“DACA AI FI STIUT DARUL LUI DUMNEZEU…” – Predici patrunzatoare (si AUDIO – Parintii Nichifor, Hrisostom Radasanu, Mihai Aldea) la Duminica samarinencei: “Noi, care întrerupem legătura noastră cu El, ce mare putere pierdem!”

10-05-2015 ~~Sublinieri~~

“… acesta trebuie să fie strigătul creştinilor de astăzi, expuşi atâtor pericole, loviţi de atâtea dureri, doborâţi de atâtea lupte şi răniţi de numeroase înfrângeri…”

“MULT MAI VREDNICI DE COMPATIMIT SUNTEM NOI, CRESTINII, CARE NU STIM PRETUL SUFLETULUI NOSTRU NEMURITOR SI-L VINDEM PENTRU DESERTACIUNILE VIETII”

Doxologia:

Predică la Duminica a V-a după Paşti – a Samarinencei – IPS Irineu Pop-Bistriţeanul

Suntem în comuniune cu Hristos pentru că avem „apa vieţii”

Dreptmăritori creştini,

Duminica de astăzi face pomenirea femeii samarinence. Venind să scoată apă la fântâna lui Iacob din orăşelul Sihar, aceasta L-a întâlnit acolo pe Iisus, Care a intrat în discuţie cu ea. Domnul i-a cerut femeii apă de băut şi fiindcă ea L-a refuzat la început, El i-a zis:

„Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel Ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie” (In. 4, 10).

Apa de care vorbeşte Mântuitorul nu-i băutura aceasta naturală, care se află în izvoare, râuri şi fântâni, ci harul dumnezeiesc, a cărui putere transfigurează minunat sufletul omenesc şi întreţine viaţa noastră, dându-i plinătatea sensului adevărat. Cine primeşte această „apă vie”, Îl posedă pe Hristos Însuşi, singurul Care poate potoli setea noastă după fericire, dorul nostru după cer.

Iubiţi credincioşi,

Numai Hristos, Adevărul personal, ne oferă adevărata libertate, aşa cum afirmă David Strauss:

„Omenirea, în desăvârşirea vieţii sale interne, este legată de Iisus Hristos mai mult decât de oricine altul”.

Purtând jugul lui Hristos, te simţi legat de El, pentru că-I îndeplineşti voia, fapt care îţi aduce bucurie şi fericire, precum arată scriitorul rus Lev Tolstoi.

Cu câtva timp în urmă, la emisiunea televizată realizată de David Frost, Hugh Hefner, editorul revistei Playboy a fost intervievat şi i s-a pus următoarea întrebare:

„Hugh, acum că ai tot ce-şi poate dori un om – faimă, succes şi femei – ce ţi-ai mai dori?”.

A urmat o pauză lungă, în timp ce camera revenea asupra lui Hefner. Apoi, el a răspuns încet:

„David, aş da tot ce am ca să descopăr… adevărata dragoste”.

Hefner avea tot ceea ce lumea putea oferi. De fapt, el şi-a investit viaţa în ceea ce societatea noastră numeşte „dragoste”. Dar, în final, el nu a descoperit adevărata dragoste. Cum poate s-o aibă cineva fără Dumnezeu?

Toate ofertele acestei lumi nu ne satisfac deplin. Lumea ne dă pentru potolirea setei noastre burdufuri de apă, vase sărace cu apă puţină, care în curând se golesc şi nu ţin. Averea ne robeşte şi tulbură somnul. Plăcerea aduce dezgust şi suferinţă. Puterea şi onorurile omeneşti sunt nestatornice ca visele, se şterg ca fumul.

„Butoi spart este ocuparea cu plăcerile lumeşti” – zice Sfântul Grigorie de Nyssa.

Iar Iisus a spus femeii samarinence că

„oricine va bea din apa aceasta va înseta iarăşi”.

Pe când bucuria împlinirii voii lui Dumnezeu ţine neîncetat:

„Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac” (In. 4, 14).

În Hristos se realizează „năzuinţa noastră profundă după comuniunea cu Dumnezeu… şi prin aceasta, după viaţa eternă întru fericire”, cum arată părintele Dumitru Stăniloae.

Hristos ne spune:

„Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (In. 15, 5).

O mlădiţă nu este bună la nimic dacă este separată de trunchi, de viţă, căci nu rodeşte şi riscă să devină o creangă uscată, pe care oamenii o vor călca în picioare sau o vor arunca în foc.

Fiecare din noi e o mlădiţă care trebuie să fie legată de Hristos – „Viţa” cea adevărată şi trebuie să poarte jugul Său. În acest fel, Hristos va pogorî viaţa Sa în viaţa fiecăruia din noi, într-un fel sau altul, atât în procesul ei interior – sfinţirea –, cât şi în purtarea noastră exterioară.

Domnul ne-a îndemnat să rămânem în legătură cu El, dacă dorim să beneficiem de toate darurile Sale:

„Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân întru voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă” (In. 15, 7).

Trebuie neapărat să fim în Domnul Hristos, pentru a trăi pentru El şi trebuie să rămânem în El, pentru a ne putea bucura de această făgăduinţă. A rămâne în Domnul înseamnă a nu-L părăsi niciodată pentru vreo altă dragoste şi a rămâne cu El într-o legătură vie, strânsă, de bună voie. Ramura nu este numai lângă copac, ci chiar primeşte de la el viaţa şi rodnicia ei.

Orice credincios autentic rămâne cu adevărat în Domnul Hristos, dar aceste cuvinte au un înţeles mai înalt, la care trebuie să ţintim mai înainte de a putea câştiga puteri nelimitate înaintea „tronului harului”.

Cuvintele „cereţi ceea ce voiţi” sunt pentru unii ca Enoh, care a umblat cu Dumnezeu 300 de ani, pentru unii ca Apostolul Ioan, care se odihnea pe pieptul Domnului, pentru aceia a căror legătură cu El este neîntreruptă.

Întreaga noastră fiinţă trebuie să fie lipită de Domnul, aceasta fiind o condiţie fără de care ar fi primejdios să credem în împlinirea acestei făgăduinţe. Ea este dată acelora a căror deviză în viaţă este:

„Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20).

Noi, care întrerupem legătura noastră cu El, ce mare putere pierdem!

Dacă dorim să fim puternici în cererile noastre, trebuie ca Domnul să rămână în noi şi noi în El.

Când i-a chemat Domnul, cei dintâi Apostoli se găseau lângă barcă, cârpindu-şi năvoadele. Iisus le-a spus să-L urmeze şi ei, imediat, lăsând totul L-au urmat.

Iar noi, care dorim să-i imităm, se întâmplă câteodată că nu reuşim să abandonăm tot. Ne rămâne o afecţiune la inimă, o eroare în viaţa noastră, pe care nu voim să le suprimăm, pentru a le oferi Domnului. Grija cea mare pe care trebuie să o aibă un ucenic al lui Hristos este aceea de a-şi mântui sufletul. Căci, după cuvântul Său, de am câştiga întreaga lume, cu toate bogăţiile şi plăcerile ei şi de am pierde sufletul, totul am păgbuit (cf. Mc. 8, 36). Ar fi mare păcat!

Iisus a zis samarinencei:

„Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel Ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie” (In. 4, 10).

De-am cunoaşte şi noi creştinii cât de mult pierdem când ne ţinem departe de casa lui Dumnezeu, de Biserică, de unde se revarsă valuri de apă vie, atunci n-am neglija atât de uşor datoriile pe care le avem faţă de sufletul nostru.

Când cei dintâi europeni au ajuns în America, au făcut mari afaceri cu locuitorii noului continent. Cu lucruri ieftine au pus mâna pe comori imense. În schimbul mărgelelor din sticlă, a unor oglinzi mici, au cumpărat aur, argint, pietre preţioase.

Explicaţia este că băştinaşii aceia nu ştiau valoarea colosală a bijuteriilor lor. Mult mai vrednici de compătimit suntem noi, creştinii, care nu ştim preţul sufletului nostru nemuritor şi-l „vindem” pentru deşertăciunile vieţii prezente: unul pentru avere, altul pentru plăcerile desfrâului, unul pentru că moare nepregătit, neîmpăcat cu vecinul, altul pentru slavă deşartă.

De la Sfântul Ioan Iacob din pustia Iordanului ne vine îndemnul să-L căutăm mai întâi pe Păstorul cel bun, pe Hristos şi să ascultăm glasul Său, care ne grăieşte astfel:

„Cauţi slavă şi puteri/Ca să ai neîncetat?/Eu sunt Domn puterilor/Şi al slavei Împărat./La averi fără sfârşit/Dacă poate ai râvnit,/Eu sunt veşnic dătător/Bunătăţilor din cer”.

Prin legătura intimă cu Hristos, harul dumnezeiesc sporeşte în noi, topeşte gheaţa păcatului, luminează adâncul umbros al fiinţei noastre şi înfrumuseţează viaţa noastră spirituală.

Aceasta s-a întâmplat lângă fântâna din Sihar cu femeia samarineancă, care, cum ne spune tradiţia, se chema Fotinia, adică Luminătoarea. Renăscută duhovniceşte, se eliberează de robia patimilor, nu mai slujeşte trupului, ci devine propovăduitoare a lui Hristos şi luminătoarea celor din cetatea sa.

Tradiţia ne mai spune că, devenind mamă, a avut şapte copii şi a murit de moarte martirică, pe vremea împăratului roman Nero. Aşa s-a unit ea cu Mirele divin pentru veşnicie, arătându-ne nouă cum, prin gustarea din apa cea vie, se poate schimba din temelie viaţa noastră, şi sufletul nostru poate deveni capodoperă a eternităţii fericite.

Iubiţii mei,

Când Domnul vine în inimile noastre, aduce cu El apa vieţii şi splendorile Împărăţiei Sale. Dacă bem din această apă nu numai că primim satisfacţie imediată, dar putem avea asigurarea că, într-o zi, Iisus va veni să ne ia într-o ţară unde niciodată nu vom îmbătrâni, unde nu vor fi riduri şi cărunteţe, nici durere şi suspin. Aceasta e ţara „tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte”, cum arată basmele româneşti.

Auzind acestea, oare, nu dorim să bem şi noi din apa vieţii, care îi converteşte pe păcătoşi, îi vindecă pe cei bolnavi, îi întăreşte pe cei slabi, îi mângâie pe cei muribunzi şi dă tuturor salvarea şi viaţa, dăruite nouă de Hristos prin moartea şi Învierea Sa?

„Dă-mi să beau!”.

Acesta trebuie să fie strigătul creştinilor de astăzi, expuşi atâtor pericole, loviţi de atâtea dureri, doborâţi de atâtea lupte şi răniţi de numeroase înfrângeri. Răspunsul la acest strigăt poate fi primit în Biserică, Fântâna nesecată a darurilor dumnezeieşti.

Adresându-se lumii noastre, care a devenit un pustiu arid şi un pământ însetoşat, Hristos Domnul grăieşte:

„Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In 7, 37-38). Amin.

***

Predici audio ale Arhim. Nichifor Horia la Duminica a cincea dupa Pasti (a femeii samarinence):

CUM SE DESCOPERA DUMNEZEUL OMULUI, INVIINDU-L?

2015

– “Dumnezeu Se adreseaza adancului acelui om. Din aceasta intalnire invatam si noi sa cercetam ADANCUL OMULUI. La suprafata, de multe ori, traim viata aceasta cu frecusurile ei, cu certuri inerente, cu neintelegeri, cu indreptatiri, dar dincolo de aceasta, exista un adanc al omului care se vrea inteles, se vrea crezut, se vrea marturisit si impartasit… Atunci cand vom intelege sa ne bucuram de om in adancul lui, atunci, intr-adevar, vom putea spune si noi ca Hristos este in mijlocul nostru, dupa cuvantul: “Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, voi fi si Eu in mijlocul lor“. Dar “unde sunt doi sau trei…” cu simtire si cu intelegere, cu credinta adanca si cu aceasta bucurie a intalnirii cu Hristos…”

– “Dumnezeu a ales-o pe samarineanca pentru ne-viclenia gandurilor ei. De multe ori cand ne apropiem de cineva, gandul nostru are si un inteles lumesc, duplicitar: <<Cam ce ar vrea sa auda, cam cum as putea sa-i castig increderea, cum as putea sa par mai bun?>>. Ne-am invatat de prea multe ori sa ne facem frate cu dracul pana trecem puntea, sa ne schimbam faţa dupa cum bate vantul. In aceasta femeie lucrurile erau mai limpezi, in simplitatea lui “ceea ce-ti este DA, sa fie DA, si ceea ce-ti este NU, sa fie NU”. Cu alte cuvinte, sa nu fii cu doua feţe, sa ai o transparenta. Si unui asemenea suflet care, in adancul lui, este limpede, i Se poate deslusi chipul lui Hristos ca in apa unei fantani curate. De aceea i Se descopera Dumnezeu…”

– “Hristos cauta pe om [cu delicatete] si-l vindeca pe om, cand omul ii arata de bunavoie cele ale sale. Cand insa omul se ascunde, Dumnezeu nu forteaza, nu “badaraneste” cu omul”.

– “De multe ori, noi una gandim, altfel privim si alta spunem. Folosim trupul ca pe o masca prin care sa ne cosmetizam privirea, glasul, gandirea, ca lupul cel rau care isi asculte glasul pentru ca vrea sa para mielusel. De multe ori, spunem ce vrea omul sa auda de la noi, ca sa-i castigam cu viclesug increderea, ca sa castigam un interes al nostru. Toata viata noastra trebuie sa se schimbe, sa se curete de mastile pe care ni le punem, sa se curete de necredinta si viclenia sa, sa putem spune da-ului DA si nu-ului NU“.

***

2012:

– “Dumnezeu Se descopera celor ce au inima curata si cauta adevarul (…) fara viclesug, fara rastalmaciri, fara interpretari. Hristos Se descopera (…) cu delicatete si cu gingasie, in chip firesc, fara sa sperie pe om. Astazi Se decopera unei femei simple, fara sa o inspaimante, fara sa o cutremure, dezvaluindu-Se treptat pe masura ce ea poate sa inteleaga [cine este El]”.

– “Cand nu ne inchinam singurului Dumnezeu adevarat, atunci, fara sa stim, avem partasie cu insusi diavolul. Dupa cum spune psalmistul David: “toti dumnezeii neamurilor sunt draci“, pentru ca dracul, sub chipul inchinarii lui Dumnezeu, incearca sa-si creeze un cult al lui. Astazi auzim cu totii despre satanisti – cum oameni care, imprumutand ritualuri din credinta cea adevarata, incearca sa slujeasca lui Satan. Astazi, in ratacirea cea mai de pe urma in care traim, oamenii ajung pana la cea mai de pe urma nebunie. Pe vremea aceea, oamenii n-ar fi slujit de bunavoie cu niciun chip lui Satan, dar in ratacirea lor slujeau idolilor”.

– “Femeia – onesta in adancul ei, fara atatea masti pe care noi ni le punem ca sa ne protejam si ca sa parem altfel. Sufletul femeii – neintortocheat, necosmetizat – asa cum il aveau carturarii si fariseii…”

– “Dumnezeu ne cheama sa fim atenti la toti cei care ne vorbesc, ca prin tot omul Dumnezeu ne poate vorbi […] Evanghelia de astazi ne cheama sa fim atenti la fiecare cuvant, la fiecare vorba pe care o adresam celuilalt. De multe ori, plini de ingamfare, plini de parere de sine, refuzam sa vorbim, refuzam sa spunem ce gandim”.

– “In momentul cand Dumnezeu Se descopera sufletului, Dumnezeu se face cunoscut in chip firesc. Adevaratele revelatii il fac pe om de nezdruncinat. Asa au loc marile convertiri, asa au plecat multi oameni la manastire, asa au ajuns multi oameni sa-si dea seama pana la capat de desertaciunea acestei vieti – pentru ca Dumnezeu le-a luminat inima”.

– “Inchinarea ‘in duh si in Adevar’ – adica, iesind din prejudecatile tale, din cosmetizarile tale, din intelesurile tale inguste si dorind din toata inima sa slujesti lui Dumnezeu. Nu inseamna sa faci abstractie de trup, sa nu faci metanii, sa nu postesti, ci sa traiesti toate in adanc“.

– In orice loc ne putem intalni si noi cu Dumnezeu, daca ne rugam cu credinta, pentru ca El vrea sa Se descopere noua. Sa-L cautam si sa stim ca-L vom afla, daca ne vom apropia cu inima plina de credinta, de adevar si de durere de El”.

– “Evanghelia ne cheama sa nu ne poticnim in Dumnezeu, chiar si atunci cand raspunsul Lui este altfel decat ne asteptam noi”.

“Dumnezeu Se apropie cu delicatete de noi. Omului celui simplu i Se descopera pe masura intelegerii lui, in chip firesc, cautand de la el inima smerita, inima primitoare de Dumnezeu. […] Omul, cand se intalneste cu Dumnezeu, asa cum fierul se inroseste in foc, se inroseste si el in lumina Duhului Sfant si devine alt om. Evanghelia ne cheama sa devenim si noi ca femeia samarineanca, lasand la o parte galetile grijilor si fricilor noastre si cunoscand ca Dumnezeu a venit printre noi in chip smerit, a venit sa ne descopere ca nu suntem singuri, ci este “cu noi pana la sfarsitul veacurilor”…”

***