Tortionarul ION FICIOR si gropile comune de la PERIPRAVA. Noi marturii ale fostilor detinuti politic (inclusiv ale actorului MITICA POPESCU) despre REGIMUL DE EXTERMINARE DIN LAGARELE COMUNISTE DE MUNCA SILNICA (video)

19-09-2013 45 minute Sublinieri

600x409xTortionarul-Ion-Ficior

“Răul, tortura, crima sunt făcute de oameni, nu de perioade istorice. Organul torţionarului există în noi” (Claudiu Pandaru).

Oare ce se va intampla in zilele noastre cand acest organ va fi din nou stimulat sa iasa la lumina si sa actioneze asupra noilor “dusmani ai poporului”?

***

Prof. Dr. Vasile Astarastoae: OARE NE STIM MARTIRII DIN TIMPUL COMUNISMULUI?

Din emisiunea La Ordinea Zilei cu Dana Grecu si Radu Tudor, miercuri, 18 sep. 2013

***

Vezi si:

***

“E plină România de morminte fără cruci” (Traian Neamtu, fost detinut politic)



***



  • Gandul:

LISTA TORŢIONARILOR. Ion Ficior, al doilea călău, acuzat de GENOCID. Locul în care deţinuţilor morţi de foame li se aruncau “organele pe jos” şi erau îngropaţi în GROPI COMUNE.

GÂNDUL PUBLICĂ profilul unuia dintre cei mai cruzi CĂLĂI COMUNIŞTI ÎN VIAŢĂ// Trăieşte în Bucureşti şi este şef al asociaţiei de locatari a blocului în care stă// PREMIERĂ ÎN ROMÂNIA: În urmă cu trei zile, în urma mărturiilor strânse de IICCMER şi Gândul, a fost deschis un şantier arheologic pentru găsirea victimelor ÎNGROPATE, potrivit martorilor, ÎN GROPI COMUNE

“Îi aduceau noaptea, cu căruţa, domnule. Eram copii şi mai ieşeam la privată. Se auzeau ţipând, de la bac, de la Cernovca, peste lac. Atunci aveam casa în capul străzii; pe acolo intrau caraliii cu căruţele; veneau peste sărărie. Îi duceau la cimitir, pe o stradă, acolo. Îi aruncau peste gard, câte trei-patru. Când se întuneca, se auzeau roţile scârţâind pe drum – vorbe, gemete, şoapte. O întrebam pe mama – “şto e mamuşca”?! Şi mama ne spunea, ca să nu ne sperie: “sunt păsări de noapte mamuşca, aşa e cântecul lor!”. Ne îmbărbăta sărmana cu basmaua la gură şi cu ochii umezi”.

Femeia ne povesteşte peste gard gândul şi amintirea ei. Nu împlinise şapte ani, când visele i-au fost sparte de ţipetele “de pasăre rănită” ale deţinuţilor din Periprava.

[…]

EXCLUSIV: Mărturii în premieră ale actorului MITICĂ POPESCU, deţinut politic pentru “trădare” în lagărul călăului Ficior: „Foamea era îngrozitoare. Mâncai cel mai bine când visai”

mitica-popescu-premiul-gopo-pentru-intreaga-cariera-90866-1[…]  Mitică Popescu e un „maistru” cinstit al teatrului românesc. Zice că nu e nici domn, nici tovarăş, ci pur şi simplu „Nea Mitică”. Asta e o spusă a lui, mai veche. Dincolo de ea rămâne, însă, personalitatea fără cusur a artistului cu ştaif. O figură remarcabilă, în adevăratul sens al cuvântului, care joacă de multe ori doar prin propriile-i trăsături. Ochii care spun povestea înaintea vorbelor, făcându-se martorii stării celorlalţi. Oglinzi în care realitatea imediată, brută, se şlefuieşte cu umor, cu înţelegere, cu un soi de tandreţe şi un zâmbet abia perceptibil, amestec de ironie, căldură, sarcasm, dragoste.

Uneori, cuvintele-i sunt rare şi apăsate, ca nişte verdicte implacabile. Dă impresia că e făcut din tăceri lungi din care îţi face hatârul să iasă, în răstimpuri, să vadă cine îl caută, cine eşti. După toate astea, omul este de o discreţie şi de o modestie reamarcabile. Aproape că trăieşte într-o şoaptă prelungă, ca să nu sperie somnul celorlalţi.

Şi, aşa cum se întâmplă uneori, perfect împotriva oricărei logici, astfel de caractere sunt atrase în viroagele vieţii cu o violenţă incredibilă.

Maestrul Mitică Popescu este unul dintre românii care au supravieţuit mizeriei închisorilor comuniste, fiind aruncat acolo, împreună cu alţi tineri de seama lui către finele „deceniului negru”.

M-au luat pentru că n-am turnat

„Eram la nişte vecini, de un Sfântu Ştefan, la onomastica unui prieten. Din una-n alta, cum povesteşti la întâlnirile astea tot ce-ţi trece prin minte, unii au spus că vor să plece în America. Eram în 1958. Îţi dai seama. Mie mi-a intrat pe o ureche şi mi-a ieşit pe cealaltă. După câteva zile mă trezesc umflat de Securitate. Că eu n-am ştiut că ăia vor să fugă din ţară? „N-am ştiut”. Că au trimis o scrisoare la Ambasada Americii, n-am ştiut? „Nu, n-am ştiut”. „Aţi discutat lucrurile astea între voi; n-ai auzit?”. „Nu”. „N-ai auzit… Lasă că-ţi spunem noi. Uite că noi ştim!”. Şi m-au condamnat la trei ani pentru „Nedenunţare de acte preparatorii pentru trecerea frontierei”. Adică pentru că nu mi-am turnat nişte prieteni care visau să ajungă în America. Dar nu-i nimic, că ne-a turnat altul care era acolo cu noi. Lasă că ăştia n-au ajuns nici în Gara de Nord, că nu le-a răspuns nimeni. Au fost arestaţi pe vorbe, şi eu, odată cu ei”.

Minciuna securistă are picioare lungi

Pe „Fişa matricolă penală” a lui Dumitru Popescu, născut pe 2 decembrie 1936, la Bucureşti, student în anul II la Teatru, în momentul reţinerii, scrie că a fost arestat de Securitate, pe 5 noiembrie 1958, „Pentru faptul de Trădare şi trecere de frontieră”, fiind, apoi, depus în penitenciar la data de 9 februarie 1959.

Îi citesc „fapta” de pe fişă şi se enervează. E o tâmpenie. Nu înţelegi că n-am avut niciun gând să fug?! D-aia mi-au şi dat doar trei ani. Ceilalţi au luat între opt şi 12 ani. Eu am luat minim de pedeapsă. Alta mai mică nici nu exista. E drept că-ţi confiscau şi bunurile personale, dar eu aveam vreo trei cămăşi şi vreo două cravate cu zgârci, că se purta” spune maestrul cu o undă de umor.

Ar vrea să uite

Îl întreb cum a fost, ce a trăit, ce a simţit. Îmi spune că nu vrea să vorbească despre trecutul ăsta. „E mult de atunci. Nu mai are niciun rost să iau povestea de la capăt. Să dezgrop morţii”. Insist, îi spun că are. Că e vorba de viaţa lui şi a celorlalţi aflaţi în situaţii similare. Se lasă greu, cu vorbe puţine şi pauze lungi.

„După arestare, o perioadă nu ne-au scos la muncă. Aşa era atunci. În vară, prin iunie, ne-au mutat, însă, de la Jilava la Periprava, la munci agricole, la porumb. E drept că n-am stat acolo decât vreo trei luni, până în septembrie. Pe urmă, ne-a mutat iar, în Balta Brăilei, la Salcia, într-o colonie de muncă – am lucrat la dig, la canalele de desecare. La Salcia am stat până în noiembrie 1961, când m-au liberat”.

Îl întreb, apoi, dacă, la Periprava, l-a cunoscut pe Ficior. „L-oi fi cunoscut, l-oi fi văzut vreodată, dar de vorbit cu el n-am vorbit. Noi aveam belelele noastre cu subofiţerii care ne supravegheau pe secţie şi care ne scoteau la muncă. Caraliii, ăştia ne mâncau nouă zilele”.

Deşi nu a stat mult timp în penitenciarul condus de Ficior, Mitică Popescu îşi aminteşte foarte bine condiţiile în care a trăit acele luni. Foamea era îngrozitoare. Ne dădea o zeamă de arpacaş şi un colţ de pâine. Mâncai cel mai bine când visai. Apa pe care o beam era scoasă direct din Dunăre, iar ţânţarii ne mâncau de vii”.

Despre morţi, maestrul îşi aduce aminte că la Salcia numărul lor a fost mare. A venit tifoida peste noi; muncile erau crâncene. Mulţi au murit de foame şi de epuizare. Alţii de inimă rea. N-aveam voie să primim pachet sau să ne vedem rudele. Eram rupţi complet de lume. Oamenii, săracii, nu ştiau ce le face copilul; dacă le mai trăiesc părinţii; ce e cu soţia… Nimic. Sincer, eu am avut şansa că eram tânăr. Dar pentru cei în vârstă era îngrozitor. Se muncea pe rupte, trebuia să faci norma. Dacă nu, bătaia ta n-o lua nimeni”.

Viaţa, de la capăt

În 1961, când i-au dat drumul din puşcărie, securiştii i-au pus în vedere să nu discute nimic despre ce a trăit 24mitica_RzV_98a2227b1dîn aceşti ani. „Mă urmăreau zi de zi. Toţi eram urmăriţi atunci, dar noi, ăştia cu „tinicheaua”, în mod special. Fusesem dat afară din Institut, aveam probleme la dosar, nu mai aveam niciun rost. Abia după trei ani mi s-a permis să dau un nou examen la Teatru; şi asta datorită unor oameni care m-au apreciat în primii doi ani de şcoală”. O singură satisfacţie spune că a avut. „Nu plăteam cotizaţia la partid, că pe noi, ăştia cu probleme, nu ne făceau membri de partid”.

„Ce-au făcut ei a fost o mizerie”

Ani de zile, după ce s-a întors din „iad”, n-a vorbit cu niciunul dintre foştii colegi sau cu cei pe care îi cunoscuse în detenţie.Mi-a fost frică. Abia după mulţi ani, m-am întâlnit cu Alexandru Paleologu, apoi şi cu Alexandru Ivasiuc şi am mai stat de vorbă. În puşcărie îl mai cunoscusem şi pe I.D. Sârbu, dar de atunci n-am mai vorbit cu el. I-am jucat o piesă, la Piatra Neamţ, dar atât. El se întorsese acasă, în Craiova”.

Tace întors în amintiri. Revine apoi şi, înainte să cadă cortina, îmi spune iar. „Eu vreau să fiu bine înţeles! Nicio clipă n-am avut de gând să fug din ţară. Ce-au făcut ei a fost o mizerie…”.

Biografie

Actorul Mitică Popescu s-a născut pe 2 decembrie 1936, în Bucureşti.

De-a lungul timpului şi-a construit o frumoasă carieră în teatru şi cinematografie, pentru care, în anul 2009, a fost recompensat cu „Premiul UNITER pentru întreaga activitate”.

S-a remarcat în faţa spectatorilor datorită rolurilor din piese precum „Oamenii cavernelor”, „Cititorul de contor”, „Nebuna din Chaillot”, „O şansă pentru fiecare”, „Nişte ţărani”, „Ivona, principesa Burgundiei”, „Mătrăguna”, „Pescăruşul”, „Slugă la doi stăpâni” şi „Colonia îngerilor”.

În lumea filmului a debutat încă de la sfârşitul anilor ’70, când a fost distribuit în „Stejar – extremă urgenţă”. Au urmat „Doctorul Poenaru”, „Căsătorie cu repetiţie” şi „Trenul de aur”. Totuşi, memorabilă a fost interpretarea sa din filmul „Moromeţii”, unde a jucat rolului lui Cocoşilă.

Mitică Popescu a avut chiar şi un rol de deţinut politic în filmul ”Clipa”, 1979.

În prezent, Mitică Popescu este angajat al Teatrului Mic din Capitală, dar este şi gazda emisiunii „D’ale lui Mitică”, difuzată de TVR 2.

A fost căsătorit cu actriţa Leopoldina Bălănuţă din 1977 şi până în 1998, când aceasta s-a stins din viaţă.

Mărturii din “lagărul de exterminare”:Sunt medic primar”. „Da?!”, a zis Ficior.Păi, ce […] eşti? Ori primar, ori medic?. Şi poc, jos cu el!”

Peste 200 de morţi într-o singură iarnă

Caius Mutiu 1Caius Muţiu – deţinut politic condamnat la opt ani de închisoare. A fost închis la Periprava timp de 4 ani, din ‘59 până în ’63. Spune că la colonia Grind, condusă iniţial de torţionarul Ficior, cadavrele erau aruncate în gropi comune. Fostul deţinut politic îşi aminteşte că, într-o singură iarnă, au decedat peste 200 de persoane. Deţinuţii politici erau obligaţi să asiste la autopsia celor decedaţi. Oamenii mureau din cauza infometării sistematice, iar bolnavii nici nu mai primeau de mâncare. 

Caius Muţiu a fost condamnat la opt ani de închisoare de autorităţile comuniste pentru „intense activităţi contra clasei muncitoare”. Fost lider al mişcării studenţeşti anticomuniste din Timişoara, din anul 1956, Muţiu a trecut prin mai multe temniţe comuniste, ajungând, în cele din urmă, în lagărul de la Periprava, în Delta Dunării, condus de torţionarul Ion Ficior.

Tânărul student organizase o adunare şi o manifestaţie la care au luat parte 1.000 dintre colegii săi, pentru a-şi spune dolenţele şi a-şi cere drepturile. „A fost o adunare împotriva comuniştilor. Sigur, cu toţii ştiam că vor urma arestări, dar am cerut, fără teamă, plecarea ruşilor din ţară. Nu s-a strigat ‘jos comunismul’, dar era la fel de grav. Am întocmit un memoriu în care mai ceream libertatea presei şi respectarea drepturilor omului”, povesteşte Muţiu. Locul în care avea loc adunarea studenţilor a fost înconjurat de tancuri, participanţii arestaţi şi bătuţi, cu bestialitate, în timpul anchetelor.

Tânărul a fost închis, iniţial, la Gherla, de unde, în 1959, a fost mutat la Periprava, după un ocol în Bălţile Brăilei. La Periprava a stat patru ani, în mare parte la subsecţia Grind. A ajuns în lagăr grav bolnav. „Aveam o formă de dizenterie. Am scăpat, totuşi, mâncând doar pâine prăjită, fără să mi se dea vreun medicament”, spune Muţiu. Când a ajuns la Grind, torţionarul Ficior era comandantul subsecţiei; nu ajunsese, încă, stăpânul absolut al lagărului de la Periprava. 

L-a văzut încă din prima zi. “Ne-a luat în primire şi a început cu ameninţări. Ne-a spus să ne băgăm minţile în cap că există un regulament pe care dacă îl încălcăm vom avea de suferit, povesteşte Caius Muţiu. Ficior avea să aibă asupra sa şi asupra celorlalte câteva sute de deţinuţi, drept de viaţă şi de moarte timp de doi ani, cât a condus direct subsecţia Grind.

„Mai scoteau un organ, îl aruncau într-o găleată. Dacă pica ceva pe jos, noi trebuia să culegem”

Caius Muţiu îşi aminteşte de iarna cumplită din ‘59-’60, când jumătate din deţinuţii politici de la Grind au decedat. Spune că erau în jur de 550-570. La Grind, în iarna aceea, erau barăci mari în care stăteam cu sutele. În baraca noastră eram 570. Am ieşit din iarnă doar jumătate dintre noi; ceilalţi au murit, din cauza frigului şi al mâncării sub orice critică. Cu toţii eram înformetaţi dincolo de orice limită”, spune Muţiu. Majoritatea din colonia Grind erau distrofici din cauza inaniţiei. După distrofie, urma caşexia (pierdere în greutate ireversibilă nutriţional – vezi definiţia medicală).   “Unii dintre noi ajunseseră să cântărească 30 de kilograme”, spune fostul deţinut politic.

Unul dintre deţinuţi, care era şi doctor, i-a cerut comandantului Ficior să le dea deţinuţilor grav bolnavi proteine. Comandantul Ficior a refuzat, spune Muţiu. “În martie ’60, după ce au văzut că mor foarte mulţi, au adus un medic legist să le facă autopsie. La autopsia baritonului Gherman, din Timişoara, am asistat şi eu. Era numai piele şi os. Eram obligaţi să îi ajutam la autopsie. Când mai scoteau un organ, îl aruncau într-o găleată. Dacă pica ceva pe jos, noi trebuia să culegem”, spune Caius Muţiu.

La Grind, în iarna aceea, se murea pe capete. Muţiu îşi aminteşte că toţi deţinuţii care dormeau în paturile vecine au murit. “Au murit în cameră cu mine. Îmi aduc aminte de Minci, care făcuse şi el dizenterie. Ar fi trebuit să ţină un regim strict. Dar când ne dădeau varză, nu se putea abţine; nu putea mânca doar pâine prăjită. Intraserăm acolo într-un regim de exterminare”, rememorează Muţiu.

Cadavrele aruncate, câte trei, într-o groapă comună

După ce au constatat că mulţi dintre deţinuţi muriseră de foame, din lipsa proteinelor, comandantul Ficior a dispus, în primăvara lui ’60, ca în raţia zilnică să fie introdusă carnea de cal. “După ce au văzut atâţia morţi, conducerea a dat ordin să primim carne de cal. Pe mine asta m-a salvat. Cred că am mâncat un cal întreg cât am stat acolo”, spune Caius Muţiu.

Cea mai cutremurătoare amintire a fostului deţinut politic este, însă, cea referitoare la modul în care morţii erau îngropaţi. Caius Muţiu, la fel ca alţi supravieţuitori de la Periprava, vorbeşte despre existenţa unor adevărate gropi comune. “Făceau o groapă şi te aruncau în ea. Fără coşciug, fără cruce, fără preot. Dacă erau 2,3,4, îi aruncau în acelaşi loc. Dacă era numai unul, atunci numai pe ăla îl arunca acolo”, a explicat Muţiu. Fostul deţinut îşi aminteşte că gropile pentru morţii coloniei Grind erau distincte faţă de cele în care erau aruncate cadavrele morţilor de la sediul central Periprava. 

Muţiu mai spune că a auzit de la unii dintre colegii săi de detenţia că Ficior obişnuia să alinieze deţinuţii, culcaţi pe burtă, şi să treacă cu caii peste ei. “Un prieten de-al meu mi-a povestit că făcea asta. Alţii spun că, de fapt, obişnuia să sară cu caii peste deţinuţi. Eu nu l-am văzut, dar asta mi-au povestit cei cu care am fost închişi”, povesteşte Muţiu.

După 50 de ani de la suferinţele prin care a trecut, Muţiu consideră că a venit momentul ca torţionarii să fie condamnaţi. “Nu sunt vindicativ, dar cei care au făcut rău trebuie să plătească. Sunt mulţi cei care au omorât oameni. E timpul ca ei să fie condamnaţi”, încheie Muţiu.

[…]

„Aveau bâte prelucrate la strung. Ne luau la rând, peste cap, peste picioare”

Octavian Bjoza – deţinut politic condamnat la 8 ani de închisoare. Octavian Bjoza l-a văzut bjozapersonal pe torţionarul Ficior lovind deţinuţii. Spune că la Periprava mureau câte doi-trei deţinuţi pe săptămâna. Cadavrele erau îngropate noaptea, la o depărtare de doi-trei kilometri de lagăr, în stufăriş. 

A fost închis de autorităţile comuniste în 1958, fiind acuzat că făcea parte din „Garda Tineretului Român”. Spune că organizaţia nu avea nimic în comun cu legionarii: „Erau un grup de prieteni care nu mai suportau regimul comunist. Iniţial, organizaţia a fost un cerc literar. Impulsionat de revoluţia anticomunistă din Ungaria, din ’56, am cinstituit împreună cu colegii mei Garda Tineretului Român”. A fost depistat de Securitate în urma unui schimb de scrisori cu un coleg de gardă din Iaşi. L-a anchetat chiar temutul torţionar Gheorghe Crăciun şi a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică pentru că „a făcut parte dintr-o organizaţie teroristă care dorea răstunarea regimului prin mijloace violente”. A trecut prin toate închisorile comuniste.

A ajuns la Penitenciarul Periprava, condus de Ion Ficior, în anul 1960. Îşi aduce aminte că la subcolonia „Bac” a mâncat şerpi de apă.Iarna, când găseam în stare de amorţire şerpi de apă, îi mâncam cruzi de foame ce ne era. Am şi acuma pielea unuia dintre ei”, povesteşte Octavian Bjoza. Fostul deţinut confirmă că la Periprava mureau, în medie, două-trei persoane pe săptămână. Rudele victimelor nu primeau înştiinţare că aceştia au murit. Familia era notificată abia la expirarea sentinţei. „În patru ani au murit zece persoane din cei de lângă mine. Va spun „lângă mine”, în sensul că mureau cei din paturile de lângă mine. Mureau de foame şi de boli”, precizează Bjoza.

Metoda preferată de tortură de la Periprava era bătaia cu bâte de lemn. Deţinuţii care nu îşi făceau norma de stuf tăiat erau nominalizaţi pe o listă după care erau bătuţi de gardieni. „Unii aveau bâte prelucrate la strung, erau un fel de cozi de lopeţi şi la capăt îngroşate ca o sticlă de bere. Ne luau la rând, peste cap, peste picioare. Dacă se grăbeau seara, uneori mai scăpam şi nebătuţi. S-a întâmplat, dar foarte rar”, povesteşte Bjoza.

„Dacă te vedea trist, spunea: „Ce nu-ţi convine? Crucea şi Dumnezeii tăi. Dacă aveai faţa luminată, aşişderea” 

Îşi aminteşte perfect de comandantul Ficior. Spune că a fost cea mai lombroziană figură pe care a întâlnit-o: „Adică, o brută”. Fostul deţinut spune că Ficior bătea deţinuţii în funcţie de ce expresie facială aveau. „Dacă te vedea trist, spunea: „Ce nu-ţi convine? Crucea şi Dumnezeii tăi. Dacă aveai faţa luminată, aşişderea. Te scotea în faţă şi te bătea cu pumnii, cu bocancii. L-am văzut cu ochii mei. Avea o figură de bestie. Vişinescu şi Ficior erau cunoscuţi pentru brutalitatea lor”, spune Bjoza.

Fostul deţinut confirmă că morţii de la Periprava erau îngropaţi noaptea, în lanuri de stuf, fără preot, fără coşciug. „Noaptea, după orele unu, ne-au luat să îngropăm un deţinut. Am mers prin întuneric fără vreo direcţie anume. La un moment dat, ne-au oprit şi am săpat o groapă. Am băgat cadavrul în groapă, fără coşciug şi fără cruce. Uneori mai puneau un ţăruş şi notau cu un creion chimic. Nu se puneau cruci”, povesteşte Bjoza. Cadavrele erau îngropate la o adancime mai mică de 50 de centimetri. „La 50 de centimetri era apă. Lăsam cadvrele învelite în stuf”, relatează fostul deţinut.

Cu propriii săi ochi a văzut cum a fost ucis un coleg deţinut. La finalul zilei, la subcolonia Bac, deţinuţii erau încolonaţi şi porneau în marş forţat spre dormitoarele improvizate pe un bac eşuat. Unul dintre deţinuţi a adormit. Când s-a trezit, coloana era la câţiva zeci de metri. A fugit spre coloană, dar un soldat a deschis focul. „El, săracu’, fugea să ne ajungă. Soldatul a deschis focul şi l-a ciuruit pe loc. Comandantul îi instruia că deţnuţii politici nu au altceva în cap decât să îi dezarmeze şi le spunea că, dacă se apropie prea mult, trebuie să tragă”.

La 50 de ani de la întâlnirea cu Ficior, spune că este important ca torţionarul să fie tras la răspundere, dar mai important este ca el să fie judecat. „Mai important este să fie duşi în faţa instanţei, iar cei tineri să afle ce crime au comis. Odraslele lor acum se cocoaţă în diverse funcţii. Astfel de atrocităţi oricând sunt posibile”, spune Bjoza.

Gardianul “dolce&gabbana” şi povestea, la 50 de ani după, a lagărului comunist din Priprava, transformat acum în pensiunea “Ultima frontieră”

ficior44 de deţinuţi politici au murit în doar şase luni, între decembrie 1959 şi iunie 1960, în lagărul de muncă de la Periprava. “Ce să spun, că 44 de deţinuţi “au murit că i-am bătut eu”?. Au murit de bătrâneţe”, se disculpă cinic, într-un interviu acordat gândul, Ficior Iosif Ion, fostul comandant al puşcăriei comuniste, unde în anii ‘50-‘60 au fost închişi aproape 2.000 de deţinuţi politici. Pus în faţa unor declaraţii ale foştilor deţinuţi, torţionarul şi-aduce aminte brusc de doi morţi, unul împuşcat pentru că ar fi încercat să atace un militar care îl păzea, al doilea – personaj al unei istorii neverosimile. “În ziua în care a primit decretul de eliberare, s-a împiedicat în drum spre poartă, a căzut cu nasul în nisip şi a murit (…) Erau emoţiile lui, probabil”, spune Ficior. Ne-a primit la interviu cu Biblia pe masă.

Despre gropile comune din jurul închisorii, fostul comandant nu spune nici da, nici nu. Dacă săpăm acum, la Periprava, credeţi că găsim o groapă cu schelete?“, îl întrebăm noi. “Nu ştiu! Astea sunt nişte lucruri… Dacă dumneavoastră aţi fi în locul meu ce aţi zice?!”, răspunde el.

Ficior spune despre el că a fost un om bun şi nici nu se compară cu Alexandru Vişinescu, fostul comandant de la Râmnicu Sărat pe care l-a şi întâlnit în acea perioadă: “Vişinescu… Manifestările lui se văd şi astăzi. Eu v-am dat cu pumnu` în faţă?”

Ficior zice că nu are niciun mort pe conştiinţă, că nu a lovit şi nu a torturat niciun deţinut, iar zecile de testimoniale le pune pe seama unor simple nemulţumiri.

Drumul către penitenciar

Gândul: Cum era atmosfera în închisorile anilor ‘50, când eraţi şi dumnevoastră comandant?

Ficior Iosif Ion: În anii ’50 nu eram la închisori. Eu am fost numit comandant la Poarta Albă în ’53, în iunie.

Gândul: E o diferenţă, că dumneavoastră văd că încercati să relataţi foarte exact?

Ficior: Înainte de a merge la Poarta Alba, eu am fost în Direcţie, locţiitor şef de servicii de cadre în Direcţia Generală.

Gândul: Am înţeles, a Penitenciarelor.

Ficior: Da. Şi cum am ajuns eu la Penitenciare, mă rog…

Gândul: Chiar, cum aţi ajuns?

Ficor: Pai, datorită… (întinde un document din care rezultă că ar fi Baptist n.red.)

Gândul: Ce este asta? A, sunteţi baptist.

Ficior: Eu am făcut şcoala profesională la Târnăveni (Şcoala de ucenici de pe lângă Fabrica “Nitrogen” din Târnăveni – n.red.). Am absolvit patru ani de şcoală profesională. Tata era în fabrică, eu eram în fabrică, ca ucenic, când am terminat şapte clase. Am făcut patru ani de ucenicie în perioada şcolii profesionale, apoi am plecat în armată, la Ineu (Şcoala de ofiţeri politici MFA Ineu – n.red.).

Gândul: Eraţi deja membru? De ce v-aţi înscris în partid?

Ficior: Când m-am înscris în partid, nu m-am înscris – că mă întrebaţi şi dumneavoastră, “de ce v-aţi înscris în partid?”- de parcă ştiam eu, atunci, aşa de bine ce e cu Partidul Comunist. M-am înscris şi pentru faptul că cel care a mers cu mine era tot baptist, preşedintele sindicatului pe judeţ.

Apoi, se mai întâmplaseră nişte lucruri nelalocul lor, în perioada în care am locuit în cămin, în timpul uceniciei. Mâncarea era, oricum, proastă la cantină, iar pe deasupra pedagogul mai lua şi smântâna de pe lapte. Eu am fost unul dintre ăia care nu suportau asemenea lucruri.

De Lăsatul Secului ne-a dat o ciorba aită, cum zicem noi în Ardeal – ciorbă de usturoi -, şi am zis că nu o să mănânc. Nu am mâncat niciunul. Ei, până am ajuns în cămin s-a dat telefon la pedagog; când am intrat în cămin, ne-a băgat în sala de cursuri şi a zis “Cine v-a zis să nu mâncaţi?”, nimenea nu s-a ridicat să zică “Păi, Ficior a zis”. Atunci, pedagogul m-a prins de mână – eu stăteam în prima bancă – şi mi-a tras două palme de-am văzut stele verzi; am scuturat din cap, am ieşit pe uşă şi am trântit uşa aşa de tare, că s-a spart geamul de sus.

M-am dus în oraş – tata stătea cu chirie, nu ne mutasem din Cucerdea de Mureş, o comună între Tarnăveni şi Iernut – şi am zis: “Tată, stau şi eu în oraş, nu mă mai duc la cămin, dorm cu dumneata”. Si am dormit la tata. Dimineaţă, a fost chemat la director: “Ce a facut copilul tău!?” Tata, săracu`, a fost surprins – nu ştia realitatea şi s-a supărat: să îl cheme directorul şi să-i spună ce a făcut copilul lui la cămin?! Sigur că tata m-a mustrat că nu i-am spus adevărul. Ei, lucrurile astea m-au…

Când m-am înscris în partid, m-am dus la Mârşa Avrig (Şcoala de pregătire pentru activişti de partid şi tineret “Dr. Petru Groza” din Avrig – n.red), ne-a dus acolo, am facut o pregătire – erau şi de la ţărănişti, erau de la Tătărescu, şi de la liberali, Alexandrini, care intrase în blocul partidelor democratice, probabil ştiţi.

Gândul: Alexandrini care a fost şi la Râmnicu Sârat, la Vişinescu?

Ficior: Da, probabil, nu ştiu. El a participat la alegeri şi a fost şi la pregătirea cu tinerii de atunci. Să fiu cinstit, eu, cu şapte clase primare – dar şi cu şapte ani de acasă – şi patru profesionale, eram mai dezghetat, aşa, faţă de alţii, şi când s-a făcut verificarea membrilor de partid, m-a trimis Judeţeana pe mine, la 20 de ani, să aduc carnetele vechi de partid; le luase pe acelea şi le dăduse carnete provizorii, cu care se verificau membrii de partid. Am venit la Bucureşti, la 20 de ani, cu un cufăr, o valiză din placaj, dată cu baiţ, şi le-am predat. Habar nu aveam eu de Bucureşti; nu călcasem nici în Târgu Mureş, ce să fi căutat la Bucureşti?

În perioada alegerilor din ’46, unul, Popa Emil, fost deputat de Târnava Mică, de la Cluj, cu care mergeam în judeţ, mi-a dat un automat din ăla, nemţesc. Eu, care nu făcusem armata, vă daţi seama că habar n-aveam să umblu cu el. Şi, într-una din comune, la Blăjel, legionarii ne-au bombardat cu pietre. Mă rog, s-au urcat în maşină, noi în camion, cu tinerii cu care eram. Cum m-am urcat eu, cu automatul meu, s-a descărcat. Noroc că ţeava era îndreptată în sus, că dacă era lateral, era… S-au descărcat câteva cartuşe. Toţi ăia care dădeau cu pietre s-au speriat şi au fugit. Popa Emil a coborât din maşină şi mi-a zis: “Bravo, mai Ficiorule, ai făcut o treabă extraordinară”. “Vezi-ţi de treabă, că nu am făcut-o eu, a făcut-o automatul”. Am armat totul, cu nişte băieţi, şi am terminat cu ele. Erau nişte automate nesigure, care se descărcau imediat dacă nu erai atent. Am terminat cu ele.

Acest Popa Emil a ajuns, în ’50, şeful Serviciilor de Informaţii ale Armatei; atunci nu era Securitatea. Deci, a umblat la dosar şi mi-a luat toate datele de acolo. Între timp, eu terminasem Şcoala de ofiţeri de la Ineu – MFA pe vremea aia (Şcoala de ofiţeri militaro-politică nr. 1 din Ineu – MFA – n.red.).
Întâi m-am încorporat la Regimentul 2 Aviaţie Craiova. Securitatea umbla după activişti să-i ia la ea, dar cei de la Judeţ n-au fost de acord pentru că eram…

Gândul: Baptist.

Ficior: Şi n-au fost de acord. M-am încorporat, deci, în armată, iar cei de la Regimentul de Aer Craiova m-au trimes la Ineu. Nu numai pe mine – am fost peste 3000 acolo, şi am rămas 1250. La Ineu au venit iar să recruteze, cum recrutau din toate şcolile pe cei mai buni elevi, să-i ia la Securitate. Şi m-a pus şi pe mine pe listă.

Atunci, în ’50, căpitan locţiitor politic al Şcolii de la Ineu era Popa Constantin, care, pe timpul lui Ceauşescu, ajunsese general locotenent, locţiitorul şefului Marelui Stat Major. Primea demnitarii şi îi însoţea.

Gândul: Ce arme mai era la Ineu?

Ficior: Aveam o companie de aviaţie, două de tancuri şi una de marină, care formau batalionul de specialitate. Pe urmă mai erau cavalerie, artilerie, tancuri – erau 1250 de elevi la Ineu. Aici fusese o şcoală de rezervişti ai burgheziei – cu cladiri vechi -, iar comuniştii au făcut o şcoală de ofiţeri pentru …

Gândul: Mai multe arme, am înţeles.

Ficior: … noua orânduire, cum s-ar spune. Şi printre cei care au rămas acolo am fost şi eu – vreo 570, cred, eram membri de partid, din 1250 cu totul. Pe mine m-au ales în comitetul de partid pe şcoală, şi Popa a zis: ”Dom’le, luaţi pe cine vreţi de aici, dar nu pe Ficioru, pentru că e organ ales. Ăla nu a fost de acord şi nu a ascultat ce sfat i-a dat ăsta; s-a dus la Popa Emil, iar Popa Emil, care băgase la cap despre “Ficioru de la Târnăveni”, când mi-a văzut numele a zis: “Să vie dosarul!”. Şi mi-au dus dosarul la el.

Asta am aflat tot de la Popa Constatin, prin’67. M-am întâlnit cu el la Cinematograful Victoria şi am avut discuţii aşa… El lua bilete la un film. Eu eram în concediu. Şi când a întors capul, i-am zis “Să trăiţi, dom’le tovarăş”, “Să trăiţi, tovarăşu’ Ficioru, ce faci?”. M-a recunoscut; după atâţia ani m-a recunoscut. Si atunci mi-a spus el ce s-a întâmplat cu mine de am ajuns…

Popa Emil mă pusese şi pe mine la dispoziţia Direcţiei de Cadre, cum era pe vremea aia, să îmi aleg între Miliţie, Pompieri şi Grăniceri. Eu tot am amânat, nu ştiam ce să fac, eram supărat. De fapt, şicanele astea mi le făcuse şi în perioada pregătirii pentru Serviciul de Informatii. Ne-a luat de la Ineu şi ne-a bagat la Periş (Şcoala de contrainformaţii, km. 32 Periş – n.red). De acolo am ieşit locotent. Am fost 12 locotenenţi, sub-locotenenţi vreo 20, iar restul, sergenţi majori, în funcţie de pregătirea pe care au avut-o.

Acolo, m-au chemat iar să mă întrebe despre religie. Nu am vrut să mai vorbesc deloc. N-am vrut să mai răspund, pur şi simplu. “Să mă trimiteţi la Craiova, ori la Ineu, înapoi. Adică de ce m-aţi luat de acolo şi m-aţi adus aicea?! Ca să ma luaţi iarăşi la întrebări cu socrul, că baptiştii, cu…”.

Pe mine m-a cununat, în Târnăveni, pastoral bisericii de la Sighişoara, Fluieraş Mihai. Era o sală mare – o închiriase socrul meu -, plină de oameni. Sigur că toată Judeţeana de partid era la Târnăveni, nu? Şi eu, membru de partid, m-am cununat cu pastorul de la Sighişoara, cultul Baptist, la Târnăveni. Nu am dat doi bani pe…

Gândul: Dumneavoastră aţi fost, din familie…?

Ficior: Da, din familie. Mama şi tata erau credincioşi. Asta a fost mare lucru. De aia am spus “şapte ani de acasă”. Eu am fost cel mai mare dintre fraţi. Am mai avut o soră, care a murit, şi mai am un frate, la Cluj. Tata mă lua cu el pe la bisericile din jur de Cucerdea; spuneam poezii şi el era mândru, se bucura alături de mine.

Gândul: Să ne întoarcem la momentul în care aţi fost numit la Penitenciare! Înţeleg că aţi fost pus la dispozitie…

Ficior: Şi atunci, când m-a pus la dispoziţie, după ce m-au chemat de două ori şi n-am ajuns la nicio concluzie, a treia oară au zis: ”Atunci, hotărâm noi”. “Hotărâţi, dom’le!”. Când am ieşit de pe Oneşti, de la Ministerul de Interne, m-am întâlnit cu unul, Baciu. Baciu a fost instructor de partid, de la Braşov, pentru Târnava Mică. Atunci era Regionala Braşov, Judeţeana Târnava Mică.

Omul ăsta mă cunoscuse când eram la Târnăveni. Acum era colonel, în uniformă de de Miliţie – aşa mi s-a părut mie; singura deosebire între Miliţie şi Penitenciar era culoarea plătcuţei: unele albastru, celelalte, roşu. Eu eram în uniformă kaki şi epoleţi de aviator. “Ce-i cu tine?” zice. “Să trăieşti, dom’le colonel.” Îi răspund, supărat, şi îi explic despre ce e vorba. “Ia vin-o-ncoace!”. Mă întreabă la ce cameră am fost, şi îi arăt. Intră el acolo şi, după vreo jumătate de oră, iese din cameră şi zice: “Mâine dimineaţă, vii pe Luterana 27-29, la Penitenciare!”. Şi m-a luat la el.

Gândul: La Penitenciare.

Ficior: Da. Aşa am ajuns eu la Penitenciare.

Gândul: Asta se întâmpla în 1951?

Ficior: ’51; în iunie ’51.

Lupta cu duşmanul de clasă

Gândul: Aş vrea să vă citesc o chestiune din dosarul dumneavoastră, dacă vă aduceţi aminte… În ’51 spuneaţi aşa: “Asigur partidul care m-a crescut şi educat că voi duce cu multă perseverenţă lupta contra duşmanilor poporului muncitor şi-i voi lovi fără cruţare”.

Ficior: Asta scrie şi aici. Uitaţi aici!

Gândul: Cine erau duşmanii?

Ficior: Dl Biro, eu am citit şi am senzaţia că ce am eu, aveţi şi dumneavoastră.

Gândul: Dar era o formulă stas sau era o formulă pe care o gândeaţi, o simţeaţi?

Ficior: Cred că am luat asta din… Partidul avea obiceiul să dea formulare pentru ca membrii de partid să le completeze…

Gândul: Şi dumneavoastră numai le semnaţi? Textul era prestabilit? Îl citeaţi dumneavoastră sau nu citeaţi?

Ficior: Nu numai eu, milioanele alea…

Gândul: Cu toţii.

Ficior: …de membri de partid.

Gândul: Bine, dar dumneavoastră l-aţi citit totuşi, nu v-aţi pus problema: “dom’le, ce spun eu aici?”. Adică dumneavoastră, când aţi citit, nu v-aţi gândit că “dacă semnez, se cheamă că eu am spus lucrurile astea”?

Ficior: Ce să spun eu? Duşmanii pe vremea aia erau cei care… Se punea problema aşa: “Dom’le, capitalismul ne-a exploatat, ne-a facut…”. Sigur, eu făcusem ucenicia la capitalişti, nu în altă parte. Directorul fabricii ne urmărea pe fiecare cum munceam, pe unde umblam. Şi nu numai el, dar şi inginerii din fabrică.

Să vă dau un exemplu: în şcoala primară, în clasa a IV-a, se făcea corul legionar. Popa din comună era un legionar notoriu. Sămărtiţan îl chema. Şi tata mi-a zis: “Nu cânţi în corul legionarului!”. Aşa cum a fost tata, cu alea patru clase primare ale lui, nici alea terminate ca lumea, mi-a spus: “Nu cânţi în corul legionarului!”. Nu am cântat şi am fost exmatriculat. Am stat vreo 10 zile acasă. Atunci, directorul şcolii s-a dus la Sămărtiţan şi i-a spus: “Nu e bine ca baiatul lui Ficioru să stea acasă, că nu cântă în cor. Să vină să facă carte, să înveţe şcoală”. Şi m-a luat la şcoală, din nou; de atunci n-am mai avut necazuri din punctul ăsta de vedere.

Ce vreau sa spun este că aveam, aşa, o chemare pentru dreptate. Nu neapărat că dreptatea asta o făcea capitalismul, Occidentul, sau Estul, sau Vestul, sau comuniştii, sau socialiştii, sau alţii. Asta a fost aşa, în mine; eram un copil cinstit.

În momentul în care s-au făcut verificările membrilor de partid, ăia de la Judeţeană au vrut să mă excludă. Între timp, a venit unul de la CC, şi Judeţeana de partid a fost verificată de o Comisie a Comitetului Central – unul, Ţiulescu, era preşedinte de comisie. Ei, şi ăsta le-a zis celor de la Judeţeană: “Vreţi să îl exclud pe Ficioru? Păi, Ficioru e mai cinstit ca voi, mă!”. Şi le-a dat peste nas.

Gândul: Haideţi să revenim! Cine erau duşmanii în momentul ăla?

Ficior: Mă, ca să vorbim, să traducem felul în care…

Gândul: Traduceţi pentru noi, cei mai tineri, cine erau duşmanii?

Ficior: Duşmanii clasei muncitoare erau patronii, erau cei care au exploatat, cei care au asuprit, ceva… Aşa era genul de propagandă pe vremea aia.

Gândul: Cam cum sunt patronii de azi. Dacă mâine se întorc lucrurile, dumneavoastră aţi mai semna un astfel de text?

Ficior: Cu exploatarea. Sigur că nici astăzi… dar nu vorbim de treaba asta. Formularul care era pe vremea aia, era ăsta.

Gândul: Ziceţi că era un formular? Eu nu cred ca era un formular. E o autobiografie scrisă cu mâna dumneavoastră.

Ficior: Da, să fiu cinstit, nici nu îmi aduc aşa bine aminte, că eram în 1951.

Gândul: E o autobiografie, o notă autobiografică, pe care aţi scris-o în ’51, la Direcţia Generală a Securităţii Statului.

Ficior: Nu era Direcţia Generală a Securităţii Statului pe atunci.

Gândul: Găsită în arhivele lor.

Ficior: Nu era. Era Serviciul de Informaţii al Armatei. Nu ştiu dacă era Securitatea, în ’50. S-ar putea, în ’51.

Gândul: Exista, pentru că se înfiinţase Securitatea înainte de ‘50.

Ficior: Nu în ’50, când am ieşit eu ofiţer. Dar Serviciul de Informaţii al Armatei…

Gândul: În armată, dar partidul îşi făcuse, ca să zic aşa…

Ficior: Eu nu am fost la ei, eu am fost la Serviciul de Informaţii al Armatei.

Gândul: Eu am înţeles, dar Securitatea există ca şi…

Ficior: Probabil. Da.

Comandant la Periprava

Gândul: Pentru că subiectul nostru este Periprava, povestiţi-ne cum aţi ajuns acolo şi ce mandat aveaţi. Aţi fost locţiitor şi apoi şef la Periprava.

Ficior: Da.

Gândul: Care era mandatul dumneavoastră? Ce v-a spus conducerea că trebuie să faceţi acolo?

Ficior: Nu-i vorba de mandat.

Gândul: Nu, ce v-a spus conducerea că trebuie să faceţi acolo?

Ficior: Comandatul avea atribuţiunile lui de comandant. Nu avea atribuţiuni să bată, nici să înjure.

Gândul: Presupun că atunci când aţi ajuns la Periprava, şeful acestor penitenciare v-a spus…

Ficior: Eu am ajuns acolo, locţiitor. Era unul, Condurache, un colonel venit de la Miliţie, care era comandant. Pe urmă, am fost la o şcoala de perfecţionare, şase luni de zile. Am fost numit comandant în ‘60, dacă nu mă înşel.

Gândul: Da, în ’60.

Ficior: În ’60. Spun asta pentru că mi s-a pus în sarcina că la Borzeşti, când am fost eu, erau deţinuti politici. Acolo n-au fost decât deţinuti de drept comun; şi la Suceava la fel, numai deţinuţi de drept comun, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă.

În 1954, în 26 decembrie, au evadat 10 deţinuţi. Atunci m-au luat pe mine de la Poarta Albă şi m-au dus la Suceava.

Gândul: Pentru că au evadat ăia de acolo.

Ficior: Da. Spun că nu am fost unde erau deţinuţi politici. Iar la Periprava erau legionari, de la unu la cinci ani. Ei, ce au facut, au decongestionat Aiudul şi Gherla, luând condamnaţii de la unu la cinci ani, şi i-au dus la muncă în Deltă, la stuf, la dig şi la agricultură. Că se făcea agricultură. Aşa am preluat conducerea…

Gândul: Spuneaţi că aţi asistat la…

Ficior: Da, legat de ordine de la centru… Când eram la Serviciul de Cadre, au venit 12 volume de dosare cu ofiţeri, subofiţeri şi comandanţi care au bătut şi fuseseră trimişi în judecată, în ’52. Mi s-a cerut să le fac fişa de cadre la fiecare. Şi m-am uitat acolo în dosarele lor – erau numai declaraţii de la deţinuţi împotriva cadrelor. Înainte să se facă ancheta asta, s-au dat nişte ordine verbale, nu în scris; eu nu ştiu să fi fost scrise, pentru că atunci nu eram la comandant la penitenciar, eram locţiitor şef de serviciu cadre.

Dar participând la o şedinţă de analiză pe ţară, am auzit că s-au dat dispoziţii de către adjunctul de ministru de Interne – nici nu mai ştiu cum îl cheama -, care a spus: “Să se ia măsuri ca şi deţinuţii de drept comun şi politicii să simtă puşcăria; să nu mai vină la puşcărie, să facă…”. Mă rog. S-au dat nişte dispoziţii, şi cu bătaie, şi cu chestii din astea…

Gândul: Deci a fost dispoziţie orală.

Ficior: Orală.

Gândul: De către cine? Adjunctul…

Ficior: …ministrului de pe vremea aia.

Gândul: Care a spus textual cum? Să fie bătuţi?

Ficior: Să se… Mă rog, măsurile de constrângere, ca să zic aşa – ce făcea ăla acolo, la el la penitenciar -, să fie mai, să-i facă, să bată, să… Adică s-au dat nişte dispoziţii verbale, care nu erau în concordanţă cu regimul, de fapt şi de drept.

Gândul: Date de ministru, în ce an?

Ficior: În ’52. În ’51-’52. Eu am venit la Penitenciare, în ’51, în iunie. După dispoziţiile date atunci, unii s-au întors în penitenciare şi au luat măsuri care n-ar fi trebuit luate.
În ce mă priveşte pe mine, dl Marian, în primul rând educaţia mea de acasă nu îmi permitea să înjur – nu mai vorbesc să bat; dar nici măcar să înjur. Eu am dat ordin să nu fie loviţi oamenii. Am spus că pe acela care încearcă să lovească vreun deţinut, îl dau afară.

Gândul: Fiind unde?

Ficior: La Periprava, dar nu numai la Periprava. Eu când am ajuns comandant la Poarta Albă, spre exemplu, au venit ăia de la Contrainformaţii, că era un legionar în dormitor care ţinea discursuri, şi au zis să îl iau, să îl bag la izolare, să îl pun în lanţuri, să îi fac… Iar eu n-am făcut treaba asta. Am dat ordin ca atunci când se urcă pe masă şi vorbeşte să fiu anunţat ca să merg şi eu să îl ascult. Şi am ajuns la baracă. Am dat ordin să nu fie anunţată prezenţa mea acolo, şi stăteam rezemat de tocul uşii. El s-a întors şi când m-a văzut pe mine zice: “Să trăiţi! Mă iertaţi!”.

“Continuaţi, că vreau să ascult şi eu!”, i-am zis. S-a dat jos şi nu a vrut să se mai urce la loc. L-am luat frumos de braţ, am venit cu el la birou, şi am stat de vorbă patru ore şi ceva. Când s-a uitat la ceas, zice “Ce zic camarazii mei că eu stau patru ore aici?”. “Ce să zică? Am stat de vorbă”. Mi-a zis de viaţa lui, de tot ce a făcut el, l-am ascultat cu răbdare, l-am dus înapoi de braţ şi l-am predat. Dar ei nu l-au mai lăsat să se urce pe masă. Au zis că e turnător şi cât a fost la mine i-a turnat pe ei.

Le-am demonstrate ălora de la Contrainformaţii că nu a fost neapărat necesar să îl iau omul, să îl bag în lanţuri, să-I fac nu ştiu ce… Dacă îl băgam la izolare, când ieşea se ducea în baracă şi îl pupa toată lumea, pentru că a suferit pentru ce făcuse.

În consecinţă, nu l-am pedepsit. Nu am avut inclinaţia asta. De regulă, să stiţi că detinuţii de drept comun şi criminalii erau mai solidari, mai grijulii cu ei. Recidiviştii şi, mai ales pungaşii de buzunare, erau înrăiţi. Nu este o treabă uşoară să fii comandant de închisori.

Gândul: V-a afectat situaţia aceasta? La Periprava cum a fost, tot aşa? Stăteaţi de vorba cu deţinuţii?

Ficior: Nu. Eu am avut şi drept comun la Periprava, şi legionari. Aveam o secţie, Grindu – unde era un căpitan pe vremea aia, Agache – cu vreo 600 de oameni. Lucrau la dig. Eu eram la centru, comandant peste tot, şi peste bacuri, că mai aveam şi nişte bacuri la Dunăre, pe care erau cazaţi şi deţinuţi de drept comun, şi politici, şi legionarii care veniseră de la Aiud şi Gherla.

Gândul: Şi la Periprava erau numai foşti legionari?

Ficior: Numai.

Gândul: Poate au mai fost şi politici; unu, doi, trei.

Ficior: Ce se întamplă, ei aveau grijă să nu se amestece. Deci, de regulă, în penitenciare aşa era. Chiar şi în celule erau separaţi unii de alţii. Eu am primit numai din ăştia.

“Personal am fost bătut de Ficior”

Gândul: Apropo, că vorbeaţi de acele dosare, declaraţii ale deţinurilor, am dat de câţiva dintre foşţii deţinuţi de acolo. Domnul Caroli Ioan, din Timişoara, ne zice în felul următor: ”La Periprava, dacă nu îţi făceai norma de 10 maldăre de stuf pe zi, când te întorceai în colonie erai oprit la poartă de gardieni, care te băteau. De foame, mâncam şi sfeclă crudă, pe care o scoteam de pe câmp. Deţinuţii care erau prinşi că mâncau sfecla, erau bătuţi. Personal am fost bătut de un căpitan pe nume Fecior. Bătăile la care am fost supuşi la Periprava erau menite să ne lichideze. Aproape zilnic murea câte un deţinut.”

Ficior: Şi dumneavoastră credeţi?

Gândul: Vă întreb pe dumneavoastră.

Ficior: Dumneavoastră credeţi? Credeţi că eu, Ficior, făceam aşa ceva? Eu, care am văzut dosarele trimise în judecată şi am ajuns la… La Borzeşti, când am fost, la Suceava, pe urmă la Periprava, credeţi că făceam aşa ceva? Nicăieri nu am făcut aşa ceva. Nu mi-am permis. Dacă eu făceam asta, apoi de la mine în jos făceau toţi.

Gândul: Domnule Ficior, nici nu putem să credem că ofiţerii erau nişte îngeraşi, iar dumneavoastră… poate nu i-aţi lovit, poate i-aţi lovit, nu ştim. Nu o să spuneţi că regimul de detenţie era unul de vacanţă.

Ficior: Regimul de detenţie, pe mine… eu aveam regulamente şi ordine, vorbesc de regim de hrană, de aprovizonare. Sigur, la Periprava nu era ca în alte locuri, era izolat. Acolo dacă îngheţa Dunărea şi era ceaţă nu mai venea nimic. Deci, începând din noiembrie şi până în aprilie, de la sare şi piper, trebuia să fie aprovizionată unitatea cu de toate. Aveam 700-800 de vaci. Trăiau acolo familiile subofiţerilor, soldaţii care făceau pază.

Gândul: Şi ce credeţi că i-a făcut pe unii dintre ei să declare astfel de lucruri?

Ficior: Aşa ceva, să bat eu?

“În şase luni, 44 de oameni au murit de bătrâneţe”

Gândul: De ce să zică aşa ceva oamenii aştia? Atunci explicaţi-mi altă chestiune. Din documente oficiale rezultă că din decembrie ’59 până în iunie ’60 au murit 44 de deţinuţi la Periprava. Cum au murit aceşti oameni?

Ficior: Păi… Dumneavoastră consideraţi ca oamenii ăştia au murit că i-am bătut eu?

Gândul: Eu nu consider nimic, eu vă întreb. Cum au murit, că nu spune cum au murit?

Ficior: Uitaţi, pentru că eu nu aveam acolo posibilităţi, nu aveam spital, am făcut un laborator, cu deţinuţi – cei care erau acolo, legionari, aşa cum erau ei – şi am aprobat să primească de acasă substanţe, ca să facem analize. Erau bune şi pentru deţinuţi şi pentru cadre, ostaşi, copiii care se năşteau acolo. Nu vorbesc şi de stomatologie, doar de laborator pentru analize. După asta, ce să spun, că 44 de deţinuţi “au murit că i-am bătut eu?”. Au murit de bătrâneţe. Spre exemplu, unul dintre deţinuţi, când a fost chemat, mi-l amintesc eu…

Gândul: Deci 44 de oameni au murit de bătrâneţe în cinci luni?

Ficior: Da’ nu au murit de foame, dl Biro. Nu au murit de bătaie de la mine şi de la subofiţerii care au fost acolo, dl Biro.

Gândul: Dar ceva s-a întâmplat. Poate au murit după ce s-au îmbolnăvit din cauza unor condiţiii foarte grele.

Ficior: Oameni care s-au îmbolnăvit, i-am tratat cât am putut eu. Nu am fost eu… Sunt lucruri peste putinţa oamenilor. Dacă se duce la spital şi la spital moare, e de vină cine?

Gândul: Bine, dacă se îmbolnăveşte că stă în apă, la stuf, 12 ore, şi după aia vine şi este…

Ficior: Eu am avut grijă, cât am putut, ca oamenii care erau bolnavi să fie aduşi. Dumneavoastră, mă rog, dacă luaţi de bună, luaţi-o cum vreţi!

Gândul: Bun, avem un alt deţinut de acolo, Melinte Ion. “Îmi amintesc că pe cei morţi îi adunau cu roaba, iar cadavrele erau depuse într-o magazie din penitenciar. În fiecare zi murea, cel puţin, un deţinut.”

Ficior: Păi, dacă în fiecare zi trebuia să moară câte cineva, cât am stat acolo, oho…

Gândul: În ce perioadă aţi fost?

Ficior: Eu am mers acolo în ’58, în septembrie, mi se pare. Am plecat şase luni la şcoală. Apoi, m-am întors. Condurache era comandant. În ’60, am preluat eu, până în ’64, când am plecat.
Spre exemplu, unul dintre deţinuţi a fost chemat ca să fie pus în liberate. Şi cum e nisipul, pe timp de căldură, îţi întră piciorul în nisip – acolo erau dune de nisip -, s-a împiedicat, probabil că suferea şi cu inima, şi a căzut cu nasul în nisip. N-a mai apucat să îşi ia biletul de eliberare. A murit.

Gândul: A murit, adică, în faţă dumneavoastră?

Ficior: Nu în faţa mea. A fost chemat de ofiţerul de serviciu ca să meargă să îşi ia biletul de eliberare, iar din baracă până la postul de control era o distanţă. S-a împiedicat.

Gândul: E o coincidenţă foarte mare. Această coincidenţă mi se pare că dovedeşte exact faptul că până să fie pus în libertate, omul, din nefericire, murea.

Ficior: Ce se întâmplă? Fără voia lui. El, săracul, s-a împiedicat şi a căzut; erau emoţiile lui, probabil.

Gândul: Dar staţi, era singur pe dune? Nu îl însoţea un ofiţer?

Ficior: Nu. L-a anunţat pe el, în baracă. Să vină la poartă ca să…

Gândul: Eu cred că cineva era cu el. Iar dumneavoastră, daca eraţi comandatul, până la urmă, aţi fi putut face, eu ştiu, o investigaţie pe tema asta.

Gândul: Un alt deţinut, Mokar Janos, tot din Timişoara: “Comandantul Fecioru ne-a spus că, 310682-ficiorudacă încercăm să fugim, ne împuşcă. Au fost opt cazuri de deţinuţi împuşcaţi”.

Ficior: Paza deţinuţilor o făceau militarii în termen. Şi escortarea, şi paza. Deci treaba asta de… Apoi, erau stabilite zonele interzise, până unde poate să vină omul şi să lucreze, de acolo era o distanţă până la cel care păzeşte, care făce escortarea, militarul în termen. Asta este o aberaţie.

Gândul: Deci au fost sau nu împuşcaţi?

Ficior: Nu, domnu’.

Gândul: Niciunul împuşcat.

Ficior: Domnu’…

Gândul: Niciodată.

Ficior: Eu personal îmi amintesc că unul din deţinuţi s-ar fi dus cu tarpanul de tăiat stuf la un militar – mi-a spus şeful de escortă şi comandantul de companie de acolo; aşa îmi amintesc eu cazul. A trecut de zona interzisă şi, atunci, caporalul a tras în el ca să nu îl atace pe soldatul din escortă. Dar ca să dau eu ordine de asemenea manieră… Erau ordine prin care escortarea detinuţilor se făcea conform legilor în vigoare pe vremea aia; nu le făceam eu… să dau eu ordin să îi impuşte.

Gândul: Vă mai aduceţi aminte de un cântec care se numeşte “Din Chilia până la Tătaru, bate Moromete cu parul”?

Ficior: Moromete a fost şi la Jilava, şi la Chilia. Era un incult. Un element care l-am detestat. Îmi amintesc că în 1951 eram în Direcţia Generală şi el era la Jilava. El vorbea puţin, aşa, se bâlbâia. Întâmplarea a fost că eu, când am intrat din Luterană în sediu, în Direcţia Generală, un cetăţean îi spunea ofiţerului de serviciu ca vrea să ajungă la directorul general să îl informeze, să reclame ceva. Şi tocmai cobora Moromete şi îl întâlneşte pe cetăţeanul ăsta care vorbea cu ofiţerul de serviciu. Când a auzit el că omul vrea să se ducă să îl reclame, l-a luat l-a-njurături: “Tu vrei să mă reclami pe mine, bă?”. Omul dăduse nas în nas cu reclamatul, iar ofiţerul de serviciu a încheiat discuţia.
Vreau să spun ce fel de mentalitate aveau aceşti oameni…

Gândul: Cum vă explicaţi că, cel puţin, doi deţinuţi relatează cum dumneavoastră şi acest Moromete îi alergaţi cu caii şi îi loveaţi cu parul.

Ficior: Nu săream peste ei?

Gândul: Îi alergaţi cu caii.

Ficior: Nu îi puneam, aşa, şi săream cu caii peste ei?

Gândul: Să stiţi că nu este de glumă o astfel de … Nu ştiu. Făceaţi asta?

Ficior: Cum să fac asta, domnule?! Vă puteţi imagina că un om credincios, ca mine, să facă aşa ceva la Periprava? Eu n-am făcut în viaţa mea aşa ceva, şi până să ajung la Periprava, d’apăi la Periprava?!

Gândul: Cum vă explicaţi că sunt zeci de deţinuţi care… Cum poate să mintă zeci de oameni? De ce mint cei care spun acelaşi lucru: „Ficior ne bătea, ne tortura”?

Ficior: Eu am dat ordin să nu se întâmple treaba asta, darămite să o fac eu? Poate, nu 10, 100 de deţinuţi să scrie treaba asta. Sigur că ei nu mă pot aplauda pe mine. E unul, Bălănescu, a fost la mine, pe urmă a devenit director la Fizică Atomică, un liberal, internat, el nu era condamnat. Şi eu l-am folosit când am făcut şcoală de patru clase la Periprava, să înveţe copiii carte, că erau izolaţi acolo. Iar Bălănescu lucra cu mine, şi eu aveam încredere în el mai mult decât în alţii, chiar cadre fiind – cinste, corectitudine. Şi el era foarte ataşat de mine. Sunt oameni care mă cunosc.

Eu nici nu dau importanţă, domnule…

Ca să vă mai dau un exemplu. Am întrebat, la un moment dat, văzând nişte deţinuţi: „Ăştia de ce sunt pedepsiţi?”. „Pentru că n-au ieşit sâmbătă la lucru”, mi s-a spus. Am luat rapoartele, le-am rupt şi le-am aruncat la coş. Am spus aşa: „Toţi ăştia stau în baracă, şi pentru duminică li se face un program de lucru! Iar la bucătărie, nu se mai bagă la cazan carne de porc pentru ei. Se face separat, ei nu mănâncâ carne de porc”.

Cine a mai luat în ţară măsuri de soiul ăsta, ca mine? Ăsta e un exemplu. Eu n-am făcut în vremea aia, domnule – îmi pare rău că n-am făcut –, rapoarte, tabele, dosare, să iau adresele lor, să le am şi astăzi, să spun, „Uite ce-am făcut eu!”. S-a dus vestea în ţară. Pe mine nici Securitatea, nimeni, nu m-a luat de mânecă să mă întrebe de ce nu i-am pedepsit pe ăia, că n-au ieşit la lucru, şi că, vezi Doamne, eu protejez adventişti. Într-un timp, voiau să vină din ţară la Poarta Albă, pentru că acolo nu se pedepseau adventişti. E bine? Asta a fost educaţia mea.

Gândul: Cu toate astea aveaţi renume de „mână forte”.

Ficior: Eu am fost un om exigent din acest punct de vedere. Un om cinstit. Am zis: „Mâncarea deţinuţilor trebuie să fie aceea din normă, că-i carne de cal, de vacă, de oaie, de porc, mâncarea să fie conform normelor de hrană!”. Mie nu-mi dă nimeni dreptul, pe lângă faptul că Procuratura, Tribunalul – pe ei văd că nu-i întrebaţi, iar pe toţi ăştia nu Ficior i-a adus în puşcărie…

Ăştia, adventiştii, au venit aici pentru că nu au pus mâna pe armă sâmbăta, şi i-au condamnat tribunalele, şi acum să-i pedepsesc şi eu că nu ies la lucru, da?

Eu nu sunt nici Moromete, nici Vişinescu… Eu sunt Ficior. Din acest punct de vedere – de alte greşeli, ale mele, mai zic -, în ceea ce priveşte corectitudinea şi respectul faţă de oameni…

Mie îmi plăcea să stau de vorbă cu preoţi despre Biblie şi le făcea plăcere şi lor că stau de vorbă cu ei, şi se mirau că de unde ştiu eu. Păi, dacă am citit Biblia de când am învăţat carte, din şcoala primară, sigur că am cunoştinţe de Biblie. Deci eu, un om care discută asemenea lucruri despre Biblie, să se ducă să bată, să omoare, să nu dea de mâncare la cai, să fie caii slăbiţi, să nu aibă nici ei de mâncare, şi alte lucruri care sunt scrise acolo… Sunt lucruri aberante. M-ar fi luat ăştia din Direcţia Generală şi Minister, m-ar fi luat, dacă eu făceam astfel de lucruri. Păi, eu eram aprovizionat acolo şi pentru cadre şi pentru animale. Nu era uşor să stai la Periprava. Nefericit a fost cazul că m-a trimis pe mine acolo, că puteau să mă ducă în altă parte. Dar indiferent unde am fost eu, m-am condus după principiile mele.

Gândul: Spuneaţi că l-aţi cunoscut pe Vişinescu. Povestiţi-ne despre el!

Ficior: Vişinescu era un tip, mă rog… Era la Râmnicu Sărat.

Gândul: V-aţi întâlnit cu el la Râmnic?

Ficior: M-am întâlnit la şedinţele pe ţară, de analiza muncii. Aşa, nu mă întâlneam cu el.

Gândul: Era un personaj dur?

Ficior: Spre deosebire de Moromete, care era un om dur, iar duritatea lui nu era ascunsă, pentru că se cultiva treaba asta, Vişinescu… Manifestările lui se văd şi astăzi. Eu v-am dat cu pumnu` în faţă? Noi discutăm aici, am mai discutat şi cu alţii. Au fost şi de la Institut, domnul Vlad. Am discutat. Să ştiţi că, pe vremea aceea, mulţi îmi doreau multă sănătate.

Gândul: În sens real sau între ghilimele?

Ficior: Şi aici, la bloc, mi se spune la fel: „Să vă dea Dumnezeu sănătate! Sunteţi preşedinte şi vă ocupaţi de blocul ăsta de 17 ani”. Dar nici aici nu se uită toţi cu ochi buni la mine. Nu toţi sunt prietenii mei. Aşa-i şi într-o puşcărie. Nici cadrele nu te iubeau toate, pentru că mai luai măsuri împotriva unora şi nu le era pe plac. Şi acolo puteau să vorbească fel de fel de lucruri. Deci, în ceea ce mă priveşte pe mine, înjurăturile şi bătăile sunt excluse. Să fim înţeleşi. Pe unde am umblat eu, nici la Periprava, nici la Văcăreşti, nu am practicat asemenea lucruri.

Gândul: Spuneţi că nu aţi practicat. Dar aţi închis ochii atunci când cei din jurul dumneavoastră se manifestau astfel?

Ficior: Nu v-am spus că eu am avertizat oamenii că dacă cineva bate, şi nu ia măsuri regulamentare, îl dau afară?

Gândul: Vă întreb. S-a întâmplat vreodată?

Ficior: N-am avut cazuri… Au fost şi subofiţeri care… Era la spital, înainte de a pleca în America, un preot, îmi scapă numele, şi, duminică, mi-au spus că face slujbă în salonul unde era internat. I-am spus subofiţerului să-l lase în pace, că discut eu cu el, luni dimineaţa. Luni m-am dus şi i-am spus: „Părinte, ştii că regulamentul interzice”. El mai făcuse vreo nouă ani pe la Galaţi. Tot legionar, îndoctrinat bine. Nu a vrut să semneze cererea de graţiere. A spus „Ceauşescu m-a arestat, el să mă pună în libertate!”. Şi atunci, luni, i-am zis: „Dacă vreţi să vă rugaţi, îngenuncheaţi la pat şi vă rugaţi. Nimeni nu vă deranjează. Dar fără cântece, fără zgomot!”. Şi atunci mi-a spus că gardianul i-a dat două palme. „Ar trebui să vă pedepsesc pe amândoi. Şi pe dumneata, că ai încălcat regulamentul, şi pe el, la fel. Amândoi aţi greşit”, am spus.

Vreau să spun că mie nu mi-a fost frică, şi nu îmi e, că ar putea veni cineva să mă acuze. Eu am avut grijă, peste tot pe unde am fost…

ion_ficior_60787900Gândul: Aveţi conştiinţa împăcată?

Ficior: Poate că trebuia să fac mai mult. Însă tot ce trebuia să fac, pentru condiţiile de muncă de la Periprava, am făcut. Ba, chiar am făcut şi mai mult. Faptul că am dat deţinuţilor posibilitatea să corespondeze cu familiile – de exemplu, unui legionar care provenea din comuna mea natală, chiar rudă mai îndepărtată, cu care am stat de vorbă, spunându-i apoi tatălui meu să-i liniştească familia că respectivul e la mine şi e în regulă. Cu toate acestea, am aflat mai târziu că el şi rudele lui au vorbit foarte urât despre mine. Iar ceea ce am făcut eu pentru deţinuţi a fost un act de curaj. Dacă mă aflau cei de la Securitate că transmit veşti afară, ce ar fi spus?

Gândul: Da. Foarte interesant, cum de nimeni nu s-a sesizat…

Ficior: Aşa m-a păzit Dumnezeu pe mine.

“Gropi comune la Periprava? Nu-mi aduc aminte”

Gândul: Dar cei care mureau acolo, unde erau îngropaţi?

Ficior: În comuna Periprava. Era aproape.

Gândul: Îngropaţi în cimitir, cu cruce, cu nume pe ea?

Ficior: Cum se face de obicei. Creştineşte. Nu interziceam eu. Cum să interzic aşa ceva?

Gândul: Dacă săpăm acum, la Periprava, credeţi că găsim o groapă cu schelete?

Ficior: Nu ştiu! Astea sunt nişte lucruri… Dacă dumneavoastră aţi fi în locul meu ce aţi zice?!

Gândul: Aş zice „da” sau „nu”.

Ficior: Câţi ani sunt de atunci?

Gândul: Adică nu vă mai aduceţi aminte?

Ficior: Domnule, cine nu plăteşte în cimitir ani de zile, mormântul lui dispare. Dumneavoastră credeţi că în cimitirul din comuna Periprava n-au fost îngropaţi oameni, în timp, unii peste alţii?

Gândul: În colonie dacă săpăm, găsim o groapă cu schelete?

Ficior: Nu. Exclus. Nici n-am visat aşa ceva. Chiar dacă îmi spunea cineva să-i îngrop în colonie… Morţii au fost îngropaţi la cimitir, cu datele respective pe cruce. N-am urmărit, era locţiitorul care se ocupa cu astfel de probleme. Dar îmi puneţi în sarcină nişte lucruri, care dacă ştiam că mă întrebaţi… Dar nu putem pune în cârca unui om ceea ce nu-i aparţine. A blama pe cineva e foarte uşor. Cine a practicat treaba asta merită plata, dar dacă eu nu am practicat… Eu mă mir că nu am fost tras de mânecă pentru multe alte lucruri.

Gândul: De exemplu?

Ficior: De exemplu, adventismul. Sau cărţile poştale pe care le dădeam deţinuţilor, şi au venit substanţe de acasă, ca să fac laborator, pentru analizele deţinuţilor. Mie mi-a plăcut, întotdeauna, să stau de vorbă cu deţinuţii. Ceea ce mi-a făcut mie plăcere, nimeni nu m-a oprit să fac. Dar să bat, să înjur, nu! Vedeţi dumneavoastră, adventistul înjură? Baptistul, înjură? Sunt şi ortodocşi care nu înjură, nu practică bătăile, ameninţările, răutatea. Sunt oameni la locul lor. Eu am fost mult timp hărţuit cu religia mea.

Eu n-am intrat în partid pentru că mi-ar fi plăcut de comunişti. Mie nu mi-a plăcut dictatura proletariatului. Eu am spus la vremea respectivă: „Burghezia a avut o dictatură pe care am condamnat-o. Dar de ce facem alta?”. De ce să-mi fie frică să mă duc la biserică, să-mi fie interzis, să n-am voie să mă cunun la biserică. Am intrat în partid fără să am habar, atunci, de ideologia comunistă; şi din interes…

Am avut un locţiitor, unul Ioaniţescu, care a fost la Piteşti, aţi auzit de el?

Gândul: Nu. Am auzit de Condurache, care le spunea deţinuţilor, la Periprava, să nu se mai plângă că e munca grea şi mâncarea proastă pentru că sunt ultimele rămăşiţe ale fascismului, şi trebuie să moară şapte-opt pe zi.

Ficior: Domnule, Condurache, aşa cum l-am cunoscut eu… El nu era de religie baptistă, dar nu pot să confirm că a spus aşa ceva. Sigur că sunt oameni nemulţumiţi, dar ştiţi ce au făcut legionarii la Jilava; deşi nu toţi au fost criminali. Dar s-au dus la Jilava, să-i omoare pe comunişti. Pe Iorga, cine l-a împuşcat? Eu nu am avut o impresie bună de legionari şi, cu toate astea, nu m-am răzbunat.

Un articol de Biro Attila, Marian SULTĂNOIU

Organul torţionarului din noi. Schimbaţi manualele de istorie şi creşteţi pensia, dacă nu o puteţi tăia, de Claudiu Pândaru

„Mai scoteau un organ, îl aruncau într-o găleată. Dacă pica ceva pe jos, noi trebuia să tortionari-bgculegem”. Nu sunt doar cuvinte, sunt fapte din iarna în care jumătate dintre deţinuţii unui lagăr din România au murit de foame.

Senzaţia că mergi prin mâl ţi se agaţă de picioare, te ţine pe loc, te trage în jos şi te sufocă.

Sunt faptele descrise de domnul Caius Muţiu, închis în lagărul comunist de la Periprava pentru “intense activităţi contra clasei muncitoare”.

Eu fac parte din generaţia care a ştiut vag, dar nu a simţit concret că în România două cuvinte s-au unit. Lagăr şi exterminare.

[…] Ar trebui să se schimbe manualele din şcoli. Ar trebui ca acest episod, precum şi altele, din istoria noastră să fie învăţat de copiii mei. Ar trebui ca dumneavoastră, domnilor care aţi supravieţuit, dar şi cei care au murit să fiţi acolo, între foile cărţii din care se vor da teme generaţiilor de după mine. La fel şi cei care v-au închis, torturat, cei care au ucis.

De ce cred că e atât de important, domnule Muţiu, ca dumneavoastră, cu sau fără voie, să deveniţi simboluri, eroi ai copiilor mei, iar cei care v-au cauzat suferinţă să plătească? (Veţi vedea şi veţi înţelege mâine şi de ce spun că modestia e virtute rară).

Răul, tortura, crima sunt făcute de oameni, nu de perioade istorice.

Organul torţionarului există în noi.



  • Antena3:

Al doilea torţionar acuzat de genocid. Fostul comandant de la Periprava, Ion Ficior, acuzat de 103 crime

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a anunţat astăzi numele unui nou torţionar. Este vorba despre Ion Ficior, fost comandant al centrului de detenţie Periprava.

IICCMER solicită Parchetului ICCJ începerea urmăririi penale a lui Ion Ficior pentru genocid.

Ion Ficior este acuzat de 103 crime.

“Instititul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a solicitat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie începerea urmăririi penale împotriva lui Ion Ficior, fost comandant al Coloniei de muncă de la Periprava, pentru genocid”, a declarat, miercuri, preşedintele executiv al IICCMER, Andrei Muraru.

Acesta a declarat că în urma investigaţiilor făcute de reprezentanţii institutului au fost identificate mai multe probe ce indică faptul că, în perioada în care colonelul Ion Ficior (85 de ani) a îndeplinit funcţia de comandant al Coloniei de muncă de la Periprava, respectiv în perioada 1958-1963, deţinuţii politici au fost supuşi unui regim de detenţie extrem de dur, fiind înfometaţi şi bătuţi.

Ion Ficior a introdus la Colonia de muncă Periprava un regim de detenţie abuziv, represiv, discretionar împotriva deţinuţilor politici, consideraţi atunci o ameninţare la adresa noului regim, a mai spus Muraru.

Institutul a strâns documente care arată că în perioada în care la conducerea Coloniei de muncă Periprava a fost Ion Ficior au murit 103 deţinuţi, toţi condamnaţi pentru delicte politice, probele fiind transmise Parchetului.

IICMER a identificat peste 50 de supravieţuitori ai Coloniei de muncă de la Periprava, fiind luate mărturii de la 21 foşti deţinuţi politici.

“Decesele înregistrate în timpul mandatului colonelului Ion Ficior definesc regimul de detenţie instituit de acesta şi reprezintă premisele instituirii regimului de exterminare a deţinuţilor politici”, a mai spus Muraru.

Periprava era un infern”. Mărturiile impresionante ale unei victime a torţionarului Ion Ficior

2.Emanoil-Mihailescu-vorbindu-le-studentilor-la-fortul-13-Jilava-mai-2012Fostul deţinut politic Emanoil Mihăilescu, una dintre victimele lui Ion Ficior, fostul comandant al centrului de detenţie de la Periprava, a făcut o serie de declaraţii impresionante despre atrocităţile pe care le-a trăit în centrul de detenţie.

„Periprava era un infern. (…) Baie nu am văzut în cele şase luni în care am stat acolo. Nu am văzut nici doctor, nici medicamente. Mâncarea era execrabila, tot felul de zemuri”.

„Nu credeam ca o să apuc în această viaţă o schimbare de sistem.(…) Am încercat să supravieţuiesc”, a declarat fostul deţinut politic.

„Un om care nu-şi recunoaşte greşeala, nu-şi cere iertare, nu merită să fie iertat,” a mai spus arhitectul Emanoil Mihăilescu.

“După primul conflict pe care l-am avut cu Ficior, m-a băgat la izolare”. Mărturia unui deţinut de la Periprava, despre torţionar

Mărturii din infernul de la Periprava: bătăile erau crunte, iar morţii erau aruncaţi noaptea unul peste altul, fără coşciuge

Un fost deţinut de la Periprava a povestit joi, la Antena 3, bătăile crunte pe care le lua în închisoare, felul în care a fost trimis la izolare după prima ceartă cu Ioan Ficior, dar şi modul în care erau aruncaţi morţii.

“Bătăile erau crunte, ei te băteau că nu puteai să-ţi realizezi norma de lucru. (…) După primul conflict pe care l-am avut eu cu Ficior, m-a băgat la izolare şapte zile. Acolo ne dădea mâncare la trei zile, dormeai pe un pat de fier şi a doua zi te ducea la lucru”, a mărturisit Ioan Cenţiu, fost deţinut la Periprava, în ediţia de joi a emisiunii 100 de minute, de la Antena 3.
Ioan Cenţiu a stat în închisoarea de la Periprava doi ani şi jumătate, din 6 decembrie1959 şi până pe 23 iunie 1962. “Am prins toate nenorocirile”, îşi aminteşte Cenţiu.
În toată această perioadă, deţinutul a spus că a văzut cum morţii se aruncau unul peste altul fără coşciug, iar autopsiile se făceau o dată pe săptămână sau atunci când venea medicul.
“Se făcea autopsie o dată pe săptămână sau când venea doctorul. Morţii se aruncau unul peste altul, majoritatea fără coşciug, iar lucrurile astea se făceau mai mult noaptea, când noi nu ştiam“, a povestit Ioan Cenţiu, la Antena 3.
Ioan Cenţiu, despre legea pensiilor în cazul torţionarilor: a lua câte 75% din venituri şi să le împarţi la deţinuţi e ca şi când ai împărţi două paie la trei măgari. E umilitor dacă nu se găsesc alte surse.
Cum şi-l aminteşte Ioan Cenţiu pe torţionarul Ficior: era un comandant într-o ţinută impecabilă, cu mâna în buzunar, se plimba ţantoş ca un cocoş şi ne privea de sus.
Ioan Cenţiu, despre anii de studiu. “Am fost dat afară din facultate. Să-mi răspundă Kovesi de ce m-a dat afară din facultate”.
Ioan Cenţiu, deţinut politic la Periprava: Acei oameni au fost educaţi şi prelucaţi în spiritul ticăloşiei.
  • Realitatea.net:

IADUL UNEI FEMEI în ÎNCHISORILE COMUNISTE: Ne scoteau pe hol şi ne dezbrăcau!”

Nina Moica a povestit la REALITATEA TV, în cadrul emisiunii Deschide Lumea, că a trecut prin Jilava, Botoşani, Arad şi Oradea. “În închisorile de femei”, a spus aceasta. Cât despre torţionari, Nina Moica spune că nu-şi aminteşte numele lor.

“Când am ajuns la Tribunal, totul era aranjat”

“Vişinescu era la închisoarea de femei în 50-53, iar Ficioru, la Periprava. Toată tinereţea am petrecut-o în izolare. Cam un an am stat singură pentru că am fost minoră. Până am împlinit majoratul m-au ţinut singură. La Botoşani am îndurat o foame cumplită. Eu nu prea am ştiut numele torţionarilor. Toată acţiunea ar trebui extinsă către cei care ne-au condamnat. Când am ajuns la Tribunal totul era aranjat. L-au arestat şi pe tatăl meu, mama mea a rămas singură, nu se poate descrie în cuvinte“, a povestit Nina Moica.

“Târgu Mureş a fost tranzit, am stat acolo câteva luni, după condamnare. Jilava a fost cea mai cumplită pentru că teroarea a fost groaznică, era un frig, o umezeală, umiliţă, atâtea femei erau închise acolo. Ne trezeau la cinci dimineaţa, ne dădeau o cafea, o apă chioară, ne scoteau la program la spălat. În cameră există o tinetă şi un hârdău cu apă, aşteptam după acest program, masa de prânz, nu aveam voie să stăm pe paturi. Erau zile când aveam perchiziţii, ne scoteau pe hol, ne dezbrăcau. Dacă găseau un act, era tragedie. Te băgau la izolator, îţi dădeau la trei zile o gamelă de mâncare”, a povestit femeia la REALITATEA TV.

“Când ieşeam din bloc, lumea se ferea de mine

“Primul lucru când am ieşit, m-am dus să-mi caut mama, a doua zi ne-am prezentat la Securitate unde am dat o declaraţie că nu vom spune ce am păţit. Pe urmă am început să caut servici”, a mai spus femeia. Nina Moica nu a putut urma studii superioare, fiind descurajată mereu. “Când ieşeam din bloc, lumea se ferea de mine. Lumea era speriată. Nu am putut să-mi continui studiile niciodată”, a spus Nina Moica.

“Trebuie judecaţi, pensia tăiată nu mă încălzeşte”

Femeia care şi-a pierdut cei mai frumoşi ani în închisorile comuniste a declarat la REALITATEA TV că torţionarii trebuie judecaţi.

Deţinut la Periprava:Îl ştiu pe Ficior. Un ţăran îndesat, ce umbla ţanţoş şi ştia să bată bineClujeanul Traian Neamţu e unul din foştii deţinuţi de la Periprava, condamnat la 10 ani pentru că a vrut să îl împuşte pe Gheorghiu-Dej. La 79 de ani, îşi aminteşte de torţionarul Ion Ficior ca de “un tip de ţăran îndesat, dur, care umbla ţanţoş, cu cizmele lustruite” şi care “ştia să bată bine”.

Clujeanul Traian Neamţu este unul dintre deţinuţii de la Periprava, unde a fost trimis în două rânduri, la muncă, şi de unde şi-l aminteşte pe torţionarul Ion Ficior, ca un “tip de ţăran îndesat, dur, care umbla ţanţoş, cu cizmele lustruite” şi care “ştia să bată bine”.

Medic psihiatru ajuns acum la pensie, Neamţu spune că, pe lângă Ficior şi Vişinescu, “sunt sute care şi-au bătut joc de românii care nu au dorit decât să lupte pentru neam şi ţară”. Ion Ficior l-a bătut pe fratele meu, l-a pus în lanţuri şi l-a băgat la izolare întrucât şi-a permis să se atingă de omul lor de legătură”

Traian Neamţu are 79 de ani, a fost deţinut politic şi a petrecut şase ani în celulele închisorii Gherla, prin coloniile de muncă de la Periprava, Salcia şi Stoieneşti. Acum este preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR) Cluj şi îşi aminteşte de parcă ar fi fost ieri ce a pătimit în urmă cu 55 de ani, chinurile şi suferinţele îndurate, bătăile şi înfometarea.

Îl ştie bine şi pe Ion Ficior, pe care l-a întâlnit la Periprava, unde a fost deţinut în două rânduri. Am fost deţinut în Colonia de Muncă de la Periprava în două rânduri, din decembrie 1959 până în vara anului 1960 şi apoi încă un timp în anul 1963. La Periprava, unde am ajuns în 6 decembrie 1959, am construit două blocuri din cărămizi pentru ofiţeri şi gardieni. Acolo erau peste 4.000 de ţărani care nu vroiau să intre în colectiv, legionari, reţinuţi administrativ. La Periprava l-am cunoscut pe acest Ion Ficior, era locotenent major. Era un tip de ţăran îndesat, bine clădit, dur, care umbla ţanţoş, cu cizmele lustruite. Ţin minte că avea un cal alb, cu care vizita centrele de lucru. Ştia să bată bine, când bătea, ştiai că ai căpătat, când primeai o palmă să te întorci peste cap. Eu, personal, am scăpat şi nu am fost bătut de el, dar l-a bătut pe fratele meu, Augustin Neamţu, care l-a lovit pe un turnător notoriu şi a intrat pe mâna lui Ficior, care i-a arătat cum se bate. L-a pus în lanţuri şi l-a băgat la izolare, pentru că şi-a permis să se atingă de omul lor de legătură”, povesteşte Neamţu.

El spune că nu era nevoie de un motiv pentru a fi bătuţi. “Pentru ei nu era nevoie de un motiv să ne bată, te băteau dacă nu le plăcea cum umblai. L-am auzit acum că a spus că deţinuţii au murit de bătrâneţe la Periprava, dar să-şi amintească numai de căpitanul Duca, din Gherla, din lotul de la Târgovişte, care a murit de foame la 30 de ani, ultimele lui cuvinte fiind «n-aveţi o bucată de pâine?». La fel a murit acolo şi părintele Bacoţiu. Mureau pe capete şi erau adunaţi într-o cameră mică, iar până venea tovarăşul procuror, oamenii erau mâncaţi de şobolani. Iarna îngheţau şi apoi cadavrele, în pielea goală, erau puse într-un cărucior pentru că hainele statului nu puteau fi băgate în pământ, costau bani, şi îngropate în gropi comune”, rememorează Traian Neamţu.

Neamţu mai spune că suferinţele îndurate nu le poate înţelege nimeni, numai cei care au fost acolo, condiţiile de muncă şi de trai din acele colonii fiind inumane, iar deţinuţii erau înfometaţi şi bătuţi. “Era o mizerie totală. Beam apă din Dunăre şi dormeam cu şoarecii printre noi. Ne acopeream gura cu o batistă ca să nu ne intre şoarecii în gură. Dacă culegeam scaieţi de pe câmp şi lăsam, cumva, unul în urmă, ne puneau să îl culegem cu gura. Eram cu hainele rupte şi zdrenţăroşi. A fost o suferinţă pentru zeci de mii de deţinuţi politici, despre care securiştii spuneau că suntem bandiţi. E plină România de morminte fără cruci“, menţionează fostul deţinut politic clujean.

Traian Neamţu s-a născut în comuna Mintiu Gherlii, din judeţul Cluj, într-o familie de oameni gospodari şi înstăriţi, fiind cel mai mic dintre cei patru fraţi. După venirea la putere a regimului comunist, familia sa a avut de suferit din partea autorităţilor, care i-au impus cote şi impozite mărite, casa le-a fost luată şi a fost dată Miliţiei, iar grajdul a fost transformat în sediu pentru CAP.

“Pe mama au închis-o şi am rămas, practic, pe drumuri. Am fost dat afară din ultima clasă de liceu, nu aveam ce mânca şi am fost nevoit să lucrez pe şantiere ca să îmi pot câştiga o bucată de pâine. Am început să îmi refac studiile şi mi-am dat Bacalaureatul. Hărţuit din toate părţile, am candidat la Facultatea de Medicină din Cluj şi am intrat. Am scris că sunt «proletar», om al muncii, ca să pot urma cursurile, dar doi tovarăşi m-au chemat la conducere şi mi-au spus că ar fi trebuit să fiu condamnat la drept comun fiindcă am minţit, eu fiind un duşman al poporului, fiu de chiabur”, povesteşte Traian Neamţu.

Proaspătul student le-a explicat celor de la partid că este “proletar”, pentru că nu are decât cămaşa de pe el, nu are familie, nu are nimic, dar a fost dat afară din facultate. Nici intervenţia pe lângă rectorul de atunci al universităţii clujene, Constantin Daicoviciu, nu a contat. Acesta l-a încurajat doar şi i-a spus să nu fie disperat şi să persiste, că va veni o vreme când va reintra la facultate.

“M-am consolat, dar a crescut în mine ura faţă de regimul comunist. Am luptat pe toate căile, cum am putut, iar în 1956 ne-am pregătit cu mai mulţi şi ne-am gândit ce bine ar fi să îl împuşcăm pe Gheorghe Gheorghiu-Dej şi să se extindă revoluţia din Ungaria în ţările socialiste”, spune Traian Neamţu. Grupul din care făcea parte a fost descoperit, însă, de Securitate, iar membrii săi au fost arestaţi, percheziţionaţi la miezul nopţii şi duşi la Gherla, la Securitate, apoi la Cluj.

“A început ancheta cu anchetatorul Gruia Manea, alias Grunweld. M-a bătut şi mi-a dat nişte palme şi i-am spus că «bateţi ca la hoţii de cai, dar mă puteţi bate cât vreţi, că tot voi spune numai ce vreau». Vorbele mele l-au întărâtat şi mi-a spus că era păcat că nu eram în 1947, că m-ar fi împuşcat. Am fost chemat la anchetă a doua zi şi m-au bătut la fund, apoi cealaltă zi la tălpi, nici nu mai ştiu cum am ajuns în celulă”, relatează fostul deţinut politic.

În 1958, a urmat condamnarea din partea Tribunalului Militar Cluj la zece ani de închisoare, iar ulterior a mai primit cinci ani de pedeapsă şi a fost încarcerat la Gherla, luând contact prima dată cu comandantul închisorii, Goiciu, cu gardienii, fraţii Şomlea, “nişte criminali de chinuri la Gherla 2 (icoana Diaconesti)nedescris”. Fraţii Şomlea ne spuneau «aici este Gherla, nu ieşiţi decât cu picioarele înainte». Aici erau întemniţaţi în jur de 9.000 de deţinuţi, care au suferit enorm. Ni s-a dat zeghe cu mânecă scurtă şi pantaloni scurţi, aşa am trecut iarna din 1958/1959. Ne scoteau la aerisire în plin frig ca să înţelegem cum se trăieşte în regimul comunist. Eram 80 de oameni într-o celulă şi, deşi era instalaţie de apă, apa nu curgea. Aveam dreptul la două căni de apă pe zi. Eram nevoiţi să ne facem nevoile toţi fără să tragem apa. Era un aer de nesuportat, iar la geamuri erau obloane. Nu aveam dreptul nici măcar la aer în regimul comunist”, rememorează Traian Neamţu.

El spune că în celule era un “regim de teroare”, deţinuţii neavând voie să stea pe paturi între orele 5.00 şi 22.00, cei prinşi fiind duşi câte o săptămână la izolare.

“Bătăile erau curente, aproape zilnice. Se ştia când veneau cei din echipa de bătăuşi, care aveau cravaşe în mâini şi care intrau în celule şi ne băteau fără niciun motiv. Deţinuţii tremurau la gândul a ceea ce urma, era o stare de distrugere psihică. Oamenii de azi trebuie să ştie că în România a fost un genocid împotriva opoziţiei comuniste”, susţine fostul deţinut politic.

“M-a bătut cu o cravaşă de cauciuc cu sârmă. Am avut mâinile negre când am ieşit de acolo”

În anul 1956, deţinuţii politici de la Gherla au fost scoşi din închisoare şi duşi să execute diverse lucrări, de construcţii sau agricole, iar Traian Neamţu a ajuns în Balta Brăilei, la Stoieşti, unde a lucrat la finalizarea unui dig de şapte metri înălţime.Munca la dig era infernală, trebuia cărat pământ pe o distanţă de 150 de metri, iar dacă ploua, trebuia să tragem roabele cu un cârlig, munceam mai greu ca sclavii. Cine nu îşi făcea norma era dat la brigadier şi aştepta bătaia. La poartă ne băteau. Am luat o bătaie zdravănă de la unul, Prisecaru, zis «cap de cal», o namilă de om de o cruzime rară, care m-a bătut cu o cravaşă de cauciuc cu sârmă. Am avut mâinile negre când am ieşit de acolo. Mâncarea era mizerabilă, 150 de grame de pâine pe zi”, povesteşte Neamţu.

În urma suferinţelor îndurate, el a vrut să se sinucidă, dar nu şi-a dus până la capăt intenţia, spre deosebire de alţii care nu mai rezistau şi se aruncau în sârma ghimpată a gardului, după care erau împuşcaţi. “Comandantul ne atenţiona să nu le mai dăm de lucru, că trebuie să deconteze un glonţ de 3,5 lei. Un glonţ valora mai mult decât un om într-un regim comunist în care se spunea că omul este cel mai de preţ capital”, punctează fostul deţinut politic.

De la Stoieneşti au urmat alte colonii de muncă – Grindu, la tăiat de stuf, la Strâmba, la Salcia, unde a lucrat la recoltarea unor culturi de grâu sau porumb şi unde programul de muncă era de dimineaţa până seara, fără pauză. Deţinuţii erau duşi cu bacul pe Dunăre, se opreau într-un loc şi munceau întreaga zi, primind doar câte o ciorbă rece şi “porţia” de bătaie.

Traian Neamţu spune că nu are nevoie de banii torţionarilor.Să nu ne jignească cu o astfel de lege (privind reducerea pensiilor torţionarilor şi plata unor despăgubiri către victime -n.r.), e ceva grotesc. Nu ne trebuie banii lor, să îi folosească cei de la conducerea ţării, pentru ei. Nouă să ni se plătească banii încasaţi de Ministerul de Interne pentru anii cât am lucrat în coloniile de muncă, în agricultură sau construcţii. Să ne dea acei bani, nu banii torţionarilor”, spune Neamţu.

Iliescu dec 1989- AdevarulEl îl consideră vinovat pe fostul preşedinte Ion Iliescu pentru faptul că ar fi “protejat” torţionarii din timpul regimului comunist, dar acuză şi guvernele de după 1989 că nu au făcut nimic pentru identificarea şi tragerea lor la răspundere.

“Iliescu a spus că vrea un comunism cu faţă umană şi azi avem comunismul cu faţă umană pe care ni l-a creat. Noi, foştii deţinuţi politici, am fost marginalizaţi, iar dânsul a protejat torţionarii şi criminalii neamului. Au găsit acum doi dintre ei, Vişinescu şi Ficior, când, de fapt, sunt sute care şi-au bătut joc de românii care nu au dorit decât să lupte pentru neam şi ţară. Ar trebui să fie identificaţi toţi torţionarii şi traşi la răspundere şi să fie căutaţi şi comandanţii şi gardienii fostelor închisori din perioada comunistă”, consideră Neamţu.

Traian Neamţu a condus Centrul de Sănătate Mintală din Cluj-Napoca

După ispăşirea pedepsei, în anul 1964, şi reeducarea obligatorie, Traian Neamţu a putut să îşi reia studiile şi a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Cluj-Napoca, specializându-se ca doctor în psihiatrie. În 1977 a fost numit şeful Centrului de Sănătate Mintală din municipiu, o secţie a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj, pe care l-a condus până la pensie, dar unde mai ţine şi acum consultaţii.

Fost deținut în lagărul de la Periprava: “Mâncam porumb crud și rădăcini de stuf”

Unul dintre supraviețuitorii coloniei de muncă de la lagărul Periprava, Gheorghe Tomici, a declarat investigatorilor IICCMER că mâncarea era foarte puțină și proastă, iar regimul de muncă era unul extenuant.

“La Periprava am fost întâmpinați de comandantul Ficior, care, sub diferite pretexte, i-a pus pe gardieni să ne bată cu parul. Din cauza rațiilor foarte mici de hrană, consumam porumb crud și rădăcini de stuf, iar apa de băut era adusă direct din Dunăre. În perioada de detenție numeroși deținuți au decedat din cauza proastei alimentații și a apei nepotabile, precum și a bătăilor zilnice”, a declarat Gheorghe Tomici reprezentaților Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

[…]

În zona coloniei au fost descoperite, în ultimele zile, gropi comune pline cu oseminte ale foştilor deţinuţi politici.

„Există indicii serioase că a fost identificată o groapă comună, în care se presupune că au fost înhumaţi foşti deţinuţi politici care au decedat la colonia de muncă de la Periprava. Această operaţiune a fost începută luni şi se desfăşoară pe parcursul întregii săptămâni. Există deja câteva schelete care au fost deshumate şi pentru care există toate indiciile că aparţin Coloniei de muncă de la Periprava”, a spus preşedintele executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Andrei Muraru.

file-dat

Legaturi:

***


Categorii

DINU C. GIURESCU, Documentare/ Reportaje, Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Vasile Astărăstoae, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

23 Commentarii la “Tortionarul ION FICIOR si gropile comune de la PERIPRAVA. Noi marturii ale fostilor detinuti politic (inclusiv ale actorului MITICA POPESCU) despre REGIMUL DE EXTERMINARE DIN LAGARELE COMUNISTE DE MUNCA SILNICA (video)

  1. Pingback: Eu sunt scribul…. MIHAI BURACU – amintiri sfasietoare din “cel mai cumplit laborator al terorii”, EXPERIMENTUL SATANIC DE LA PITESTI -
  2. Din imagini se disting clar oase galbene. Desi pielea mainilor oamenilor este galbena (posibil din cauza unor filtre de culoare sau a luminilor folosite la filmare), oasele sunt mai galbene.

    Este posibil sa avem multe moaste de sfinti.
    Episcopul din Tulcea si IPS Teodosie ar trebui sa se implice pentru recuperarea acestora.

  3. Merita vazut. Amintiri si confesiuni tulburatoare.

  4. Desi tardiv, este bine ca adevarul istoric sa iasa la suprafata, pentru ca generatiile tinere sa fie constientizate !

  5. Pingback: MIHAI BURACU: PITESTI DUPA PITESTI. Cum s-a inmultit samanta satanica a comunismului dupa 1989? “Asistam neputinciosi la o a doua internationalizare (globalizare), sora geamana cu internationalizarea rosie” -
  6. Pingback: Cazul asasinarii disidentului GHEORGHE URSU: Continuitatea nemuritoare a securismului, inainte si dupa 1989. CRIMINALII LIBERI, JUSTITIA COMPLICE - Recomandari
  7. Pingback: “Ce vreti, sa se condamne ei intre ei?!… Tot EI conduc si acum!” TEMA CONDAMNARII TORTIONARILOR – O MANIPULARE/ Povestea dramatica a familiei Zoei Radulescu, fiica lui GOGU PUIU, EROUL REZISTENTEI ANTICOMUNISTE DIN DOBROGEA (si vid
  8. Pingback: Procesul URSU versus securistul MARIN PARVULESCU amanat a patra oara… ANDREI URSU: “Este un reflex al justitiei de a proteja in continuare Securitatea”. TUPEUL BATRANULUI SECURIST: “Nu vreti sa vorbim mai bine despre fotbal?”
  9. Pingback: UZINA DE EXTERMINARE DE LA “CANAL”. Martiri si tortionari - Recomandari
  10. Pingback: Teologul Radu Preda – noul sef al IICCMR. “Problema este să arătăm foarte clar că vinovăţia în istorie nu este doar generica sistemelor, ci şi a unor oameni foarte concreţi, cu nume şi prenume” - Recomandari
  11. Pingback: PARINTELE IUSTIN PARVU – Interviu inedit din 1991 despre CUMPLITELE PATIMIRI DIN INCHISORILE COMUNISTE, despre metodele satanice de anchetare, reeducare, delatiune si dezbinare si CUM LUCREAZA PROVOCATORII ODIOSI -
  12. Pingback: Cum sunt “pedepsiti” TORTIONARII regimului comunist: caracterizari negative asupra disidentului Gheorghe URSU pentru a justifica NUP-ul dat securistului responsabil moral de uciderea sa - Recomandari
  13. Aceeasi obervatie ca a lui MIrcea b vroiam si eu s-o fac in legatura cu oasele din imagine, care au o culoare galbuie neobisnuita pentru cineva ingropat de multi ani. Am vazut in citeva ocazii oseminte dezgropate dupa 7 ai sau mai mult. Erau sau albe sau innegrite de diverse ramasite, dar nu culoarea asta

  14. Pingback: CONSTANTIN ISTRATE SAU “AL CINCILEA TORTIONAR”. Marturii despre IADUL de la GHERLA de la Paul Goma, Octav Bjoza si alti supravietuitori ai temnitelor comuniste - Recomandari
  15. Pingback: Galina Raduleanu: “CAZUL VISINESCU SI CONDAMNAREA COMUNISMULUI SUNT PRAF IN OCHI. Suntem o tara careia ii lipseste sentimentul de vinovatie.” Fiica partizanului Toma Arnautoiu: “NU A EXISTAT VOINTA POLITICA PENTRU PEDEPSIREA VINOVATILOR
  16. Pingback: PROTESTUL PRESEDINTELUI AFDPR, OCTAV BJOZA: “Consider că noi trebuie să avem curajul de a prelua tot ce a fost bun de la fiecare, fie ei liberali, ţărănişti, legionari, cuzişti sau de nici o culoare politică, dar şi de a dezbate tot ceea ce
  17. Am citit acum aceste comentarii si sunt indignata de faptul ca dl Ficior poate nega aceste fapte.Oamenii inchisi acolo erau oameni buni, stiu asta deoarece familia mea a trait la Periprava, tatal si bunicul meu au lucrat acolo la Colonie, m-am nascut acolo in 1960 iar in 1964 ne-am mutat in Sulina. Imi amintesc franturi cand stateam pe genunchii detinutilor in remorca unui tractor, mi-au facut un premergator din lemn, cu rotite din lemn si o alta amintire cand la malul Dunarii am vazut o barca in care erau maldare de stuf din care se zareau niste picioare goale(acestea sunt amintirile unui copil de 4 ani). Inainte sa ma nasc tatal meu, care era gardian luase din gradina un castravete mic sa-l dea mamei mele si dl Ficior l-a bagat la carcera. Tatal meu si bunicul care era paznic, erau oameni buni, au gazduit in podul casei lor un detinut evadat, nu mai tin minte ce au patit, stiu doar ca tatal si bunicul sau facut pescari. Dupa eliberare, au tinut legatura cu cei eliberati mult timp, eu stiu de un avocat din Targoviste, am si acum o fotografie de-a lui cu sotia. Acum am 55 ani si acele amintiri nu le pot uita, nu pot uita acei oameni care m-au iubit foarte mult, probabil pentru ca si tatal meu era un om bun, concluzia fiind ca nu toti gardienii erau brute.

  18. Pingback: PARINTELE GAVRIIL BURZO despre SUFERINTA SI REZISTENTA DUHOVNICEASCA DIN INCHISORILE COMUNISTE ALE "BANDITILOR" LUI DUMNEZEU: "Nici pui de sarpe, nici dusmanii mei sa nu sufere ce am suferit noi"/ MEMORIALUL DE LA GHERLA si MARTURII DE
  19. Pingback: 14 MAI - ZIUA DE CINSTIRE A MARTIRILOR ANTICOMUNIȘTI. Mesajul fulminant al lui Victor Alistar, membru CSM: "Atunci eram sub ocupație militară, iar ACUM SUB OCUPAȚIE IDEOLOGICĂ. Aducerea aminte fără luare aminte este FARISEISM!"/ PS MACARI
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare