Suferintele Bisericii si UITAREA INVIERII/ Pr. Dumitru Staniloae: NUMAI CE IESE DIN INIMA MERGE IN INIMA

13-05-2012 7 minute Sublinieri

  • Doxologia:

Pr. Sever Negrescu: Suferinţele Bisericii

Biserica suferă în această lume, simplu, pentru că nu este din această lume. Biserica nu este o instituţie. Instituţiile pot fi definite, adică pot fi cuprinse între nişte hotare, între limitele unei definţii. Biserica nu are hotar, nu poate fi limitată. Ea are veşnicie în timp şi-n spaţiu, dincolo de timp şi dincolo de spaţiu. De aceea, Biserica a suferit, suferă şi va suferi aici. În afara Învierii totul este suferinţă în Biserică. Suferinţă care duce, însă, la Înviere. Biserica şi Învierea sunt sinonimele care se conjugă (a fi bisericos şi a învia) nu la trecut, nu la prezent, nu la viitor, ci la timpul veşnic. Omul realizează veşnicia prin Biserică, iar Învierea nu este posibilă în afara Bisericii, ca şi Mântuirea. Şi totuşi… există o suferinţă a Bisericii ante şi post Învierii.

Întotdeauna suferinţa mea este şi suferinţa Bisericii, rareori însă suferinţa Bisericii este şi suferinţa mea. Nu există un inm închinat suferinţei mai frumos decât Cartea lui Iov:

că suferinţa-n sine nu iese din pământ

aşa cum nici durerea nu-i odrăslită-n munţi

ci omul e acela ce naşte suferinţa

precum vulturii tineri se-avântă spre-nălţimi (Iov 5, 6-7)

Suferinţa este o putere care-l înalţă pe om precum pe vultur îl înalţă vântul. În Cazanele Dunării mai trăieşte o specie de vulturi numită vânturar. Simte vântul şi vânează potrivit şoaptelor acestuia. Omul nu poate vâna Învierea decât prin suferinţele Crucii, adică ale Bisericii.

Acestea sunt multe, ştiute şi neştiute, voite şi nevoite, pricinuite şi însuşite, dar cele mai aprige sunt trei: vorba dezlânată, nădejdea în bani şi în cetăţi şi uitarea de Înviere.

Vorba dezlânată este ca un fuior ce toarce nisip şi nu lână (miridă); ea tinde să cuprindă întreg limbajul liturgic înlocuind, de dragul înlocuitorilor, până şi prepoziţia cu prin prepoziţia în, adică înlocuind o stare cu un loc, îndepărtând Cuvântul prin cuvinte de Sfânta Cruce.

Punerea nădejdilor în bani şi în cetăţi este o suferinţă care schimbă până şi poziţionarea (aşezarea) în spaţiul eclesiastic: slujitorii jertfei euharistice riscă să rămână în mâini cu un microfon, să piardă Crucea, Cârja sau Sfintele Daruri. Punerea nădejdilor în bani (fie aceştia şi europeni) şi în cetăţi (fie acestea şi vechi reşedinţe episcopale) se poate traduce prin termenii: strategie, proiect, fonduri, parteneriat, program, finanţare, cooperare ş.a.m.d., termeni ce sunt tot mai des alăturaţi celui de Binecuvântare.

Uitarea de Înviere este o altă aprigă suferinţă a Bisericii. Hristos a înviat nu pentru El, ci pentru noi, El înviază în fiecare duminică, în fiecare Liturghie, în fiecare sărbătoare; noi uităm să ne sărbătorim Învierea din fiecare clipă, ne amintim de Ea doar o dată pe an şi atunci pentru câteva zile, maxim pentru o săptămână, Cea Luminată, nici măcar nu păstrăm această amintire până la Înălţare şi ne întrebăm de ce suferim, de ce ne simţim grei, de ce nu putem zbura, de ce nu ne putem înălţa.

Vieţaşi ai acestei lumi, alte sărbători ne cotropesc pentru a ne face să le uităm pe cele bisericeşti. Ziua Europei, Ziua Mediului, Ziua Femeii, Ziua Presei, Ziua Bărbatului, Zilele Cetăţii cutare etc. ne împiedică să transformăm Ziua Învierii din Veşnicie în Veşnicie, cum ar spune poetul R. M. Rilke, chiar prin suferinţele Bisericii, suferinţe care ar trebui să fie, în primul rând, suferinţele noastre.

Hristos a înviat!

Predica Parintele Dumitru Staniloae: „Numai ce iese din inimă merge în inimă”

„Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine cu Duhul şi cu adevărul”.(Ioan IV, 24).

Cuvintele pe care le-am aşezat în fruntea acestei predici au fost spuse de Mântuitorul Iisus Hristos, ca răspuns la întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare lui Dumnezeu: în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în muntele Garizim, cum afirmau samarinenii.

Mântuitorul învaţă prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă — şi prin ea pe noi toţi — că nu locul contează când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu, înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Or, Mântuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate auzi şi primi rugăciunea.

Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvînt al Mântuitorului, pentru că bisericile sunt şi ele răspândite în toate localităţile, la îndemîna tuturor, pe când în vremea Testamentului Vechi nu exista decât templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din când în când, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu trupul şi cu sângele Lui în toate bisericile de pretutindeni; în toate e adus jertfă la Sfânta Liturghie pentru păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul nostru în viaţă. Iar bisericile sunt între casele noastre şi puterea jertfei lui Hristos din biserici se întinde peste şi prin casele noastre şi noi Îl simţim, pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm pe aripile rugăciunii cu gândul la El. „Căci Domnul aproape este” — spune Sfântul Apostol Pavel (Filip. IV, 15) şi „în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Fapte XVII, 28).

Pe de o parte, această putinţă şi datorie de a preamări pe Dumnezeu în tot locul pune în lumină cu mult mai vie măreţia lui Dumnezeu decât într-un singur loc. Pe de alta, aceasta uşurează foarte mult pe credincioşi ca să-şi îndeplinească datoria şi pornirea sufletească de a se închina lui Dumnezeu şi dă putinţa ca ea să se poată face în orice zi şi la orice oră din zi. Dar Mântuitorul nu S-a mulţumit să spună samarinencii — şi prin ea nouă —- numai că Dumnezeu este de faţă, ca Duh, pretutindeni, şi că deci, putem şi trebuie să-I aducem închinare în orice loc şi în orice zi, că El a adăugat şi o învăţătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu. Închinarea noastră trebuie să fie „în Duh şi Adevăr” — a spus Mântuitorul.

Acestea sunt cuvinte mari, cuvinte pline de înţeles dumnezeiesc. Nimeni nu poate scoate la arătare tot înţelesul lor; de aceea, ne vom mulţumi şi noi să punem în lumină numai câte ceva din bogatul lor conţinut.

Sfântul Chiril din Alexandria, un sfânt părinte al Bisericii vechi, a scris pe la anul 430 d. Hr. două cărţi mari, ca să arate că închinarea cu Duhul şi cu Adevărul este opusă închinării din Vechiul Testament, care consta în aducerea de jertfe de animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste jertfe, aducându-Se pe Sine ca jertfă nesfârşit mai preţioasă decât toate acele jertfe, căci nu putea sângele de tauri şi de viţei să cureţe conştiinţele cum poate să cureţe sângele lui Hristos — spune Sfântul Apostol Pavel.

El ne cere acum numai să ne unim fiinţa noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul, înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu când se închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră. Mai mult se dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decât prin anumite lucruri exterioare ale sale.

Prin aceasta, Domnul Hristos a adus oamenilor o nouă uşurare în închinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este o uşurare care face şi ea cu putinţă închinarea în orice clipă şi în orice loc. Hristos ne-a scăpat de drumuri si de cheltuieli mari, pentru ca să-I aducem închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim fiinţa noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci Dumnezeu Se sălăşluieşte astfel în toate cutele fiinţei noastre, curăţind-o de toate gândurile şi faptele urâte şi întărindu-ne spre cele bune, adică sfinţindu-ne.

Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei închinări externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci când ne rugăm numai cu buzele, căci a ne ruga „cu duhul” înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu simţirea noastră, cu gândul că vorbim cu Dumnezeu, că suntem în faţa Lui. Câtă neplăcere producem celui ce ne ascultă când îi vorbim numai cu gura, când nu suntem atenţi la ceea ce spunem, când din pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci şi noi nepăsători, când prin toată poziţia noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem cu gândul în altă parte, că nu-i acordăm propriu-zis nici un respect.

Dar, dacă lipsa de respect e ceva jignitor chiar faţă de semen, cu cât mai jignitoare este această lipsă de respect când vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul ne este în altă parte, când duhul nostru nu participă la rugăciune, când atenţia noastră este împrăştiată, când gândul nostru nu stă ţintă la Cel Căruia ne rugăm. Se spune că de câte ori un preot sau de câte ori un credincios care se roagă cu tot sufletul adunat în rugăciune, că întinde în jurul lui duhul rugăciunii, că atrage şi pe cei din jur în adâncul liniştit al rugăciunii. Cineva a spus: numai ce iese din inimă merge în inimă. Cine nu se roagă din inimă nu are în cuvintele sale, în fiinţa sa iradierea care să meargă la inima lui Dumnezeu şi la inima celor din jur.

Cine se roagă cu gândul concentrat, cu sufletul încredinţat că Dumnezeu e în faţa lui, se arată convins de cuvântul Mântuitorului că Dumnezeu că Duh e pretutindeni şi deci şi în locul unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între învăţătura că Dumnezeu e Duh şi deci pretutindeni şi între trebuinţa de a te ruga cu toată simţirea, cu duhul.

Desigur, un credincios care se roagă cu duhul dă dovadă că duhul său e înălţat şi încălzit de duhul lui Dumnezeu, că s-a pus prin aceasta în legătură cu Dumnezeu şi că prin puterea duhului dumnezeiesc simte faţă de Tatăl Ceresc căldura iubirii de fiu. Duhul dumnezeiesc ne face vii în rugăciunea noastră, prin el strigăm în rugăciunea noastră cu inima plină de afecţiune către Dumnezeu: „Avva, Părinte” (Rom. VIII, 28). Duhul vine în ajutor neputinţelor noastre în rugăciune.

Dar Mântuitorul ne cere să ne rugăm şi „în adevăr” sau „cu adevărul”. Aceasta înseamnă în primul rând să ştim cum ne rugăm, iar în al doilea rând să ştim ce să cerem în rugăciunea noastră. De câte ori nu întâlnim credincioşi şi mai ales credincioase care nu ştiu cui se roagă şi cer lucruri necuvenite. Dumnezeu, pentru aceştia, nu are o faţă lămurită, e ca o putere oarbă pe care trebuie s-o sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate, lipsite de înţeles ca să ţi se împlinească o poftă oarecare, un interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare, a izbândirii asupra unor semeni, numai ca să te poţi arăta mai tare ca ei. În toate acestea, religia se confundă cu un fel de vrăjitorie şi omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru mântuirea lui.

Crediciosul trebuie să ştie că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Că Tatăl a trimis dintr-o neţărmurită iubire faţă de noi pe însuşi Fiul Său Unul Născut în lume; că acesta a luat trup şi suflet omenesc, că S-a răstignit din aceeaşi iubire faţă de noi, pentru iertarea păcatelor noastre, că a înviat, asigurându-ne şi nouă la sfârşitul timpului învierea pentru vecie; că până suntem pe pământ ne conduce prin Duhul Său cel Sfânt pe un drum de îmbunătăţire şi desăvârşire neîncetată, de iubire de Dumnezeu şi de oameni ca să devenim vrednici de împărăţia veşnică a iubirii.

Acestea trebuie să le ştim şi să le cerem. Să rugăm pe Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi pentru creşterea puterilor noastre sufleteşti spre toate cele bune, ca să ne putem mântui. Să ne rugăm şi pentru sănătatea şi cuminţenia noastră şi a copiilor şi a fraţilor noştri. De asemenea şi pentru pacea şi buna înţelegere între toţi oamenii; să nu ne rugăm pentru izbândirea noastră în plăceri uşoare, în lucruri rele şi nefolositoare, în biruinţa pornirilor noastre de ură, de mândrie şi de invidie împotriva semenilor noştri. Să ne rugăm să fie cu noi duhul iubirii de Dumnezeu şi de oameni, ca să putem răspunde cu iubirea noastră la iubirea lui Hristos Domnul şi să sporim în pace şi comuniunea cu toţi credincioşii şi cu toţi oamenii cu care ajungem în legătură. Căci Duhul Sfânt este puntea de unire între credincios şi credincios, e deschiderea şi voinţa de prietenie şi de bună înţelegere a celui credincios cu orice om, e cel ce dă fiecărui om un alt dar, dar şi pornirea de a folosi darul său spre folosul altora. Duhul e bunul comun al tuturor, e cel în care ne întâlnim şi ne simţim toţi una. Unde este dezbinare şi duşmănie, nu este Duhul. Acolo nu poate fi nici rugăciune adevărată, rugăciune „în duh”.

Se cuvine deci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea „să păzim unitatea Duhului în legătura păcii”, cum spune Sfântul Apostol Pavel (Efes. IV, 3). Rugându-ne „în duh şi în adevăr”, vom putea să simţim tot mai mult ce mare lucru se cuprinde în binecuvîntarea aceluiaşi Sfânt apostol: „Darul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi” (II Cor. XIII).

(Pr. Prof. D. Stăniloae, Glasul Bisericii, nr. 5-6/1966, pag. 377-380)


Categorii

Pagini Ortodoxe, Parintele Staniloae, Preoti si duhovnici romani

Etichete (taguri)

, , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

23 Commentarii la “Suferintele Bisericii si UITAREA INVIERII/ Pr. Dumitru Staniloae: NUMAI CE IESE DIN INIMA MERGE IN INIMA

  1. Nu inteleg de ce se face referire la poetul R. M. Rilke
    Acest poet nu e nici pe departe a fi ortodox, dimpotriva.

  2. @Mihaita:

    Pai, totusi, e doar poet, nu e invocat drept teolog. Oricum, ca fapt divers, Rilke marturisea ca unul din cele mai frumoase momente ale vietii sale a fost un Paste petrecut in Rusia, la chemarea unui prieten. A fost unul din poetii favoriti ai lui Mircea Vulcanescu, care a si tradus din el, si Nicolae Steinhardt.

  3. Cineva a spus: numai ce iese din inimă merge în inimă.

    Din pacate, intre oameni, uneori tindem sa negam cu ratiunea ce simtim cu inima…

  4. “Este El limitat intr-un loc? Nu. Ampla Sa Natura
    Se starneste din ambele tinuturi.
    Cel ce e intelept pana in radacinile salciei
    Este acela care poate impleti crengile cu mai multa indemanare.

    Nu te duce la culcare lasand paine si lapte dupa tine
    Pe masa: acestea invoaca mortii.
    Dar El, exorcistul, se joaca si se intrepatrunde
    Sub blandetea pleoapelor noastre.”

    din Sonete pt. Orfeu, de Rilke, tradus de mine dintr-o publicatie in lb. engleza.

    Cine inspira asemenea versuri? Ca de la Dumnezeu nu cred ca pot sa fie. Sunt de opinie ca Rilke e un “poet” (teolog) bolnav.

    Daca ati vazut articolele parintelui S. Bastovoi in leg. cu poetii romanticii, chiar si Eminescu, etc, cred ca parintele nu ar fi aprobat pe Rilke, cu atat mai mult.

    Aceasta ce am citat mai sus nu e poezie, ci este clar teologie, una falsa.

    Iar “sa transformam Ziua Învierii din Veşnicie în Veşnicie” ma depaseste complet. Imi poate explica cineva si mie?

    Nu vreau sa spun decat, ca am impresia ca este gresit a cita din Rilke si alti poeti: mi se pare ca au un iz gnostic (satanist). Dar pot sa gresesc, de aceea va cer parerea.

  5. @Mihaita:

    Poti gasi o gramada de versete anticrestine sau de influente aiurea si la Eminescu, asa cum ai scris si fratia ta, insa e poetul national ”pe bune” si a fost folosit de preoti, teologi precum si de cei din inchisori.

    Ceea ce este exagerat – chiar foarte – este a il considera pe Rilke satanist si a considera ca o referinta la el inseamna o referinta la un satanist. E complet de neinteles. Chiar nu mai putem sa facem niste diferente?

  6. Si Sf. Grigore din Nazianz (Teologul) a scris poezie (teologica), si suna cu totul altfel.

    Cartea se numeste in engleza “On God and man” by Gregory of Nazianzus sau “Despre Dumnezeu si om”

    traduc din versiunea in engleza ca in romana nu am:

    “Si aceia pe care casatoriile i-au dat vietii, si inca vor da,
    mincinosi, criminali, vicleni, falsi,
    furatori ai lucrurilor altora, violatori ai patului unui strain –
    cine ii poate vreodata numara? Fiindca acesta este un lucru clar
    pentru toti sa vada,
    acesta, ca praful e mai in abundenta decat aurul; de asemenea,
    oamenii cei mai rai sunt mai numerosi
    decat cei buni: deoarece, intr-adevar, ei calatoresc pe cai inegale.
    Deoarece ce este al raului este ca un polei pe pamant si ajuta
    usor la fuga.
    Dar cei buni isi fac drum pe munte. Din acest motiv, atat de mult cat acestia
    exceleaza in bine,
    la fel de mult si cei parsivi se remarca prin numar.
    Daca apoi lasi la o parte: datul de slava prin copii,
    si numirea unei vieti cumplite, tovarasa divinitatii,
    vom termina discutia chiar aici. Poftim, poti avea
    onoarea pentru care se cearta oamenii.”

    Poate nu e Rilke un fir de par de pe coada lui sarsaila, insa cred ca “in mare proportie indus in eroare”, dupa cum se vede din maj. versurilor sale, este o atribuire corecta.
    Este adevar in scrierile sale? Pe ici pe colo. De ce sa ascultam de el?
    Cred ca de la inceput am vrut sa observ, ca a fost o greseala (neintentionata) de a cita din Rilke.
    La fel cum ati gresit si fratia dvs., cand ati afirmat: “Poti gasi o gramada de versete anticrestine sau de influente aiurea si la Eminescu”.
    Versete inseamna paragrafe dintr-un text religios, nu dintr-o poezie de Eminescu.

    Am citit si eu Eminescu, este supranatural, dar doar din pct. de vedere lingvistic; el intrebuinteaza o “magie” a cuvintelor si aceasta seduce dar si duce departe (dupa parerea mea) de Dumnezeu, tocmai prin aceste elemente “anticrestine sau influente aiurea”.

    Deci, cred sincer ca e vorba de o greseala neintentionata (neinformata), in acest text al Pr. Sever Negrescu, in care, dincolo de aceasta exceptie, stralucesc cuvintele scrise de Persoana Sfantului Duh.

    “Chiar nu mai putem sa facem niste diferente?”

    O sa ma intorc la Rilke. Cred ca se vede diferenta.

    “Trebuieste noi atunci, sa rupem prietenia veche
    Cu marii zei, care nu ne solicita favoruri?
    Doar pentru ca tarele otel pe care il forjam nu i-a cunoscut niciodata?
    Si sa cautam pe unde se afla acestia, pe o harta?
    Acesti prieteni in imensitatea lor, – acestia ce primesc pe mortii nostri, –
    Nu deranjeaza in nici un moment, rotitele noastre.”

    din Sonete pt Orfeu, Nr. 24

    Si vedeti ca pana si de la Eminescu la Rilke, e distanta foarte mare.

  7. @Mihaita:

    Cine a spus sa ascultam de Rilke? Nu e citat ca autoritate, ci ca poet, ca ceva expresiv, sugestiv. Nu e nimic gresit, fie intentionat, fie neintetionat, in acest procedeu. Cel mult il putem citi pe Rilke, asa cum si tinerii Sfantului Vasile cel Mare ii citeau pe poetii si scriitorii pagani luand, ca albinele, ce era bine si lasand la o parte ce era rau.

    Are rost sa facem acum exegeza pe versurile lui Rilke? 🙂 Evident ca acele versuri sunt metaforice, ca Rilke nu credea nici in zei si ca nici cititorii lui. Si are vreo 12 volume de poezii, “doar”, iar aici sunt cateva strofe. Oricum, daca tot ai insistat, iata si marturia sa asupra Pastelui petrecut la Moscova:

    “Am avut o singura data Paste, asta a fost in noaptea aceea lunga, neobisnuita, uimitoare, emotionanta, cand se imbulzea tot poporul si cand Ioan Veliki imi batea in intuneric bataie dupa bataie. Acela a fost Pastele meu si cred ca imi ajunge pentru toata viata” (Ivan Veliki era marele clopot de la Kremlin).

  8. Biserica sufera, madularele trupului lui Hristos sufera. Pacat ca noi nu avem intelepciunea de a face din aceste suferinte – pe care oricum nu o putem evita – trepte catre Cer.
    Parintele Gheorghe Calciu spunea ca Hristos nu a venit in lume ca sa ne scape de suferinta, ci ca sa sfinteasca suferinta noastra.

    http://www.librariasophia.ro/carti-suferinta-ca-binecuvantare-calciu-dumitreasa,-gheorghe,-pr.-so-2342.html

  9. Dacă un autor nu se apropie prea mult de credinţă nu înseamnă că tot ceea ce scrie este de aruncat. Elocvent exemplul dat de admin, al părintelui Nicolae Steinhardt, cărturar de o erudiţie incontestabilă, care a reuşit să discearnă sclipiri ale înţelepciunii şi duhului creştin în fel şi fel de opere artistice, ale unor autori de pretutindeni şi din epoci diverse, dovadă stând nenumăratele citate cu care şi-a presărat scrierile. Părerea mea este că a cădea în purism este o ispită de-a dreapta. Să nu uităm că iubirea de frumos poate fi, pentru mulţi, un început al căutării lui Dumnezeu şi al unei sincerităţi profunde. Iar poezia este un lucru profund şi o dovadă a căutărilor fremătânde şi frământate, chiar şi atunci când nu este imn creştin.

  10. @mihaita

    Nu inteleg de ce se face referire la poetul R. M. Rilke

    Fara a vrea sa pelungesc discutia despre Rilke 🙂 incerc sa raspund la intrebarea Dvs. si iata ce spune de fapt Pr. Sever Negrescu:

    “Vieţaşi ai acestei lumi, alte sărbători ne cotropesc pentru a ne face să le uităm pe cele bisericeşti. Ziua Europei, Ziua Mediului, Ziua Femeii, Ziua Presei, Ziua Bărbatului, Zilele Cetăţii cutare etc. ne împiedică să transformăm Ziua Învierii din Veşnicie în Veşnicie, cum ar spune poetul R. M. Rilke, chiar prin suferinţele Bisericii, suferinţe care ar trebui să fie, în primul rând, suferinţele noastre.”

    DACA PANA SI RILKE (ce nu era un model de crestin!) intelegea (poate chiar simtea) totusi asta – adica modul in care ne departeaza diversele “sarbatori” lumesti de Ziua Vesniciei (in fond despre asta e vorba, de Vesnicie) prin uitarea suferintelor continue ale Bisericii (care ar trebui sa fie SI ale noastre, ca fii ai Ei si madulare ale Sale!!), prin trecerea cu usurinta peste ele, obisnuiti fiind sa ne “omoram” timpul (ce crunta opozitie cu Vesnicia!) cu “alte” evenimente – va dati seama cat de jos suntem noi, care NICI MACAR aceasta n-o mai pricepem??

    Eu cred ca despre asta e vorba.

    Iertati!

  11. De unde avem noi certitudinea ca Rilke, participand (inteleg din ce spuneti) cu privirea si cu auzul numai, la traditia ortodoxa, nu a fost influentat in mod negativ (precum sunt influentati, de exemplu, cei care aud rugaciunea “Tatal nostru” si se hotarasc ei, asa pe nepusa masa, sa o spuna invers, stiti la cine ma refer). Dar a fost influentat negativ, dupa cum reiese din versurile care fac referile la “El” samd. Din cele 12 volume de poezii ale lui Rilke despre care imi spuneti, toate fac referire la realitate, nu? Cu alte cuvinte, noi, citind versurile, le raportam pe acestea la realitatea pe care o cunoastem. Deci chiar si daca nu se refera direct la “credinta”, la “Dumnezeu” sau la “dumnezei”, toate versurile acestui poet ne influenteaza negativ (DACA le dam atentie si le “credem” si mai ales DACA le citam ca sfat ortodox(!)); daca ne influenteaza pozitiv, as vrea sa vad si eu un asemenea vers sau un citat ca exemplu, in afara de “să transformăm Ziua Învierii din Veşnicie în Veşnicie”, care poate, se raporteaza corect la Rilke (inteleg ca a avut parte de un singur Paste, observat de “departe”), dar se pare evident ca nu se poate aplica si la noi; nu inteleg cum putem avea incredere in Rilke, a se juca cu cuvinte atat de mari precum Inviere si Vesnicie.

    Tot asa, am mari dileme si atunci cand Dan Puric face referire la scrierile poetului Rumi (posibil ca Rumi a fost stramosul lui John Lennon, ca prea zice ca nu e nici crestin nici budist nici etc, (imagine no religion) el doar “este”) si la alti cativa. Unde se poate pune limita? Ca sa nu merg prea departe (citand mai stiu si eu ce versuri de prin Aleister Crowley), putem sa citam, de ex, niste versuri precum:

    “Atat de aproape, fara importanta cat de departe,
    Nici ca s-ar putea afla de inima mai aproape,
    Intotdeauna sa avem credinta in cine suntem noi,
    Si nimic altceva nu are insemnatate.

    Niciodata nu am fost mai deschis,
    Viata e a noastra, alegem calea noastra,
    Toate aceste cuvinte nu sunt vorbe goale,
    Si nimic altceva nu are insemnatate.”

    Nothing else matters, Metallica 🙂

    Asemenea versuri, ca si multe altele cred ca slabesc credinta dreapta daca le acordam atentie si credinta, fiindca la o citire atenta ne dam seama ca cel ce a scris aceste versuri, ca toti poetii, ne vorbeste din punctul de vedere al unui zeu, ne da niste instructiuni.

    “… un autor nu se apropie prea mult de credinţă”

    Fiecare om se apropie de o credinta, de fapt traieste in plinul ei, insa se deosebeste de ceilalti oameni, prin felul credintei sale. Am impresia ca daca, spre exemplu, un budist crede in reincarnare, el probabil se va reincarna, sau cel ce crede in vijnu se va duce la zeul acela cu chip de elefant si va petrece cu el, daca asta a crezut. De unde sa inceapa sa il vada pe Hristos, daca el asteapta intampinarea elefantilor si lucrurilor care noi stim ca nu se potrivesc Lui Dumnezeu? In mod sumar, e posibil ca fiecaruia, cu ce crede acum si cu credinta sa, acelea ii vor fi restituite mai tarziu.

    Realitatea noastra din ce intelegem noi a fost conceputa ca un sistem de indumnezeire – in primul rand pentru ingeri, si apoi pentru copii(!) ai (nu pentru copii(!) ale) lui Dumnezeu – ceea ce nu e lucru mic, de aceea este si foarte greu a infaptui acest lucru, a te apropia de Dumnezeu, prin credinta dreapta. Celelalte credinte sunt nedrepte si au efecte contrare, sau merg impotriva regulilor acestui sistem, ele sunt credinte de dezdumnezeire (vezi de ex. credinta in Stephen Hawking, care este intr-adevar, o credinta, deoarece majoritatea celor care dau dreptate teoriilor lui Hawking nu le cunosc si nu le inteleg, nici macar 2%). Ma gandisem la un moment dat ca, vezi Doamne toate popoarele si toti oamenii, vor fi judecati la sfarsit, prin ortodoxie. Adica, chiar si cel care nu a avut credinta dreapta, ar fi fost judecat considerandu-se cum si-ar fi petrecut viata sa, daca ar fi avut botezul ortodox, biserica etc, tot tacamul ortodox la dispozitie. Dar, nu este posibil asa, deoarece este necesara intemeierea unei compatibilitati imense intre cine suntem noi si Cine este Dumnezeu gandindu-ma la ce spunea Sf. Vasile cel Mare: “Nimica nu este cu noi, asa cum este cu Dumnezeu”. (din cartea “On the holy spirit” – “Despre Sfantul Duh”). Deci recunoastem ca suntem inconjurati de mult “praf”, iar a fi ortodox, intelegem ca se refera la a fi “ales”, asa cum are acest cuvant sens in Scriptura. Daca sunt “plangeri” in legatura cu acest aspect, trebuiesc raportate la regulile de indumnezeire (aflate in Biserica).

    Problema mea, a fost cu citatul din Rilke si altii, in cadrul unui sfat ortodox. In alte conditii, da, putem sa ne ducem ca albinele pe la fagurii pagani care nu sunt cu miere cunoscuta, ca ai nostri; exista riscul mare, daca suntem slabi, sa ramanem impotmoliti in ceea ce vom gasi in acei faguri.

    Transmit toata increderea si respectul pt. fratia lui admin si lucrarea sa de buna credinta; de pe razbointrucuvant am invatat multe multe lucruri prea-bine scrise si adevarate; site-ul dvs. este unic si va multumesc.

  12. @Florin M.

    Deci cu toata smerenia cuvenita Parintelui Negrescu, am vrut sa aflu de la fratiile dvs. daca ar fi potrivit, cel putin, sa avem semne de intrebare in legatura cu utilizarea textelor antiortodoxe si a celor neortodoxe in cadrul contextelor de indrumari ortodoxe. Cred ca inteleg ce vreti sa spuneti despre intrebuintarea in buna credinta, a acelui citat (să transformăm Ziua Învierii din Veşnicie în Veşnicie), dar iarasi sunt greu de cap si nu inteleg ce asa mare si profund lucru se afirma, prin acest text. Nu avem atatea (sute de mii poate) de texte ortodoxe? Nu este ortodoxia de sine statatoare, atotsuficienta si singura adevarata? Are ea oare nevoie de completari din afara? Ideea e ca, daca ai la dispozitie o intindere imensa de ape vii, ale scrierilor ortodoxe, care stralucesc din punct de vedere al capacitatii, al calitatii etc., de ce sa te duci la o balta saracacioasa, sa iei apa statuta de acolo? Pentru baut, nu?

    Dumnezeu a creat vesnicia in 6 zile, care de fapt inseamna miliarde de ani si chiar o “alta” vesnicie, avand in vedere ca timpul nu exista inainte de a fi creat; Dumnezeu are vesnicia pe undeva “pe la degetul mic”, si ca atare sunt de parere ca nu trebuie scris acest cuvant cu V mare. E gresit si neadevarat.

    Se opreşte!… Zguduie pământul! Şi cu privirea Lui aruncă spaima printre neamuri! Munţii cei din veac se desprind din locul lor, colinele străvechi se smeresc şi pier sub paşii veşniciei Sale.

    Are El, pe vesnicie, la Degetul Mic, de la Picior. Si nu o are, cu V mare.

    Cu atat mai mult nu sunt de acord cu, si ma duce cu gandul, cuvantul “Ziua”, scris in mod eronat, cu majuscula, la anumite texte, apartinand unor organizatii sectante, dintre cele mai inraite.

    Oare nu asa ne facem raul noua insine, fiind neatenti si lasand sa treaca neobservate, o multime de lucruri aparent simple, inofensive si nesemnificative – insa in fond rele – catre structura receptivitatii si a credintei noastre?

    “cat de jos suntem noi, care NICI MACAR aceasta n-o mai pricepem??”

    Daca omul “a fost micsorat cu putin fata de ingeri”, aceasta inseamna ca ingerii au prioritate in cadrul creatiei, si mantuirea ingerilor e mai importanta decat a noastra. Insa omul, intr-adevar, acum, se naste, si mai micsorat, pentru ca el a fost si nu mai este aproape de ingeri, ca atunci, pe cand se afla in gradina raiului. Dupa ce suntem alungati de acolo, unii oameni ajung mai jos si decat animalele. Toti oamenii ar pica testul acesta, al ascultarii sau neascultarii de Dumnezeu sau de sarpe in gradina raiului, de aceea nici nu ne nastem in rai ca inainte, pentru ca Dumnezeu s-ar plictisi sa ne alunge de acolo, pe fiecare in parte; deci pozitia coborata, o meritam; dar dupa cum stim, acum ne propune mantuirea, in alt fel; dar unul singur.

    Iar Rilke, a fost uitat, daca nu de noi, de catre sinele sau; nu-si va mai aduce aminte de nimic, din ceea ce a insemnat el vreodata. Iarasi: regulile exista, pentru a defini o anume functionalitate, in vederea unui rezultat clar; regulile exista.

  13. @Mihaita:

    Nu credem ca ca prelungirea discutiei mai are sens. S-au facut cunoscute mai toate nuantele posibile. Nici nu intelegem insistenta – procedeul de a cita din poeti/filosofi/istorici ne-ortodocsi a fost folosit mereu, din vechime pana in zilele noastre. Asta pentru ca exista o conventie a textului scris, sau a retoricii, care arata limpede ca citatul respectiv nu e de autoritate, ci pentru ilustrarea mai plastica a unui fapt/gand.

  14. Mihaita:”Deci cu toata smerenia cuvenita Parintelui Negrescu, am vrut sa aflu de la fratiile dvs. daca ar fi potrivit, cel putin, sa avem semne de intrebare in legatura cu utilizarea textelor antiortodoxe si a celor neortodoxe in cadrul contextelor de indrumari ortodoxe.”

    Cred ca ati vrut sa ziceti cu toata cinstea, nu cu toata smerenia.
    Nu este deloc potrivit sa avem semne de intrebare referitor la ce va preocupa asa de tare. Este permisa uneori chiar si cate o gluma in predica ortodoxa, cu atat mai mult referiri la texte neortodoxe. Cat despre scrieri “antiortodoxe” deja exagerati dvs.
    In Patericul egiptean, niste frati se ostenesc pana la avva Antonie ca sa ia cuvant de folos si se smintesc de ce vad/aud la acesta (scuze, nu-mi mai aduc aminte ce anume facea/zicea avva). Pentru ca i-a simtit cu duhul ca l-au judecat gresit, acesta le-a zis: fiilor, daca tii tot timpul arcul incordat, s-ar putea sa se rupa sfoara.

  15. “smerenia cuvenita Parintelui Negrescu”

    Prin asta am vrut sa stabilesc in mod clar, nevrednicia si supunerea mea, fata de Parintele Negrescu, si fata de ce ar comenta Parintele, in legatura oricare din afirmatiile mele. Si cu toata cinstea, sigur, cum spuneti, dar asta nu are legatura cu contextul intentionat.

    Fara sa o mai lungim inutil, inchei spunand ca pentru mine a fost vorba doar de o intrebare, cu multa logica, la care nu stiu acum raspunsul (ceea ce cred ca e bine, deoarece inainte de a va intreba si a ma consulta cu dvs., il stiam sigur).

  16. Hristos a inviat, Mihaita!

    Poate ca uneori-citarea unor surse neortodoxe in discutiile si argumentarile intra-ortodoxe induce si aceasta stare de incertitudine a intelegerii a ceea ce a vrut sau a avut celalalt de transmis catre mine ori catre altii, dar asta nu demonstreaza decat starea noastra decazuta in care percepem aproximativ pana si limbajul in care avem a ne comunica ceva.

    De aceea, rezolvarea acestei probleme nu rezida pe acest nivel ci pe unul superior. Pe acest nivel, zicem si noi ca rabbi: si tu ai dreptate (Mihaita), si tu ai dreptate (admin). Pai si ce am facut atunci? Nimic aici, de aceea nivelul superior ne scoate din “criza”, iar acesta este nivelul duhovnicesc. Adica, mai de-aproape spus, sa percep ce-mi vine de la celalalt in Duh si Adevar (nu despre asta vorbim, pana la urma?) si sa las pe bunul Dumnezeu sa ma lumineze. Caci daca ce aud este vector al binelui imi va folosi, iar daca este vector al raului tot imi va folosi, Dumnezeu aneantizand raul pentru buna mea credinta. Caci in Dumnezeu toate imi sunt de folos.

    Si by the way, alea 6 (sase) zile, chiar au fost sase zile de 24 (douazeci) si patru de ore actuale, ori Hexaimeron-ul Sf. Vasile cel Mare (vezi la parintele Serafim Rose) n-ar mai fi valid? Asta o stia si parintele Cleopa de la stana de oi…. Iar micsorarea “cu putin fata de ingeri” (psalmul 8), intr-o aratare mai inalta a sensului, face de fapt referire, in mod pro(o)rocesc, la chiar Mantuitorul Iisus Hristos (Fiul Omului). Altfel, om fi noi micsorati cu putin fata de ingeri in starea decazuta in care ne aflam, au nu insa omul (Adam-Eva) fost-a dintr-u’nceput cununa creatiei?

    Altfel, bucurie si mantuire la toata lumea!

  17. Pingback: CAND IZVORUL VIETII DEVINE SETE PENTRU CEL IUBIT: "Fiecare lacrima varsata pe pamant curge prin ochii lui Hristos"/ SFANTUL IOAN CEL NOU DE LA SUCEAVA - managaiere si intarire pentru A NU NE LEPADA DE HRISTOS in primejdii - Razboi întru Cuvânt
  18. Pingback: DUMINICA SAMARINENCEI. Predici audio si video despre SETEA DUPA APA VIE A VESNICIEI, A DUHULUI SFANT: “Apa cea vie se afla intotdeauna si numai pe calea cea stramta” -
  19. Pingback: LA FANTANA LUI IACOB, PE CALEA INTALNIRII VII CU DUMNEZEU/ Hristos si proscrisii lumii/ SINGURATATEA PRINTRE OAMENI SI APARATE – DRAMA SI FLAGELUL VREMII NOASTRE/ Parintele Nichifor Horia despre lucrarea vie a lui Dumnezeu in noi prin Taine. DE UNDE
  20. Pingback: “DACA AI FI STIUT DARUL LUI DUMNEZEU…” – Predici patrunzatoare (si audio) la Duminica samarinencei: “MULT MAI VREDNICI DE COMPATIMIT SUNTEM NOI, CRESTINII, care nu stim pretul sufletului nostru nemuritor si-l vindem pentru de
  21. Pingback: INTALNIREA CU HRISTOS. Parintele Zaharia despre LUCRAREA PLINA DE DELICATETE SI SMERENIE A LUI DUMNEZEU cu care cauta sa ne imbie sa dorim, sa primim si sa putem pastra APA CEA VIE A DUHULUI: “Ca să tămăduiască rănile femeii samarinence, Domnul
  22. Pingback: “Vrei să mântuiești un alt om care trăieşte în păcat? OFERĂ-I UN MOD DE A NĂDĂJDUI. Să creadă că poate să facă ceva bun şi că are ceva bun înlăuntrul său”. CUM SA CREĂM PREMISELE LUCRĂRII LUI DUMNEZEU CU NOI? | Cuvântul
  23. Pingback: SETEA | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare