Teodor Baconschi si Adrian Papahagi, dedicati TRUP SI SUFLET cauzei STATELOR UNITE ALE EUROPEI
“Crestin-democratii” cu STEA EUROPEANA IN FRUNTE
Crestin-democratul Baconschi, patruns de viziunea Statelor Unite ale Europei fluturata de “capitanul” Basescu
- Revista22:
Înainte de a fi români, am fost europeni. Şi creştini. Ce altceva suntem decât un amestec rasial daco-romano-slavo-cuman? Ce altceva e româna decât un dialect latin puternic slavizat şi plin de lexeme ungureşti sau greceşti? La fel, francezii sunt celţi, romani şi franci (adică germani) vorbind franceză, provenţală, bretonă. Nu Europa, ci statul naţional obliterează această diversitate.
Acum, în Europa, ca în 1788 în America, ideea federalistă are viitor. Statele Unite ale Europei sunt unica soluţie pentru ca ethos-ul nostru născut din cultura Decalogului, filozofia ateniană şi dreptul roman să supravieţuiască: adunaţi, reprezentăm o treime din populaţia Chinei; separaţi, devenim de-a dreptul irelevanţi. Acest proiect nu e nou; el a fost doar diluat pe parcurs. Este proiectul federalist al creştin-democraţilor care în anii 1940-50 au pus bazele Uniunii Europene. Un proiect abandonat la jumătate de drum: Parlament European, dar nu şi guvern federal european. Monedă unică, fără guvernanţă financiară unică. Spaţiu comun de securitate, fără armată comună. A venit momentul să desăvârşim proiectul gândit de Robert Schuman, Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer, Grigore Gafencu şi alţi politicieni creştin-democraţi după cel de-al doilea război mondial.
Departe de a fi liberticidă, Europa ne poate salva de îngustimea străină de creştinism a naţionalismului şi provincialismului. Cu condiţia să construim Statele Unite ale Europei, nu Uniunea Sovietică Europeană.
Teodor Baconschi: Creştin-democraţia şi revitalizarea construcţiei europene
Criza Europei nu are ca răspuns resurgenţa discursului naţionalist, ci determinarea de a continua până la capăt proiectul Statelor Unite ale Europei, oricât de extrem ar părea acest lucru.
Într-un discurs radiofonic din 9 mai 1960, Konrad Adenauer vorbea despre „sentimentul crescând al apartenenţei comune a popoarelor europene libere“. A trecut de atunci peste o jumătate de veac, răstimp în care Zidul ruşinii s-a prăbuşit, Germania s-a reunificat şi, în urma ei, cea mai mare parte a Europei central-orientale s-a alăturat lumii libere. Chiar dacă România a fost în ultimul val al extinderii UE, năzuinţa noastră occidentală era mult mai veche. Într-unul din
Sentimentul apartenenţei comune despre care pomenea Adenauer este de fapt destinul mereu trădat al unităţii spiritului european. Acest spirit nu trebuie inventat, el ne-a fost dat, deşi uneori pare că nu vrem să-l acceptăm. La confluenţa dintre filosofia ateniană, dreptul roman şi creştinism, spiritul european este esenţialmente un duh al libertăţii. Libertate, dreptate, demnitate umană: iată întreitul dar al Atenei, al Romei şi al Bisericii lui Hristos.
Proiectul european, născut în 1945 şi din nou în 1989 din dărâmături şi cenuşă, este revolta acestui spirit oprimat de păgânismul nazist şi de materialismul comunist. Şi unul, şi altul au condus la crime şi război. Helmut Kohl are dreptate să o repete: redusă la ultima esenţă, „Europa este o chestiune de pace sau război“ – de viaţă şi de moarte, am spune. Acest lucru l-au înţeles Schuman şi Adenauer, acceptând să pună în comun, la temelia construcţiei europene, oţelul şi cărbunele, adică tocmai ingredientele războiului.
Actul fondator al Uniunii Europene, înscris în trena dramatică a războiului, ne reaminteşte că scopul acesteia era înainte de toate asigurarea unei păci durabile. Ameninţarea comunistă dădea acestui scop un sens urgent. Construcţia a continuat. În 1989 se profila, atât pentru Germania divizată, cât şi pentru ţări precum România, perspectiva îndelung aşteptată a revenirii în matca antebelică.
Trebuie spus că românii din exil, a căror memorie este păstrată încă vie la Institutul Român de la Freiburg, nu au încetat să menţină trează atenţia Occidentului asupra situaţiei Estului privat de libertate. La Congresul Europei de la Haga, în 7 mai 1949, Grigore Gafencu, fost ministru de Externe şi ambasador la Moscova în anii ’40, insista cu patos asupra evidenţei că „nu există mai multe Europe“. În cadrul „noilor echipe internaţionale“ creştin-democrate (nouvelles équipes internationales), George Ciorănescu, intelectual de rasă, intervine cu forţă, la Hofgastein, în 1949, şi la toate întâlnirile succesive, pentru a susţine proiectul unei Europe federale.
Umăr la umăr cu colegii lor din lumea liberă, creştin-democraţii români din exil s-au angajat în anii de pionierat ai construcţiei europene la acest proiect căruia sperau să i se alăture şi ţara lor, eliberată de comunism. Majoritatea însă nu au trăit să vadă acest vis realizat.Spun aceste lucruri pentru a arăta că România nu a ajuns târziu şi din întâmplare în construcţia Europei unite, ci a participat încă de la început, prin voci precum Gafencu şi Ciorănescu, la gândirea acestui proiect. Totodată, îmi permit să evoc în acest ilustru sediu ideea federalismului european, concept creştin-democrat căzut în desuetudine.
Consider că a reînvia astăzi ideea Statelor Unite ale Europei nu este lipsit de importanţă, ba chiar de o anumită urgenţă. Asistăm cu toţii nu doar la o criză de creştere sau la o lehamite a lărgirii Uniunii (enlargement fatigue), ci la o adevărată criză a spiritului european. Criza actuală nu e pur economică sau financiară, ci e o criză a valorilor fondatoare, a viziunii şi a identităţii europene. E o criză născută din pragmatism îngust şi materialism galopant, din liberalism egoist şi populism de cea mai tristă factură.
Pe acest fundal de dezorientare, mulţi acuză o criză a capitalismului. De curând, în Frankfurter Allgemeine Zeitung, Frank Schirrmacher denunţa derivele economiei financiare de piaţă (Finanz¬mark¬t¬wirt¬schaft) şi ajungea chiar să afirme că „începe să creadă că stânga are dreptate“. La nivel european, situaţia falimentară a Greciei şi a altor state, în loc să denunţe impostura socialistă a statului-providenţă, iresponsabil şi risipitor, riscă să compromită proiectul european şi să afecteze moneda unică, la care România îşi doreşte să adere cât mai curând.
Tuturor acestor derive, atât liberale, cât şi comuniste, creştin-democraţia este singura aptă să le răspundă. Între etatismul populist şi capitalismul sinucigaş, economia socială de piaţă este singura cale viabilă. În faţa lipsei de entuziasm pentru proiectul european şi a tendinţelor centrifuge, rămâne valabil îndemnul lui Jean Monnet – „continuer, continuer, continuer“ – şi visul federalist al noilor echipe internaţionale din anii ’40.
Creştin-democraţia nu este doar a treia cale între cele două materialisme care ameninţă spiritul european – cel egoist şi cel utopic –, ci singura cale pentru a revitaliza construcţia europeană şi pentru a preveni recăderea Europei în criză, naţionalism şi chiar război.Mai mult ca oricând, trebuie să evităm riscul revenirii, pe fondul crizei, a discursurilor naţionaliste, xenofobe, rasiste. Tentaţia închiderii în sine e mare. O Europă care se îndoieşte de beneficiile euro sau ale spaţiului Schengen este deja o Europă în devoluţie. O Europă cu mai multe viteze, cu state de mâna întâi, doi şi trei ar trăda idealul lui Konrad Adenauer, Robert Schuman sau Grigore Gafencu.
Ca ministru de Externe şi om politic creştin-democrat, percep aici rolul major al viziunii noastre despre lume. Creştinismul e deschidere, nu închistare, e spiritul generozităţii, nu egoism de contabil, e încredere, nu frică. Pe de altă parte, niciunde mai mult decât în viziunea creştin-democrată, libertatea şi responsabilitatea nu s-au întâlnit mai fericit. E firesc să susţinem proiectul Europei unite, dar nu e acceptabil ca unele state, responsabile cu finanţele proprii, să susţină state care cheltuiesc peste posibilităţi. Solidaritatea nu înseamnă încurajarea iresponsabilităţii: iată de ce o guvernanţă financiară unică ar răspunde în egală măsură nevoii de solidaritate şi coeziune, şi imperativului responsabilităţii.
Răspunsul la criza mondială nu e renunţarea la proiectul european, ci tocmai desăvârşirea lui. Iar aici, o ţară mare, puternică, responsabilă şi guvernată după principii creştin-democrate precum Germania are un rol major, istoric aş spune.
În ce priveşte România, guvernul de centru-dreapta din care fac parte a înţeles să reacţioneze cu responsabilitate la provocările crizei. Dincolo de măsurile economice salutate de toţi partenerii noştri europeni, care au redus drastic deficitul în 2011, dreapta din România este în plină efervescenţă şi într-un aggiornamento doctrinar în care sper ca creştin-democraţia să aibă un rol major. Europa are nevoie să menţină în guvernele naţionale partide populare capabile să răspundă întreitului imperativ al momentului: să reformeze în spiritul responsabilităţii, să se opună populismului crescând al stângii şi al extremei drepte şi să continue construcţia europeană.
Răspunsul la criza economică şi financiară nu poate fi nici etatismul iresponsabil al verzilor sau al stângii, nici liberalismul extrem care a domnit în ultimul deceniu, ci economia socială de piaţă creştin-democrată care a dat roade în Germania sau Polonia. Răspunsul la criza politică şi morală nu poate veni de la mişcări populiste sau revoluţionare, ci tot de la partidele populare.
În fine, criza Europei nu are ca răspuns resurgenţa discursului naţionalist şi redescoperirea frontierelor, ci determinarea creştin-democraţilor, a tuturor guvernelor şi partidelor afiliate PPE, de a continua până la capăt proiectul Statelor Unite ale Europei, oricât de extrem ar părea acest lucru.
În toate cele trei ipostaze, creştin-democraţii sunt cel mai bine plasaţi pentru a redeştepta speranţa şi pentru a construi, acolo unde alţii vor să demoleze.
(Conferinţă susţinută la Fundaţia Konrad Adenauer, Berlin, 4 octombrie 2011)
- Claudiu Tarziu: Naţionalismul fără identitate şi Statele Unite ale Europei
Traian Băsescu a dat tonul, ca de fiecare dată. E musai să se facă Statele Unite ale Europei. Numai aşa ne putem salva! Reacţiile din tabăra susţinătorilor au întîrziat puţin. Pare-se că au avut nevoie de un nou imbold.
Un intelectual retras oficial din prima linie a ideologilor democrat-liberali, Dragoş Paul Aligică, a găsit momentul – 1 Decembrie – să pună în discuţie “problema naţională”. La care i-a răspuns grăbit jurnalistul Dan Tapalagă, veştejind identitatea naţională. Ideea lui Tapalagă este că suveranitatea, independenţa şi identitatea naţională nu ne folosesc la nimic dacă rămînem cu burta goală. Oricum, noi nu ştim să ne guvernăm, avem prea mulţi hoţi la putere (dar tocmai ăştia vor SUE) şi mai sîntem pîndiţi şi de recrudescenţa naţionalismului sanguinar. D.P. Aligică vede în poziţia lui D. Tapalagă “chintesenţa unei poziţii publice influente şi a unei întregi filozofii de guvernare”. Corect! Iar rezultatele sînt palpabile. D.P. Aligică încearcă să-i zdruncine puţin convingerile, dar nu mai primeşte răspuns.
Puţin înainte de Crăciun, cîţiva fecedişti pledează şi ei pentru Statele Unite ale Europei, sub un titlu mai degrabă înşelător. Oamenii nici nu cred că mai avem o identitate naţională, ci una… europeană, aşa că la ce bună atîta tocmeală? Pe de altă parte, lipsiţi cum sîntem de identitate naţională, nu sîntem scutiţi de “primejdia naţionalismului”. Perfect logic.
Singura lor grijă este ca nu cumva, plămădind Statele Unite ale Europei, să ne iasă Uniunea Sovietică Europeană. Dar despre cum ar putea ieşi altceva nu ni se prea spune. A, şi mai au un argument imbatabil: dacă tot am cedat pînă acum bună parte din suveranitatea naţională, de ce n-am renunţa la toată? În numele unui generos proiect creştin-democrat, se înţelege. Bine, în UE nu se vede deloc creştinismul, ba şi democraţia începe să intre în ceaţă, dar dă bine să vorbeşti cu atît mai abitir despre “filosofia ateniană” a libertăţii, responsabilitatea la care ne obligă “dreptul roman” şi “demnitatea umană” conferită de creştinism. Adică, despre “spiritul european”.
Mă întreb dacă ei chiar cred în ce scriu. Este uluitoare orbirea intelectualului român în momente istorice cruciale.
Într-un interviu care va apărea vineri în Formula As, Tia Şerbănescu mi-a declarat, la rându-i, că “solidaritatea europeană e mai importantă decît suveranitatea naţională” şi că “dacă UE se va prăbuşi, România nu va supravieţui”. Apocaliptic!
Se va înteţi munca de convingere cu privire la acceptarea unui “despot luminat”, pentru a nu muri de foame cu libertatea de gît. Diabolic este că despotul nu mai are de astă dată un singur chip, ci o mie, bruxeleze. Şi n-au trecut bine două decenii de relativă libertate…
Citind texte precum cele ale domnilor Baconschi, Papahagi, Tapalaga, etc., nu poti sa nu remarci micimea, saracia de idei, lipsa de viziune si de seva. Oamenii acestia, candva atat de profunzi si de fertili (unii dintre ei) pe linia discursului academic ortodox, au ajuns acum ingrozitor de plati, pana si in tradarile si in enormitatile cele mai mari. Un banal chimval gaunos, care nu are nici macar stralucire… E mai degraba asa, un fel de tabla ruginita care suna infundat, sau, ca sa schimbam registrul, ca iarba uscata de pe acoperisuri care s-a uscat inainte de a fi smulsa si cu care seceratorul nu si-a umplut sanul sau. Revenind la idei, trebuie punctat: 1. Rescrierea istoriei nationale, sau a istoriei romanilor, oricum am lua-o. Cica suntem europeni inca inainte de a fi crestini! Si ca romanitatea e un amestecus de rase si de limbi. Inainte de a fi orice, domnu’ Papahagi, ne tragem din niste parinti. Avem o mostenire – o credinta, o limba, o mentalitate. Aceasta mostenire CONCRETA, personala, VIE, este ceea ce conteaza. Nu fantomele europene si geneza primordiala a nustiucaror rase, ci mostenirea parinteasca! Altfel, da, observam ca se justifica, din punct de vedere istoriografic, “europenitatea”, prin metoda “pulverizarii” identitatilor. La moda in domeniu, insa nu stiam ca la moda si printre aromanii crestin-democrati. 2. Rescrierea istoriei Uniunii Europene. a) Uniunea Europeana e ca o fantoma care a bantuit multi ani capetele multora. Amalgamarea acestor fantome intr-un singur spirit european este un exercitiu identic cu ceea ce acuza “crestinii” nostri – un spirit IDENTITAR CONSTRUCTIVIST. Adica: ei spun ca a fi roman e ceva construit, pentru ca intai am fost europeni. Insa atunci cand precizeaza ce inseamna a fi european, ei folosesc aceleasi metode de definire a identitatii pe care le-au folosit cei care au definit natiunea si identitatea nationala. Identitatea nationala nu e buna, dar cea europeana, vaga, este! Sesizati sofismul? b) Rescrierea se face si la nivel factual sau evenimential. Nu, nu a fost niciun “spirit” mai mult sau mai putin hegelian care sa se fi intrupat in cea mai ideala institutie (i.e., SUE), ci a fost o agenda urmarita cu perseverenta de oameni de cabinet, niciodata aflati in prima linie, niciodata votati, niciodata responsabili fata de cineva pentru proiectele lor. Oameni ca Monet, de pilda, unul din “parintii fondatori” ai Uniunii Europene ca STRUCTURA SUPRANATIONALA. Caci existau mai multe idei despre Europa, dintre care una, propusa de britanici prin anii ’60, era o confederatie sau o organizatie inter-guvernamentala – in care, adica, nu existau institutii centrale supranationale de tipul Comisiei Europene. Mai mult decat atat, la baza Uniunii Europene sta ceva mic si rotund: EURO. Moneda unica, mecanismul monetar-fiscal, este atat parghia pentru crearea Uniunii de acum, cat si parghia ce a dus la criza actuala si la avansarea solutiilor previzibile – uniune bugetara, guvern economic etc. Asadar, daca e sa vorbim, totusi, de un spirit, e spiritul lui Mamona, care sta la baza acestei utopii instelate care se numeste Uniunea Europeana. Si cine slujeste lui Mamona nu poate sluji lui Dumnezeu. Pana la urma, Uniunea Europeana are tot atata legatura cu Hristos, cam cat are Bilderberg cu… Ortodoxia.Nota noastra:
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Usor este sa cazi in inselare inchipuindu-ti o viata ideala pe Pamant. De aceea Hristos a spus simplu si pe intelesul tuturor ca Imparatia Cerurilor nu este din aceasta lume. Si prin asta a pus o stavila tuturor mintilor avide de a construi lumi si avataruri utopice in aceasta viata. Dar oamenii nu au vrut sa inteleaga, asa ca incearca sa ia locul lui Dumnezeu si sa cladeasca ei o imparatie aici si acum. Spui ca esti crestin, dar inchizi ochii la notiuni de pocainta si inchinare la Unul Dumnezeu in Duh si Adevar, si speculezi asa zisa latura “umanista” care iti “da dreptul” sa ii faci omului binele cu forta. Si culmea tupeului este sa alaturi crestinismul de democratie, asta aratand oarecum ca dumnezeul tau este puterea poporului pusa in mana ta.
Toata ideologia lor simplificata ar fi asa: esti pacatos si iti merge rau din cauza asta? Noi te ajutam cu bani sa o duci bine, tine-o tot asa, dansez pentru tine! Traiesti in infranare si asceza? Nu e bine! Trebuie sa fi fericit-conform standardelor europene!
Ce usor este sa intorci oameni odata verticali. Ii pui sefi peste ceva, le dai oleaca de importanta si restul vine de la sine.
“Statele Unite ale Europei sunt unica soluţie pentru ca ethos-ul nostru născut din cultura Decalogului, filozofia ateniană şi dreptul roman să supravieţuiască.”
Nu stiu cum se face ca ethosul despre care vorbeste domnul Papahagi s-a dezvoltat si s-a pastrat timp de doua mii de ani fara UE, iar pe de alta parte, pe masura ce avanseaza UE, acest ethos regreseaza (secularizare, criza natalitatii, islamizarea Europei, degradarea sistemului de invatamant, imbecilizare in masa, s.a.m.d.). Deci ar trebui sa ne intrebam ce anume intelege domnul Papahagi prin “ethosul nostru”, si la care “noi” se refera. E adevarat, exista un ethos al pseudoelitelor europene (un ethos amoral, asa cum il definea Baconsky) care traieste de pe urma proiectului european.
In fine, domnul Papahagi care vorbeste engleza pe la “reuniuni” ne instiinteaza ca avem deja moneda comuna. In elanul sau delirant, domnul Papahagi pare sa considere drept “fait accompli” chiar si masurile care nu le-au fost inca impuse romanilor in mod nedemocratic (asa cum a fost si cazul aderarii la UE, care s-a facut fara referendum). Deci intrebarea e urmatoarea: atunci cand scrie in limba romana, domnul Papahagi cui se adreseaza? E clar ca nici romanilor si nici englezilor. Probabil ca doar germanilor care au finantat suplimentul 22.
Se pare ca sunt in pana de imaginatie, se cam epuizeaza lozincile si trebuie urgent cautate altele care sa exprime teluri “nobile”! Ceva insufletitor, sa convinga si sa miste inimile! Dupa “Libertate, egalitate, fraternitate”, “Proletari din toate tarile uniti-va”,”sculati voi oropsiti ai sortii” etc. ce sa fie, ce sa fie? Le-a venit ideea asta “geniala” cu spiritul european oprimat, dom’le! Si cam ce vrea dl Baconschi sa ne spuna? Ca acest “spirit oprimat de păgânismul nazist şi de materialismul comunist”, dar si de nationalism, nu-i asa, ar trebui sa se manifeste plenar in SUE, daca vrem sa ne fie bine! Pentru ca, acest spirit nascut “la confluenţa dintre filosofia ateniană, dreptul roman şi creştinism” este “esenţialmente un duh al libertăţii”. “Libertate, dreptate, demnitate umană (Iata, deci, si o posibila lozinca!): acesta este intreitul dar al Atenei, al Romei şi al Bisericii lui Hristos”. Sforaitoare concluzie! Ce sa spun? Penibil! Dl Baconschi m-a lasat cu gura cascata!
Identitatea crestina este ATOTCUPRINZATOARE. Nimic nu este mai presus sau egala cu ea.
Ea cuprinde si dreptul roman, pentru ca Hristos este atotdrept si ne indeamna si pe noi sa-I urmam, iar dreptul roman este forma imperfecta, umana, o umbra, fata de ceea ce ne ofera Hristos. Identitatea crestina cuprinde si libertatea filosofiei ateniene, pentru ca conceptul de libertate crestin este superior conceptului de libertate egoista a filosofiei lumii vechi.
Insasi modul in care acesti oameni de cultura argumenteaza, transformati in atit de slabi propagandisti platiti, este unul sincretist, ecumenist, pagin in esenta lui.
Apropo! Poate ma insel. Dar, Iudaismul are la baza cultura decalogului (oficial). Crestinismul are mai mult: decalogul, Sf. Biblie, si…. neaparat si, Sfinta Traditie.
Sincretismul federalistilor europeni este acelasi cu sincretismul antihristic. Ce este interesant, in noua lor teorie, este amestecarea confuzionatoare a dreptului, cu filosofia si cu un concept vag religios crestino/iudaic: cultura decalogului. Concept anume prezentat diluat pentru a-i putea impaca ecumenist pe ortodocsi, cu catolicii, cu evreii si cu toate protestantismele.
Sincretismul religios este amestecat cu dreptul si filosofia pentru a atrage si ateii sau alte curente de gindire, rezultind un sincretism atotcuprinzator.
Sa nu fie!
E clar, creierul astora a fost formatat si pe el a fost “instalat” un nou sistem de operare, unul care nu “mananca” resurse pt ca nu prea mai are de unde, circuitele fiind in mare masura “invechite”.
“Evolutionismul” a ajuns la un nou nivel, omul se transforma in OM NOU, “EUROPEAN” prin reeducare fatisa, latura crestina, umana chiar, fiind considerata din ce in ce mai invechita, bocancul amenintator al crizei/lipsurilor facandu-se simtit din ce-n ce mai tare, pe gat…
“Indraznesti sa spui ca vrei sa fii liber in spirit, in gandire, sa te asemeni Dumnezeului tau? Imi pare rau, dar nu se poate, pentru ca acum nu e timp de Dumnezeu (care e oricum, o gaselnita omeneasca, de manipulat masele). Punct. Acum taci si asteapta sa mori ca un vierme. Si intre timp, treci la produs, jegosule!”
Ori de cate ori mi se intampla sa ascult aberatiile pline de tupeu basescian printre care si asta cu statele unite ale Europei,nu stiu de ce, dar imi apare instantaneu in fata ochilor mana cu statueta de bronz care l-a trimis pe Berlusconi la dentist.
Si ala a trebuit sa taca vreo doua saptamani, nu de alceva, dar nu-i mai iesea bine surasul…
«Ţelul final nu este viaţa, ci Învierea, învierea neamuri¬lor în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Va veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia, cu toţi morţii şi cu toţi regii şi împăraţii lor. Având fiecare neam locul înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, „învi¬erea din morţi”, este ţelul cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un neam.
Nouă, românilor, neamului nostru, ca orişicărui neam din lume, Dumnezeu ne-a sădit o misiune. Dumnezeu ne-a hotărât un destin istoric. Cea dintâi lege pe care un neam trebuie să o urmeze este aceea de a merge pe linia acestui destin, împlinindu-şi misiunea încredinţată. Neamul nostru n-a dezarmat şi n-a dezertat de la misiune, oricât de grea şi de lungă i-a fost calea Golgotei lui. Şi acum ni se ridică în faţă obstacole înalte ca munţii. Fi-vom noi, oare, generaţia debilă şi laşă, care să lăsăm din mâinile noastre, sub presiunea ameninţărilor, linia destinului românesc şi să părăsim misi¬unea noastră ca neam în lume?»
Parintele Dumitru Staniloae
In Germania condusa de “crestini” – “democrati”,daca spui ca avortul este crima,ajungi la inchisoare. Aceasta este inima “crestin – democratiei” SUE.Nu le mai spun si pe celelate,la fel de rele.Unde o vedea basescul et co. salvarea ? ca aceasta-i moartea vesnica.
Despre evolutia halucinanta a domnului Papahagi:
http://mirceaplaton.com/html/articole_Putzi.html
Cum poti asocia un proiect strict omenesc,cu scopuri dintre cele mai perfide cu Biserica lui Hristos care are cu totul alte obietive si care la drept vorbind,nu se afla prezenta de exemplu in Germania ultra dezvoltata datorita “cocepului european”.in cadrul discursului vorbeste despre disparitia conceptiei de tara de mana intai,a doua,a treia daca se va institui SUE,ceea ce este total fals.totdeauna vestul va socoti estul o remorcuta “care sunt nevoiti” sa o care dar fara de care nu ar funtiona.nationalismul este bun atat timp cat nu da in extemism da acesti domni au trecut in extrema cealalta.
TEODOR BACONSCHI: Sincer vorbind, civilizația europeană își așteaptă sfârșitul de la Înălțarea Lui Iisus Hristos cu trupul la ceruri și odată cu momentul întemeietor al Cincizecimii. Scrierile Noului Testament apar la câteva decenii de la aceste evenimente tocmai pentru că prima generație creștină se aștepta să apuce sfârșitul lumii. Există în ADN-ul nostru o tensiune eshatologică. Lumea trece, lumea cealaltă va conta cu adevărat. De aceea, nu e nevoie să ajungem la Spengler pentru a surprinde această manie a declinului. Suntem cea mai decadentă civilizație din istorie.
Lumea s-a globalizat în tipare științifico-tehnice și politice occidentale. Mulți vorbesc despre China ca despre următorul hegemon mondial. Nu cred: transformarea spectaculoasă a Chinei e autolimitată din rațiuni politice, iar dacă acolo drepturile omului vor fi cu adevărat și sistematic implementate, vom asimila marea Chină în sfera semantică occidentală. Nimeni nu va putea avea proiecție globală pe un model antropologic străin sau ostil personalismului creștin, ca temelie a unei civilizații a libertății.
http://blog.libris.ro/2017/11/27/teodor-baconschi-autorul-lunii-decembrie-2017-librisro/