sunt făcătorii de pace, luminătorii, împăciuitorii lumii, cei ce lasă totul şi propriul orgoliu pentru a instaura armonia şi bucuria tuturor, asemănându-se cu Dumnezeu şi devenind fiii Lui.

Am crezut că oamenii prigonitori, inchizitorii lumii, judecătorii neamurilor sunt fericiţi. Nu-i adevărat. Fericiţi sunt cei prigoniţi pentru dreptate, cei ce suferă toate durerile lumii pentru împărăţia cerurilor. Fericiţi sunt oamenii plini de sânge pentru adevăr, cei biciuiţi pe stâlpii infamiei patimilor omeneşti, cei persecutaţi din leagăn şi din pântece pentru lumina din ochii lor, cei plini de valoare netrecătoare care stârnesc ura şi invidia celor mai puţin dăruiţi.

Am crezut – vai – că fericiţi sunt cei promovaţi, cei ce primesc laude de pretutindeni, flataţi de propria nimicnicie, apreciaţi de şefi, puternici în carieră. Nu-i aşa. Fericiţi sunt cei ocărâţi, prigoniţi, vorbiţi de rău, gunoiul acestei lumi este sediul central al fericirii omeneşti. Acolo, unde nu pătrunde decât imprecaţia, insulta şi blestemul, se odihneşte puterea martirică de a face bine celor ce te ucid şi domneşte Dumnezeul nostru, Dumnezeul răstignit.

resurrectionAşadar tot ceea ce am crezut despre lume, de la începătura istoriei era fals. Am zăcut în eroare, scufundându-ne în derizoriu şi oglindindu-ne nefiinţa în apele tulburi ale acestei lumi. Istoria umanităţii dinainte de Hristos a fost istoria unei ratări fundamentale, unui eşec dureros de a ieşi din propriile limitări cauzate de păcat şi de a zbura precum Icar peste zidurile morţii.

Mântuitorul lumilor vine şi ne arată Calea. Este El, Făcătorul de viaţă, care umple de sens şi de fericire toate câte sunt. Atâta timp cât suntem în Dumnezeu, nimeni şi nimic nu ne poate atinge şi urcăm mereu din slavă în slavă spre înălţimile fericirii cereşti. Fără Hristos lumea doare în fiecare clipă, în fiecare atom şi în fiecare celulă vie. Fără El, universul întreg nu e decât un sarcofag uriaş, plin de necurăţia morţii în care se cântă marşul funebru al păcatului. Învierea lui Hristos este transformarea acestui sarcofag în pântece roditor, născător de eternitate în harul lui Dumnezeu, din care ieşind, intrăm în conştiinţa faptului că Tatăl nostru este Dumnezeu, cu care semănăm în toate la început, şi de care nu trebuie să ne mai despartă nimeni şi nimic, o veşnicie.

Excursie la abator

Când eram mic, prin clasa a II-a, am mers în excursie cu clasa. Printe obiective, am avut de vizitat şi un abator de pui, mândrie a epocii socialiste. Ceea ce am văzut acolo m-a marcat pentru toată viaţa. O industrie enormă a morţii, unde zecile de mii de cadavre animale sunt scopul suprem, o înşiruire mirobolantă de pui morţi, tăiaţi în bucăţi pentru pofta neostoită a umanoizilor, şi oameni mascaţi, umblând prin aceste lagăre de exterminare, coordonând marele genocid al inocenţei. A fost ca şi cum aş fi fost la Auschwitz, privind impasibil camerele de gazare unde milioane de evrei îşi dăreau ultima suflare aşteptând un duş cald.

Toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii vorbesc în cor despre faptul că maica tuturor păcatelor, izvorul morţii interioare şi veşnice este mândria, adică acel păcat şi atitudine prin care noi îl dăm afară pe Dumnezeu din viaţa noastră. Părinţii vorbesc despre multele feţe ale acestui păcat ucigător de suflete după influenţa şi felul exprimării lui.

Lupta cea înfricoşată care se dă de la facerea lumii în fiecare suflet şi pretutindeni nu este vreun război mondial sau vreo luptă văzută, ci este războiul universal pe care creatura căzută în păcat – recte demonii şi oamenii păcătoşi – îl duc împotriva lui Dumnezeu din fiinţa lor. Egoismul înseamnă ruperea de Izvorul vieţii şi aplecarea ca necuvântătoarele spre pământul acestei lumi spre a extrage plăcere din el într-un mod redundant. Plăcerea însă – de orice sorginte ar fi ea – devine dependenţă prin consum şi trebuie mereu suplimentată până când ajungând la supradoză, provoacă moartea.

Omul căzut din puterea harului care-l îndrepta mereu în sus, spre Creator, ca o flacără de lumină sfântă, cade o veşnicie din lumina cea mai presus de fire. Aici vine Dumnezeu care opreşte căderea prin Cruce, instituie Biserica, instituţia divino-umană unde ne izbăvim de înecarea în marea acestei vieţi, aduce Sfintele Taine ale Bisericii, care vindecă neputinţa şi robia morţii, Se dăruieşte pe Sine ca hrană veşnică pentru nemurirea noastră prin Euharistie.

Ceea ce este mai trist este că omul este mereu tentat, toată viaţa lui, să se înstrăineze de Dumnezeu, să refuze Pomul vieţii veşnice din Potir, să treacă pe lângă Creatorul şi Părintele lui, să calce în picioare Sângele izvorâtor din Dumnezeu de la picioarele Crucii. Toată viaţa noastră este un permanent test în care putem cădea în mod înfricoşat în cele mai de jos ale pământului, refuzând lumina care răsare din Cruce şi adâncindu-ne în întunericul cel mai dinafară.

Fiecare secundă este una de ispitire, de cădere sau de ridicare. Nimic pe pământ nu este neutru, cinormal_img306 totul ne apropie sau ne îndepărtează de Dumnezeu. Toată materia acestei lumi se poate transforma în zid uriaş dintre noi şi Părintele universului nostru interior. Fiecare plăcere poate fi încă un cui bătut asiduu în mâinile preastrăpunse ale Dumnezeului nostru. Fiecare persoană dragă, pe care o iubim, are potenţialitatea de a deveni idol care ne taie nouă perspectiva raiului. Suntem permanent asaltaţi de dorul de a ne construi raiul aici pe pământ, şi de a-l pierde prin egoism pe cel veşnic. Suntem nerăbdători de frumuseţe, plăcere, bucurie, viaţă lungă, pe care le extragem iluzoriu din pământ, pierzând prin răutate şi păcat frumuseţea cea veşnică a Mirelui, bucuria raiului, viaţa cea fără de sfârşit din Cămara de nuntă.

Viaţa întreagă este o zbatere enormă în care hotărâm dacă Îl iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul, din toată vârtutea şi din tot sufletul nostru, sau dacă ne iubim pe noi înşine, oglindindu-ne monstruozitatea în apele tulburi ale păcatului şi ale morţii. Egoismul este păcatul suprem, ubicuu în neamul omenesc. De el n-au scăpat total nici sfinţii, până în ceasul morţii plângând pentru gândurile lor de rătăcire. Oamenii de ştiinţă l-au numit instinct de supravieţuire, însă e mult mai mult de atât. E puterea omului de a se închina sinelui, de a sluji idolatru către propria nimicnicie şi de a ucide pe Tatăl în inima sa, după ce strămoşii noştri L-au ucis pe Fratele nostru, Fiul lui Dumnezeu.

Societatea noastră este centrată pe sine, idolatră sinelui în mod maximal şi total. Totul se centrează pe sine. Educaţia te face conştient de propriile valori şi te învaţă să-ţi ascunzi defectele. Cariera este supremaţia propriului eu în defavoarea celorlalţi. Anomaliile sunt promovate politic pentru a extermina neamul omenesc purtător de chipul lui Dumnezeu. Moartea sub toate formele ei a devenit numitorul comun al idealurilor umane. Media exacerbează animalitatea, declanşând şi stimulând o pandemie erotică şi violentă, prin care oamenii sunt învăţaţi că doar sexul şi violenţa contează, pentru ca mai apoi, duhul viclean să contorizeze miliardele de bebeluşi omorâţi (rezultaţi ai pandemiei erotice) sau de persoane umane nsclavăscute şi ucise (infestate cu violenţă) care transformă pământul într-o lume de ucigaşi, într-un abator imens, de unde n-a scăpat decât prin Înviere, nici măcar Dumnezeu.

Ceea ce este trist este că în excursia noastră de o viaţă prin acest abator, nu ştim că nu suntem nicidecum vizitatori, ci materie primă pentru sacrificare, dacă nu ne vom hrăni cu Cel jertfit, sacrificat pentru noi, Care din iubire a murit în locul nostru şi ni Se dăruieşte în Potirul cel preacurat al Liturghiei.

Despre iubire şi desfrânare

Păcatul împreunării haotice, fără făgăduinţă şi fără binecuvântare, este fără umbră de îndoială cel mai prezent în lumea de azi şi suma sintetică a tuturor păcatelor. De fapt, el a acaparat însăşi noţiunea de păcat: „Părinte, am păcătuit”.

Aceasta pentru că acest păcat poate fi săvârşit cu toate simţurile trupului, cu sufletul şi cu mintea, infestând abil întreaga fire cu animalitate iresponsabilă şi cu dependenţă de plăcere. De asemenea, păcatul desfrânării este atât de efectiv şi de prezent pentru că se săvârşeşte în taina trupului uman, care devine instanţă care dictează moartea libertăţii şi instaurarea robiei. De orice duşman, oricât de cumplit poţi fugi, dar de trupul tău nu. Singura şansă de scăpare este schimbarea fundamentală a minţii, care trebuie să devină, din casă a conspiraţiei plăcerii, Biserică a Dumnezeului celui viu.

Pentru început, să vedem de ce acest păcat tiranizează umanitatea de la începuturile lui fiind responsabil de cele mai multe morţi veşnice şi nu numai. Omul a fost zidit ca fiinţă duală, trup şi suflet, având în sine animalitatea ca moştenire, dar pe care trebuie să o transfigureze prin har şi să o asume pe altarul de jertfă al lui Dumnezeu. Creatorul nu avea nevoie de jertfe de animale, ci ele erau doar proorocia iniţiatică a dorului lui Dumnezeu ca omul să-şi jertfească animalitatea pe altarul iubirii şi să devină o fiinţă euharistică şi creatoare prin har, asemănându-se cu Cel Preacurat. Animalitatea este un dat ireproşabil, ea rămâne ca o şansă şi un risc, prin care omul înţelege şi asumă întreaga creaţie, dar şi o tentaţie de a cădea în tenebrele materiei subversive şi redundante, în cercul vicios al plăcerii şi durerii. Calitatea omului de fiinţă sexuată a fost însămânţată în om de Dumnezeu pentru ca acesta să ajungă la culmile iubirii fără prihană, acolo unde naşterea de viaţă este lumina asemănării cu Născătorul lumilor.

Păcatul desfrânării a aţâţat şi momit omul încă de la naşterea lui în rai şi a fost mereu pricină de moarte în toată istoria umanităţii. Din el au izvorât războaie, molime, bătălii înfricoşate. S-au inventat de către omul dependent de sexualitate în coabitare cu duhul rău chiar şi religii care celebrau împreunările animalice şi orientau cultul uman către cel viclean.

În vremurile moderne, păcatul acesta a infestat toamiss bondi legste domeniile vieţii, datorită transformării umanităţii în monedă de schimb şi în marfă de iarmaroc ontologic. De la rochia scurtă purtată pe stradă sau la serviciu până la cohortele de secretare din firme, de la dezvoltarea modei ca perisabilitate a plăcerii conformiste până la întunecatele stabilimente ale păcatului, toate sunt note dintr-un roman al devenirii omului în marfă, care-şi vinde trupul pentru confort, materie şi plăcere. Mai grav este faptul că lupanarele oribile din evul medieval s-au mutat mult mai aproape de casele noastre, mai exact tronează în casele noastre, la distanţă de doar un clic de ochii şi minţile curate (până când?) ale copiilor noştri. Fornicaţia a devenit acum un divertisment accesibil oricui. Vrăjmaşul regnului uman şi al lui Dumnezeu a înţeles de mult că aţâţând umanoizii către plăcere trupească, va declanşa o pandemie erotică de mii de ori mai grea decât orice ciumă ori sida. Şi toată această pandemie aduce roade grase pe mesele schimbătorilor de bani şi de suflete din infern: miliarde de bebeluşi ucişi, concepuţi în păcat şi aruncaţi la periferia fiinţei, transformând părinţii în criminali de drept comun.

Păcatul erotismului dezordonat are funcţia de a impregna nu numai pântecele femeilor ci 1univ_legs-grayîntreaga fiinţă devine loc de celebrare a înstrăinării de Dumnezeu şi abator uman, şi la femei şi la bărbaţi. Trupul întreg devine stabiliment al păcatului şi se îmbolnăveşte de nefiinţă dependentă, iar simţurile devin intrări ale plăcerii care îl alungă de Duhul Cel Preacurat din templul Său. Este simptomatică în acest sens o rugăciune de la Taina Sfântului Maslu:Sau cu ochii au poftit, sau cu mirosul s-au desfrânat, sau cu gustul s-au dezmierdat, sau cu vreo aprindere oarecare trupească şi sufletească s-au despărţit de a Ta voie şi sfinţire, orice au greşit şi ei şi noi, ca un Bun şi de oameni Iubitor, iartă”.

Atitudinea de iertare responsabilă a Mântuitorului oridecâte ori întâlneşte un om suferind de acest apex al păcatelor (samarineanca, Maria Magdalena, femeia păcătoasă mironosiţă, femeia condamnată la ucidere cu pietre) arată faptul că Dumnezeu înţelege neputinţa şi iartă durerile trupului întunecat prin dependenţă, izbăvind lumea de stricăciune prin har.

De multe ori întâlnim la Spovedanie o atitudine de frondă şi de explicare raţională a păcatului desfrânării din partea tinerilor: „Ce părinte, ne iubim amândoi, este normal să trăim împreună, nu facem niciun rău nimănui”. La o primă vedere, gândirea tinerilor concubini ţine de logica acestei lumi. Iubirea lor e împărtăşită reciproc, poate se şi gândesc la căsătorie etc. Însă ceea ce nu ştiu tinerii înfocaţi de iubire este faptul că într-un fel sau altul, prin iubire iresponsabilă, se ucid pruncii iubirii lor. Ei fără să ştie, îi fură lui Dumnezeu un dar pe care El oricum li-l dă, acela al iubirii. Ei transformă focul iubirii lor în înstrăinare de Dumnezeu, călcare de poruncă şi ceea ce este mai grav, în pricină de omorâre a pruncilor.

Numai iubirea binecuvântată de Dumnezeu, trecută prin cuptorul de foc al Evangheliei, încoronată în har prin Cununie, jertfită în feciorie şi aşteptată cu dor în taină, mustind de lumină, orbitând în jurul Tronului lui Dumnezeu şi chemându-l la sine pe Domnul din Cana Galileii, are şanse de a deveni icoană a iubirii creatoare a lui Dumnezeu. Şi aceasta pentru că iubirea adevărată este născătoare şi euharistică, firavă de se poate ascunde într-o petală de păpădie, însă mai puternică decât toate veacurile pământului, pentru că dă naştere unor suflete nemuritoare care dau mărturie în veci despre viaţa care se revarsă din Dumnezeu şi umple universul de bucurie.

BO_652

Legaturi:


Categorii

Cultura desfraului, Pagini Ortodoxe, Preot Ioan Valentin Istrati

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

14 Commentarii la “Pr. Ioan Istrati: FERICIRILE – dinamitarea Minciunii Istoriei si insitituirea unei lumi noi/ Pandemia curviei: LUMEA CA URIAS ABATOR UMAN si ca IARMAROC AL TRUPURILOR (Recomandari duhovnicesti)

  1. Vorbeste atat de BINE (asa cum ne-a obisnuit Pr.Istrati) atingand corzi sensibile, datorita vederii pana in profunzime a unor aspecte legate de viata lumeasca cu repercursiuni in cea duhovniceasca incat, trebuie sa-l ”citesti” si (re)citesti fiindca, ceea ce spune – este ca o mancare gustoasa, dar satioasa ce trebuie servita ASEZAT, fara graba si cu inghitituri mici (ca musacaua, spre exemplu 🙂 ).

  2. Pingback: INGERI CU ARIPILE TAIATE. Un altfel de genocid: sexualizarea fetitelor prin FARDURI SI IMBRACAMINTE “SEXY” - Recomandari
  3. Pingback: Uciderea pruncilor – de la Irod la societatea infanticida de astazi. PRUNCII BETLEEMULUI SI PRUNCII SODOMEI: “Ofensiva celui viclean de la începutul lumii nu s-a axat niciodată mai mult pe copii” -
  4. Pingback: “Valentine`s Day” – ZIUA CELEBRARII MORTII IUBIRII SI INOCENTEI. Presb. Alina Mirica despre ADOLESCENTII IN LUMEA CARE ZDRENTUIESTE SUFLETELE si MOARTEA DRAGOSTEI DEZGOLITE DE TAINA - Recomandari
  5. Pingback: Meditatie la Sfanta si Marea Miercuri: CUM SE MANTUIESC FEMEILE? Ierom. Mihail Gheatau despre MODELUL MIRONOSITEI EVANGHELICE versus MODELUL FEMEII-BARBAT al feminismului sau al trupului femeii ca “PRODUS DE PIATA” - Recomandari
  6. Pingback: STARETUL DIONISIE DE LA COLCIU – 10 ani de la fericita sa adormire. “Tineretul, prin orase si prin sate, are niste mode desavarsit diavolesti” -
  7. Pingback: PUDOAREA – VESMANT DE BUNA-CUVIINTA sau despre nevointa acoperirii trupului -
  8. Pingback: PREDICA VIDEO si alte multe CUVINTE ACTUALE la TAIEREA CAPULUI SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL: “Ceva trebuie sa fac cu omul asta, imi spune adevarul si eu nu suport adevarul… Si asa suntem si noi! Daca vrei sa suporti adevarul, trebuie sa-ti schim
  9. Pingback: Predica despre IMBRACAMINTEA INDECENTA A FEMEILOR in Biserica a IPS Ieremia, Mitropolitul Gortinei: “Va cer sa placeti lui Dumnezeu prin imbracamintea cuviincioasa, astfel incat sa va fie auzite rugaciunile” -
  10. Pingback: Probleme si dificultati in educarea copiilor: EDUCATIA FETELOR -
  11. Pingback: “SI ASTAZI EXISTA MULTI IROZI. Fiecare dintre noi poate deveni un Irod pentru semenul lui sau fata de propria sa nevinovatie… PREA MULT RANIM SI PREA MULT UCIDEM”. Predici audio pe marginea UCIDERII PRUNCILOR -
  12. Pingback: Parintele Dosoftei de la Putna despre CRIMA AVORTULUI SI TACEREA NOASTRA VINOVATA/ Parintele Vasile Mihoc: TRADAREA CRESTINISMULUI IN OCCIDENT A DUS LA LEGILE “HOMOSEXUALE” IMPOTRIVA FIRII | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: PĂRINTELE ARSENIE PAPACIOC (✝19 iulie 2011) – ULTIMUL INTERVIU pentru “Lumea monahilor”: “VOM RĂSPUNDE, FETIŢĂ SCUMPĂ, TOŢI! Hristos a venit, S‑a jertfit ca să ne salveze pe noi. Iar noi habar nu avem. Moartea e o realit
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare