S-O IUBIM PE MAICA DOMNULUI, MAICA GRESITILOR, DESCONSIDERATILOR, A CELOR OCĂRÂȚI ȘI SINGURI/ O societate cangrenata de URA si DISCORDIE/ Casatoria – intre iubirea ce ”ne vine” si iubirea ce se lucreaza

7-09-2014 16 minute Sublinieri

”NEBUNIA” SI ”SMINTEALA” STRADANIEI DE ”A UMBLA IN CAILE DOMNULUI”

icoana de Teofan Grecul - Maica Domnului

Lumea actuală este sfâşiată de calomnie, nedreptate şi răutate. Simpla conectare la media autohtonă conturează un cadru deplorabil: potentaţi obsedaţi de putere, care îşi aduc acuze unii altora, vedete care excelează în insulte, nicidecum în performanţe artistice, categorii sociale înverşunate unele împotriva celorlalte şi, nu în ultimul rând, crime între membrii aceleiaşi familii, care trădează legături sociale cangrenate de ură, cumplit de multă ură… Rămâne impresia că discordia este sentimentul care animă viaţa socială sau măcar idealurile multora dintre contemporani.

Deficitul de iubire pentru aproapele este urmarea firească a orgoliului excesiv. Nu este exersată iertarea, ca virtute socială, aceasta fiind o opţiune exclusiv a segmentului slab al umanităţii. Mai grav, iertarea poate fi mimată pentru păstrarea aparenţelor, logica relaţionării ipocrite traversând, astfel, fiecare eră după sintagma: Te iert, dar nu te uit! Tragic este că iert fără să uit exprimă tocmai eşecul în asumarea evanghelică a relaţiilor viciate sau scurtcircuitate conflictual, iar orgoliul degenerează în răzbunare.

Pentru cei care se roagă după regula transmisă de Didahia apostolilor (8, 2-3), fiecare zi este pecetluită de cererea-promisiune: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor ce ne greşesc!“ [Matei 6, 12]. La un alt sinoptic, darul iertării divine confirmă un act deja împlinit ascetic: iartă-ne, Doamne, „căci şi noi iertăm celor ce ne greşesc!“ (Luca 11, 4). Mai mult, dintre toate cererile din Rugăciunea Domnească, Hristos insistă tocmai asupra interdependenţei dintre iertarea greşelilor celorlalţi şi iertarea greşelilor de către Tatăl ceresc (cf. Matei 6, 14-15).

Invers, reuşita în a ierta greşelile celorlalţi este reflexul darului iertării divine în omul înnoit de jertfa iubitoare lui Hristos (cf. Coloseni 3, 13). Iertarea primită în dar de la Părintele ceresc aduce în cei care caută să imite bunătatea divină nelimitată (cf. Matei 5, 43-48; Luca 6, 35-36) puterea de a ierta permanent fiecare nedreptate. Toată răutatea care inspiră nefericit dezvoltarea relaţiilor interumane poate fi depăşită de cel care, asemenea lui Hristos şi tuturor martirilor Bisericii, nu răsplăteşte răul cu rău, ci prin rugăciunea pentru duşmani împărtăşeşte binecuvântare (cf. 1 Petru 3, 9), semnul vieţii specifice Împărăţiei cerurilor. De aceea, parabola datornicului nemilostiv (Matei 18, 23-35) este reprezentativă pentru noul mod de a fi descoperit de Hristos, în aceea că iertarea nu este descrisă ca unul dintre elementele unui sistem moral, ci propusă ca o categorie definitorie vieţii de comuniune a fiilor lui Dumnezeu.

Izvorând din adâncul fiinţei (cf. Matei 18, 35), sincera iertare poate fi abordată ca o ecuaţie existenţială a cărei soluţionare presupune aplicarea aritmeticii biblice a multiplului „de şaptezeci de ori câte şapte“ (Matei 18, 22; cf. Luca 17, 4). Nici unul dintre termenii şirului operaţional nu sunt omişi (uitaţi), ci rememoraţi din perspectiva caracterului infinit al iertării divine: (1) termenul principal – Dumnezeu este invocat pentru a oferi puterea de a dărui iertare; (2) raportarea la vrăjmaşi nu se realizează prin ţinerea minte a răului (catalogare negativă), ci prin recuperarea valorii lor autentice, ştiind că şi aceştia pot fi de mare folos. Rezultatul trebuie confruntat cu afirmaţiile unui expert care enumeră beneficiile pătimirii isihaste a relelor produse de semeni: „Cel dintâi şi cel mai mare câştig este iertarea de păcate. Al doilea câştig, tăria sufletească şi răbdarea. Al treilea câştig, blândeţea şi iubirea de oameni. […] Al patrulea câştig, că nu se mânie niciodată; iar acesta nu are egal“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXI, 5).

  • Doxologia:

Maria Burla: S-o iubim pe Maica Domnului!

Prin Ea, lumii a răsărit bucuria. Prin Ea s-a făcut începutul minunilor lui Hristos, scară cerească fiind pentru pogorârea lui Dumnezeu printre oameni. Ea este acoperământul lumii, cel mai lat decât norul și podul care îi trece la cer pe cei de pe pământ. Dumnezeu ne-a arătat-o a fi deschizătoare a ușilor raiului și îndreptătoarea înțelepciunii celor credincioși. Maica Domnului este îmblânzirea Judecătorului celui drept și sălașul înțelepciunii Lui. Iertarea multor greșiți, dar și haina celor goi de îndrăzneală. Celei ce este dragostea care biruiește toată dorirea și nădejdea bunătăților celor veșnice, Celei ce pe mulți i-a luminat la minte și pe cei zămisliți întru rușine i-a înnoit, să-i aducem mulțumire.

Oare n-am gustat noi de atâtea ori din dragostea Sa?

Oare care dintre noi n-a simțit mângâierea Sa, atunci când ajunși la capătul puterilor, am căzut în genunchi în fața icoanei Sale, îmbrățișând-o?

Oare cine a așternut liniștea, risipind tumultul grjilor și îngrijorărilor din fiecare zi, atunci când I-am cerut ajutorul?

Oare putea-va cineva să ne ia durerea, așa cum Ea o face?

Oare nu știe Ea zbuciumul și nesomnul milioanelor de mame, la a căror rugă trimite înțelepțire, răbdare și smerenie?

Oare n-am gustat noi de atâtea ori din dragostea Sa, în ceasurile de noapte ale rugăciunii, atunci când cerurile și inimile sunt deschise? E puțin lucru acesta? Nicidecum. Mintea noastră nu poate să cuprindă toate acestea, dar inima e liberă să se deschidă pentru a primi odată cu dragostea Ei de mamă și simțirea înțelegerii tainei Sale.

*****

S-o iubim pe Maica Domnului și nicio durere nu va copleși această dragoste!

S-o cinstim pe Maica Domnului și fiecare clipă a vieții noastre va fi împodobită cu nădejde!

Să-i mulțumim Maicii Domnului pentru demnitatea de a ne numi fii ai Ei și cu adevărat să ne învrednicim a fi!

Să ne închinăm Maicii Domnului, înaintea Căreia se pleacă tot cerul și pământul întreg!

S-o bucurăm pe Maica Domnului, împlinind poruncile Fiului Ei iubit și dorind mai mult cele cerești!

Să-i urmăm Maicii Domnului, modelul feminin desăvârșit, atât pentru mame, cât și pentru monahii!

*****

Maica Domnului e blândețea însăși. Cu puterea nevinovăției și a curajului, Ea este apărătoarea oamenilor disperați, neîncetată rugătoare pentru toți păcătoșii, greșiții, vinovații, marginalizații. Ea e Mama desconsideraților, a celor ocărâți, a celor de tot singuri, a celor pe care nu are cine să-i iubească, să-i miluiască, să le zâmbească, să se roage pentru ei.

Așa cum scria monahul Nicolae Steinhardt, nu subtilitățile teologice interesezează și frământă pe oamenii de rând care cred în Maica Domnului și nădăjduiesc în ajutorul Ei suprafiresc.

„… afară de Tine altă scăpare nu știm”

Pentru marea masă a oamenilor, Maica Domnului e maica mereu gata să ierte, să se roage, să îndrăznească a cuprinde pe Domnul cu temeritatea Ei de Mamă și să-L înduplece pentru sărmanii muritori. Căci și textul ne spune că mult poate rugăciunea Macii pentru îmblânzirea Stăpânului.

Și ce putem mai mult, decât slobozind lacrimile, să cerem cu credință fierbinte: Milostivă fii nouă, smeriților, că afară de Tine altă scăpare nu știm, noi, cei ce suntem plini de tot felul de păcate. Miluiește-ne, nădejdea creștinilor!

Facă Maica Domnului să ajungem cu toții acolo sus, la picioarele Ei!

Nu ne mai iubim, adică nu mai avem vin

Toamna se înmulţesc nunţile. Tradiţional, acesta era, de fapt, “anotimpul nunţilor”, care aveau loc, cel mai adesea, după ce ieşea vinul cel nou. Aşa că, nimic mai firesc decât a aborda acest subiect acum, la început de răpciune. Menţionez, dintru început, că acest articol nu este pentru cei care cred că au relaţia perfectă, iubirea perfectă, familia perfectă. Care sunt convinşi că nu este nimic în neregulă în căsnicia lor, că nu trebuie schimbat nimic. Este scris pentru cei care suferă văzând că relaţia cu soţul/soţia începe “să scârţâie”; că a cam dispărut farmecul şi sentimentul ce-i anima în luna de miere. Este pentru cei care constată că rutina zilnică, problemele copleşitoare sau dialogurile tensionate macină serios temelia căminului conjugal; pentru cei care se sperie când ajung la concluzia că nu ar mai avea nimic în comun cu cei cu care s-au unit în taina cununiei. Pentru cei pentru care soţul/soţia este doar un soi de coleg de apartament. Sau doar celălalt părinte al copilului/copiilor… Pentru cei care sunt ispitiţi să creadă că ăsta este sfârşitul. Că divorţul ar fi singura (onesta?!) soluţie. Şi care trăiesc cu iluzia că, undeva, în lume, sau chiar sub nasul lor (la serviciu, printre “prietenii” de pe Facebook etc.) se află, de fapt, perechea ideală. În fine, pentru cei care, după ce au crezut că şi-au găsit “jumătatea”, acum se văd a fi sfâşiaţi, neîntregi.

Pentru a găsi ieşirea spre lumină, unii ca aceştia au nevoie să identifice ce i-a îngropat, să priceapă de ce iubirea lor este înmormântată sub lespedea grea şi rece a indiferenţei, ori chiar sub piatra cea tăioasă a urii faţă de celălalt. Ar trebui, pentru început, să accepte că, cel mai adesea, noi ne iubim condiţionat. Ne iubim bolnăvicios. Ne iubim storcându-ne unul pe altul până nu mai avem ce ne oferi. Iubim pentru că ne sunt cana-wedding-meteorasatisfăcute nevoi reale sau porniri păcătoase. Iubim atâta vreme cât ni se oferă iubire (sau ce numim noi a fi iubire). Iubim precum ostaticul ce suferă de sindromul Stockholm. Iubim precum visătorul care speră să găsească, în carne şi oase, un personaj de film sau de roman de care s-a îndrăgostit. Iubim cu frica de a nu rămâne singuri. Iubim cu ideea de iubire. Iubim în celălalt întruchiparea aşteptărilor noastre. Iubim în modul în care am fost învăţaţi să iubim; chiar dacă asta înseamnă să repetăm greşelile părinţilor noştri… Iubim pentru că aşa am apucat să iubim. Dar cât de adevărată este această iubire? Cât ţine ea? Vorba Părintelui Cleopa (adaptată): ţine doar până la prăşit sau până la sfârşit? Şi dacă nu ţine, care este explicaţia? Şi care soluţia?

Să facem mai întâi o precizare esenţială. Noi numim cu acelaşi cuvânt – iubire (sau dragoste) – realităţi diferite (sau grade/ trepte diferite ale unei aceleiaşi realităţi). Ştim că “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8), dar cuvântul “iubire” din acest citat scripturistic nu are aceeaşi accepţiune cu aceea pe care noi i-o acordăm în limbajul curent. Ceea ce numim noi iubire sau dragoste este, de fapt, doar umbră a adevăratei, dumnezeieştii iubiri. Nu credem asta? Atunci să facem un test. Câţi dintre noi pot spune că au acea dragoste precum cea descrisă de Sf. Ap. Pavel în următoarele versete:

“Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”  (I Corinteni 13, 4-8).

Dacă dragostea noastră are aceste caracteristici, atunci deja iubim dumnezeieşte şi nu mai avem nevoie să citim cele ce urmează. Dacă nu, atunci să încercăm, împreună, să desluşim cum putem ajunge a dobândi o asemenea iubire.

Când nu mai vine… iubirea “ce ne vine”

Ca să găsim soluţia, trebuie să căutăm acolo unde se ascunde ea. Adică în pericopa evanghelică citită la taina cununiei. O redau integral, întrucât este extrem de important a o lectura:

Şi a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii şi era şi mama lui Iisus acolo. Şi a fost chemat şi Iisus şi ucenicii Săi la nuntă. Şi sfârşindu-se vinul, a zis mama lui Iisus către El: Nu mai au vin. A zis ei Iisus: Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu. Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceţi orice vă va spune. Şi erau acolo şase vase de piatră, puse pentru curăţirea iudeilor, care luau câte două sau trei vedre. Zis-a lor Iisus: Umpleţi vasele cu apă. Şi le-au umplut până sus. Şi le-a zis: Scoateţi acum şi aduceţi nunului. Iar ei i-au dus. Şi când nunul a gustat apa care se făcuse vin şi nu ştia de unde este, ci numai slujitorii care scoseseră apa ştiau, a chemat nunul pe mire şi i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum. Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El”(Ioan 2, 1-11).

Aşadar, mirii se pregătiseră de nuntă şi au pus pe masă ceea ce aveau şi cât aveau, inclusiv vin. Vinul ne aduce multe beneficii, când îl consumăm cu moderaţie: 1) este hrănitor (un adevărat aliment, ce conţine inclusiv vitamine şi minerale); 2) este tămăduitor (virtuţile terapeutice nu se manifestă doar la uzul intern, ci şi în uzul extern, atunci când este folosit, spre exemplu, în amestec cu untdelemnul spre a fi pus pe răni; vezi parabola samarineanului milostiv); 3) este înveselitor (aduce acea bucurie în inimă despre care ne vorbeşte Psalmistul: “vinul veseleşte inima omului” – Ps. 103, 16). Aceste trei calităţi sunt specifice şi iubirii menită să ne hrănească fiinţa, să ne vindece rănile şi să ne bucure inima. Numai că noi, cu excepţia celor ce au viaţă sfântă, venim în faţa sfântului altar aducând vinul iubirii noastre nedesăvârşite. O iubire adesea bazată pe pasiune sau susţinută de resorturi ce ne scapă. Pe scurt: o iubire “ce ne vine”. Nu ştim de ce iubim, dar iubim… Această iubire este vinul omenesc, firesc, care nu poate să ţină la nesfârşit. El se consumă şi se sfârşeşte.

Acelaşi lucru se întâmplă cu iubirea noastră, pe care o sesizăm că se stinge şi chiar se “sfârşeşte” cu totul. Din toată înflăcărarea şi aprinderea iniţială – vinul nunţii – nu mai rămâne decât apa cotidianului banal, al plictisului. Relaţia cu celălalt ajunge să fie şi ea inodoră, insipidă şi incoloră. Aici e punctul în care ne speriem şi suntem tentaţi să credem că totul s-a sfârşit şi, eventual, să credem că singura soluţie este despărţirea. Aşa se şi se explică multe dintre divorţuri, mai ales acelea în care se invocă “nepotrivire de caracter”. Aici este punctul în care a crede în Dumnezeu face diferenţa. Cel necredincios, lumeşte gândind, bazându-se doar pe ce (nu) simte, ajunge mai lesne la divorţ. Cel credincios însă, are şansa de a-şi aduce aminte că, după slujba cununiei, cei doi sunt “un trup” şi că ceea ce “a împreunat Dumnezeu”, omul nu trebuie să despartă (cf. Matei 19, 6).

Bun, va zice omul nostru sleit de (ne)iubire, nu mă despart, dar cum să trăiesc aşa, cu o relaţie ca o apă chioară? Răspunsul ni-l dă Hristos, care cere de la noi tocmai această apă/ neiubire spre a o preface din nou în vin/ iubire. Apa relaţiei noastre ajunse într-un adevărat “punct mort” devine însăşi materia primă a iubirii ce va renaşte. Doar El poate să reaprindă inima noastră cu iubire, numai că, de data aceasta, nu cu o iubire limitată şi condiţionată, ci cu o iubire dumnezeiască. În Evanghelie nu se vorbeşte, de aceea, de un vin mai bun, obţinut după minunea prefacerii apei, ci tocmai de “vinul cel bun“. Adică noi nu ajungem, cu puterea lui Dumnezeu, să iubim ca în prima zi de căsnicie ori ceva mai mult decât atunci, ci ajungem să iubim cu iubirea “cea bună”, cu iubirea desăvârşită, de care aminteam mai sus în descriere paulină.

Aceasta nu mai este o iubire care “ne vine” aşa, pur şi simplu, fără ca noi să facem vreun efort, ci este o iubire care se lucrează. Dar este una care nu mai este condiţionată de nimic, decât de râvna noastră de a o dobândi de la Dumnezeu. Iar pentru a o dobândi este nevoie de un singur lucru: să facem, cum ne îndeamnă şi pe noi Maica Domnului (icoana Bisericii), “orice ne va spune”. Adică să împlinim poruncile lui Dumnezeu, ceea ce ne învaţă El în Biserica Sa… Unii, probabil, vor fi dezamăgiţi de această soluţie. Aceasta este însă singura cale către dobândirea adevăratei, dumnezeieştii iubiri nu doar pentru soţ/soţie, ci pentru orice om de pe lumea aceasta. Orice alt traseu este drum ce se închide, mai devreme sau mai târziu. Deschizându-ne însă către cerul iubirii nesfârşite, aducem pe pământ iubirea care hrăneşte, vindecă, veseleşte. În chip desăvârşit.

Părintele protosinghel Policarp Stoian a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti. La finalul studiilor s-a produs hotărârea lui pentru această schimbare radicală a cursului vieţii, în sensul dedicării traiului monahal. Ceva mai târziu, după ce deja a fost chemat la jugul preoţiei, a ajuns în situaţia de a continua studiile în teologie la facultatea din Sibiu. Dialogul cu el pe tema vocaţiei monahale ne dezvăluie un om cu mult echilibru duhovnicesc şi, în aceeaşi măsură, un intelectual fin, capabil să surprindă nuanţe subtile în discursul său.

Părinte protosinghel, cât risc presupune alegerea monahismului ca mod de viaţă? Iubirea lui Dumnezeu este riscantă?

parintele-protosinghel-policarp-stoian-2Tot ceea ce priveşte strădania omului de „a umbla în căile Domnului“ se vădeşte a fi în egală măsură nebunie, sminteală, pariu, deci risc covârşitor. Iar faptul acesta nu ţine doar de angajamentul monahal al vieţii creştine, ci de orice altă ipostază pe care este dispus să şi-o asume cel ce însetează după cunoaşterea şi trăirea harului Dumnezeului viu şi adevărat. Un asemenea om va fi nevoit să constate că are în fiecare clipă absolut totul de pierdut şi nici o garanţie că va câştiga ceva, că este chemat să facă, în consecinţă, o abisală echilibristică deasupra unui „hău“ fiinţial care îl primejduieşte la tot pasul.Însă tocmai dramatismul acestei realităţi este cel mai susceptibil să genereze smerenie lăuntrică, întregită de conştiinţa dependenţei de harul lui Dumnezeu şi a nevoii unei ancorări desăvârşite în „gândul lui Hristos“ privitor la orice fel de proiect, hotărâre sau plan pe care omul tinde să le confere vieţii sale duhovniceşti. Cu alte cuvinte, numai aşa apare fermentul cel mai fecund al dialogului cu Dumnezeu, mijlocit de rugăciune.

Practic, cu cât încrederea în sine, conştiinţa propriei aptitudini de a gestiona o sumă de provocări existenţiale ignorând harul şi voia lui Dumnezeu se năruie mai apăsat, omul devine martorul unor minuni săvârşite cu atâta delicateţe asupra vieţii sale de către Hristos, încât nu-i va mai rămâne decât suspinul de recunoştinţă infinită, întemeiat pe sentimentul propriei nevrednicii. Acesta este cel mai fericit scenariu posibil, şi totodată marea miză a lui Dumnezeu vizavi de imensul pariu, de marele risc, de înfricoşătoarea nebunie la care se înhamă omul dornic să nu mai fie „din lumea aceasta“, ci să se osebească de ea, devenind „al lui Hristos“, indiferent pe ce cale slujitoare – monahală sau nu.

Cum aţi ajuns să descoperiţi că monahismul este chiar calea dumneavoastră de urmat în viaţă?

Privind lucrurile retrospectiv, nimic nu mă îndreptăţeşte să pretind că ar fi existat la un moment dat în viaţa mea un punct uşor de desluşit care să fi tranşat crucial lucrurile către ideea extrem de clară că monahismul se potriveşte cel mai bine modului meu de a-L trăi pe Dumnezeu. Altfel spus, drumul meu către călugărie nu comportă nici un fel de similitudini cu drumul Sfântului Apostol Pavel către Damasc. Nu am experiat o revelaţie anume, nu a existat un „declic“ care să reprezinte punctul de cotitură indiscutabil către decizia de a mă dărui vieţii călugăreşti. Aş fi tentat mai degrabă să spun că deznodământul acesta a survenit la capătul a câţiva ani buni de „coacere la foc mic“, de dumirire temeinică, de limpezire cu sine, aşa încât momentul împlinirii acestui pas nu a făcut decât să consfinţească o succesiune de prefaceri care m-au dus, într-un firesc senin şi liniştit, către simţământul că drumul vieţii monahale s-ar potrivi structurii mele sufleteşti. În această privinţă, mintea nu rămăsese nici o clipă nebântuită de îndoieli şi descumpăniri, însă, la nivelul inimii (adică exact acolo unde se cer tranşate, în fond, marile dileme lăuntrice), orice ezitare părea de nejustificat.

Teologia, o harismă dată celui care-L trăieşte pe Hristos

Având în vedere că aţi făcut la început studii care nu aveau legătură directă cu teologia, ce rol acordaţi studiului teologic în viaţa monahală? Dar rugăciunii? Ar trebui să prevaleze vreuna?

Voi rememora, inevitabil, faptul că Facultatea de Filosofie a universităţii bucureştene furniza, cel puţin în anii 2000 (ai absolvirii mele), prilejuri de întâlnire cu texte biblice şi patristice fundamentale. De altminteri, nu lipseau complet nici cursurile a căror abordare tematică să prezinte interes real pentru teologie. Revenind însă la locul pe care ar trebui să-l ocupe studiul teologic în viaţa unui călugăr, cel mai profitabil este – ca de fiecare dată – să pornim de la perspectiva Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, potrivit căreia teolog este omul care vorbeşte efectiv cu Dumnezeu şi care ştie să-şi plece urechile duhovniceşti la glasul tainic al Domnului. Natural este ca teologia să fie tocmai în acest sens una dintre harismele pe care Duhul Sfânt le dăruieşte vieţii noastre ca urmare a dispoziţiei de a-L trăi pe Hristos cu adevărat. Astfel, esenţa conţinutului acestei harisme se va referi mai ales la capacitatea de a pătrunde tainele vieţii lui Dumnezeu, ale lucrării Lui în viaţa noastră şi în creaţia întreagă. Restul sunt biete note de subsol care nu legitimează pe nimeni ca teolog, dacă ne păstrăm în coordonatele gândirii patristice.

Indiferent cât de autentică sau nu, biografia convenţională a Mariei Egipteanca este inclusiv expresia stăruinţei inepuizabile a Bisericii de a sublinia în orice formă însemnătatea mesajului că întemeierea adevăratei cunoaşteri de Dumnezeu nu se poate face în primul rând pe studiul scolastic propriu-zis, pe efortul vizând cu stricteţe o achiziţie pur intelectuală, fie ea şi de maximă rigoare sau rafinament „academic“, ci cu precădere pe asceza de fiecare zi a luptei cu patimile care obturează discernământul duhovnicesc şi expun la riscul unei nevoinţe şi teologii fundamental eretice, chiar dacă adesea fascinante.

Sigur că toate acestea nu sunt de natură să arunce într-o notă depreciativă ori bagatelizantă studiul teologic şcolăresc. Dimpotrivă, preocuparea pentru împrospătarea şi îmbunătăţirea acestui act în unităţile învăţământui de profil este cu atât mai stringentă actualmente, în contextul atât de precarei familiarizări a pleromei Bisericii cu propria ei teologie.

La fel de adevărat este, în acelaşi timp, că riscul insistenţei călugărului pe ideea accesării cu orice preţ a învăţământului teologic în forma sa academică nu trebuie exclus din calcul. Experienţa arată că nu au fost puţine cazurile de monahi care au optat pentru seminarul sau facultatea de teologie din raţiuni îndoielnice, precum inadaptarea la mediul şi exigenţele propriei mănăstiri sau calculul pragmatic întreţinut de obsesia carierismului eclesial. În plus, este de reflectat şi asupra pleiadei de monahi care, făcând acest pas cu bună-credinţă şi râvnitoare căutări, au sfârşit prin a ceda presiunilor la care-i supunea constant specificul unui mediu eminamente viciat, precum cel al lumii cu care interacţionau pe parcursul desfăşurării studiilor teologice, asumate la o vârstă duhovnicească evident premtură.

Iată aspecte dramatice pe care nu-şi pot îngădui să le subevalueze nici episcopul, nici stareţul, nici duhovnicul, nici profesorul de teologie care susţin sau girează opţiunea unui monah pentru învăţământul teologic.

Nu accederea la o sumă de cunoştinţe abstracte ne poate schimba viaţa

Dmitri, fratele cel mai mare dintre cei trei Karamazovi, spune că Dumnezeu se cunoaşte cu inima, nu cu raţiunea. Sunteţi de acord cu aceasta?

Scriptura însăşi pledează în multe rânduri pentru faptul că Dumnezeu poate şi trebuie să fie cunoscut mai degrabă cu inima, decât cu raţiunea. A nu se uita însă că ţinta noastră este să dobândim, prin harul lui Hristos, restaurarea propriei integrităţi fiinţiale tocmai prin ajungerea la starea de dinainte de căderea adamică, a re-armonizării minţii cu inima – înţelegând prin minte acel nous despre care teologia Bisericii învaţă că reprezintă centrul duhovnicesc al omului. Rugăciunea însăşi, cu atât mai mult rugăciunea lui Iisus, cultivată permanent în viaţa noastră, este pecetea maximală a efortului contopirii minţii cu inima (de unde şi subnumirea de rugăciunea minţii în inimă), vindecând prin Taina Pocăinţei toate rănile duhovniceşti care au generat felurite scindări şi schizofrenii ale împreună-funcţionării amândurora.

Prin urmare, teologia rugăciunii, inclusiv ca instrument al reaşezării minţii în inimă prin harul Duhului Sfânt, este cea în slujba căreia se cuvine să punem şi studiul teologic academic. Unica miză reală a teologhisirii o constituie împărtăşirea personală din viaţa lui Hristos, nicidecum accederea la o sumă de cunoştinţe abstracte, care nu l-ar distinge pe teolog de aderentul la orice formă de sistem filosofic sau doctrinar.

Cum pot oamenii autosuficienţi să se apropie de Dumnezeu? Sau se pot apropia ei de Dumnezeu?

În definitiv, autosuficienţa este singurul obstacol posibil în calea cunoaşterii lui Dumnezeu. Hristos nu se poticneşte în lumea aceasta de absolut nimic pentru a ne „vâna“ către Sine, a cocheta cu noi în maniere uneori într-atât de complicate şi de învăluitoare, pe cât suntem noi înşine de ezitanţi sau de complicaţi; El nu se stinghereşte de absolut nici un handicap al nostru duhovnicesc, în a presăra permanent viaţa noastră cu jaloane care să ne readucă în matca firească a urmării vocaţiei pe care a aşezat-o fiinţial în noi şi care ţine de perspectiva veşniciei, în afară de acest colosal şi insurmontabil impediment care este suficienţa noastră de sine. Omul suficient sieşi nu poate manifesta dispoziţia către un dialog, pentru că nu este deocamdată nici măcar conştient că are nevoie de un dialog cu Dumnezeu.

Şi este în firea Dumnezeului iubirii, Care ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa ca persoane libere, a căror libertate nu o agresează în nici un fel, să urmeze voia omului de a trăi autonom, emancipat, ca unul suficient şieşi, ca unul care nu-şi doreşte aşadar nici un fel de contact, de intimitate, de relaţionare personală cu Creatorul său. Nevrerea omului de a-L lăsa pe Dumnezeu să lucreze proniator în viaţa lui este tragicul element care, determinându-L pe Dumnezeu să se plece smerit în a face voia omului autosuficient, deschide porţi generoase unui întreg iad sufletesc, pasibil oricând de înveşnicire.

Suferinţa şi cunoaşterea lui Dumnezeu

Credeţi, de aceea, că mai ales în lumea contemporană, doar prin suferinţă ajungi să-L poţi cunoaşte pe Dumnezeu?

Cheia cunoaşterii lui Dumnezeu, apropo de tema suferinţei, ţine practic de modul în care înţelegi să-ţi asumi această suferinţă.

Astfel, dacă suferinţa devine prilejul binecuvântat de a ne nărui întreg sistemul de iluzii despre viaţa aceasta; dacă suferinţa ne deschide către problematizări serioase în legătură cu rosturile şi noimele infinit mai adânci ale acestei dimensiuni a realităţii pe care o experimentăm pasager în viaţa pământească, dacă suferinţa ne înlesneşte o deschidere mult mai cuprinzătoare faţă de suferinţa celorlalţi şi o participare mult mai angajantă duhovniceşte la suferinţa Domnului pentru starea căzută a întregului neam omenesc; dacă suferinţa ne limpezeşte înţelegerea marilor abdicări existenţiale care ne-au traumatizat sufletul până la a face posibilă tocmai suferinţa însăşi; în fine, dacă suferinţa începe să devină imboldul împreună-vorbirii noastre cu Dumnezeu despre ceea ce aşteaptă El să ne însuşim mântuitor din lecţia dinamicii propriei căderi; atunci, în oricare din aceste scenarii (şi ar fi preferabil ca toate acestea să fie comasate în experienţa pe care o traversăm), suferinţa ne poate apropia imens de Dumnezeu, pe fondul redescoperirii temeiurilor pentru care El ne-a făcut în virtutea şi în perspectiva veşniciei.

Dar, în afara unor asemenea posibile scenarii, suferinţa riscă să rămână inertă, stearpă, întunecată, ducătoare mai degrabă către blazare, resemnare, deznădejde, răzvrătire. În scurt, către implacabilă moarte duhovnicească.

Părinții oftează cu un amestec de ușurare și de tristețe, conducându-și copiii în prima lor zi de școală. Liceenii își împart drumul împreună cu alți colegi după o vară plină de distracții. Studenții se îndreaptă spre studiu. Părinții se întorc de la servici pentru a-și ajuta mai apoi copiii la teme. Nopțile sunt mai reci și mulți încep procesul de instalare într-o rutină ce va dura până în primăvară.

Oamenii sunt ființe pline de rutină și obiceiuri. Bună sau rea, spirituală sau materială, rutina ori ne înalță, ori ne coboară. Fie că vorbim de o rânduială în rugăciune sau de o dependență, de cana de cafea de dimineață sau de vecerniile de miercuri, adevărul de bază rămâne: oamenii sunt ființe liturgice.

Într-un anumit sens, omenirea a fost adusă la existență pentru a face același lucru din nou și din nou pentru eternitate: să-L cunoască și să se închine lui Dumnezeu, să trăiască în comuniune cu ceilalți și cu întreaga creație și să formeze familii în care iau naștere noi oameni și experimentează aceeași viață plină de împliniri. Adevărata existență, plăcere, iubire, bucurie și pace, toate izvorăsc dintr-o viață de rugăciune și comuniune.

Prin urmare, stabilirea și practicarea unei rânduieli în rugăciune – zilnice, săptămânale, anuale, atât personale, cât și colective – este esențială pentru o experiență și o existență umană. „Ca ortodox, atunci când vorbim despre o viață liturgică, nu ne referim doar la acel scurt timp petrecut în biserică, ci la întreaga noastră viață, care odată cu gesturile din timpul slujbei, devine o viață de rugăciune și o liturghie continuă” (Pr. George Kapsanis, Mănăstirea Gregoriou, Muntele Athos; + 8 iunie 2014).

Rugăciunea de acasă, de la biserică, din timpul marilor sărbători de peste an, în ritmul rutinei zilnice trebuie să reprezinte o prioritate mai presus de orice: bani, teme, muncă, sport, hobby-uri, exerciții fizice, medii de socializare sau alte activități. „Creștinii ortodocși nu pot fi cu adevărat ortodocși decât dacă au o viață liturgică. Doar dacă Sfânta Liturghie și întregul cult nu sunt doar „oportunități” sau o parte din programul lor, ci, în schimb, reprezintă sursa dătătoare de viață care-i transformă; centrul, baza, începutul și sfârșitul” (Pr. George Kapsanis).

Pentru a împlini atât rugăciunea personală, cât și cea colectivă, trebuie să experimentăm, dar mai ales să înțelegem. Noi ne rugăm și mergem la biserică pentru a experimenta un mod de viață liturgic autentic. Dar, trebuie, de asemenea, să mergem acasă și să studiem același lucru. Această alternanță între experiență și înțelegere ne propulsează în liturghia vieții sau mai bine zis, liturghia ca viață. Dacă nu experimentăm nimic atractiv în timpul rugăciunilor sau al slujbelor, atunci greșim undeva.

După cum Pr. Stanley Harakas afirma în cartea sa, Trăind Liturghia: „Dacă aștepți să obții ceva din participarea în Biserică și din rugăciune, trebuie să oferi. Nu este de ajuns doar să stai acolo. Trebuie să iei parte în mod activ și să te implici personal.”

În ceea ce privește copiii, Pr. Alexander Schmemann ne încurajează, spunând: „Ca regulă generală, copiilor le place să fie în biserică, iar această atracție instinctivă și interesul pentru slujbele bisericii reprezintă fundamentul pe care trebuie să construim educația lor religioasă. Când părinții se îngrijorează că vor obosii copiii lor din cauza faptului că slujbele sunt prea lungi, ei exprimă, de fapt, în subconștient preocuparea nu pentru copiii lor, ci pentru ei înșiși” (Liturghie și viață).

Așadar, întâlniți-vă, discutați, contemplați, studiați și puneți început bun unei rânduieli atât în rugăciunea personală, cât și în cea colectivă. Rugați-vă acasă zilnic. Când, unde sau pentru cât timp sunt detalii pe care le veți stabili mai târziu. Dar la întrebarea „M-am rugat astăzi?”, răspunsul trebuie să fie „Da”. Faceți în așa fel încât să fiți la biserică în fiecare sâmbătă seară și duminică dimineață, precum și în marile sărbători de peste an. Să ne sacrificăm prioritățile care ne îndepărtează de rugăciune și să ajungem la înțelegerea faptului că viața fără Dumnezeu este lipsită de sens. Iar fără rugăciune, nu-L putem cunoaște pe Dumnezeu.

traducere şi adaptare: Radu Trandafir
sursa: http://www.pravmir.com/
copii-rugaciune-metanii2

Categorii

Pagini Ortodoxe, Parintele Constantin Sturzu, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “S-O IUBIM PE MAICA DOMNULUI, MAICA GRESITILOR, DESCONSIDERATILOR, A CELOR OCĂRÂȚI ȘI SINGURI/ O societate cangrenata de URA si DISCORDIE/ Casatoria – intre iubirea ce ”ne vine” si iubirea ce se lucreaza

  1. Minunate postări! In mod deosebit mi-a plăcut si m-am folosit de interpretarea pericopei Nunta din Cana Galileii. Nu m-am gândit niciodată in felul acesta la sensul vinului pe care l-au pus mirii la început pe masa si sensul apei pe care o preschimba Domnul in vin inmiresmat. Iubirea noastră surogat care se consuma si ne consuma fizic si sufleteste fata in fata cu Iubirea lui Dumnezeu statornică si adevarata. Important este sa constientizam acel punct critic de inflexiune in existența noastră când simțit ca s-a terminat vinul, ca “puterea” noastră a secatuit, când ne-am epuizat toate solutiile omenești si sa descoperim Domnului neputinta si seceta sufleteasca rugându-l sa reînnoiască in noi Vinul Vieții Vesnice. Desigur, rugăciunea noastră trebuie însoțita de împlinirea Voii Sale așa cum minunat ne arată prin viața ei preacurata, Maica Domnului.

  2. Pingback: NASTEREA MAICII DOMNULUI, “Nasterea bucuriei a toata lumea”. Cuvintele Sfintilor Ioan Maximovici si Ioan Damaschin -
  3. Pingback: Mitropolitii SERAFIM DE PIREU si ILARION (ALFEEV) de Volokolamsk IN ROMANIA – Cuvinte AUDIO la Duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci/ Predica Parintelui Nichifor Horia despre IUBIREA CELUILALT IN CONDITIILE VRAJMASE ALE LUMII IN CARE TRAIM (aud
  4. Pingback: ADUCEREA LA TEMPLU A MAICII DOMNULUI. Smeritele si tacutele lectii duhovnicesti ale Preasfintei Fecioare (si AUDIO, VIDEO) -
  5. Pingback: INIMA ADANCA A MAICUTEI LUI DUMNEZEU/ “Cine învaţă pe femei şi pe fete să muncească luni şi ani de zile, nu spre a-şi cumpăra cele de nevoie vieţii, ci rochii la modă, încălţăminte luxoasă şi alte lucruri deşarte…?”/ CU
  6. Pingback: Predica PS IGNATIE despre MAICA CELOR SMERITI, a celor singuri si a celor cuprinsi de “viforul scarbelor”, TRAIREA VIETII LUI HRISTOS si TRAIREA VIETII CELORLALTI, in adevarata smerenie si dragoste: “Cand mimezi dragostea, e sentimentali
  7. Pingback: NASTEREA MAICII DOMNULUI. Semnificatia cuvantului Evanghelic “Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti”: ORICE ABATERE DE LA ALIPIREA DE DUMNEZEU, ORICAT DE SOLEMNA, ESTE CU SIGURANTA PERICULOASA | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: Predica PS IGNATIE despre MAICA CELOR SMERITI, a celor singuri si a celor cuprinsi de “viforul scarbelor”, TRAIREA VIETII LUI HRISTOS si TRAIREA VIETII CELORLALTI, in adevarata smerenie si dragoste (AUDIO + TEXT) | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: MITROPOLITUL ANDREI, la sarbatoarea de la Nicula, despre PLANSUL MAICII DOMNULUI PENTRU TRAGEDIA DISOLUTIEI FAMILIEI CRESTINE SI SUFERINTELE COPIILOR TRAUMATIZATI: “Oamenii divorteaza usor pentru ca nu mai au credinta si viata de rugaciune… Ne
  10. Pingback: UNDE ESTE MAICA DOMNULUI? “Maica Domnului este printre fiii ei; ȘTERGE LACRIMILE, ALINĂ DURERILE, CULEGE RUGĂCIUNILE şi apoi le înalţă la Fiul ei”. “Aşa cum L-a purtat pe Fiul său, NE POARTĂ PE FIECARE ÎN PARTE” –
  11. Pingback: NASTEREA MAICII DOMNULUI, MAMA NOASTRA PREASFANTA: “Îi datorăm lacrimile noastre spre a-i şterge lacrimile care nu se usucă pe obrajii ei din pricina răutăţilor cu care Îl răstignim pe Hristos”. FIII LACRIMILOR TALE… | Cuvântul
  12. Pingback: “Si numai chemarea numelui ei e dulce inimii…” – PENTRU CINE SI PENTRU CE SE INTRISTEAZA MAICA DOMNULUI? Cum devenim “fiii lacrimilor” sale? “PURCELUSII” MAICII DOMNULUI SI COPILASII EI ASCULTATORI – C
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare