SETEA

6-05-2018 Sublinieri

(desen de Gabriela Mihaita David)

Oamenii umblă după făcători de minuni – fie ei şi vrăjitori. Dar vă spun că minunea cea mai mare e înnoirea vieţii tale pe temelia ei Iisus Hristos; e încreştinarea voinţei tale: asta-i minunea cea mai mare, care ne stă cu adevărat la îndemână şi ni s-a dat nouă poruncă: „înviaţi pe cei morţi!” După învierea TA tânjeşte Iisus” (Părintele Arsenie Boca).

***

Duminica femeii samarinence

Apostol: Fapte 2,19-26; Evanghelie: Ioan 4, 5-42

Astăzi este Duminica a cincea după Paşti. Deşi fo­losim termenul „Rusalii” astăzi anume pentru sărbătoarea din a cincizecea zi după Paşti, în care se face amintirea pogorârii Duhului Sfânt, termenul „Rusalii” are ca sens originar şi încă primordial întreaga perioadă de cincizeci de zile de după Paşti, cincizeci de zile în care săr­bătorim Înălţarea Domnului nostru şi Pogorârea Duhului.

Nu este deloc surprinzător faptul că multe dintre Dumi­nicile din această perioadă prezintă descrierea întâlnirilor cu Hristos, unde ceea ce face El este realizat prin mijlocirea apei, pentru că în Scriptură apa este adesea, potrivit Părin­ţilor, un simbol al Duhului Sfânt.

Duminica trecută am auzit despre vindecarea paraliti­cului: el stătea lângă scăldătoarea Vitezda, a cărei apă era din când în când tulburată de un înger al Domnului, astfel încât primul care intra în apă era vindecat; Iisus, pe de altă parte, fiind El însuşi desăvârşirea acestor semne vechi ale lui Dumnezeu, l-a vindecat pe paralitic doar prin cuvântul Său.

Prima parte a acestei pericope evanghelice este rânduită de Tipic spre a fi citită şi la binecuvântarea apelor de la săr­bătoarea înjumătăţirii praznicului, care a avut loc miercurea trecută. Duminica viitoare vom auzi cum Hristos a vindecat un orb, amestecând scuipat cu tină şi ungând cu acest ames­tec ochii orbului.

În Evanghelia de astăzi am auzit despre convorbirea lui Hristos cu femeia samarineancă. Şi aici ni se aduce în vedere un contrast direct şi o trecere de la apa cea veche la cea nouă: de la apele fântânii lui Iacov, la apa pe care Hristos o făgă­duieşte celor care o cer, apa care nu doar că potoleşte setea, ci şi izvorăşte în credincios, aducând viaţa veşnică.

Este o pericopă atât de bogată; sunt atâtea lucruri pe care am putea să le tâlcuim. Aş vrea să mă refer la câteva din­tre ele.

Mai întâi, modul în care Iisus o conduce pe femeie spre a dori apa. El nu îi dă pur şi simplu apă, nici nu îi cere să facă ceva ieşit din comun sau vreun efort ascetic. În schimb, El o conduce prin afirmaţii tainice şi, atunci când ea nu înţelege, El îi aminteşte din nou, până când ea realizează inutilitatea faptului de a scoate apă din puţul lui lacob, de a trăi din mijloacele de trai oferite de Israel, şi doreşte în schimb apa dată de cel care este mai mare decât lacob, de cel despre care au vorbit, de fapt, dintotdeauna Scripturile lui Israel.

De fapt, s-ar părea a fi o regulă faptul că darurile dumne­zeieşti nu sunt date decât celor care le cer. Lui Hristos însuşi îi spune Tatăl: „Tu eşti Fiul meu. Cere de la Mine şi îţi voi da Ţie moştenire neamurile(cf. Ps. 2, 8). În mod asemănă­tor, Hristos ne învaţă: „Cereţi şi vi se va da; oricine cere va primi (Mt. 7, 7). Prin urmare suntem învăţaţi de Hristos să avem tocmai acest dor după Dumnezeul cel viu, să flămân­zim şi să însetăm de dreptate.

Hristos Însuşi cere să bea din puţul lui lacob şi apoi le arată celor care sunt obişnuiţi să bea din această fântână cum setea pe care o stimulează, dar pe care niciodată nu o potoleşte, ne conduce spre a înseta de Dumnezeu, pentru ca astfel să primim apa dată de Hristos.

A doua observaţie care se cere făcută este că întâlnirea cu Hristos şi faptul de a primi izvorul de apă vie s-ar putea să nu fie aşa cum ne-am fi aşteptat. Nu se poate să introduci torent de apă curgătoare într-un bazin cu apă stătătoare fără a ridica tot mâlul şi toate sedimentele de pe fundul bazinu­lui; rezultatul imediat este că apa va fi mult mai tulbure şi mai învolburată decât era înainte. Astfel, auzim cum atunci când femeia samarineancă însetează după apa cea vie, ea trebuie să înfrunte realitatea propriei vieţi, cu privire la nu­meroşii săi soţi şi mult mai mult decât atât: întâlneşte pe cineva care îi va fi spus tot ceea ce făcuse în viaţa ei.

A întâlni adevărul lui Dumnezeu în persoana lui Hris­tos prin primirea Duhului Său înseamnă în acelaşi timp a înfrunta adevărul despre noi înşine, şi ne înşelăm dacă credem că aceasta va fi uşor.

Cele două merg mână în mână: este imposibil să ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu fără a ajunge în acelaşi timp să te vezi pe tine aşa cum eşti cu adevărat. Acestea sunt două fa­ţete ale aceleiaşi realităţi: prin cunoaşterea lui Dumnezeu, contemplând chipul Său – pe Hristos Răstignit şi Înălţat – ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine ca păcătoşi, ştiind totuşi că suntem iertaţi în Hristos. Această realitate este ine­vitabilă – este adevărul; şi este mai bine să ne sfărâmăm de această piatră şi apoi să ne zidim pe ea, decât să cadă peste noi şi să ne nimicească (cf. Mt. 21, 44).

Să ne rugăm deci în această perioadă a Cincizecimii, în timp ce ne îndreptăm spre sărbătoarea Cincizecimii, să învă­ţăm să dorim, cu toată inima şi puterea, dreptatea lui Dum­nezeu, ca să putem gusta din acea apă vie şi să fim pre­gătiţi pentru încercările pe care cu siguranţă le va aduce.

(în: Pr. Prof. John Behr, “Crucea lucrează în lume: Omilii pentru perioadele liturgice de peste an”, Editura Doxologia, Iasi, 2016)

***

Duminica femeii samarinence (a cincea dupa Pasti) – Predica audio a pr. Ciprian Negreanu (Biserica Studentilor, Cluj-Napoca) – 2010

SETEA LUI DUMNEZEU DE OM SI SETEA OMULUI DE DUMNEZEU

Cat de important este sa fii INSISTENT si RAVNITOR in relatia cu Dumnezeu, sa te ridici de la cele lumesti la cele esentiale si inalte

– “[…] Si Hristos ii cere apa. El, Care a stat 40 de zile in pustia Carantaniei si nu a mancat si nu a baut, oare nu putea El sa rabde intr-o zi? Putea! El a legat vorba cu ea. Dumnezeu inseta de altceva! Dumnezeu voia o alta mancare. Dumnezeu, Care nu are nevoie de nimic si care este deplin in toate, putem zice ca totusi este insetat si flamand de ceva. Este insetat si flamand de mantuirea omului, este insetat si flamand de dragostea omului, este insetat si flamand de intelegerea omului, de deschiderea lui, este insetat si flamand de a nu-l mai vedea pe om in suferinta, mai ales a sufletului, dar si a trupului. Aceasta este o insetare si o flamanzire a lui Dumnezeu despre care noi nu prea stim sau nu le bagam in seama. Dumnezeu chiar este insetat, dar el ii vorbea despre o alta sete, pe care o avea si ea. Ei ii era sete de Dumnezeu, dar nu stia. Asa cum Lui, ca Dumnezeu, Ii era sete de om, Ii era sete de dragostea lui, de raspunsul lui, de intoarcerea inimii lui spre Dumnezeu, cu atat mai mult omul era insetat de Dumnezeu, dar nu stia“.

– “…. Ea, dintr-o data, isi da seama ca vorbeste cu Altcineva, cum nu-si imagina ea, cel putin cu un Proroc. Si zice: Doamne, vad ca Tu stii toate… Si atunci incepe sa intrebe lucrurile cele importante, care probabil o framantau si pe ea. (…) Vedeti, ea merge mai departe si Dumnezeu se foloseste de [cautarile ei]. Probabil ca daca ea nu ar fi mers mai departe [cu intrebarile] si ramanea tot la treburile lumesti, daca ar fi continuat sa mearga numai in cele lumesti, daca mintea i-ar fi stat numai acolo, probabil ca lucrarea asta tainica a lui Dumnezeu, de a i Se descoperi ei, s-ar fi oprit. Asa cum calatorii spre Emaus, daca, atunci cand El se prefacea ca merge mai departe, nu L-ar fi chemat sa ramana cu ei si n-ar fi insistat, daca ar fi zis ca mai bine sa se odihneasca si ei, ca erau obositi, daca n-ar fi insistat, daca partea omului nu s-ar fi facut, n-ar fi stiut niciodata ca Acela e Hristos, ar fi trecut pe langa ei. Asa, si aici, femeia a fost inteleapta, asa cum au fost si acei apostoli in drumul spre Emaus. “Nu, ramai cu noi! L-au rugat staruitor, i-au dat motive sa nu plece (este spre seară şi s-a plecat ziua), asa si femeia, nu s-a oprit numai la cele materialnice, ci a mers la lucrurile mari, la intrebarile importante, legate de credinta, de mantuire. Ar fi putut sa ramana la socotelile acestea pamantesti, mici, dar ea, dintr-o data, parca a uitat de apa aceea. Cand a aflat ca e Proroc, sufletul ei a urcat mai sus, aici e maretia ei. Dumnezeu S-a descoperit acestei femei pentru ca ea a colaborat cu El, a mers mai departe. Este o pedagogie a lui Dumnezeu cu omul, prin care, incetul cu incetul, incearca sa-l ridice la lucrurile mai inalte, dar daca omul nu se lasa, Dumnezeu nu-l va ridica cu forta, nu-l va mantui cu forta. Dar ea s-a ridicat, repede s-a ridicat. Si atunci Dumnezeu a mers mai departe cu ea si i s-a descoperit o apa mult mai mare, mult mai vie. (…)”

Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. (…) Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui“. Si care era voia lui Dumnezeu se arata mai tarziu, in Evanghelia dupa Ioan: Şi aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi” Care era setea si foamea lui Dumnezeu? Ca dintre toti acesti fii ai lui, risipiti pe toata fata pamantului, pe niciunul sa nu-l piarda, pe niciunul! Dumnezeu e insetat de aceasta, pentru ca omul are libertatea de a se pierde, daca vrea. Dar Dumnezeu inseteaza sa nu pieri, sa nu te piarda, sa te castige. Te cauta, umbla dupa tine, te cauta, iti vorbeste. te asteapta pe la “fantani” indepartate, pe unde nici nu stii tu, unde esti mai insetat si mai flamand, unde iti este mai greu in viata, unde te duci si nu stii pe unde sa mai gasesti apa, poate pe acolo te asteapta Dumnezeu. Oricum, peste tot te asteapta Dumnezeu, cautand sa vorbeasca cu tine, sa inceapa acest dialog. Probabil ca viata noastra e plina de sute sau mii de dialoguri ratate cu Dumnezeu, in care noi, ramanem la cele pamantesti, noi nu mergem mai departe: <<Bine-bine, dar da-mi asta! Lasa, nu ma intereseaza chestile alea cu apa spirituala, sunt cam grele pentru mine. Uite, aici, te rog, fantana asta, daca poti sa-mi spui unde s-o facem>>. Aceasta e interesant, de multe ori, si pentru noi, si nu urcam mai departe in dialogul cu Dumnezeu…”

– “Si aceasta este setea de care inseteaza Dumnezeu: setea de a-i vedea acolo, in Imparatia Sa, pe cei pe care ii iubeste – si pe toti ii iubeste! Aceasta este setea lui Dumnezeu-Tatal – de ce? pentru ca [zice]: “Aceasta este voia Tatalui Meu [a Celui Ce M-a trimis], ca pe niciunul din cei pe care Mi i-a dat sa nu-l pierd“. Deci este o sete a lui Dumnezeu-Tatal care I-a dat Fiului ascultarea aceasta, a cerut Fiului sa nu piarda pe niciunul din cei pe care El I-a dat. Deci inseteaza ca niciunul sa nu se piarda! Pentru ca Dumnezeu “nu voieste moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu“. Deci ne vorbeste acest text al Scripturii despre o insetare a lui Dumnezeu-Tatal si despre o insetare a lui Dumnezeu-Fiul – si daca inseteaza Tatal si Fiul, cum sa nu inseteze si Duhul Sfant? – DUPA OM. Da, putem zice asa, chiar daca pare antropomorfic, ca inseteaza Dumnezeu dupa om!  Sa stiti ca Parintii ziceau ca dragostea lui Dumnezeu umbla ranita prin lume, neavand unde sa se odihneasca, pentru ca nu-I raspunde omul. Asa cum dragostea unui om e ranita, atata timp cat celalalt nu-i raspunde si nu-si gaseste odihna, este preinchipuirea Duhului Sfant, Care si El umbla ranit, asteptand sa [Se] odihneasca [in] inima omului si n-are unde sa Se odihneasca! Si Duhul Sfant umbla insetat dupa sufletul omenesc, insetat sa Se odihneasca si sa il odihneasca!

***

Predica Pr. Ciprian Negreanu la femeia samarineanca, 2011:

HRANA SI ODIHNA LUI DUMNEZEU – INVIEREA UNUI SUFLET OMENESC, CARE RASPUNDE IUBIRII SALE

“… Mai mare a fost mirarea pentru ei a fost ca atunci cand au ajuns acolo ca femeia cu cofa goala de apa, a lasat-o langa fantana si a plecat…iar galeata aceea, care de obicei era de metal, era foarte importanta [si pretioasa pentru vremea aceea], fiindca daca ramanea fara ea, era in pericolul de a ramane fara apa in casa. Iar aceasta femeie nu numai ca a stat de vorba foarte mult cu El, iar ei nu stiau ce, de baut apa nu au baut nici ea, nici El, de mancat la fel, – au vazut de departe asta – dar nu numai ca n-a mai stat sa scoata apa, ci a lasat aruncata galeata acolo, langa fantana, si a plecat in graba. Trebuie sa se fi mirat foarte tare Apostolii de graba femeii, de faptul ca-si uita galeata, ca n-o mai intereseaza. Iar Mantuitorul, cu siguranta, era si flamand, era si insetat, era in miezul zilei, chiar pe la ceasul al noualea – cam pe la ora 3 dupa amiaza – cand, mai tarziu, tocmai atunci cand, mai tarziu, a fost rastignit pe Cruce si a strigat: “Mi-e sete!“. Si parca cererea pe care a facut-o femeii samarinence, sa-I dea apa sa bea, aminteste si cumva proroceste ce se va intampla tot la acel ceas, al noualea, pe Cruce. Tot in miezul zilei, tot in greutatea acelei amiezi, cand Mantuitorul i-a spus: Da-mi sa beau! Si de aici a inceput tot dialogul. Deci nici nu mancase, nici bause si sigur era foarte insetat, pentru ca mersesera impreuna, iar ei stiau ca nu bause apa si ca nu mai mancase de mult si de aceea Il rugau insistent: Mananca, am adus mancare din cetate! Nu, Eu am (de) mancat o mancare pe care voi n-o stiti! Si ei se mirau si se intrebau daca, oare, femeia aceea I-a adus mancare. Iar Mantuitotul le-a zis: Mancarea Mea este sa fac voia Tatalui Meu, Care M-a trimis. (…) In timp ce apostolii se mirau ca El nu vrea sa manance, desi stiau cat de flamand e – si ne dam seama ca niste oameni maturi, barbati in toata firea, cum erau ei, nu se roaga ca de un copilas: hai, mananca!, daca nu stiu ei ca Acela e flamand cu adevarat. Cu siguranta, Mantuitorul era flamand, era insetat si totusi El nu a vrut sa mai manance si sa mai bea, pentru ca spunea: Eu am de mancat o alta mancare pe care voi nu o stiti! Si mancarea pe care o manca Dumnezeu era aceea ca s-a trezit un suflet la viata, ca s-a luminat un suflet, ca L-a cunoscut pe Dumnezeu – ca acea femeie si-a uitat galeata, a lasat tot si a plecat in cetate sa spuna.

Aceasta este hrana si odihna lui Dumnezeu. Raspunsul cat de mic al omului la iubirea lui Dumnezeu este odihna iubirii dumnezeiesti, este bucuria lui Dumnezeu. Este acea lucrare de care se spune in cantarile Bisericii, cum ca Dumnezeu Se odihneste intru sfintii Sai. Adica IUBIREA RANITA a lui Dumnezeu UMBLA PRIN LUME NEAFLAND UNDE SA SE ODIHNEASCA si cand un om Ii mai raspunde, si mai lasa ale sale, si uita de calea sa, si de putinatatile lui, si de micimile lui, si de galeata lui si uita de toate atunci – chiar daca nu pentru totdeauna, fiindca nu se poate lipsi cu totul de cele ale veacului acestuia il cuprinde o lumina, o putere, o viata asa de mare, incat uita si de ce a venit acolo. A intalnit COMOARA.

Vedeti, parca se implinesc multe din pildele Mantuitorului Iisus Hristos cu aceasta femeie si cu toti cei care Il descopera cu adevarat pe Hristos:

Asemenea este împărăţia cerurilor cu o comoară ascunsă în ţarină, pe care, găsind-o un om, a ascuns-o, şi de bucuria ei se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea.
Iarăşi asemenea este împărăţia cerurilor cu un neguţător care caută mărgăritare bune. Şi aflând un mărgăritar de mult preţ, s-a dus, a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat.

Lasa toate ale lui pentru ca a gasit o comoara atat de mare, incat toate celelalte ale lui nu mai au valoare sau, oricum, nu mai au nicio stralucire si nicio bucurie fara acea comoara. Sau, daca mai au vreo valoare pentru acel om e pentru ca stau aproape sau il ajuta sa se apropie de acea comoara. Altfel, nu mai au nicio valoare! Dintr-o data ii devin poveri, nu se mai prinde cu sufletul de ele, nu mai sta in frica, nu mai sta in tulburarea aceasta, fiindca a gasit comoara cea mare. Ca L-a gasit pe Dumnezeu, fiindca El este comoara. Comoara este Hristos, Dumnezeul-Persoana, Persoana vie. Si sunt multe intamplari de acest fel in care vedem aceasta bucurie a descoperirii lui Dumnezeu si totdeauna vedem in ele aceasta lepadare a ceva ce iti era foarte de folos pana atunci, dar dupa ce descoperi comoara, nu-ti mai trebuie.

[…]

***

Predica Pr. Prof. Gheorghe Holbea (18 mai 2014) la Mănăstirea Putna în Duminica a cincea după Paști (a femeii samarinence):

***

P.S. (Bonus):

Arhim. Simeon Kraiopoulos, “In pustiul lumii”:

“Dar ei Il rugau staruitor”

Da, asa sunt lucrurile cele duhovnicesti. Si v-as ruga in aceste vremuri sa nu ne rezumam pur si simplu la a fi crestini. Da, suntem crestini, auzim la modul general despre Dumnezeu, despre Hristos, despre Biserica, insa nu avem nici o initiere in acest sens, in acest adevar. Si de ce? Pentru ca, asa cum stim, ceva-ceva avem si noi cu totii in inimile noastre. Avem fiecare dorul nostru, dragostea noastra, sa zicem asa. Undeva s-a impotmolit inima noastra si, bineinteles, daca este impotmolita nu-L mai gaseste pe Hristos. Nu cunoaste astfel de lucruri inima fiecaruia dintre noi, din pacate, chiar daca este a unui crestin.

Domnul se apropie de noi din prima clipa a existentei noastre, deindata ce ne-am botezat crestini ortodocsi. Si asta se continua cu cat ne marim. Iata, si in aceasta clipa, cand suntem aici, cand ascultam, cand citim – precum am facut si ieri si alaltaieri – de indata ce avem o neliniste duhovniceasca, se apro­pie de noi Domnul, vrand sa ne invete. Si daca suntem atenti, atunci toate cate le stie si le spune Domnul si vor ajunge pana in strafundul sufletelor noastre, pe acelea vom incepe sa le simtim, putin cate putin. Este ceea ce am mai spus si alte dati, anume ca si noi aici ceva, ceva tot simtim, altfel nu ne-am aduna aici iar si iar, de fiecare data. Ceva, ceva din caldura lui Hristos tot ajunge in sufletele noastre, in inimile noastre.

Oare nu ardea in noi inima noastra?”

Insa problema aici este faptul ca, atunci cand se apropie Domnul de noi, cand ne incalzeste, ne initiaza si ne invata adevarul, noi trebuie sa gasim un mod, asa cum se spune aici, sa-L „fortam”, sa-L obligam, adica, sa ramana langa noi, cand pare ca incepe sa se indeparteze.

Dar ei Il rugau staruitor“…

Are importanta acest lucru. Are importanta. Daca nu spunem: pofteste, nu vine Domnul. Daca nu spunem: hai, nu vine. Insa exact acelasi lucru se intampla acum aici cu acestia doi. Se face ca vrea sa treaca mai departe, insa acestia Il „forteaza” sa ramana.

Asteapta, asadar, Domnul sa-I spunem: „pofteste!”. Iar noi trebuie sa fim capabili sa prindem asta. Trebuie, chiar si daca suntem nepriceputi, dupa cum spune si Domnul despre acestia ca sunt nepriceputi si zabavnici cu inima. Pentru ca, daca nu vine lumina lui Dumnezeu, daca nu vine aceasta nastere din nou, daca nu vine harul lui Dumnezeu sa-l faca pe om nou, atunci nepriceput este omul in lucrurile cele sfinte si zabavnic si fara de simtire. Sa nu ni se para ciudat acest lucru. Insa este nevoie sa facem si noi ceva din cele ce tin de noi. Ceea ce puteau sa faca cei doi, au si facut, au insistat sa intre cu ei in casa. S-a intamplat acest lucru deoarece asa a voit si Domnul. Spuneti-mi sa intru, ca si cand le-ar fi spus, iar Eu voi intra.” De aceea i-a chemat, de aceea le-a stat alaturi, de aceea a mers impreuna cu ei: ca sa ajunga la acel moment in care au ajuns.

…de aceea a mers impreuna cu ei

Si aici este marea problema. Cred ca fiecare suflet de crestin are – trebuie sa aiba – asemenea trairi, asemenea experiente, in care cumva se arata Hristos, in care cumva se dezvaluie, cumva ca o lumina, o lumina stralucitoare, precum fulgerul se arata in sufletul omului, dar dupa iarasi dispare.

S-a facut nevazut.

Aceasta este problema. „Nevazut“. Si este nevoie ca noi sa-L vanam. Acesta este, bineinteles, un lucru pe care Domnul nu-l face intamplator. Luati aminte. Asa suntem noi obisnuiti cu trairile omului celui vechi — vrem sa avem, sa agonisim, sa fim multumiti, sa gasim una si buna care sa le aiba pe toate si sa ne asezam si sa ne bucuram de ea -, credem ca asa, cumva, sunt si lucrurile cele sfinte. Nu este asa. Aceasta este trairea omului vechi.

Iar in clipa in care se arata Domnul, cand Se indura de tine si ti Se arata, apare si iti arde sufletul — ca si aici – asa, pentru cateva secunde. Acest lucru il face Domnul ca sa te trezeasca, ca sa te miste, ca sa iti deschida pofta, daca se poate sa spunem asa. Iar cand Domnul dispare, omul se caieste, nu cu cainta cea buna. Se caieste exact pentru ca se misca precum omul cel vechi si vrea, daca se poate, sa-L tina pe Hristos langa el, sa nu-L piarda, sa nu piarda aceasta experienta buna, aceasta traire. Insa se misca nu dupa cum trebuie. Am mai mentionat in legatura cu asta acest exemplu: atunci cand omul vede un trandafir superb, care scoate mireasma placuta si este frumos si la vedere, acela care stie se va aseza alaturi si il va privi si il va mirosi. Un altul, insa, se va arunca asupra lui ca sa si-l insuseasca, sa si-l faca al lui. Il va prinde cu mainile sale si il va smulge, si asa se duce trandafirul, asa se duc toate.

Nu se arata Hristos sunetelor si inimilor care gandesc asa si lucreaza asa. Trebuie sa alergam cu rabdare in urma lui Hristos. Sa ne caim, desigur, atunci cand dispare, dar cainta cea buna, fara sa ne cuprinda pizma, fara sa ne tragem inapoi, ci continu­and sa alergam si sa alergam. Si prin urmare, dupa masura dispozitiei noastre, dupa masura credintei noastre si a modului in care suntem deschisi, vom avea din cand in cand parte de aparitii ale Domnului, insa tot de atatea ori El Se va face si nevazut.

(capitolul integral din Arhim. Simeon la: OARE NU ARDEA IN NOI INIMA NOASTRA? Implorarea staruitoare si “vanatoarea” Dumnezeului care ne aprinde tainic sufletele si apoi “se face nevazut”…)

Vedeti si:

Alte legaturi:

TÂNJIREA

Injumatatirea Praznicului Cincizecimii: HRISTOS IN MIJLOCUL NOSTRU, DAND APA VIE CELOR INSETATI DE NE-LUMESC

OCHII LUI DUMNEZEU. Motivele pentru care nu ne sunt ascultate intotdeauna rugaciunile si pentru care AVEM NEVOIE de dureri si necazuri ca sa (re)descoperim adevarul vietii noastre. DRAGOSTEA RANITA A LUI HRISTOS PE CARE O IGNORAM SI CARE CAUTA SA SE ODIHNEASCA INTRU NOI

“CÂNTAŢI DOMNULUI CÂNTARE NOUĂ…” – Arhim. Zaharia Zaharou ne descoperă “cum tânjeşte Dumnezeu ca noi să ne smerim pentru a ne putea dărui încă şi mai mult har”. RECUNOŞTINŢA FAŢĂ DE DUMNEZEU – IZVOR NESECAT DE INSUFLARE. “Ispita noutăţii” vs. dinamica nesfarsita a vietii harului

DUMINICA LUI ZAHEU. “Ne petrecem mare parte din viaţă în înşelare, necunoscând că suntem de fapt mici, lipsiţi, păcătoşi înaintea Lui”/ TÂNJIREA DUPĂ DOMNUL și URMAREA SA FĂRĂ AMÂNARE: „Coboară-te degrabă!”

“Lumea îşi are legile şi valorile ei, dar noi se cade să vieţuim potrivit legii lui Dumnezeu, chiar dacă asta înseamnă A NE FACE DE RUŞINE în ochii celorlalţi” – NEBUNIA DE A ASUMA BATJOCURA LUMII, pentru a ne duce PANA LA CAPAT pocainta si a implini dorul mistuitor al inimii, de A-L INTALNI PE DUMNEZEU

“DRAGOSTEA CEA DINTÂI” – prima întâlnire a sufletului cu Domnul Său, prin cercetarea tainică a harului. CUM SE ARATĂ ÎN VIAȚA NOASTRĂ DUMNEZEUL CEL VIU: “Cu adevărat, uimitoare sunt căile lui Dumnezeu cu omul şi chipul în care îl atrage la Sine! DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU ESTE ADEVARATĂ NEBUNIE…”

ATINGEREA VESNICIEI – experienta uluitoare, “prooroceasca”, a vederii tainice a IUBIRII LUI DUMNEZEU, care ne insufla TANJIREA dupa trairea neincetata in prezenta Sa, chemându-ne la TRANSFIGURARE: “Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!”

SMOCHINUL NERODITOR si DUMNEZEUL FLAMAND dupa iubirea noastra

DENIA DIN SFANTA SI MAREA MIERCURI (video, audio, talcuiri). “Femeia ceea ce cazuse in pacate multe…”. DORUL DUPA DUMNEZEU, darul pocaintei si “ODIHNA” alegerii “partii celei bune” a Mariei, de A NE ASEZA LA PICIOARELE LUI HRISTOS

MIRUL SUFLETULUI: “Nu lasa acel moment sa treaca pe langa tine!”

OARE NU ARDEA IN NOI INIMA NOASTRA? Implorarea staruitoare si “vanatoarea” Dumnezeului care ne aprinde tainic sufletele si apoi “se face nevazut”…

“Foarte mult ne asemanăm cu acești doi călători spre Emaus…”

CUTREMURATOAREA BUCURIE A INTALNIRII CU HRISTOS: “Unde vom gasi un stapan mai bland, un Tata mai bun, un Frate care sa puna umarul acolo, cand ne este greu, un Mire care sa Se jertfeasca in locul nostru si pentru noi?”

Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la praznicul SFANTULUI MARE MUCENIC DIMITRIE. Durerea iubirii ranite a lui Dumnezeu in fata lepadarilor noastre: “Daca la niste lucruri micute nu renuntam, ce sa mai zicem de cele mai mari?”

Parintele Rafail Noica despre “SUBTIRIMEA” si VULNERABILITATEA iubirii lui Dumnezeu pentru noi. DE CE POSTIM? DE CE SA IERTAM? CARE NE E VOCATIA?

SAMBATA LUI LAZAR si PREGUSTAREA INVIERII IN VIATA NOASTRA: “Este doar o doza, o portie, atat cat sa starneasca pofta cea duhovniceasca”

HARISMELE PĂRINTELUI PROCLU, VESTEA ADORMIRII PĂRINTELUI IUSTIN și DORUL DE DUMNEZEU. Mărturia doamnei doctor Oana Maria Smoc (audio, text): “Să îţi dea Dumnezeu dorul de El! Că dacă ai dor de Dumnezeu, nu-ţi mai trebuie nimic din bunătăţile acestui veac pâcălitor, nimic n-o să te mai amăgească”

“SA NE SMERIM, FRATILOR, SI DOMNUL NE VA ARATA TOATE!”. Cuvintele Sfantului Siluan Athonitul despre SMERENIE si TANJIREA DUPA DUMNEZEU (si audio)

PLANGEREA LUI ADAM – de Sfantul Siluan Athonitul (fragment)

SA NU UITAM: “Mult ni s-a dat, mult ni se cere…” SUFLETUL CARE NU ESTE NASCUT DIN DUHUL SFANT DE PE PAMANT ESTE MORT PENTRU VESNICIE!

Recomandare de carte: “INIMĂ ZDROBITĂ. DESTINUL UNUI TATĂ”. Experiența sfâșietoare a unui PĂRINTE în care NE VOM REGĂSI MULȚI și învățămintele amare, dar vii, ale creștinului care CONȘTIENTIZEAZĂ RATAREA TIMPULUI și a multor semne-clopot trimise de Dumnezeu: “Sufletul lui curat dorea pâinea cerească, cuvântul viu, iar noi îi tot spuneam: „Mai târziu, mai târziu!””

PS IGNATIE, Episcopul Hușilor, despre ECHILIBRUL PSIHOLOGIC vs. AȘEZAREA LĂUNTRICĂ venită în urma tensiunilor și luptelor duhovnicești. “Fiţi sinceri cu Dumnezeu când staţi de vorbă cu El, nu fiţi politicoşi”. NECESITATEA UNEI RELAȚII PERSONALE CU DUMNEZEU și FOLOSUL DUHOVNICESC AL STĂRILOR-LIMITĂ sau al DEZNĂDEJDILOR celor bune (VIDEO +TEXT)


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Femeia samarineanca, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Ciprian Negreanu, Parintele Gheorghe Holbea, Preot John Behr

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

Articole Recomandate

Carti recomandate