FILIERELE ISRAELIENE ALE ANTI-SOROSISMULUI. Folosita ca marota pentru a invoca pericolul “antisemitismului”, tema SOROS este parte a unei ALIANTE atipice intre NETANYAHU si GRUPUL DE LA VISEGRAD

• Gandul/Lelia Munteanu: Grupul de la Vişegrad – avocatul politicii lui Netanyahu la UE?

Multele probleme pe care le are acasă (inclusiv câteva dosare aflate în cercetare, care îl privesc direct) par să-i fi scăzut premierului Netanyahu proverbiala atenţie distributivă.

Vizita de trei zile la Budapesta şi alăturarea strânsă de premierul Viktor Orban, admiratorul lui Horthy, nu-i poate entuziasma pe evreii din diaspora (cei din Ungaria sunt a treia comunitate ca mărime din Europa, după Marea Britanie şi Franţa), dar e de natură să îngrijoreze şi Opoziţia din ţară.

În ce-l priveşte, iliberalul Orban are doar de câştigat de pe urma vizitei lui Netanyahu, iar ceilalţi membri ai Grupului de la Vişegrad, cu care prim ministrul israelian s-a întânit – premierii Poloniei, Cehiei şi Slovaciei – la fel.  După multă multă vreme, Viktor Orban se va putea lăuda că s-a văzut şi cu altcineva decât cu preşedintele Rusiei, cu al Egiptului sau cu dictatori obscuri de prin Asia.

Pentru cei patru lideri ai Grupului de la Vişegrad, care sunt ferm convinşi (la fel ca Liviu Dragnea) că drumul spre Washington trece pe la Ierusalim, Netanyahu este un pas către favoritul lor, Donald J. Trump. (Obama îi ţinuse multă vreme la distanţă).

La rândul său, premierul Netanyahu pare să ia în serios promisiunea că Grupul de la Vişegrad îi va folosi ca avocat la Uniunea Europeană. De multă vreme, birocraţii de la Bruxelles au o atitudine intransigentă în forurile internaţionale în ce priveşte construcţiile ilegale în teritoriile palestinene şi o idee clară despre condiţiile păcii: două state, cu capitale rezultate din împărţirea Ierusalimului. Soluţie identică aceleia expuse de preşedintele Macron, în ciuda caldei primiri pe care i-a făcut-o zilele trecute înaltului său oaspete din Israel.

Cum va putea Grupul de la Vişegrad, aflat în relaţii mereu încordate cu liderii UE, să le schimbe opiniile? Foarte greu, dacă nu imposibil de înţeles. Cu atât mai mult cu cât sintagma vehiculată la întâlnirea cu Netanyahu – “ţări patriotice” nu va fi, evident, pe placul Bruxellesului.

• DW.RO: Noi şi noi dileme occidentale

Liderii ţărilor membre ale grupului de la Visegrad s-au întâlnit ieri cu primul ministru israelian Beniamin Netanyahu. Care a făcut iar valuri, înregistrat fiind de un microfon rămas în mod suspect deschis, în timpul unui discurs şi al unui schimb de idei extrem de critic la adresa Uniunii Europene.

Citat de cotidianul israelian Haartez, iar apoi de marile ziare apusene, premierul israelian a reproşat Europei „nebunia” unei atitudini dement-autopăgubitoare, dacă nu de-a dreptul sinucigaşe, de vreme ce e „singura asociaţie de ţări care-şi condiţionează relaţiile” cu statul evreu.

Or, şi aici Netanyahu are indiscutabil dreptate, Israelul nu e doar o ţară occidentală. Ci şi importantă din unghi securitar, de la care europenii au, ca atare, ce învăţa în condiţiile pericolelor teroriste confurntându-i. În plus, statul evreu e tehnologic extrem de avansat şi de inovativ. Motiv pentru care alte puteri, ca India ori China, insistă să întreţină bune raporturi cu statul evreu fără a le condiţiona, ca Uniunea Europeană.

Încât, ca şi preşedintele american Donald Trump, Netanyahu consideră că se pune întrebarea în ce măsură Europa vrea cu adevărat să supravieţuiască . „Cred că Europa trebuie să se hotărască dacă vrea să existe şi să prospere ori să se scofâlcească şi să moară”, a spus liderul de la Ierusalim, textual. Gazda sa maghiară, Viktor Orban, i-a ţinut isonul, ba chiar a supralicitat, afirmând că Uniunea Europeană nu se mulţumeşte să-şi condiţioneze relaţiile cu terţi, ci şi pe cele pe care le întreţine cu propriile ei state membre.

La un moment dat microfonul, descoperit deschis, s-a văzut închis. Dar comentariile momentului au început să inunde presa şi reţelele sociale. Mare parte din ele sunt alăturea cu drumul.

În fond, e clar că linia politică a oficialilor de la Bruxelles şi a autorităţilor germane nu e pe de-a-ntregul pe placul unora din partenerii lor. Ba e chiar de-a-ndoaselea. Nici aliaţi importanţi din NATO, precum SUA în era Trump, ori Turcia lui Erdogan şi nici partenerii Berlinului din acelaşi pact defensiv occidental ca şi din  Uniunea Europeană, de felul ţărilor din grupul de la Visegrad, nu gustă varii opţiuni vesteuropene.

Esteuropenii condamnă bunăoară, cot la cot cu israelienii, un pericol vădit. E vorba de masiva şi prea puţin controlata imigraţie musulmană, care a sporit nu doar ameninţarea teroristă, ci şi importul de antisemitism în Europa. Care a luat proporţii alarmante bunăoară în şcolile berlineze.

Or, în contrapartidă, şi premierul maghiar Orban e acuzat de ostilitate la adresa evreilor. Criticile ar fi fost lipsite în genere de acoperire dacă n-ar fi existat imunda campanie anti-sorosistă, una cu vădite inflexiuni iudeofobe, orchestrată de guvernul de la Budapesta. În acest context, premierul maghiar a primit preţiosul ajutor al omologului său israelian. Cum să fie cotat drept antisemit bunul prieten al premierului israelian?

Lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Cum nici deteriorarea galopantă a relaţiilor germano-turce nu e lesne de explicat. La urma urmei, Germania are o serie întreagă de motive cât se poate de întemeiate să critice Ankara cu maximă asprime. Turcia nu se mai mulţumeşte să-şi arunce în aer propriul stat de drept, înţesând puşcăriile ţării cu prizonieri de conştiinţă, magistraţi şi jurnalişti.

Mai nou Ankara a pornit un război şi contra apărătorilor germani ai drepturilor omului. A arestat activişti de la amnesty international ca şi cum ar avea nevoie de ostateci pentru a-şi purta războiul ideologic cu Germania Angelei Merkel. Care, fiind nominal de dreapta, e uşor încurcată de virulenţa măsurilor turceşti cotate în Republica Federală drept nu doar neo-otomane, ci şi, de-a dreptul, antieuropene şi antigermane. În răstimp, partenerii ei social-democraţi de la guvernare, aflaţi în pierdere de viteză în materie de popularitate, se arată încă şi mai critici la adresa regimului Erdogan.

Or, faptul că stânga germană osândeşte tot mai vehement acest regim nominal aliat şi cere tot mai deschis adoptarea de sancţiuni şi un boicot turistic în contra lui, nu-l transformă automat pe Erdogan în victimă inocentă. Nici pe turci, în genere, în duşmani, de vreme ce sunt destui democraţi între ei. Pe de altă parte nu disculpă un stat care, islamizat, tocmai îşi îngroapă ultimele resturi de democraţie liberală, deşi continuă să fie membru al alianţei nordatlantice, în timp ce  NATO pretinde încă, în răspăr cu realitatea, să fie o comunitate de valori. Liberale, desigur.

Dincolo de criticile parţial îndreptăţite ale Berlinului şi UE privind evoluţiile iliberale de la Varşovia şi Budapesta, unde se lezează din păcate principiile statului de drept, cele justificate la adresa Turciei şi cele eronate în contra Ierusalimului, în măsura în care statul de drept israelian e intact, există un vădit hybris al Germaniei şi Europei.

Acest nejustificat complex de superioritate se manifestă irepresebil mai cu seamă în raport cu anumite ţări şi guverne. E vorba de statele-naţiune care insistă să nu accepte dizolvarea lor globalistă şi nu admit ideea că democraţia ar fi altceva decât puterea popoarelor, ori un simplu moft menit să anuleze sistematic orice drept al majorităţii în favoarea minorităţilor. Sunt aceste state câh, cum sunt considerate de stânga vesteuropeană? Sunt automat superioare ţările care le critică?

Iată, de fapt, esenţa cultural-axiologică a marilor conflicte actuale din interiorul unei Uniuni Europene şi a unei lumi libere aflate ambele pe cale de dezintegrare. Lupta se dă pentru supremaţia conceptuală în discuţia politică despre naţiuni, democraţie, stat de drept şi globalizare.

• INPOLITICS: DE CE IL INJURA DRAGNEA PE GEORGE SOROS

România are o problemă serioasă: undeva, în lume, un miliardar malefic e pornit cu tot dinadinsul să îi facă rău, la pachet cu alte țări de prin zonă, să-i distrugă liderii și să-și pună în aplicare planurile ticăloase. De unde știm asta? Din cea mai autorizată sursă: președintele partidului de guvernămînt și nr.2 în stat, Liviu Dragnea. Și totuși, de ce îl înjură Dragnea, de la o vreme, pe magnatul George Soros?

Răspunsul e mult mai simplu decît s-ar crede: pentru că poate.
Și pentru că îi servește.

Cînd spunem că poate, înțelegem că a-l acuza pe Soros de rele intenții vizavi de propria persoană nu presupune, pentru Liviu Dragnea, nici măcar oferirea de argumente elementare.

Ce are Soros cu dvs., dle.Dragnea? întreabă presa.

Și răspunsul vine prompt, matur și responsabil:

„Asta e o întrebare la care aș vrea să am răspuns, nu știu, dar ceva e. Pentru că sunt prea multe lucruri care se leagă și din prea multe părți vin aceste informații. Nu prea mai cred în coincidențe. Nu-mi dau seama”.

Dar de unde știți că are ceva cu dvs.?

Răspuns, la fel de matur:

”Vorbește lumea. Nici asta nu pot să fiu sigur. S-ar putea de fapt să mă iubească foarte mult, iar eu să fiu într-o mare confuzie”.

Greu de spus dacă alegațiile lui Dragnea se înscriu în ciclul ”Ce-mi plac glumele mele!” sau chiar e serios cînd le rostește.

În orice caz, mai aflăm de la el că sunt probleme mari pe plaiul mioritic:

„În ultimele luni am avut poziţii destul de dure şi le am în continuare vizavi de acest personaj malefic care este George Soros şi îi transmit şi acum: Nu o să cedez! Totul pleacă de la Soros, de la răul pe care vrea să-l facă în această țară și nu numai în această țară. E simplu. (…) E o certitudine că e o chestiune foarte organizată”.

Pînă și așa-numitele afaceri din Brazilia sunt tot invenția maleficului Soros.

Desigur, Dragnea cel revoltat de faptul că presa nu oferă dovezi clare ale corupției lui, nu prezintă, la rîndul său, nici umbră de dovadă în privința lui Soros. Doar vorbe auzite prin tîrg și chestii care ”se leagă”.

E clar că nu-l costă nimic să-i pună în cîrcă acuzații fără număr.

De aia spunem că e ușor să-l înjure.

De ce spunem, însă, că-i servește?

La fel de simplu.
Nu e un secret că magnatul evreu are, de mult, o relație proastă cu Rusia. Banii lui l-au făcut pe Putin să blocheze finanțările externe pentru ONG-urile din țara sa. Liderul de la Kremlin va fi înțeles de mult că ONG-urile pot fi, uneori, o armă mai periculoasă de rachetele nucleare și a acționat în consecință.
La fel de proată e relația lui Soros cu Israelul, țară ai cărei lideri vorbesc explicit despre apetitul afaceristului pentru destabilizarea de ordini statale.
Mai nou, însă, Soros are o relație proastă și cu Casa Albă.
Stîlp al administrațiilor democrate, Soros a mizat pe Hillary Clinton și a pierdut, iar acum e în război greu cu Trump.

Păi cum să nu intre Dragnea, repejor, în corul anti-Soros cînd e vorba de un personaj pe care îl urăsc în clipa asta și americanii și rușii și evreii? (Poate doar madam Merkel să-l iubească pentru pozițiile lui pro-imigranți, dar ea, oricum, nu e un ”culoar” pentru Dragnea)

Nu e asta conjunctura politică perfectă pentru un lider care nu mai știe, nici el, la ce țîță externă să sugă?

Ba, mai există și un bonus excelent: Soros este, de ani de zile, un nume profund detestat de electoratul pesedist, pentru că e asociat cu susținerea, la noi, a dreptei, a UDMR și a așa-numitei societăți civile.

Prin octombrie 2005, bunăoară, fostul președinte Ion Iliescu declara public că societatea civilă din România este dominată de oameni selectați de George Soros din zona politică de centru-dreapta, respectiv bursierii fundației. “Este vorba despre madam Mungiu, Macovei, Weber și alții. Aceștia domină viața societății civile, creînd o imagine deformată despre ceea ce înseamnă societatea civilă și chiar intelectualitatea românească”. El mai spunea și că “fenomenul Piața Universității a beneficiat de finanțare externă, fondurile mergînd către PNȚCD, PNL, Grupul pentru Dialog Social, România Liberă, Liga Studenților și Sindicatul Frăția. Toți aceștia au beneficiat de finanțări directe din exterior pentru a alimenta Piața Universității”.

Spre deosebire de Dragnea, fostul președinte a avut tăria să i-o spună verde-n față lui Soros: în același context sus-pomenit, Iliescu dezvăluia că a avut o întrevedere cu miliardarul americano-ungur în care l-a întrebat cum se face că toți bursierii selecționați de el au fost din zona dreptei. Nu știm și ce i-a răspuns Soros.

Revenind, a-l înjura pe Soros și a-i pune o droaie de rele în cîrcă, fie ele și nu tocmai limpezi, nu poate – crede probabil pesedistul – decît să ajute imaginii sale, atît interne, cît și externe.

George Soros e într-o situație complicată, de la o vreme încoace.

Viktor Orban, liderul de la Budapesta, vorbește deschis în plenul PE despre mașinațiunile lui Soros, demarează închiderea unei universități finanțate de el, iar în Ungaria se derulează chiar acum o campanie de imagine sub genericul ”Să nu-l lăsăm pe Soros să rîdă la urmă”.

În Polonia, liderul partidului de guvernămînt, Jarosław Kaczyński, crede că grupurile susținute de Soros își doresc “societăți lipsite de identitate”, iar guvernul său încearcă decuplarea unei mari fundații sorosiste de la gestionarea fondurilor norvegiene.

Pînă și în Macedonia căderea de la putere, anul trecut, a premierului Nikola Gruevski a fost pusă tot pe seama mișcărilor de stradă finanțate de Soros.

Cît despre Israel, chiar zilele trecute purtătorul de cuvânt al ministerului de externe, Emmanuel Nahshon, declara public că organizațiile finanțate de Soros „defăimează statul evreu și caută să anuleze dreptul acestuia de a se apăra”.

Ucraina, Georgia sau Belarus au denunțat și ele, de-a lungul anilor, implicarea lui Soros în politicile țărilor respective, mergînd chiar pînă la debarcarea președintelui georgian Eduard Șevarnadze.

Una peste alta, era și păcat pentru Liviu Dragnea să rateze oportunitatea de imagine și să nu se plaseze și el pe lista ”victimelor” inocente ale acestui Kayzer Soze al finanțelor și politicii.
După lansarea atacurilor la magnat, zilele trecute, pesedistul poate merge, azi, cu fruntea sus în vizita oficială din Israel, locul de unde se aude că-i vine multă consiliere: ”I-am zis-o bine, nu-i așa??!”.

Dacă George Soros se prinde-n joc și îi dă un răspuns tăios lui Liviu Dragnea, cota acestuia de imagine poate crește simțitor.
Mai neplăcut va fi dacă magnatul evreu nu îi va face onoarea de a-l contraataca direct, precum în cazurile Orban- Kaczyński și îl va ignora cu grație, decăzîndu-l pe liderul pesedist de la statutul de bărbat politic la cel de musculiță enervantă și nimic mai mult. (Bogdan Tiberiu Iacob)

• ActiveNews/ Mihai Somanescu: Cu cine să ținem în scandalul Dragnea vs Rise Project? Rise Project egal Soroș?

Înainte să ne răspundem la întrebarea de mai sus, trebuie să vedem dacă e corect ceea ce a insinuat Liviu Dragnea, și anume dacă în spatele publicației Rise Project se află miliardarul octogenar. Pe Dragnea îl cunoaștem, să vedem ce-i cu Rise Project.

Plecând de la informațiile dezvăluite chiar de Rise Project, vedem că directorul Rise Project este Paul Radu. În același timp, Paul Radu este director executiv al unei organizații intitulate „Organized Crime and Corruption Reporting  Project (OCCRP)”. O accesare scurtă pe pagina acestei organizații și aflăm că „OCCRP este făcut posibil de către Institutul pentru o Societate deschisă și Rețeaua Fundațiilor Soroș, de către Programul de cooperare Elvețiano – Român și USAID”. 

Deci, două instituții fondate și finanțate de Soroș, programul de cooperare Elvețiano – Român și USAID. USAID, care inițial a fost un program benefic, de ajutorare a țărilor afectate de Al Doilea Război Mondial, s-a transformat în ultimii ani într-o unealtă a taberei globaliste,  motiv pentru care președintele SUA, Donald Trump – dar și conservatorii americani  – o consideră nocivă pentru interesele americane. În consecință, Trump i-a tăiat bugetul, dramatic, spre supărarea stângii internaționaliste.

Tot de pe pagina Rise aflăm că alături de OCCRP, proiectul este susținut de către Investigative Dashboard ( o altă creație a fundațiilor Soroș), de Programul de Cooperare Elvețiano-Român, Hotnews – oficina Bruxelles-ului la București și Visual Investigative Scenarios (VIS).

Acest VIS nu este unul tocmai plăcut, dacă ne uităm cine e „ajută” la realizarea lui: Comisia Europeană, Fundația Institutului pentru O Societate Deschisă (Soroș), Google, Ministrul Austriac pentru Europa integrare și Afaceri Externe și altelte.

E de domeniul evidenței că e vorba de o mare rețea, care duce în aceleași locuri, cu aceleași ideologii în spate. Întrebare: cum se poate pretinde independentă o platformă susținută, printre alții, de către statul austriac, Comisia Europeană, Soroș și un program guvernamental Elvețian? Pentru oricine a făcut o firmă, o asociație, orice care implică existența colaborării între mai multe persoane este evident cât de greu se strâng atâția oameni, din atâtea țări, fără un coagulant și o autoritate în spate…

Ce au toate aceste instituții în comun? Simplu: ideologia globalistă, care dorește dispariția statelor naționale.

Așa cum arătam și în analiza „știrilor false”, miza nu este o informație sau o persoană în sine – în cazul de față Dragnea, ci narațiunea. Scriam acolo, parafrazându-l pe Andrew Klavan, că atunci când un scandal apare în zona progresistă, ziariștii „independenți” se vor năpusti asupra persoanei care a dezvăluit necurăția pentru a-l decredibiliza.

Exemplu de pe siteul OCCRP, fațada patronatului Rise Project: Confruntați cu acuze grave de interferență în treburile interne ale Macedoniei la adresa șefului, George Soroș, cei de la OCCRP s-au năpustit asupra partidului și politicienilor care s-au plâns la Washington. Din „Naționaliști scandalagii” și corupți, care, bineînțeles, fac jocurile Rusiei, nu-i scot. La final, aflăm totuși că „parțial” OCCRP și NOVA TV( postul macedonean care a contribuit la articol) au fost și sunt finanțate de Soroș, dar ei sunt total independenți…

Este ușor de remarcat că stilul Rise Project este identic cu cel al OCCRP (inițiale care mă duc cu gândul inițialele Uniunii Sovietice – СССР), cu cel al României Curate, al Hotnews, al Activewatch și al altor oficine progresisto-globaliste.

Pe scurt: da, Rise Project este Soroș (evident, nu persoana de 82 de ani care „încă vine la muncă”, ci structura creată de el, care-i va supraviețui). De altfel, au mai apărut și alte „comunități independente” de jurnaliști, care sunt promovate de trusturi ce ar trebui să fie concurente și care cer donații și care vor promova, exact ca și în cazul Rise Project, fix aceeași narațiune. Unele sunt chiar explicit împotriva Bisericii și vor fi și ele promovate, ca „presă independentă”.

De partea cui să fim în scandalul Dragnea vs Rise Project? Orice răspuns este legitim, dar eu nu pot să țin cu Soroș.

PS: În articolul „Dragnea – conspirațiile și neadevărurile” cei de la Rise nu neagă faptul că sunt legați de Soroș, ci răspund la „altă întrebare”.

• Revista22/ Madalin Hodor: SOROS, o „conspiraţie” de miliarde de dolari. PSD, filiera israeliană și niște coincidențe

[…] In România, campania anti-Soros pare a fi motivată de nevoia liderului PSD, Liviu Dragnea, de a găsi un țap ispășitor prin care să justifice eșecurile guvernului și lupta înverșunată împotriva DNA și a societății civile. În realitate e mai mult de atât. O încrengătură de interese de afaceri ale consilierilor israelieni care au gravitat și gravitează în jurul PSD și a altor actori politici, problemele penale pe care aceștia le au, în România și în străinătate, dar și războiul pe care, unii dintre ei, îl poartă cu Soros, arată și alt tip de motivații. Numele lui Beny Steinmetz ar putea explica multe, mai ales că Dragnea pare tot mai conectat la filiera israeliană.

Într-o republică foarte, foarte îndepărtată…

Există o regiune numită Simadou. Un lanț muntos care se întinde pe 110 kilometri și care traversează Guinea, Sierra Leone, Liberia, Coasta de Fildeș, Gana și Togo. Specialiștii afirmă că întreg ecosistemul din care face parte (Marea Pădure a Guineii) acoperea cândva în jur de 420.000 de kilimoteri pătrați. Astăzi peste 70% din suprafața împădurită a dispărut datorită activităților umane și întreaga zonă este considerată drept una dintre cele mai amenințate biodiversități de pe planetă. Puțin probabil să fi auzit de ea, în afara cazului în care sunteți pasionați de geografie sau sunteți activiști ecologiști.

Pentru cei care nu sunt nici una, nici alta și aud aici pentru prima dată despre Simadou este la fel important să afle că în momentul de față este una dintre cele mai disputate regiuni din lume. Mai disputată decât Siria, Ucraina și Coreea de Nord la un loc. Cum așa? Pentru că sub munții din republica aflată în vestul Africii se află cel mai mare zăcământ de minereu de fier din lume, estimat la aproximativ 2, 5 miliarde tone, cu o puritate a metalului de 65%. O afacere de 50 de miliarde de dolari, după estimările inițiale. Cu toate acestea, după mai bine de zece ani de la demararea exploatării, nimeni nu mai poate preciza la cât se poate ridica câștigul de pe urma zăcămintelor, pentru că, între timp, ele au urmat traseul tuturor „comorilor blestemate” ale Africii și au devenit obiectul unui război. Și nu este vorba despre unul clasic, devenit obişnuinţă în această parte de lume, cu lorzi locali, droguri, masacre și cu celebrele blood dimonds. Nu e ca în filmul cu Leonardo DiCaprio. Realitatea este mult mai crudă şi a bătut întotdeauna filmul.

Pe 8 septembrie 2014, ICSID (Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor referitoare la Investiții) a înregistrat cazul cu numărul ARB/14/22 (https://icsid.worldbank.org/en/Pages/cases/casedetail.aspx?CaseNo=ARB/14/22#) prin care BSG Resources Limited, BSG Resources (Guinea) Limited și BSG Resources (Guinea) SÀRL au reclamat Republica Guinea pentru anularea concesiunii de exploatarea a zăcămintelor din Simadou în anul 2014. Avocații companiei (toate cele trei entităţi fac parte din compania BSGR – Beny Steinmetz Group Resurces) acuzau guvernul african că a încălcat unilateral termenii înțelegerii din 2008, în vreme ce reprezentanții acestuia se apărau arătând că respectiva înțelegere s-a făcut în mod ilegal, prin mituirea unor oficiali. Banii murdari ar fi ajuns chiar în buzunarul fostului președinte Lansana Conté (decedat în decembrie 2008, la puţin timp după încheierea afacerii) care, în contrapartidă, a anulat jumătate din concesiunea acordată în 1997 companiei britanico-australiene Rio Tinto și a oferit-o firmei BSGR.

Cele mai recente audieri în cazul BSGR vs. Guinea au avut loc la Paris între 22 mai și 1 iunie 2017 și au fost urmărite cu mare interes de presa internațională. Starul indiscutabil al acestora a fost creatorul companiei BSGR, Beny Steinmetz, unul dintre cei mai bogați oameni din lume, cu o avere estimată la câteva miliarde de dolari. Foarte atent cu ieșirile sale publice și adept al unei linii discrete în relația cu presa, de data aceasta miliardarul a șocat atunci când, via internet, s-a lansat într-un atac furibund la adresa lui…George Soros. După ce la etichetat drept „nebun” (http://www.telegraph.co.uk/business/2017/05/24/george-soros-nuts-claims-mining-magnate-beny-steinmetz/) Steinmetz l-a acuzat pe miliardarul de origine maghiară că se află în spatele întregii campanii de discreditare a sa și a companiei sale. Potrivit acestuia, Soros „ a socos din propriile buzunare 40-50 de milioane de dolari” pentru a-l distruge și a anunțat că îl va acționa în judecată pentru daune de 10 miliarde de dolari. O declarație de război fără echivoc. După aceasta lumii întregi nu-i rămâne decât să își țină răsuflarea și să așteapte deznodământul acestui „război al titanilor” care aruncă în luptă miliardar contra miliardar. Cum s-a ajuns aici?

FBI-ul intră în „conspirație”

Pe 25 iulie 2014, FBI anunța că cetățeanul francez Frederic Cilins a fost condamnat la 2 ani de închisoare pentru „obstrucționarea unei anchete federale privin presupuse acuzații de mituire cu scopul de obținere a unei concesiuni miniere în Republica Guinea.” (https://www.fbi.gov/contact-us/field-offices/newyork/news/press-releases/french-citizen-sentenced-for-obstructing-a-criminal-investigation-into-alleged-bribes-paid-to-win-mining-rights-in-guinea)

Conform capetelor de acuzare, Cilins a încercat să mituiască un martor dintr-o anchetă în plină desfășurare a FBI, care urmărea traseul unei operaţiuni internaţionale de spălare de bani, cu scopul ca acesta să distrugă unele documente care incriminau direct compania BSGR. Întreaga sa activitate a fost monitorizată prin interceptări și probată dincolo de orice dubii, astfel încât francezului nu i-a mai rămas decât să-și recunoască faptele și să pledeze „vinovat”. Să nu vă surpindă faptul că Frederic Cilins era angajatul indirect al lui Beny Steinmetz. După arestarea lui de către FBI, BSGR a emis un comunicat de presă scurt în care a recunoscut asocierea cu Cilins „pentru o scurtă perioadă de timp, datorită lipsei de personal din Guinea”.

În realitate acesta, împreună cu alți doi asociați, Michael Noy și Avraham Lev Ran dețineau, prin firma lor, PENTLER HOLDINGS, 17% din acțiunile BSGR Guinea și acționau în numele lui Beny Steinmetz pe lângă autoritățile locale. Și au acționat foarte bine. Atât de bine încât, așa cum am văzut, BSGR a obținut concesiunea în chestiune fără mari probleme (https://www.ft.com/content/2b431b2e-b996-11e2-9a9f-0144feabdc0?mhq5j=e1).

Mita primită de  Lansana Conté în schimbul acordării drepturilor de exploatare de la Simadou a fost intermediată de către una dintre soțiile dictatorului african, Mamadie Touré, și s-a ridicat, conform anchetatorilor americani, la circa 5,3 milioane de dolari. Imediat după arestarea lui Cilins, FBI-ul a efectuat percheziții la proprietățile acesteia din Florida, unde s-a mutat după moartea soţului, și a confiscat bunuri în valoare de 1 milion de dolari. Schema prin care banii murdari au intrat în Statele Unite avea să fie dezvăluită odată cu publicarea celebrelor Panama Papers. (https://panamapapers.icij.org/the_power_players/)

Mamadie Touré, martorul cheie al FBI

Documentele incriminatoare la care făcea referire Cilins și pe care Mamadie Touré trebuia să le distrugă erau două contracte semnate în 2007, respectiv 2008, prin care reprezentații BSGR Guinea operau transferuri în bani și acțiuni către aceasta, ca plată pentru intermedierea „negocierilor”. Operațiunea FBI, pornită ca o consecință directă a US Foreign Corrupt Practices Act, o lege care a marcat trecerea la nivel global a luptei împotriva corupției,  a condus, în ciuda numeroaselor piedici și amânări la punerea în arest la domiciliu a lui Beny Steinmetz în decembrie 2016. Pașaportul israelian și cel francez i-au fost confiscate și a fost informat că nu mai poate părăsi Israelul timp de 180 de zile (https://www.theguardian.com/world/2016/dec/19/israeli-tycoon-beny-steinmetz-arrested-over-guinea-bribery-claims)

Evident că întreaga poveste a fost extrem de supărătoare pentru miliardarul israelian și chiar dacă, după numai o lună, a scăpat de arestul la domiciliu, este de înțeles recenta sa izbucnire nervoasă din timpul audierii de la Paris. A fost George Soros vinovat în vreun fel de „ghinionul” lui din Guinea? Momentan nu a produs nici o dovadă în acest sens.

Întrebat de presa israeliană asupra acestei chestiuni George Soros a afirmat că nu are nicio legătură directă cu acuzaţiile lui Steinmetz, dar a precizat  că Guinea a reprezentat doar o parte din ceea ce el numeşte „cruciada împotriva corupţiei din Africa şi Europa de Est”. Afirmaţiile sale sunt deplin confirmate de rapoartele instituţiilor internaţionale, care arată că, în timpul preşedinţiei lui Lansana Conté , Guinea ajunsese pe poziţia a doua în topul celor mai corupte state din lume, depăşită doar de Haiti. Principala sursă a corupţiei era, exact cum spunea George Soros, reprezentată de exact genul de contracte pe care le încheiau cu statul african afaceriştii de genul lui Steinmetz. Banii au ajutat la menţinerea unui regim dictatorial, sancţionat în mod repetat pentru încălcări flagrante ale drepturilor omului.

Ancheta FBI-lui și dezvăluirile Panama Papers nu aveau cum să fie orchestrate tot de Soros şi ambele par, iată, a confirma acuzaţiile sale referitoare la sursele corupţiei din anumite zone ale lumii. „Geniul răului mondial” nu l-a forțat pe Steinmetz să devină client al MOSSAK FONSECA (firma panameză care s-a ocupat  decenii întregii cu spălarea banilor murdari proveniţi din corupţia globală), cu nu mai puțin de 282 companii off-shore şi nu el l-a sfătuit să-și aleagă parteneri de afaceri din Brazilia, țara care este astăzi de departe în fruntea topului corupției mondiale. Şi mai sigur este că nici Soros și nici FBI-ul nu l-au forțat să își aducă „afacerile” în România. Poate doar instinctul vânătorului, care simte animalul bolnav.

„Îndrăznește să crezi în România!”. Cum ai crezut şi în Guinea!

Sunt sigur că, până la momentul acesta al poveştii, ați făcut deja legătura între Beny Steinmetz de la BSGR și un anume Beny Steinmetz aflat în spatele scandalului care ține de câțiva zeci de ani capul de afiș în România: Roșia Montană. Presa de la noi a scris extensiv despre ițele afacerii (https://www.riseproject.ro/articol/cum-a-intrat-actionarul-rosia-montana-in-vizorul-fbi/). Ceea ce nu s-a scris este că ea are exact, dar exact, aceleași coordonate ca afacerea din Guinea. Aceeași concesiune minieră obținută în condiţii obscure, aceleași eforturi de a convinge pe toată lumea că trebuie făcută (printr-o campanie mediatică fără precedent la noi), aceleași sforțări ale liderilor politici de toate coloraturile de a forţa legal exploatarea cu orice preț (de la Adrian Năstase, la Traian Băsescu și Victor Ponta), și, iată, aceeași amenințare cu plata de miliarde de dolari ca despăgubiri pentru refuzul părții române de a-și onora contractul. 5, 7 miliarde de dolari canadieni, aproximativ 4, 4 miliarde dolari, solicită Gabriel Resources Ltd. de la statul român în cazul numărul ARB/15/31 (https://icsid.worldbank.org/en/Pages/cases/casedetail.aspx?CaseNo=ARB/15/31).

Altă similaritate interesantă, scăpată din vedere. În „afacerea de la Simandou” BSGR nu a plătit oficial nici un dolar pentru obținerea concesiuni, iar din declarațiile proprii a investit în jur de 160 de milioane de dolari în „modernizarea minelor” (vezi foto mai sus). În 2010 compania braziliană Vale a fost de acord să cumpere bucata deținută de BSGR din exploatare cu nu mai puțin de 2,5 miliarde de dolari, din care a plătit imediat 500 de milioane de dolari. Fără să ridice un deget, Beny Steinmetz a câştigat jumătate de miliard de dolari. Specialiștii financiari au numit-o „afacerea secolului”. Nici măcar nu mai era nevoie să se apuce efectiv de minerit.

În cazul Roșia Montană, nicio surpiză, lucrurile sunt ușor la fel. În luna iulie 2010 ziarul israelian online Globe(http://www.globes.co.il/en/article-1000575852) anunța că Beny Steinmetz tocmai a câștigat 100 de milioane de dolari de pe urma creșterii valorii acțiunilor pe care le deținea la Gabriel Resources Ltd. Cum să câștige, dacă nici măcar nu s-a apucat de exploatare? Simplu. Gabriel Resources Ltd. deținea zăcământul de la Roșia Montana care avea, conform calculelelor experților, un număr de tone de aur și argint (nu menţionez cifrele pentru că sunt controversate şi ele). Prețul gramului de aur tocmai crescuse, deci valoarea totală a zăcământului a crescut. Valoarea fiecărei acțiuni a crescut corespunzător, deci rezultă mai mulți bani. Fără să miști un deget. Chiar că nu e nevoie să te apuci efectiv de minerit. E aproape un joc pe calculator. Singura diferență este că în loc să dai clikuri pe țăranii care îți cară aurul la castel ca în Age of Empires, trebuie să mai discuți cu şefii lor și să-i mai mituiești. Obositor, dar merită.

Oricât de seducător și controversat este subiectul aurului din munții noștri (ar fi poate momentul unui update al celebrelor versuri ale lui Goga, atât de uzitate de „patrioţii” de pe la noi, cu varianta Munții noștri aur poartă / Noi plătim din poartă-n poartă) el pălește în fața de anunțului pe care l-a făcut DNA-ul într-o zi din martie 2016. Instituţia care este în epicentrul bătăliei împotriva corupţiei din România solicita arestarea lui Beny Steinmetz, Tal Silberstein, Shimon Sheves și Moshe Agavi pentru „constituirea unui grup infracțional organizat, trafic de influență și complicitate la spălarea banilor”. Era vorba despe ceea ce presa românească a numit „afacerea Ferma Băneasa”. În câteva minute comunicatul a făcut ocolul planetei.

Principalul motiv nu era reprezentat de detaliile afacerii, chiar dacă ele sunt spectaculoase pentru că ascund un subiect ultrasensibil, anume furtul averii Casei Regale de România, ci de numele celor patru cetățeni israelieni și de faptul că toți erau conectați, într-un fel sau altul, de ani buni, la topul lumii politice și de afaceri din România. Fie au consiliat „crema oamenilor de stat” cum a făcut-o Tal Silberstein (Adrian Năstase, Traian Băsescu, Călin Popescu Tăriceanu), fie au condus un vast imperiu imobiliar precum Moshe Agavi (Country Manager-ul BSGR, care a dezvoltat, între altele, proiectul West Park din cartierul Militari şi care îi îndemna pe români, din paginile revistelor de „business”autohtone, în noiembrie 2008, în plină criză imobiliară mondială, să „cumpere acum, altfel, într-un an veţi plăti mai mult!”), fie au asigurat legătura cu lumea politică israeliană, şi nu numai, precum Shimon Sheves (fost şef de cabinet al lui Yizhak Rabin, apoi preşedinte al companiei RSLB, care intermediază în prezent cea mai mare parte a afacerilor israeliene pe piaţa americană), cu toții îl aveau în spate pe Beny Steinmetz. Omul cu banii. Cel căruia Remus Truică îi raporta telefonic că mai trebuie să dea niște „mărunţiş” unor „persoane” pentru a încheia „afacerea”.

Șocul trebuie să fi fost uriaș pentru că replica a fost pe măsură. La nici o lună de la comunicatul DNA a izbucnit pe cât de celebrul, pe atât de aparent misteriosul scandal Black Cube. Doi agenți ai cunoscutei firme de securitate israeliene au fost arestați la București și acuzați că au desfășurat operațiuni ilegale de spionaj cu scopul de a obține date compromițătoare despre oficiali români, între care, la loc de cinste, figura șefa DNA, Laura Codruța Koveși. După ce toate scenariie conspiraționiste s-au liniștit a devenit evident că operațiunea, executată de o firmă cu legături directe în serviciile secrete israeliene și în cercurile puterii de la Tel Aviv, a avut drept unic scop împiedicarea obținerii unui nou mandat în fruntea DNA de către Koveși, prin compromiterea ei, şi stoparea părţii anchetei care ducea la cei patru influenţi oameni de afaceri israelieni. Operațiunea, codificată apocaliptic „Tornada”, a eşuat în ceea ce priveşte scopul principal propus, dar a produs un cutremur considerabil în lumea politică şi a serviciilor secrete de la Bucureşti, ale cărui replici sunt vizibile până în zilele noastre.

Producătorii de „Tornade”

Sigur că nu vom afla prea curând adevăratele implicații ale scandalului Black Cube, care a dispărut ca un fum din atenția presei, odată cu infirmarea mandatelor de arestare preventivă a celor patru inculpaţi israelieni din „afacerea Ferma Băneasa”. Poate că nici afacerea RAFO Oneşti (alt tun marca Steinmetz, investigat pe larg de Rise Project si AICI) ) nu îşi va găsi curând deznodământul legal.

Până la urmă vorbim despre oameni care „au investit în România, au asigurat locuri de muncă, au contribuit la creşterea economiei naţionale” şi nu despre oribilul conspirator Soros, care nu vrea decât să ne distrugă ţara. De unde ştim cât este el de nociv? Păi nu s-a vorbit despre asta atât de mult în campania electorală din 2016?

Ceapă „Soros” pentru PSD

Decembrie 2016 va rămâne, probabil multă vreme de acum încolo, un moment de supremă fericire pentru PSD şi pentru susţinătorii săi. Partidul nu mai câştigase atât de detaşat alegerile din România de pe vremea când era condus de Ion Iliescu. Pur şi simplu a spulberat firava opoziţie, care ar trebui să fie mulţumită că mai are ceva locuri în Parlament, deşi nici cu acelea nu prea pare că ştie ce are de făcut. În fine, s-a scris, s-a analizat, nu e mare lucru de adăugat.

De bucurat, nu s-au bucurat însă doar românii (cei care s-au bucurat) ci şi presa israeliană, care a putut să titreze că în spatele victoriei detaşate a „forţelor patriotice româneşti” s-au aflat doi consilieri care şi-au făcut mâna în campanii electorale pentru formaţiuni de extremă dreaptă şi naţionaliste israeliene, cât şi pentru actualul prim-ministru al Israelului, Benjamin Netanyahu: Moshe Kulghaft şi Sefi Shaked. (http://www.jpost.com/Israel-News/Politics-And-Diplomacy/Israeli-strategists-win-Romanian-election-475699)

În felul acesta presa română a putut să afle că Sefi Shaked, omul din spatele campaniei lui Netanyahu, a condus, de asemenea, campania lui Aryeh Deri, liderul partidului ultra-ortodox Shas, actual ministru de interne al Israelului, cel care a fost anterior condamnat la trei ani închisoare pentru „mită şi fraudă fiscală” (a făcut 22 de luni de închisoare şi a fost eliberat în 2002). Sefi Shaked a devenit ultracunoscut după ce un clip difuzat de o televiziune israeliană şi devenit viral pe internet îl arată pe Aryeh Deri folosind o ceapă pentru a-şi provoca lacrimile necesare plângerii trecerii în nefiinţă a patronului spiritual al partidului Shas, rabinul Ovadia Yousef. Ideea i-a aparţinut consilierului său Sefi Shaked.

Din fericire, în campania electorală din România, Shaked nu a avut nevoie de ceapă (de altfel, la noi te apucă plânsul în fiecare zi fără să fie nevoie de stimuli externi) şi a mers pe mâna colaboratorului său Moshe Kulghaft.

Înainte de deveni conducătorul campanie electorale a PSD, Kulghaft a dirijat o campanie de succes pentru Im Titzu, o formaţiune extremistă israeliană al cărui slogan este „Construind visul sionist!”. Organizaţia a devenit cunoscută pentru atacurile sale asupra unor universităţi (Universitatea Ben Gurion în 2008, Universitatea Haifa în 2013), programe de educaţie sponsorizate de fundaţii internaţionale (Centrul Minerva pentru Drepturile Omului) sau ONG-uri (Comitetul de luptă împotriva torturii în Israel etc) toate acuzate de „trădare” şi „activităţi îndreptate împotriva statului Israel şi a sionismului”. Ţintele predilecte ale Im Titzu sunt mediile universitare, artiştii şi în general intelectualii israelieni, care sunt frecvent acuzaţi că nu sunt „suficient de sionişti”, sau că permit atacuri la adresa identităţii naţionale. Pentru campaniile Im Titzu, Kulghaft a realizat un clip în care activiştii pentru drepturile omului şi în general „ONG-iştii” sunt portretizaţi drept „trădători care îi ajută pe terorişti”.

Ar mai fi de adăugat un alt ingredient important. În ultimii ani, George Soros a intrat sistematic în conflict cu politicieni de top de la Tel Aviv, criticând în mod constant corupţia şi tendinţele naţionaliste (unii comentatori le etichetează chiar extremiste) ale acestora. ONG-urile finanţate de el au făcut publice abuzurile forţelor armate israeliene în Teritoriile Ocupate şi încălcările sistematice ale drepturilor minorităţii arabe. Din aceste motive, şi din multe altele, Soros este unul dintre inamicii actualului prim-ministru israelian Benjamin Netanyahu, lucru devenit mai mult decât evident după recentul episod din Ungaria.

Despre politicianul israelian, implicat în numeroase scandaluri de corupţie (de exemplu, „cazul 1000” – primirea de cadouri scumpe de la oameni de afaceri bogaţi, „cazul 2000” – acuzaţii de participare la o schemă de mituire a presei) se poate spune că este într-o situaţie similară cu alţi cleptocraţi europeni, dintre care cel mai apropiat îi este Vladimir Putin (aici există o poveste extrem de interesantă, dar nu este momentul s-o dezvoltăm). La fel ca şi prietenul său rus, Netanyahu s-a înconjurat de un grup de oligarhi, care l-au susţinut şi îl susţin în continuare, şi care primesc în schimb contracte generoase pentru afaceri cu armament, construirea de infrastructură etc.

Acesta este, pe scurt, contextul şi explicaţia pentru care a apărut tema „Soros – inamicul poporului român şi omul din spatele lui Cioloş, Iohannis etc” versus  „PSD – reprezentantul a tot ce este românesc”, în disputa electorală din decembrie 2016.  A fost vorba despre o platformă mult mai amplă şi abil interpretată. Rezultatul a fost cel pe care îl ştim.

Ceea ce nu s-a observat este că această adevărată „Frăţie a Cleptocraţilor”, care îi include pe Vladimir Putin, Benjamin Netanyahu, Viktor Orban şi alţii, şi care din păcate este sprijinită interesat şi de cei care ar trebui să fie „liderii lumii libere” (da, la Donald Trump mă refer), l-a primit cu braţele deschise pe domnul Dragnea. Nu-i puţin lucru să aparţii un club atât de „select”.

Ce indică busola domnului Dragnea

  Presa românească a dedicat materiale succinte unui eveniment extrem de important, care s-a petrecut în ianuarie 2016 la Bruxelles. Aici a avut loc cea mai recentă întrunire a Congresului Evreiesc European (EJC), întrunire în cadrul căreia, între altele, domnul Liviu Dragnea a primit, ca să citez zisa presă românească, „cea mai înaltă distincţie acordată de ECJ, Compasul Ierusalimului”. Comentariile au fost în general pozitive, inclusiv în presa de regulă ostilă PSD-ului, accentuând pe faptul că este singurul român care a fost onorat în acest mod, ceea ce arată aprecierea de care se bucură în rândul comunităţii evreieşti din Europa. Evident, o reuşită a politicii noastre externe şi o recunoaştere a anvergurii internaţionale a domnului Dragnea.

Episodul este menţionat în CV-ul oficial al liderului PSD cu următoarea motivaţie a neobişnuitului gest: „pentru contribuţia personală adusă promovării conceptului de toleranţă şi combaterea negaţionismului Holocaustului, pentru prietenia arătată faţă de Statul Israel şi sprijinul acordat Comunităţii Evreieşti” (http://www.cdep.ro/pls/parlam/structura2015.mp?idm=111&leg=2012&cam=2&pag=0)

Analiştii politici au legat imediat motivele acordării respectivei distincţii de o iniţiativă legislativă a acestuia cu privire la „defăimarea socială” din 2015-2106. Amplu dezbătută şi subiect de controverse intense, propunerea legislativă a fost privită ca o tentativă de cenzură a presei sub pretextul apărării „demnităţii umane” şi a „toleranţei faţă de diferenţele de grup”, ziariştii români arătând că printre prevederile, altfel generoase, ale textului erau strecurate şi  unele care făceau imposibile viitoare referiri la „averea personală sau apartenenţa politică”. Articolele au vizat îndeosebi legăturile directe (răutăcioşii au vorbit despre o operaţiune de tip copy-paste) cu iniţiativele Consiliului European al Toleranţei şi Reconcilierii (ECTR), o organizaţie neguvernamentală cu sediul la Paris, care îşi propune să monitorizeze derapajele xenofobe, atisemiste şi discriminarea rasială pe continent. A fost pretextul pentru un nou val de dispute privind „oculta evreiască” versus „antisemiţii, şi conspiraţioniştii fără discernământ”. După care s-a aşternut, ca de obicei, tăcerea.

Trecând peste modul complet aiuristic în care a fost prezentat subiectul, începând cu traducerea eronată a distincţiei respective (inclusiv în CV-ul preşedintelui Camerei Deputaţilor), care este în fapt o busolă şi nu un compas (compass în limba engleză se traduce prin busolă, nu prin compas), lucru care, de altfel, putea fi verificat extrem de uşor pe internet (link busola), ceea ce s-a remarcat în mod corect a fost coincidenţa de nume între preşedintele ECTR (care s-ar fi aflat în spatele iniţiativei legislative a domnului  Dragena) şi preşedintele ECJ (care l-a premiat în ianuarie 2016) şi anume Moshe Kantor, conducătorul proaspăt reales al comunităţilor evreieşti din Europa.

Pentru cei care nu citesc presa internaţională trebuie să amintesc că Preşedintele ECJ este, de mai bine de opt ani, de când deţine funcţia respectivă, în centrul unui scandal uriaş, care leagă numirea sa şi suportul pe care îl primeşte de coincidenţa cu faptul că a fost (şi încă este prin compania sa AKRON) unul dintre oligarhii pe care se sprijină Vladimir Putin. Presa israeliană i-a dedicat articole ample şi a dezvăluit modul în care Viatcheslav Moshe Kantor a ajuns în topul Forbes cu o avere estimată la 3,1 miliarde dolari în urma afacerilor cu îngrăşăminte după căderea URSS. De asemenea, este menţionat ca fiind unul dintre oligarhii cu origini evreieşti care a ales partea câştigătoare în lupta lui Putin cu grupul „Yukos” condus de Hodrokovski. (http://www.haaretz.com/jewish/features/1.699655)

[…]

După cum se ştie, busola primită ca distincţie de domnul Dragnea este una specială. Este construită în aşa fel încât, indiferent de locul unde se află pe planetă deţinătorul ei, acul indică direcţia Ierusalimului (de unde numele). Având în vedere cele arătate până acum, busola domnului Dragnea pare a mai avea un ac suplimentar, care arată în direcţia Moscovei. De fapt, ca să fiu şi mai precis, arată drumul spre  „Frăţia Cleptocraţilor ”.

[…]/ integral pe revista22oinline.ro