TRANSPLANTUL DE ORGANE: DONATIE SAU CRIMA? Cazul accidentului aviatic din Muntii Apuseni, industria transplantului din Romania si intrebarile incomode care NU s-au pus. PROBLEMA “MORTII CEREBRALE”
“Nu cumva, în cele din urmă, buna noastră intenție de a ajutora pe semenii noștri, dezgolită de fundamentul ei deontologic, ne conduce la o medicină de tip Mengele?”
Comunicare la conferința cu tema ”Transplanturile: donație sau crimă?”, care a avut loc sâmbătă, 20-4-2013, orele 16-21, la Stadionul Pace și Prietenie din Pireu, și a fost organizată de Centrul de Studii Patristice și Centrului Misionar Enoméni Romiosíni, sub egida Sfintei Mitropolii a Pireului în colaborare cu Sfânta Mitropolie a Glifadei de Preacuviosul Arhimandrit Ioannis Kokákis, medic oncolog.
Transplantul: o minune medicală a secolului al 20-lea, care a început odată cu transplantul de inimă realizat de doctorul în medicină Cristian Barnard și a dat speranță de viață multor bolnavi, iar de atunci încoace face parte din practica medicală internațională. O minune medicală cu o singură bilă neagră, anume ceea ce este cunoscut sub numele de moarte cerebrală. Istoria începe în 1968 la Universitatea Harvard, când o echipă de medici, fără acordul restului comunității medicale, a legiferat în mod arbitrar termenul de ”moarte cerebrală”. Respectiva echipa publică pe 4 august 1968, în periodicul JAMA [Journal of the American medical Association], un articol cu titlul ”A definition of irreversible coma” și citim în această publicație că scopul nostru principal este să instituționalizăm coma ireversibilă ca un nou criteriu în definirea morții.
Echipa aceasta care face notă discordantă cu restul comunității medicale a fost chemată să dea explicații în fața comisiei competente de control a subiectelor legate de sănătate. În textul pe care l-a depus ca justificare, printre alte diferite inexactități și gafe științifice, neliniștesc și stârnesc interesul mai ales două poziții ale acestei echipe eretice – din punct de vedere științific: prima, că bolnavii în comă ireversibilă constituie o povară și, a doua, că este posibil să apară dezacorduri cu privire la obținerea și prelevarea de organe. Aceste două poziții fundamentale și ar fi fost suficiente să elimine orice ezitare cu privire la respingerea a priori a întregii acestei învățături eretice din punct de vedere științific, atât datorită atitudinii antideontologice, din punct de vedere medical, cât și datorită faptului că sunt extrem de ofensatoare pentru persoana umană și cultura acestuia.
Dacă ținem seama și de faptul că în țara unde a apărut teoria despre moartea cerebrală și în epoca respectivă, persoana umană era supusă unor grave agresiuni, de vreme ce doar cu un deceniu în urmă, în anul 1957, locuitorii de culoare obținuseră egalitate și libertăți politice și chiar în anul legiferării teoriei morții cerebrale, în 1968, fusese asasinat la Memphis, Tennessee, protagonistul mișcării de emancipare a negrilor, Martin Luther King, înțelegem cu ușurință motivația conjuncturală a dezvoltării unor asemenea teorii. Pentru că nu dorim să devenim categorici chiar de la început și pentru că primul pas în progresul științific este îndoiala constructivă și dialogul, în continuarea analizei noastre vom lămuri de ce respingem această poziție.
Istoria dezvoltării teoriei despre moartea cerebrală este plină de contradicții și paradoxuri. Cât privește termenul de ”moarte cerebrală”, din punct de vedere medical, includea inițial și coma ireversibilă. În 1992, Dr. Robert Truog și Dr James Fackler publică un articol cu titlul ”Redefinirea morții cerebrale” [Rethinking Brain Death], în care menționează că persoanele despre care se presupune că au suferit moarte cerebrală prezintă: 1. funcționare endocrină hipotalamică, 2. activitate cerebrală electrică, 3. indicii de comunicare afectivă cu mediul înconjurător, 4. reflexe la stimuli externi proveniți din sistemul nervos central. Articolul acesta stârnește din nou o întreagă polemică cu privire la teoria morții cerebrale și, pentru că au existat destule cazuri de resuscitare, a avut loc o delimitare între coma ireversibilă sau moartea corticală, așa cum se numește astăzi, și moartea reală a bolnavului, care este însoțită de distrugerea sistemului nervos central.
În continuare, s-a observat că persoanele despre care se consideră că au suferit moarte cerebrală supraviețuiau mai mult de două săptămâni în secțiile de terapiei intensivă, dintre care unii au supraviețuit chiar și până la șase luni [Truog 1992], [Shewmon 1998], [ΚΑΡΑΚΑΤΣΑΝΗΣ 2001], având o temperatură constantă, reflexe normale, absorbție și asimilare normală a hranei, creștere a greutății corporale, sarcină și naștere normală și în situații foarte rare, care însă au fost consemnate, revenirea bolnavilor la starea lor normală. Astfel s-a formulat termenul de ”moarte a trunchiului [cerebral]”, care, mai precis vorbind, este un termen patologico-anatomic și în felul acesta a avut loc din nou o diferențiere a formelor de moarte a sistemului nervos central. Astfel s-au introdus și criterii pentru diagnosticarea morții trunchiului, atât din punct de vedere clinic [absența reflexelor oftalmio-cerebrale, foto-cinetice, ale corneei și altele], cât și în laborator [evaluarea circuitul sanguin la nivel cerebral, electroencefalogramă etc.]. Aici ar trebui să adăugăm că în anul 2008, Consiliul Național de Bioetică al SUA a declarat că identificarea morții cerebrale cu moartea trunchiului este ”suspectă din punct de vedere conceptual” și ”periculoasă din punct de vedere clinic”.
Din punct de vedere juridic, în statele în care a fost acceptată teoria despre moartea cerebrală, în 1968 s-a adoptat legea despre ”moartea cerebrală” ca moarte a întregului sistem nervos central, nu însă ca moarte reală a bolnavului, ci ca primă manifestare a descompunerii care urmează morții bolnavului, definită ca încetare definitivă a funcției cardio-respiratorii. În 1981, Comisia Națională de Transplanturi din SUA, referindu-se la moarte, o definește ca fiind atât încetarea ireversibilă a funcției cardio-respiratorii, cât și încetarea ireversibilă a funcționării creierului. Urmează o serie de inconsecvențe și ambiguități juridice și nu doar în țara în care a apărut acest nou concept, dar și în alte țări în care a fost acceptată ca teorie și a fost legiferată sub diferite criterii, variind de la țară la țară, așa încât evenimentul morții, astăzi, cunoaște definiții cu totul diferite de la țară la țară. În țara noastră, de pildă, prin decizia Consiliului Central al Sănătății, din 1985, moartea este definită ca pierderea ireversibilă a capacității conștiinței însoțită de pierderea ireversibilă a capacității de respirație automată. Și pe bună dreptate ne întrebăm: moartea nu înseamnă peste tot același fenomen?
Să presupunem că omul, potrivit susținătorilor teoriei acesteia, pierde doar o unitate biologică și că moartea constituie încetarea definitivă și ireversibilă a funcțiilor sale și să ne referim la viața doar în legătură cu comportamentul biologic al celulei. Cunoaștem, așadar, din biologie că o celulă rămâne vie atât timp cât primește elemente din mediul exterior, pe care le asimilează transformându-le în monedă energetică [ATP] prin sinergia necesară a oxigenului. Acești doi factori se transferă prin circuitul sanguin, care continuă activitatea dinamizatoare prin funcția mușchiului cardiac. Când acesta încetează, atunci celula, nemaiprimind elementele necesare pentru viața ei, ajunge la moartea celulară, care are loc la intervale de timp diferit, ca eveniment, de la organ la organ.
Moartea celulară precedă liza celulară, care precedă lizei organului. După moarte, celula se lizează și începe procesul de descompunere. Așa cum este acceptat la nivel internațional, cât privește exercitarea tehnicii medicale, aceasta contribuie la menținerea vieții, atât la nivelul persoanei, cât și la nivelul celulei. În fiecare zi medicul dă o luptă pentru a menține viața, iar câmpul acestei lupte nu este doar trupul ca total al celulelor, ci mai ales ca întreg al celulelor. Este, așadar, o lege inviolabilă exercitarea tehnicii medicale având ca criteriu respectul față de viața însăși, fie este vorba de persoană, fie de organ sau de celulă. PRIMUM NON NOCERE [În primul rând să nu faci rău.], după cum spune Hipocrate. Nici o practică medicală nu este consacrată sau justificată prin faptul că îi face rău bolnavului.
”Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau nedreptate”, se spune în jurământul lui Hipocrate.
Așadar, faptul că evoluția tehnologică a dus la apariția secțiilor de terapie intensive în care sunt spitalizați oameni ale căror trupuri sunt menținute în viață, care este un fapt, aceasta nu dă dreptul nici unui medic să intervină și să oprească viața, nici măcar sub pretextul mincinos al folosului altcuiva, pentru că astfel esunt negate însăși firea și scopul exercitării medicinii.
Într-un articol al domnului Langouránis, directorul Secției de Hemodializă a SpitaluluiAlexandra din Atena cu titlul ”Oferirea unui organ de către un om care nu mai are nevoie de el este un dar al vieții și contribuie la consolidarea unei societăți a solidarității”, care a fost postat pe pagina de internet a Comisiei Naționale de Transplanturi, citim:
”în multe cazuri însă bolnavul este transportat la secția de terapie intensivă, e adevărat în stare de comă, dar încă viu (!!!). Între timp, hemoragia cerebrală continuă, edemul cerebral se agravează și survine distrugerea creierului, având ca urmare încetarea respirației și a circulației. Acestor oameni li se oferă posibilitatea menținerii respirației și circulației pentru câteva ore sau chiar pentru câteva zile prin mijloace artificiale [se menționează care sunt acestea], fiind excluse alte stări reversibile care se pot manifesta în asemenea situații [se menționează], …există indiciul categoric al morții cerebrale”.
Cu respect absolut, așadar, față de persoana și calitatea științifică a autorului articolului, aș dori să ne oprim asupra cuvântului ”încă viu” și asupra înțelesului expresiei ”având ca urmare încetarea respirației și a circulației”.
Dacă nu am înțeles greșit, moartea este identificată cu încetarea funcției cardio-respiratorie, părere pe care, desigur, o aprobă și dr. Shewmon, care spune în acest sens ”că o definire a morții care să poate fi universal acceptată nu se poate face decât din perspectiva circulației și a respirației!”. Continuarea funcției cardio-respiratorii prin mijloace artificiale nu face decât să întârzie faptul morții întregului organism și a populației celulare – întru totul de acord! –, adică contribuie la vitalitatea organelor și la menținerea acestora în stare de funcționar, contribuie, așadar, la menținerea vieții celulei, la menținerea vieții (!!!).
Ca să înțelegem acest lucru, trebuie să examinăm cum este creată viața! Două celule vii se unesc în interiorul unui organism viu și încep să se înmulțească. La începutul creării noului organism, până la diferențiere, adică înainte ca celulele să creeze infrastructura necesară, cardiacă, circulatorie etc. pentru continuarea dezvoltării, cele necesare pentru viață sunt preluate din trupul mamei. Se poate susține, dat fiind faptul că nu avem încă un om configurat, (…) ci doar un total de celule, se poate susține, deci, de către unii că avem de-a face cu absența VIEȚII!!!
Cu alte cuvinte, se poate spune că, dat fiind faptul că o parte a omului este încă nedesăvârșită și lipsește parțial din punct de vedere funcțional și se hrănește din mamă, putem spune, deci, că în pântecele mamei avem de-a face cu un fenomen al morții (?!!!) și se justifică, de pildă, încetarea sarcinii, adică încetarea vieții, pentru că embrionul este nedesăvârșit? Dacă acest lucru este valabil și este considerat, prin analogie, mort ajungem la următorul paradox și la următoarea aberatie: și de ce să se mai nască copii? Putem, de vreme ce sunt încă nedesăvârșiți, să îi păstrăm în gestație până când vor putea fi folosiți în scop medical sau în alte scopuri, care de asemenea contribuie la ”binele” societății. La binele unei societăți, desigur, care prin natura ei nu va mai fi bună, de vreme ce în lăuntrul ei domină canibalismul și utilitarismul.
Prin urmare, așa cum nu suntem siguri în procesul nașterii omului care este momentul de la care începe să acționeze suflarea creatoare a lui Dumnezeu și acceptăm că de la început este vorba de persoană umană vie, astfel, și în procesul morții suntem datori, dat fiind faptul că este deficitară cunoașterea noastră în privința momentului când această suflare încetează, să acceptăm că până la momentul lizei ultimei celule, avem de-a face cu o persoană umană cu toate drepturile ei inalienabile, care se întemeiază pe existența Vieții în ea.
Iată de ce nici un medic care respectă viața și știința medicală nu semnează vreodată un certificat de deces înainte de încetarea vieții în întregul trup al bolnavului, care are loc doar prin încetarea definitivă și ireversibilă a funcției cardio-respiratorii, lucru pe care îl acceptă și susținătorii teoriei despre moartea cerebrală, pentru că, din câte cunosc, certificatul de deces se semnează după decuplarea bolnavului de la aparate. Și se pune întrebarea, ce sunt, la urma urmei, aceste secții de terapie intensivă? Sunt secții de menținere a vieții și terapie sau nu cumva, odată cu confecționarea conceptului de ”moarte cerebrală”, se transformă fără voia noastră în secții de organe de schimb, de tip vulcanizare, unde arunci garniturile arse și le reciclezi pe cele pe jumătate uzate?Nu cumva, în cele din urmă, buna noastră intenție de a ajutora pe semenii noștri, dezgolită de fundamentul ei deontologic, ne conduce la o medicină de tip Mengele[2]?
Problema noastră nu o reprezintă, așadar, transplanturile ca act medical, ci mai ales definirea faptului morții bolnavului. Dr. Massimo Bondi, profesor universitar de chirurgie la Sidney, care se ocupă cu problematica transplanturilor de 35 de ani ne dezarmează prin declarațiile sale. Spune în acest sens că ”de multe ori, în practica medicală cotidiană, pentru că este nevoie ca organele să fie prelevate rapid, știut fiind că întârzierea prelevării organelor le face improprii transplantului, medicii, în loc să urmărească evoluția leziunii bolnavului, se precipită în a pune repede diagnosticul de moarte cerebrală”. De asemenea, spune în acest sens cu privire la donatori: HILL., adică ”sunt cei mai vulnerabili și expuși, dar nu lipsiți de speranță”. Același cercetător menționează de asemenea că într-un studiu extins care s-a făcut pe rămășițele trupurilor donatorilor (503 de persoane), care fuseseră diagnosticați cu moarte cerebrală, după prelevarea organelor lor, în timpul examinării medico-legale, s-a constatat în destule situații că leziunile sistemului nervos central erau, de fapt, reversibile.
Profesorul Hill, cercetător britanic, a realizat destule autopsii de bolnavi care fuseseră spitalizați la secția de terapie intensivă și primiseră asistență cardio-respiratorie artificială și în continuare primiseră diagnosticul de moarte cerebrală, potrivit criteriilor în vigoare ale morții cerebrale. În urma acestor cercetări a constatat că în majoritatea cazurilor substanța corticală a creierului se menținea la un nivel relativ satisfăcător, fapt care ridică serioase semne de întrebare cu privire la cât de ”morți” sunt în definitiv morții cerebral. Pe bună dreptate, așadar, Dr. Robert Truog, profesor la Universitatea Harvard, anestezist, spunea în acest sens: ”moartea cerebrală rămâne incoerentă în teorie și confuză în practică, în plus, unicul scop pe care îl deservește acest concept este posibilitatea prelevării de organe”.
O altă întrebare care se pune este de ce este necesar să se acorde donatorului un tratament farmaceutic care are ca scop anestezia înainte de prelevarea organelor? De anestezie are nevoie doar omul viu, nu omul mort, de vreme ce funcționarea simțurilor presupune existența vieții. Ce scop are, așadar, administrarea anestezicelor unui ”donator aflat în moarte cerebrală”, de vreme ce, potrivit acestei teorii el este mort? Și care sunt simptomele care apar pe durata prelevării organelor și pe care le suprimă administrarea de anestezice? Acestea sunt: transpirație, creșterea frecvenței cardiace și tahicardie, creșterea tensiunii arteriale și așa-numitele semne ale lui Lazăr (Lazarus signs). Semnificativ în acest sens este cazul unuia dintre acei donatorii caracterizați ca ”morți cerebral”, caz care a fost publicat de WETZEL și examinat de către cercetătorii britanici EVANS și HILL. Bolnavul acesta, în vârstă de 33 de ani, a fost caracterizat ca ”mort cerebral” și a fost pregătit pentru operație. Înainte de începerea procedurii avea un puls de 90 de bătăi pe minut, iar tensiunea era 90/50. Imediat ce chirurgul a făcut tăietura pe lungimea trupului, pulsul a ajuns la 104, iar tensiunea 120/70 pe minut. Dacă ar fi fost un cadavru, în mod normal nu ar fi trebuit să se întâmple acest lucru. La 3 minute de la începerea procedurii, pulsul a urcat la 118 pe minut, iar tensiunea la 150/75 și a fost nevoie de anestezie la 11 minute de la începutul procedurii, ca să fie oprită creșterea pulsului și a tensiunii și să poată fi continuată procedura.
Fenomenul acesta se observă de obicei la bolnavii care sunt operați, iar anestezia este insuficientă, și aceasta se întâmplă datorită răspunsului direct al trunchiului cerebral. În plus, de ce se observă lăcrimarea donatorului mai ales în momentul prelevării organelor? Cum se explică toate aceste lucruri din punct de vedere medical și prin ce mecanism sunt provocate ele? Așa cum am menționat mai înainte, există situații rare, dar care au fost consemnate de către știință, de oameni care, deși primiseră diagnosticul de ”moarte cerebrală”, atât din punct de vedere clinic, cât și al laboratorului, au revenit la viață. Recent a fost dat publicității cazul clinic al lui Lucy Hussey Bergonzi, unul dintre cazurile consemnate și confirmate, de revenire din moartea cerebrală – moarte care fusese diagnosticată atât clinic, cât și în laborator. Lucy Hussey Bergonzi, deși fusese caracterizată ca ”moartă cerebral”, iar rudele își dăduseră acordul pentru prelevarea de organe, ea și-a revenit la starea fiziologică după stropirea cu aghiazmă, cu doar câteva minute înainte de prelevarea organelor.
În asemenea situații, cum este justificat acest fapt, de vreme ce diagnosticul morții cerebrale a fost dat de centre medicale competente și se respectaseră toate procedurile juridice și medicale necesare? În acest punct am dori să reiterăm o precizare. Problema noastră și obiecția noastră nu se îndreaptă împotriva transplanturilor ca practică medicală – de altfel transfuzia de sânge ar putea fi considerată transplant sau, de exemplu, donația de organ din partea unui donator aflat în viață –, ci se îndreaptă împotriva transplanturilor cu organe de la un donator mort, totdeauna în legătură cu legiferarea conceptului de moarte cerebrală, cu toți parametrii particulari pe care îi implică acest concept. Și susținem cu tărie această poziție atât pentru că teoria însăși a ”morții cerebrale” este stranie din punct de vedere științific, cât și pentru că foarte multe studii realizate în lume de către cercetători și oameni de știință de calibru internațional prezintă limpede necesitatea contestării teoriei despre moartea cerebrală și înclină pentru eventuala ei abrogare din punct de vedere științific. Am putea spune că ”moartea cerebrală” este fie un fenomen din cadrul procesului morții [ΠΑΝΑΓΟΠΟΥΛΟΣ], fie primul stadiu al descompunerii [TAYLOR], dar, cu siguranță, nu este moartea persoanei, care rămâne o taină inepuizabilă. Profesorul de neurologie Taylor susține că avem de-a face cu două fenomen distincte: moartea ca proces momentan (process of dying) și procesul descompunerii (process of disintegration), și completează că moartea cerebrală este primul stadiu al procesului de descompunere. În plus, am putea spune că moartea nu se diagnostichează, ci doar se constată.
Înainte de preda ștafeta următorilor vorbitori, excepționali oameni de știință, recunoscuți pentru valoarea lor, prezenți astăzi aici, consider că este de datoria mea și ca teolog, nu doar ca medic, să mai fac o scurtă precizare și să adaug că studiile medicale, care se opun teoriei morții cerebrale și definesc moartea ca fenomen momentan, fac diferențierea între faptul morții și descompunerea trupului, de care ține și moarte cerebrală, neagă punerea semnului de egalitate între suflet și funcțiile cerebrale, susțin astfel dreptul la viață, nu doar a beneficiarului de organe, ci și a donatorului de organe, acceptă că donatorul este persoană chiar și după moarte, și ajung la un acord absolut cu duhul Sfintei Scripturi și al teologiei patristice revelate (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie de Nisa, Marele Vasilie, Sfântul Ioan Damaschin etc.).
De asemenea, pentru că unii încearcă să manipuleze opinia publică spunând că noi, cei care din punct de vedere științific suntem împotriva teoriei morții cerebrale nu vrem să facem milă cu semenul nostru, aș dori să răspund, cu tot respectul față de părerea lor, că, mai întâi, din punctul de vedere al medicului, mila față de bolnav înseamnă exercitarea medicinii cu respect față de persoana umană și cu integritate științifică, care izvorăște din adevăr.
În al doilea rând, milă nu se cuvine doar beneficiarului de organe, ci și donatorului, precum și familiei acestuia. Donatorul, pentru noi, rămâne în toate aspectele o persoană umană, cu trup și suflet, pe toată durata spitalizării sale și este cel care se află pe poziția cea mai dureroasă și are nevoie chiar în mai mare măsură de îngrijirea și protecția noastră, pentru că se luptă pentru viața lui care nu trebuie pusă în pericol de către nimeni – poziția aceasta a fost exprimată, de altfel, și de Sinodul Bisericii noastre. Pentru noi acest bolnav nu este o povară inutilă care conține lucruri de care nu mai are nevoie și care urmează să fie aruncat într-un Kaiádas științific, eventual, ci este aproapele nostru și fratele nostru, după cum este, de altfel, și beneficiarul de organe.
Cazul lui clinic impune îngrijirea medicală de rigoare și susținere din partea tuturor pentru dreptul inviolabil la viață, care este dar al lui Dumnezeu către om și nimeni nu are dreptul să i-l ia, decât numai Dumnezeu, drept despre care suntem singuri, din punct de vedere științific, că nu se va mai respecta prin legiferarea morții cerebrale. În plus, pentru că se vorbește despre datoria noastră filantropică, răspundem că, neîndoielnic, donarea de organe este filantropie [gr. philanthropía, ”dragoste de oameni”], dar incomparabil mai mare dragoste de oameni este să îi înveți pe semeni tăi să meargă spre moarte cu credința adâncă în Învierea lui Hristos. Dragoste de oameni este să îi înveți pe semenii tăi să urmeze viața Crucii și a Învierii și că moartea, un fapt universal în viața omului, este o trecere către veșnicie și către cele mai înalte, către cele adevărate, către cele nestricăcioase. Dragoste de oameni este să îi înveți pe semenii tăi să descopere partea slavoslovitoare a bolii și aspectul mântuitor al morții.
[…] Integral la SURSA
- Realitatea (VIDEO): Medicul Radu Zamfir, în prima misiune de salvare de vieţi după accident
Reporter: Ce v-a mânat înspre meseria asta?
Dr. Radu Zamfir: Bunicul meu a fost medic chirurg. In copilarie am apucat sa ii promit ca o sa l urmez si am facut-o. El saracul a murit cand eram eu prin clasa a zecea, nu a apucat sa vada, dar cred ca-i mandru de mine!
R: S-a vorbit de dvs ca de un erou, dvs aveti un erou?
Dr: Modelul pe care il urmam aici cu totii este profesorul nostru care a fost locomotiva programului de transplant hepatic din Romania.
R: V-ati gandit vreo secunda sa renuntati la meseria dvs dupa accident? Va e teama?
Dr: Mi s-au redus dramatic temerile.
R: Cand o sa mergeti la urmatoarea recoltare?
Dr: Cand o sa fie nevoie, o sa ma urc in avion.
R: Cu ce ganduri intrati in sala?
DR: Cu gandurile de a face aceleasi lucruri bune pe care eu consider ca le am facut si pana acum. Intru in sala la fel de motivat ca si pana acum pentru ca motivatia poate sa fie sau nu, nu poti sa intri asa, in dorul lelii, la operatie.
R: Cat de mult va mai ganditi la ce s a intamplat atunci?
DR: Creierul uman are un mecanism foarte complex de functionare si de protectie. Sunt lucruri care s-au intamplat si pe care nu poti sa le intorci sa fie altfel, pur si simplu s-au intamplat.
R: Ce va amintiti in clipa asta?
DR: Totul, ca un film desfasurat intr o maniera accelerata, sub rezerva faptului ca am avut un traumatism cranian, in urma caderii, imi aduc aminte, da.
R: Cat de mult va implicati in activitatea cu studentii?
DR: Fiind o clinica universitara, studentii sunt la tot pasul la patul bolnavului, sunt si in sala. Interesul lor si preocuparea lor pentru a invata este si trebuie tratata cu seriozitate. Si in strainatate sunt destule porti deschise pentru studenti care vor sa se implice.
INTERVIUL INTEGRAL ÎN MATERIALUL VIDEO!
- Antena3 (Video, in direct): Dr. Zamfir, la prima misiune de salvare de vieţi după tragedia din Apuseni
- Adevarul:
Vineri a avut loc cel de-al şaptelea transplant hepatic din acest an şi al patrulea realizat de echipa medicală de la Institutul Clinic Fundeni după accidentul aviatic din Munţii Apuseni. Cel care a coordonat echipa de prelevare, formată din patru medici şi o asistentă, a fost chiar medicul Radu Zamfir. Cei cinci au mers şi s-au întors de la Sibiu cu o ambulanţă, deşi a fost luat în calcul şi un posibil zbor cu avionul.
“S-a pus problema să luăm avionul, dar decizia de a merge cu ambulanţa este luată de cei care ne asigură transportul şi care ne organizează, respectiv coordonatorii de transplant. Să spun că n-am nicio problema de a merge cu avionul este puţin exagerat dar trebuie să trecem peste. Ambulanţa a fost soluţia optimă atât pentru noi cât şi pentru pacientă, dat fiind timpul scurt de la momentul clampării aortei până la implantarea ficatului”, a declarat chirurgul Radu Zamfir, care şi-a reluat joi activitatea medicală.
„Am simţit că e nevoie să revin. Oricum, nu iau niciun fel de pastile. Ieri, mi-am văzut şi pacienţii. Trebuia să-i vadă şi pe ei cineva, nu? S-au bucurat că am fost eu. Recuperarea mea a fost de o manieră foarte alertă, mai ales că am avut şi o intervenţie programată, după care am avut această prelevare de organe”, a explicat doctorul la revenirea în Bucureşti.
Ficatul va ajunge la o femeie de 45 de ani, psiholog
Potrivit acestuia, prelevarea de la Sibiu a decurs normal. Ficatul provine de la un donator în vârstă de 35 de ani, implicat într-un accident rutier. Primitorul este o femeie în vârstă de 45 de ani, din Cluj, de profesie psiholog, care suferă de ciroză hepatică.
„Nu este vorba despre femeia care aştepta ficatul atunci când s-a petrecut incidentul din Munţii Apuseni. În cazul acela era o femeie de peste 60 de ani care aştepta un ficat de la o persoană care avea tot peste 60 de ani. Ea este în continuare în aşteptare, fiind internată la noi în spital, dar starea ei rămâne gravă”, a declarat profesorul Irinel Popescu, şeful Centrului de Transplant Hepatic din Institutul Fundeni.
Nu mai puţin de 400 de persoane se află la ora actuală în aşteptare pentru un nou ficat. „Transplantul de astăzi (vineri, n.r.) este al şaptelea pe anul acesta. Ianuarie e o lună cu probleme, după cum s-a văzut, dar încet-încet încercăm să reintrăm în grafic. Sigur că există un impact emoţional destul de mare creat de acel accident nefericit, în acelaşi timp doctorul Zamfir are la activ câteva sute de astfel de operaţii”, a completat profesorul Irinel Popescu.
Rinichiul, prelevat de echipa din Cluj
Medicul a ţinut să precizeze că, în transplatul de ficat, medicii au la dipoziţie peste şase ore între prelevare şi reluarea funcţiilor ficatului la primitior. „În teorie se spune că merg şi 12 ore dar am încercat să evităm acest lucru, pentru ca organul să fie funcţional”, a completat Popescu.
Nu doar ficatul a fost preluat de la donatoarea din Sibiu. „Un rinichi a ajuns la Cluj, s-a luat în calcul şi prelevarea pancreasului, dar organul nu mai era funcţional şi s-a renunţat”, a declarat Radu Zamfir. Medicul susţine că echipa de prelevare este, în general, una mixtă, formată din medici de mai multe specialităţi.
Donatorul, internat pe 28 ianuarie în comă profundă
Medicul Radu Zamfir a participat, la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu, la prima prelevare de organe după tragedia aviatică din Munţii Apuseni. Prelevarea de organe s-a făcut de la un pacient de 35 de ani, aflat în moarte cerebrală. “O să facem o prelevare de organe, vom preleva ficatul, pancresul şi rinichii”, a spus, când a ajuns la Sibiu, medicul Radu Zamfir.
Bărbatul de la care s-a făcut prelevarea de organe a fost internat în cadrul secţiei Anestezie – Terapie Intensivă în data de 28 ianuarie în comă profundă, cu traumatism cranio-cerebral, hemoragie subarahnoidiană, multiple fracuri craniene şi fracturi costale. Intervenţia a început puţin după miezul nopţii şi a durat până spre dimineaţă, de la pacient fiind prelevate rinichii, ficatul, cornee şi ţesuturi.
„Nu ştim exact la ce pacienţi vor ajunge, în funcţie de testele de compatibilitate care sunt în lucru acum. Sunt mulţi pe lista de aşteptare, dar o să fie selectaţi funcţie de testele de compatibilitate”, a spus medicul Liviu Constantin, de la Institutul de Urologie şi Transplant Renal Cluj Napoca.
Medic: E o surpriză că Zamfir a revenit atât de repede în sala de operaţie
Acesta a adăugat că lucrează de mulţi ani împreună cu medicul Radu Zamfir, şi că, ştiindu-l, faptul că revine atât de repede, după cumplitul accident aviatic din munţii Apuseni, în sala de operaţii nu este pentru el o surpriză. “Lucrăm împreună de mulţi ani. Mă aşteptam! (să se întoarcă atât de repede, n.r.) Îl cunosc şi ştiam că o să se întoarcă”, a adăugat medicul clujean.
Pe drumul spre Sibiu, dar şi în sala de operaţii Radu Zamfir a ascultat muzică, iar colegii săi spun că, în sala de operaţii, este neschimbat. Întrebat dacă medicul are aceleaşi abilităţi în sală, medicul Andrei Nica, şeful echipei de prelevare ţesuturi, a răspuns “Absolut şi foarte tehnic. Spre uimirea mea, foarte tehnic”.
Medicul Radu Zamfir a participat, în noaptea de joi spre vineri, la prima acţiune de prelevare de organe de după accidentul aviatic din 20 ianuarie, din Apuseni, un coleg de-al său de la Cluj spunând că lucrează cu el de mulţi ani şi că se aştepta ca acesta să revină “pe teren”.
Radu Zamfir a făcut parte dintr-o echipă de mai mulţi medici din Bucureşti care au ajuns la Spitalul Judeţean Sibiu la miezul nopţii, pentru o prelevare multiplă de organe, După mai bine de o jumătate de oră de la sosirea echipei de medici din Bucureşti, la Spitalul Judeţean Sibiu au ajuns şi medici din Cluj-Napoca, de la Institutul de Urologie şi Transplant Renal şi de la Clinica Chirurgicală, transmite corespondentul MEDIAFAX.
Medicul Liviu Constantin, de la Institutul de Urologie şi Transplant Renal din Cluj-Napoca, a declarat presei, înainte de intrarea în sala de operaţii, că beneficiarii organelor prevelate vor fi stabiliţi abia după efectuarea rezultatelor de compatibilitate, dar a afirmat că “sunt mulţi pe lista de aşteptare”. Liviu Constantin a precizat că toate echipele de medici intră în acelaşi timp în sala de operaţie, prelevarea făcându-se “secvenţial”.
“Fiecare echipă intră în plagă secvenţial. Se intră, fiecare îşi izolează organele respective, adică ficatul, rinichiul, pancreasul, cordul şi se prelevează într-o anumită ordine”, a mai declarat Liviu Constantin.
Întrebat dacă a mai lucrat cu medical Radu Zamfir şi dacă se aştepta ca acesta să revină în sala de operaţii atât de repede după accidentul aviatic, doctorul Liviu Constantin a răspuns:
“Lucrăm împreună de mulţi ani. E prima lui prelevare de organe după tragedia din Apuseni. Mă aşteptam să se întoarcă atât de repede pe teren! Îl cunosc şi ştiam că o să se întoarcă”.
Acesta a precizat că a vorbit de mai multe ori la telefon cu Radu Zamfir după accident şi consideră că acesta “e bine”. Operaţia a început după ce toţi membrii echipei s-au pregătit şi s-au informat asupra situaţiei medicale a tânărului de la care urmau să fie prelevate organele. Echipa de medici de la Cluj a plecat de la Spitalul Judeţean Sibiu, vineri, în jurul orei 07.00, iar o parte dintre medicii de la Bucureşti au plecat o jumătate de oră mai târziu.
Doctorul Radu Zamfir s-a urcat în ambulanţa cu care a plecat către Capitală fără a face vreo declaraţie presei.
Ceilalţi medici au precizat că operaţia a durat mult mai mult decât se aşteptau şi nu au reuşit să preleveze pancreasul, aşa cum se stabilise iniţial, fiind prelevate, în schimb, rinichii, ficatul şi ambele cornee. Un medic din Bucureşti a rămas în continuare la Sibiu şi, la ora transmiterii acestei ştiri, prelevează ţesuturi de la tânărul aflat în moarte cerebrală. Echipa de medici de la Bucureşti a ajuns la Sibiu joi, la miezul nopţii, iar ulterior a ajuns si echipa de medici de la Cluj.
Nota noastra:
Asadar, la prima ocazie, unul din protagonistii accidentului aviatic din Muntii Apuseni, eveniment dramatic care a tensionat opinia publica si a creat un scandal urias, urmat de demiteri de oficiali si de campanii mediatice, participa la o (noua) operatiune de prelevare de organe pentru transplant. Si inca la una extrem de controversata si practicata intr-un mod netransparent in Romania: prelevarea de organe de la persoane aflate in “moarte cerebrala”. Adica, daca impartasim analiza Arhim. Ioannis citata mai sus, era vorba despre o crima. Spunem ca aceasta procedura este netransparenta, pentru ca in Romania nu a existat o discutie reala pe acest subiect, ci doar o uriasa propaganda, care continua, de altfel, si astazi – cu si mai mare intensitate si chiar supra-legitimata acum prin efectul emotional coplesitor al accidentului – , deoarece mass-media functioneaza aici ca un oficiu de publicitate si nu ca o instanta care isi pune intrebari cu privire la un fenomen.
De altfel, acum, dupa ce s-au mai diminuat ecourile mediatice ale accidentului aviatic din Apuseni, iese in evidenta cu putere modul in care presa a gestionat subiectul – exceptand elogierea, pe deplin meritata, a motilor-eroi din Horea, asupra careia si noi am dorit sa ne centram inainte de toate, fara a le umbri cu nimic lumina exceptionala a omeniei lor, tot mai rare, altminteri, in lumea de azi. S-au facut procese de intentie pilotului, s-au facut campanii de acuzare si de punere la stalpul infamiei (deseori pe buna dreptate) a unor oficiali implicati in operatiunile de salvare, s-a aratat cu degetul, dupa caz, la Ponta sau la Basescu, s-a acuzat, in fine, si pe buna dreptate, STS-ul si toata ceata de supraveghetori ai societatii care nu sunt buni la salvat vieti, ci doar la spionat, dar nu s-au pus, nici dupa stingerea emotiilor inerente primelor zile, acele intrebari incomode care tin de domeniul medical. Care ar fi ele?
Cursa era una de transport de organe pentru realizarea unui transplant. Prin urmare, tinea de ceea ce se numeste INDUSTRIA TRANSPLANTURILOR DIN ROMANIA. O industrie care functioneaza in conditii de opacitate maxima. Nimeni nu stie ce fonduri se plimba prin aceasta industrie, ce proceduri exista, ce intrari si ce iesiri, cati oameni sunt salvati cu adevarat, cum functioneaza listele de asteptari, cati oameni sunt folositi ca donatori etc. De vreme ce avionul, pilotii, membrii echipajului NU erau o gasca ce actiona de capul lor, ci in cadrul acestei INDUSTRII, erau obligatorii aceste intrebari:
– sub coordonarea cui a avut loc zborul? Cine stabileste componenta echipajelor, ordinea sau prioritatea curselor?
– in ce conditii a avut loc cooptarea studentei de elita Aurelia Ion (militar, pe deasupra), care muncea ca voluntar (adica pe gratis) in astfel de misiuni dificile? Avem de-a face cumva cu o exploatare a fortei de munca inalt calificata si in conditii ilegale? Daca da, cine e responsabil?
– ce dotari si ce infrastructura detine industria transplantului de organe din Romania pentru desfasurarea activitatii sale? Cum e posibil ca o activitate ce se lauda, in presa, ca este una dintre cele mai prolifice din Europa (exact prin procedeul controversat al prelevarii de organe de la cei declarati in moarte cerebrala!) sa se foloseasca de un avion foarte vechi, pentru zboruri in conditii extrem de dificile?
– cum e posibil ca pilotul angajat, pensionar, sa fie platit pentru astfel de curse abia ceva mai mult decat un simplu taximetrist? Arata, oare, acest lucru, un alt mod de a exploata forta de munca inalt calificata?
– care sunt fondurile, sumele, care sunt investite in aceste misiuni/operatiuni, cu cat sunt platiti medicii implicati, care este procedura de selectare a acestora?
Tare ne e teama ca asistam la un caz de crunta si inumana exploatare a persoanei umane: exploatare a tragediilor semenilor nostri, care sunt convinsi sa-si dea un membru al familiei declarat in moarte cerebrala pe mana recoltatorilor de organe; exploatare a naivitatii, idealismului umanitar, dorintei de a salva vieti, dar si a celei de a face cariera intr-un domeniu ce este prezentat drept ceva de avangarda in medicina si de elita; exploatare a fortei de munca inalt calificata; exploatare de tip capitalism salbatic, in care se investeste minim in infrastructura si salarii pentru a obtine maxim de profit.
Pana la urma, cel mai grav lucru ramane postamentul acestei industrii: recoltarea de organe de la oameni declarati in moarte cerebrala. Este necesara o dezbatere asupra acestui fapt si o problematizare a conditiilor in care este morala si salvatoare sau este in mod viclean criminala o asemenea practica. Dar cine sa o faca? Presa noastra transformata in agentie de publicitate, acum si cu dr. Zamfir in calitate de supravietuitor investit cu o aura speciala de erou cu totul iesit din comun? Patriarhia, care il decoreaza pe unul din pilonii acestei industrii?
- CAMPANIE AGRESIVA DE PROMOVARE A TRANSPLANTULUI DE ORGANE. Doctorul mason Irinel Popescu decorat de Patriarhul Daniel. Patriarhia – implicata in propaganda industriei donarii de organe
- PROPAGANDA REUSITA: Romania, PRIMA IN TOPUL TRANSPLANTURILOR DE ORGANE din Europa
- Moartea regizorului Sergiu Nicolaescu. INCINERAREA, TRANSPLANTUL DE ORGANE SI INHUMAREA
*
- Eutanasia, clonarea si PERICOLUL TRANSPLANTULUI DE ORGANE: CUM DEVINE STATUL PROPRIETARUL TRUPULUI TAU
- Reforma sanatatii in GERMANIA: EXPLOATAREA pacientului, manipularea TRANSPLANTULUI de ORGANE
- Declarata in moarte cerebrala pentru PRELEVAREA ORGANELOR, a deschis ochii chiar cand doctorii o taiau
*
Categorii
Articolele saptamanii, Opinii, analize, Razboiul impotriva sanatatii, TRANSPLANT DE ORGANE, VideoEtichete (taguri)
accident aviatic, Adrian Iovan, Aura Ion, capitalism, donare, exploatare, industria transplantului, moarte cerebrala, organe, profit, Radu Zamfir, recoltare, transplant, transplant de organeArticolul urmator/anterior
Comentarii
95 Commentarii la “TRANSPLANTUL DE ORGANE: DONATIE SAU CRIMA? Cazul accidentului aviatic din Muntii Apuseni, industria transplantului din Romania si intrebarile incomode care NU s-au pus. PROBLEMA “MORTII CEREBRALE””
VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 3 >> VEZI COMENTARII MAI NOI
Comentariile sunt inchise.
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Cati dintre sfintii inchisorilor si-au pierdut sanatatea si chiar viata, urmare a unor gesturi de ajutorare a colegilor lor detinuti, pt a-i scapa pe aceia de la moarte? Vezi Mircea Vulcanescu, Valeriu Gafencu.. care au stat ei intinsi pe jos ca sa poata sta ceilalti PE EI? In felul asta ei s-au imbolnavit f grav de plamani si au murit urmare a bolii respeective, iar ceilalti au trait.
Prelevarea fara acordul donatorului arata clar o mare problema. Dar care e problema in cazul cuiva care DORESTE SA DONEZE (si da in scris pt asta..) un organ al sau, altcuiva, spre a-i face un bine?
De ce va straduiti sa aduceti si argumente scripturistice (!?), dar talcuite stramb, in interesul propriu? Lucrul asta nu e bun deloc.
Pacat ca medicul Zamfir a reluat linistit practica transplantelor, pricepand prea putin mesajul din subtext al acesti nefericit eveniment. Daca medicii ar refuza astfel de practici, nici nu ne-ar mai interesa legile care le permit. Cred ca daca as avea o ruda aflata in ‘moarte clinica’ si ar veni careva la mine solicitand acceptul meu de a face din ruda mea sursa de organe, putin mi-ar lipsi sa nu-i ard o poseta mai putin duhovniceasca in scafarlie.
Din pacate, acceptam lucrurile astea pt ca plecam prea mult urechea la sofisticate argumentatii aberante, in loc de a asculta de un elementar bun-simt care sunt sigura ca inca salasluieste, fie si bine ascuns, in inima oricaruia dintre noi.
Mai spun unii pe-aici ca daca ar fi ei bolnavii, s-ar putea sa nu refuze. Macar teoretic ii invit sa isi puna problema: daca, Doamne fereste!, ajungem intr-o astfel de situatie, cel putin sa ne interesam, in mod autentic, DE LA CINE provine organul respectiv. De la un ‘mort clinic’, sau de la un mort pe bune? Nemaivorbind ca aceasta practica a dat nastere unui val intreg de crime savarsite exact in acest scop. Asa ca nu stii niciodata cu ce pret a fost platita supravietuirea ta. Supravietuirea ta terestra, ca de cea vesnica s-ar putea sa nu mai fie vorba…
Citeam aici pe site (într-un articol cu Părintele Aldea) despre sfatul Părintelui Nicolae de la Rohia legat de chestiunile acestea care par complexe, cu dedesubturi și mulți “dacă” etc., cum că ar fi bine să ne ghidăm după bunul simț țărănesc, exact ca în cazul cu Iuda (“Mă, ai luat banii sau nu? Ce tot că să vezi, că n-a vrut, că nu știu ce…”).
Deci, m-aș întreba: domnule, donatorul e mort de-a binelea, e “rece” de pus în groapă sau nu? Dacă nu-i așa, ce tot o învârtim? Vreți să riscăm a omorî omul? Păi, ca să-ți iei mortul de la morga spitalului, nu tre’ să treaca 24 ore de la ora prezumată/estimată a “decesului”? Eu am pățit asta din partea unui spital: am fost anunțat telefonic într-o dimineață acum câțiva ani, cum că mătușa mea ar fi “murit” în noaptea ce tocmai se încheiase într-un spital din Câmpina. Fiind o rudă care s-a ocupat de ea, am lăsat toate și m-am dus cu o mașină mortuară să o iau de la morga spitalului pt a o transporta acolo unde-i era casa si locul de veci, căci mi se spusese: “A MURIT”. Ajuns pe la ora 11-12 dimineața mi s-a spus că nu poate fi “ridicată”mai repede de 24 ore, adică să vin a doua zi… deși era pusă deja la frigiderul morgii… deci era și “rece bine” prin “grija” spitalului. Păi murise sau nu? Nu era deci vorba de o procedură medico-legală prin care să se stabilească cu certitudine că moartea este “sigură”, fără posibilitate de revenire la viață?
Oricum, chiar și dacă ar fi “rece” deja, mort de-a binelea, există încă multe motive de reținere în privința prelevării, asupra cărora nu revin căci s-au mentionat în comentariile anterioare.
Doamne, luminează-ne!
@doroteea
Bine doroteea… Sper ca nu te-ai smintit de trancanelile mele. Ce sa fac si eu, cam atat ma duce bibilica.
Florin M:
Nu am pus problema donarii, ci a dorintei de a avea organ strain in propriul corp. Sa dai insa din viata ta altuia sa aiba viata este cu totul altceva. Si nu ma intelege stramb: crestin fiind eu nu vreau sa primesc organe de la altii, nu am spus ca nu vreau sa dau. Desi, daca as da, as fi spre caderea celui care ar primi. Deci NU. Si repet: organele se pot preleva si de la oameni morti de-a binelea si de-adevaratelea, in accidente de exemplu. Sunt cateva zeci de minute in care organele isi pastreaza din punct de vedere biologic functiile, de asta se si poate ca oameni morti (a caror inima a incetat sa mai bata) de 20-30 de minute sa fie readusi la viata. Dar si in aces caz to NU. Pentru ca o persoana nu dispare dupa moartea individului si in timp ce individul n-are nimic, persoana are totul si ale sale sunt si dupa moarte si mortii nostri sunt cu noi in veci ca persoane. De aceea ii pomenim.
@enkidu:
n-o lua si tu asa :), era o discutie. Tocmai, ca am inteles ideea, am inteles ca atunci cand esti chiar tu in situatia de a avea nevoie s-ar putea sa vezi altfel lucrurile. Tocmai de-aia ma gandeam ca e bine inca de pe-acum, cd putem gandi limpede, nealterati de un interes, sa ne stabilim niste principii… got it? 🙂 Altfel, ce sa zic, de pe margine e usor sa fii viteaz, stiu asta. Si mi-a placut ca ai ridicat problema: cum se vad lucrurile cd esti ‘de cealalta parte’?
@doroteea
Pricipisem eu. Doar ca pornirea ta belicoasa in care manuiai “poseta duhovniceasca” peste capatzana ocultei mondiale umpland-o cu spor de cucuie ma cam siderase :).
Problema transplantului, (şi ce-o mai urma), schimbă cursul firesc şi natural al vieţii omului pe pământ. Medicina a ieşit din firescul naturii prin… multe, luptând pentru “viaţa” şi “binele” omului. Ca ortodox însă cred în spusa Domnului Iisus, că nici un fir de păr nu mişcă fără ştirea lui Dumnezeu, că trupul este templu al Duhului Sfânt, şi că cine voieşte să-şi scape sufletul şi – l va pierde, iar cine şi-l va perde pentru Domnul Iisus şi-l va mântui.
Ortodoxia, dacă îi este credincioasă Domnului, poate aproba cele ne naturale (fertilizari, prelugirea existenţei prin înlocuirea organelor… ) ?
Schimbul de organe schimbă cursul natural al existenţei omului. În acel trup sunt deja elementele a două făpturi. Unul moare (şi din pricina extragerii organelor), celălalt îşi amână moartea prin organele luate. Pare omenie, milostivire, bunătate… tot din astea… Dar, nu este în dezacord cu ce spune.Domnul (pentru ortodocşi) legat de… cel ce vrea să-şi mântuiască sufletul ? Ori îmbolnăvirea nu este cu ştirea lui Dumnezeu ? Schimbăm un organ acum, (dacă putem, mai schimbăm unul…) Până când ? Şi până unde ? (cu schimbul de organe şi cu… susţinerea din partea ortodoxiei ?
Dacă se va trece la mutarea capului pe alt trup…( ce poate deveni posibil), atunci nu se mai pune problema organelor, ci a trupului .
Îţi pui capul de 50 de ani pe trup de 20, şi atunci… vânătoare sau, clone, sau… Dar ce mai rămâne din om (şi din evsnghelie). Paşi făcuţi de unii (din cler), sunt deja alunecare (cred eu). Fiul primeşte partea lui de moştenire şi şi-o risipeşte în desfătări, (dar mai ia şi pe’a celuilat ?)
Cât (şi ce) poate susţine ortodoxia din ce face medicina ?
Teologii care încurajează şi susţin transplantul îndemnâmnd la înfăptuire, să-şi amintească şi de înviere, când fiecare va învia cu trupul pe care la avut şi cu care a făcut binele sau răul. Învierea este pentru partea care a murit nu pentru cea care nu poate muri. Trupul renviat, înfuhovnicit este una cu sufletul şi merge împreună cu el (la bine sau la rau). Cum va urma un organ ce a slujit două fiinţe ?
Se va replica, că nu organul este totul, ci faptele. Nu numai faptele ci totul este important. Nu ne aparţinem, ci “ai Domnului suntem”. Misiunea vieţii creştine este câştigarea Duhului sfânt.Trebuie să dobândim puterea de s învia (prin Dumnezeu), din moartea păcatului, să fim asemenea lui Dumnezeu în tot ce facem. Dumnezeu, restabileşte, readuce la viaţă nu înlocuieşte. Dacă a murit ceva în noi, trebuie să-l reânviem, nu să-l aruncăm şi înlocuim. Teologul care îndeamnă la aşa ceva nu este asemenea lui Dumnezeu, ci celui care desparte, taie şi ucide (cerd eu). Cele ce la om sunt cu neputinţă se rezolvă (prin puterea credinţei), cerând celui ce pe toate le face. Îndemnând la transplant, teologul slăveşte lucrarea omului (a medicinei) nu a lui Dumnezeu, susţine strădania pentru existenţa terestră nu pentru mântuire, susţine ieşirea din natural din firesc, cu cele ce nu aparţin naturii şi firii. Dumnezeu pe cele căzute le readuce la starea din care au căzut, sfinţeşte ce prin cădere a pierdut sfinţenia. Deci ori credem în Dumnezeu şi-l rugăm să ne reânvie ce a murit în noi, ori lăsăm să decurgă totul natural, pentru că de trăim ori de murim, ai Domnului suntem. Nu ne’a autorizat Domnul să-i modificăm lucrarea. Credinţa (dacă mai este credinţă şi nu umanism motivat prin evanghelie), are menirea de a înfăptui cele ce la om sunt cu neputinţă dar sunt cu putinţă prin Dumnezeu.
Am făcut referire le transplantul de cap, pentru a fi mai lesne de înţeles ce este şi ce împlineşte transplantul. Medicina reduce şi stinge puterea nâdejdii în Dumnezeu, puterea încrederii, a rugăciunii, avmilostivirii lui Dumnezeu şi credinţa în răsplătirea suferinţei pentru credinţa în El. Cel ce recurge la transplant nu acceptă firescul evoluţiei situaţiei sale apelând la Dumnezeu, nu-şi păstrază integritatea trupului acceptând cu credinţă şi cele rele ca pe cele bune. Asta î-mi spune credinţa mea. Eu aşa cred şi asta mărturisesc. Iertată să-mi fie îndrăzneala.
@Florin M
Eu cred ca diferenta intre ce au facut cei din inchisori si transplant este ca intre jertfire de sine si crima. Pe langa faptul ca ei erau in situatii limita, care implicau jertfa si totul avea sens, aici este vorba si de crima, pe langa lipsa unei persecutii exterioare. Totusi ar trebui sa pui pe medic sa te omoare ca sa donezi un organ.
Iar ca medic, sa prelevezi organe de la un “mort” care lacrimeaza, are puls, da semne minore de zbucium (dupa cum scrie in primul material din articol), asta mi se pare odios. Ceea ce inseamna ca este vital ca donatorul sa fie viu, dar indeajuns de mort ca sa nu existe contestatii fatise fata de transplanturi. Nu pare sa fie posibil transplantul de la oameni morti reci.
Medicina castiga teren pentru a face lucruri care sunt neetice si neortodoxe si pentru ca foloseste anumitit termeni care mascheaza raul. Astfel este si utilizarea in cadrul transplantului de organe a cuvintelor precum “salveaza vieti”, “donator”…
Daca stam si ne gandim mai bine, donator nu poate fi decat cineva care este in viata, care presupune ca face un act constient, acela de a dona ceva, cu un scop de binefacere anume. Adica poti sa donezi ceva fara sa fi constient? Ma cam indoiesc. Medicina transplantului de organe nu face decat sa il declare pe un om ca fiind donator, cumva apriori. Cred ca sunt destul de putini oameni care ajung in timpul vietii la concluzia ca, in cazul in care va suferi o “moarte cerebrala”, organele lui sa fie donate la altii, si sa faca niste demersuri legale in acest sens.
Pe de alta parte un mare cal troian sufletesc este si a crede ca prin transplantul de organe “se salveaza vieti”. A salva are si intelesul de a mantui. Stim cu totii ca numai Hristos este mantuitorul nostru si ca nici un fir de par nu se clinteste fara voia Lui. Cel care crede ca salveaza vieti este asemenea celui care se pune in locul lui Hristos.
In realitate oamenii nu pot fi unii pentru altii decat mijlocitori spre ceva anume. Medicii au rolul de a ajuta la imbunatatirea sanatatii trupesti a pacientilor lor. Mai demult medicina era strans legata si de suflet. Acuma se priveste omul aproape doar din punct de vedere trupesc, si se ajunge astfel, atat de departe, incat se adopta si aceasta posibilitate de a utiliza “piese de schimb” de la altii.
Cuviosul Paisie, intrebat pe tema transplantului de organe, a spus foarte clar: “nici nu dau nici nu primesc”. Cred ca ar fi bine sa luam seama de aceste cuvinte ale lui.
Acuma, legat de medicul Radu Zamfir care s-a intors atat de repede la transplantul de organe, poate si impins de indemnul altora care tot ii puneau intrebarea: “O sa va intoarceti sa salvati vieti?”,imi pare foarte rau ca accidentul prin care a trecut nu l-a facut decat pentru cateva clipe sa reflecteze despre sensul vietii si al mortii. In ciuda faptului ca da dovada de o stapanire de sine, aproape de invidiat, totusi mai are nevoie sa-si astupe cumva si glasul constiinetei, punand aca muzica in sala de operatie. Se spune ca este “pentru relaxare”, insa mie mi se pare ca e muzica pe care danseaza moartea.
In concluzie as spune ca transplantul de organe nu este decat o consecinta fireasca a felului in care este privit omul astazi. Se pare ca permite prelungirea vietii unuia sau a altuia insa, acest lucru nu dovedeste decat stadiul in care a ajuns boala omenirii.
Doamne ajuta !
daca imi amintesc bine, am citit in urma cu foarte multi ani in revista “Icoana din adanc” despre primul transplant
acesta a fost facut de catre Sfintii Doctori fara de arginti Cosma si Damian
era vorba despre un picior luat de la un om care murise de patru zile
cred ca suntem in punctul in care – tot mai agresati de reclama care se face pietei de organe – sa luam cumva atitudine adica stabilite clar conditiile in care se poate face un transplant
asa incat sa nu punem pe picioare o intreaga industrie de comert organe pe care nu o vom putea stavili
intr-adevar, Biserica trebuie sa dea un raspuns clar in problema transplantului, in spiritul Evangheliei – il asteptam
Bunul Dumnezeu sa ne lumineze pe noi ca sa facem dupa Voia lui Dumnezeu si nu dupa intelepciunea acestei lumi !
Maica Domnului sa ne acopere de tot raul !
@ Elena
Umbla o vorba printre oameni, care suna asa: “seamana dar nu rasare”.
Doctorii care fac transplanturi astazi is cam cu arginti… Mai mult chiar, vindecarile au ajuns sa se faca, nu pentru numele lui Dumnezeu si din compasiune pentru aproapele ci in numele Mamonei care dezvolta adevarate industrii farmaceutice, ale transplantului s.a.m.d.
Sfintii doctori fara de arginit au luat acel picior de la un om care dupa cum vedem, murise de-a binelea, de patru zile, si nu era in moarte clinica. Deci e doar un fel a spune ca au facut “primul transplant”. De altfel daca sfintii nostri au facut “primele” invieri din morti, sa nu ajungem sa credem ca si medicina ajunge sa faca asemenea.
Daca asteptam un raspuns dat de Biserica, putem citi, intre timp, ce s-a mai dat pe aici:
http://corortodox.blogspot.fr/2013/02/pozitia-oficiala-bor-cu-privire-la.html
Sper sa nu fie cu suparare ceea ce am scris. Cred ca ai intentii bune si este drept ca Biserica trebuie sa aibe un cuvant de spus, aducand lamuriri, pana unde se poate cu merge cu medicina, astfel ca buna intentie de a vindeca trupul sa nu daunze (pe veci) sufletului.
Parca Par. Paisie Aghioritul facea o distinctie intre organele gemene (rinichi) si organele unice (ficat)… De ex., decizia de a-mi dona un rinichi in favoarea unei rude, mi se pare ca o considera legitima. Dar e o decizie a mea, nu a altuia care m-a declarat ‘mort’.
Cred că și aceste subiecte ale “vremurilor din urmă “(transplantul de organe, fertilizarea în vitro, însămânțarea artificială s.a. asemănătoare) prin provocările lor, vor contribui la “separarea oilor de capre” funcție de poziția asumată de cei implicați, atunci când va fi cazul (Doamne, nu ne duce în ispită! – o spunem chiar în Rugăciunea Domnească)
Pare destul de lesne de observat, pentru oricine din staulul BIsericii, că Duhul părerilor părinților contemporani în chestiuni identice sau similare, precum si al opiniilor exprimate de admini și de majoritatea comentatorilor este același si, aspect fundamental, în acord cu Duhul Evangheliei.
O altă observație, pe lângă celelalte de mai sus ale adminilor și onorabililor comentatori: păi, când Mântuitorul a spus că si perii capului nostru sunt numărați, nu ne întrebăm oare că toate/toți (“perii”) au SOCOTEALA lor în fața Sa? Cum îndrăznim noi să intervenim în lucrarea Domnului? Superficialii ne spun că pt a “face binele”. Care “bine”? Păi, nu știm noi că binele care nu se face bine nu-i bine? (Esențial fiind, cum bine se știe, “sufletul” lucrării și nu “trupul” ei).
Uite un articol care mi-a schimbat perspectiva asupra unui lucru. Mie nu mi-a fost niciodata prea clar de ce ar putea sa existe o problema cu transplantul facut legal si dupa toate regulile. Tocmai pentru ca nu am inteles ambiguitatea termenului de “moarte clinica”. Pentru mine, un nespecialist, “moarte clinica” era echivalentul mortii pur si simplu. Si atunci de ce sa nu se doneze in aceste conditii?! Mai ales ca la un moment dat am asistat la un transplant care a salvata viata cuiva de 21 de ani care incercase sa se sinucida! Cu toate implicatiile acestui fapt. Singura mea problema era transformarea transplantului intr-un pretext de a prevela organe de la victime perfect sanatoase. Adica traficul de organe.
Asa insa am explicatia logica a opozitiei la transplant. Si abia acum sint de acord.
Soră Corina, “din faptele lor î i veţi cunoaşte”. Nimeni nu se ocupă de transplantul de membre ptr. imfirmi. Cel mult, le fac proteze. Câţi imfirmi sunt pe lume ? Bătaia este pe organele vitale. Aici interesul este uriaş (de ambele părţi).
Organele vitale, au rol deosebit în lucrarea patimilor. Păcatul beţiei distruge anumite organe vitale, al curviei anumite organe, al mândriei deasemeni, etc. Trupul este un tot unitar cu sufletul şi de aceea la judecată vom fi cu trupul cu care am păcătiut şi în care stau tiate mărturiile virtuţilor sau patimilor noastre. Nu cred că acea minune (despre care abia de la frţia ta am aflat), poate susţine ori justifica transplantul. Ar fi o dovadă de neputinţă a lui Dumnezeu. Anume raţiuni duhovniceşti au dus la acea formă de ajutor, din partea sfinţilor fără de arginţi, (fie pentru smerirea celui imfirm, fie din alte cauze duhovniceşti). Dumnezeu nu schimbă ci restabileşte, învie, renaşte. Păcătosul nu primeşte alt suflet, ci şi-l resfinţeşte, prin tainele bisericii. Nu ni se schimbă nimic ci (prin Dumnezeu) ne redobândim starea de dinainte de cădere. Altfel (prin schibare) s’ar ajunge să se creadă că Dumnezeu ar fi creat ceva ce nedesăvârşit (un rebut), ce nu poate fi regenerat şi atât tainele, cât şi pocăinţa au anume neputinţe. Medicina a fost îngăduită de Dumnezeu, pentru ce fără credinţă, cu credinţă slabă, pentru lumea fără Dumnezeu. Creatorul îşi iubeşte creaţia sa şi nu la lăsat pe om în părăsire totală. Credincioşii socot că trebuie să se folosească de una mai mult decât de cealaltă după puterea credinţei şi în limitele evangheliei. Acest lucru ar trebui să se facă cunoscut şi deasemeni păzită delimitarea ortodoxă clară în această privinţă (cred eu).
Iertare. Nu am spus bine când am zis “Dumnezeu nu la lăsat pe om în PĂRSIRE totală”, ci omul (datorită libertăţii primite), la părăsit pe Dumnezeu.
@ Nicolae Mirean
Multumesc pentru raspuns, ca de altfel pentru toate comentariile pertinente pe care le faci si le citesc aici, si care imi sunt ca o mangaiere, simtind ca impartasim acelasi punct de vedere (mai rar de intalnit in ziua de astazi).
Totusi se cuvine a face precizarea ca eu i-am raspuns sorei Elena (coment. 52), care a adus in chestiune “transplantul de picior” facut de Sfintii Cosma si Damian. Si eu, la randul meu cunosc aceasta intamplare din vietile sfintilor. La o cautare rapida pe internet, citez dintr-un articol:
O a treia minune, cea mai cunoscută, a fost în mod frecvent reprezentată sub numele de „minunea piciorului negru”. Biserica pe care papa Felix a pus să fie construită la Roma în cinstea celor doi sfinţi avea ca paznic un bărbat al cărui picior era în întregime distrus de un cancer. În somn, omul îi vede pe sfinţii Cosma şi Damian venind la el cu unguente. Unul dintre ei îi spune celuilalt: „Unde am putea găsi carne sănătoasă, pentru a o pune în locul cărnii acesteia putrezite, pe care o vom tăia?” Celălalt sfânt îi răspunde: „Am înmormântat astăzi un maur în cimitirul Sfântul Petru cel Înlănţuit; să luăm unul din picioarele sale şi să i-l dăm servitorului nostru”. Cei doi sfinţi i-au dat paznicului piciorul maurului şi au pus în mormântul acestuia piciorul bolnavului. Bărbatul, când se trezi, văzându-se vindecat, povesti tuturor viziunea sa şi minunea care s-a întâmplat. Lumea s-a dus la mormântul Maurului: unul din picioarele sale lipsea; în locul lui, se găsea piciorul bolnav al paznicului.
Asadar aceasta a fost minunea si eu am vrut sa scot in evidenta ca desi in termeni moderni am numi aceasta “transplant de picior”, totusi nu este vorba de acest lucru. Altfel ar indreptati cumva, in vederea unora, faptul ca si ortodoxia noastra ar da unda verde la transplanturile care se fac astazi. Deci din punctul meu de vedere este gresit sa sa aduca aceasta minune ca exemplu si indreptatire pentru continuarea transplanturilor.
Altfel cu siguranta ca duhul patrunde rarunchii si rarunchii se patrund de duh. A lua organele vitale de la unii, si a le pune la altii, este ca si cum am ingadui o peticire sufleteasca. Parca s-a mai exprimat careva ca e ca la vulcanizare cu trnasplanturile astea. Eu nu cunosc din punct de vedere ortodox decat o singura altoire, si aceea in Hristos. Altfel se permit tot felul de malformatii sufletesti odata cu primirea altor organe. Ori in Hristos omul se innoieste pe de-a-ntregul, caci si Hristos ni se impartaseste noua tot pe de-a-ntregul, asa cum bine stim din Sfanta Impartasanie. Si daca ii urmam lui Hristos trebuie sa avem raspunsurile la toate.
Da soră Corina, unitatea duhului aduce bucuria credinţei. Vindecările minunate, sunt urmare a milostivirii lui Dumnezeu şi dar pentru credinţă, (nu doar spre prelungirea existenţei pe pământ, ci mai ales spre slava lui Dumnezeu şi spre mai multă şi mai înaltă rodire). Mulţumesc dar nu merit cuvintele frumoase ce mi le’ai adresat.
Minunea Sf. Doctori Cosma si Damian tocmai in sprijinul transplantului vine, adica a acelui fel de transplant cu care e de acord si BOR, a carui link l-am vazut mai sus, dar pe care nu cred ca l-au consultat prea multi din cei ce comenteaza aici!
Repet (si imi pare rau ca adaug ca nu este “doar” simpla mea parere): trebuie sa facem DINSTINCTIE intre MOTIVELE pt care se face transplantul si mai ales intre “SURSELE” organelor “bune” care se “inlocuiesc”.
Pentru ca:
1. una e sa ai NEAPARATA NEVOIE, alternativa fiind moartea, si in acelasi timp de tine DEPINDZAND altii etc, si alta e sa faci transplant doar pentru a SCHIMBA un organ “prea uzat” cu un altul mai bun.
2. una e sa se ia organul “bun” de la un om care A MURIT de cateva zeci de minute si este de acord cu prelevarea, alta este extragerea lui de la unul VIU, care nici nu si-a dat ACORDUL, iar in urma prelevarii, “donatorul” isi pierde viata.
3. una e sa DONEZI (un rinichi, de ex.) cu voia ta, pentru a ajuta pe cineva, iar tie sa nu-ti fie pusa viata in pericol, si alta sa devii donator “DIN OFICIU” pentru ca trebuia sa pui o BIFA undeva, cum ca nu esti de acord cu asta.
Ce nu inteleg, iarasi, din unele din comentariile de mai sus, este de ce se face atata tam-tam pe seama “INFLUENTELOR SUFLETESTI” (?!?) pe care le-ar avea cel caruia i se va pune un organ nou. Ce treaba are?
Oare TRUPUL nu este tinut in frau de MINTE, de vointa libera?
Sa presupunem ca unuia i se face un transplant de stomac si capata un “stomac lacom” (am dat un exemplu, pt ca spre genul asta de exemple par ca se duc unele comentarii). El chiar nu poate sa-si infraneze acea pofta? Ca sa nu mai zicem ca are de tinut si fel si fel de regimuri alimentare?
Si tot legat de “influentele sufletesti”: banuiesc ca unora dintre voi le este teama ca un crestin ar putea primi un organ de la un pagan? Sau invers?
In cazul asta, care ar fi problema, daca acela, din dragoste, si-a dat acordul si nu a fost ucis pentru asta? Suntem oare noi, crestinii, facuti de Altcineva decat paganii, incat am putea considera organele acelora, inferioare, sau am putea zice ca ne-ar aduce vreo “scadere”??
Mai scria careva ca ne infatisam cu trupurile noastre la Judecata de obste… Daca asta e problema, intreb si eu: cese intampla atunci cu cei cu moarte violenta, cei invalizi, cei arsi etc? Si mai ales: cum ramane cu sotia celor 7 frati, a cui sotie va fi in Viata viitoare?
In inchiererea comentariului anterior, dupa cum reiese din articolul postat si din pozitia oficiala a BOR, problema este moartea cerebrala si instrumentalizarea oamenilor.
@Florin M.
Nu aş fi dorit să mai spun nimic (ptr.că am făcut-o prea de multe ori încât se va presupune că mă cred expert),dar ptr. că spusele mele mi se par a fi cele vizate, vreau doar să accentuiez, că am spus ce şi cum văd personal această problemă.
Deci frate Florin, (repet), am spus ce cred şi cum înţeleg eu acestea (pentru mine).
Spusele frăţiei tale în legătură cu creştinul şi păgânul, (după mine) sună a ecumenism autentic. Diferenţa o face botezul (zic eu). Sfântul Ioan Iacob de la Hozeva, a pierdut donaţia unui american ce se angajase să o ofere ptr. reparaţia bisericii româneşti de la Iordan (sf.Ioan Botezătorul), pentru că A REFUZAT SĂ STEA LA MASĂ cu grupul acestuia atunci când a aflat că şoferul lui aparţine cultului islamic. (Sfântul Ioan Iacob era atunci egumen la Iordan iar biserica avea nevoie de reparaţii majore).
Cât despre influenţa organelor asupra
primitorului… vorbeşti din încercare frate ?
Dacă ai ales stomacul, ştii care este rânduiala canonică ?
Ţii postul (fără ulei) miercurea şi vinerea şi în posturile rânduite de biserică ? (vezi înregistrări cu părintele Cleopa, despre post, unde ne aduce aminte că şi lunea e zi de post).
Nu vreau să te scad în ochii nimănui prin ce spun, dar cele susţinute de noi trebuie să fie din experienţa pe sine.
Multe se spun, dar cel încercat cunoaşte cuvântul ce vine din încercare.
Nu numai mintea, ci în primul rând Harul, rugăciunea, voinţa statornicia, şi lupta cu patima supune (stomacul), şi’l aduce la ascultare. (Şi asta anevoie).
Mi se pare că prea cu mare uşurinţă vorbim despre cele ce sfinţii părinţi le’au, încercat şi le-au scris în multe volume şi în decursul multor ani( şi vieţi ). Te rog să mă ierţi.
@ Florin M
Problemele pe care le ridici, trebuiesc intr-adevar lamurite insa, dupa parerea mea necesita, toate, destul de multe explicatii. Am sa incerc sa raspund in cele ce urmeaza doar la o mica parte din ceea ce ai adus in chestiune.
Ce nu inteleg, iarasi, din unele din comentariile de mai sus, este de ce se face atata tam-tam pe seama “INFLUENTELOR SUFLETESTI” (?!?) pe care le-ar avea cel caruia i se va pune un organ nou. Ce treaba are?
Oare TRUPUL nu este tinut in frau de MINTE, de vointa libera?
Lucrurile nu sunt atat de simple precum par, deoarece mintea, in acceptiunea Sfintilor Pariniti nu este vazuta, la fel cum se intampla astazi, ca activitate rationala.
Iata un citat din cartea “Gandurile bune in viata crestinului ortodox. Viata ca o praznuire duhovniceasca”, scrisa de Parintele Daniil de la Rarau:
“Mintea nu se margineste la niciuna din partile noastre alcatuitoare, ci este in mod egal in toate si prin toate”. Comunicarea mintii cu trupul consta intr-un contact tainic si de neconceput, “nefiind nici in cele dinlauntru (caci cele imateriale nu pot fi cuprinse inlauntrul trupului), nici in cele din afara (caci ceea ce este imaterial nu poate cuprinde nimic), ci apropiindu-se de firea noastra in chip uimitor si de neinteles, si intrand in legatura cu noi, urmeaza sa fie considerata a fi atat inlauntrul cat si in afara firii, insa nici inradacinata in ea, nici inconjurata de ea” (Sf. Grigorie de Nyssa, Crearea omului)[…] Fiind imateriala mintea se afla atat in afara de trup cat si in trup, folosindu-se de inima in chip tainic “ca de primul organ trupesc al mintii” (Sf. Grigorie Palama, Triade)
Asadar vedem ca mintea care ar tine in frau trupul, mai are legatura si cu inima, care astazi poate fi transplantata. Si acesta este doar un exemplu la indemana, fara sa mai vorbim si de faptul ca alterarea unei puteri sufletesti le influenteaza pe toate celelalte, deoarece “sufletul este unic” (Sf. Grigorie Palama), deci si vointa printre altele.
Mai spui: care ar fi problema, daca acela, din dragoste, si-a dat acordul si nu a fost ucis pentru asta?
Nu prea cred ca ar fi cazul sa aducem dragostea …pe masa de transplant, mai ales astazi cand sensul ei este destul de prost inteles. In special aici vorbim de transplantul care se face de la o persoana considerata de medicaina donator si care a ajuns in moarte cerebrala. De la ea se preleveaza organe pentru “n” persoane care ar fi compatibile din punct de vedere medical. Inchipuiesteti ca e aproape imposibil ca donatorul sa cunoasca cumva acele persoana. Deci daca nu le cunoaste nu poate fi vorba de dragoste, la fel cum nici nu se poate ca cineva sa fie cu adevarat cunoscut daca nu este dragoste…
In continuare adaugi: Suntem oare noi, crestinii, facuti de Altcineva decat paganii, incat am putea considera organele acelora, inferioare, sau am putea zice ca ne-ar aduce vreo “scadere”?
Problema aceasta nu se pune asa. Este falsa. Nu din aceste considerente nu se fac transplanturi. Totusi prin acestea omul intervine intr-un mod aproape nepermis in creatia lui Dumnezeu, sau altfel se cam joaca de-a Dumnezeu 🙁
Daca vrei sa citesti mai multe despre “semnificatia trupului in viata duhovniceasca” iti pot indica un articol, dintr-o carte de-a lui Jean-Claude Larchet:
http://corortodox.blogspot.fr/2011/10/semnificatia-trupului-in-viata_3.html
desi nici acesta nu va fi suficient sa lamureasca toate problemele care sunt puse aici.
Desi nu voiam sa mai scriu despre problemele din ultimele comentarii, daca tot au fost puse, tin sa precizez ca sunt de acrod, in mare, cu Florin. Adica nu este o problema majora faptul ca primim un organ de la un ne-ortodox. Nu pare sa fie asta ecumenism pt ca nu are legatura cu credinta, ci cu medicina. Nu vad o derogare de la credinta aici. Cum nici consumarea carnurilor jertfite nu era o problema decat daca stiai ca sunt jertfite. Doar partasia cu erezia in cele ale credintei inseamna ecumenism sau apostazie. Oare credinta ne radicalizeaza atat de tare in probleme materiale, sociale, trupesti??!
Pozitia BOR, citata mai sus, imi pare ambigua. Da credit medicinii si pune egal intre moartea cerebrala si cea definitiva, tocmai miezul disputei. Grecii, din cate stiu, au fost mai atenti. Nu mai zic ca este un subiect vechi transplantul chiar pe acest site, in care s-a spus si despre minunea Sf. Cosma si Damian. Acum aflu ca, de fapt, minunea a fost dupa moartea lor, ceea ce face sa nu fie nici pe departe transplant.
Organele primite influenteaza, totusi, pe primitor. Starea sufleteasca se intipareste in fiecare organ, apoi se transmite primitorului. Totusi ea poate fi depasita medical, psihologic si duhovniceste. Sunt destule reactii post transplant, atat organice, cat si sufletesti si duhovnicesti. Abia cu timpul si cu ajutor este asimilat. Sigur, nu vorbesc chiar din experienta, dar poate fi certificat acest fapt.
Eu nu inteleg de ce va framantati atat si puneti atatea discutii??!! Ceea ce avem de facut ca si crestini este simplu. Ne rugam acasa, ca sa ne descopere Dumnezeu adevarul prin duhovnicul personal, ne rugam si pentru duhovnic sa-l intareasca Dumnezeu si sa-i puna in minte si-n inima gandul corect si bun pentru noi, ne ducem la duhovnic, ne spovedim si-i spunem framantarile noastre. Primul gand pe care-l exprima duhovnicul in legatura cu aceasta chestiune este de la Dumnezeu.
END OF STORY ! 🙂
Revin dupa recitirea articolului “Ce au spus parintii Paisie Aghioritul, Porfirie, Sofronie Saharov si Mitropolitul Hierotheos Vlachos despre TRANSPLANTUL DE ORGANE” pentru a rectifica ceea ce am scris intr-un comentariu mai sus, si anume: Parintele Sofronie Saharov a spus “Nici nu dau organe, nici nu primesc“, si nu Parintele Paisie Aghiroitul, care spune printre altele foarte clar ca si cel “mort cerebral” este de fapt viu.
Prin urmare transplant de organe se poate face de la o persoana sanatoasa care decide de a da unul din organele sale gemene in scopuri altruiste. Este cazul celor care pot sa doneze de exemplu un rinichi. As nota aici ca aceste persoane cred ca sunt intr-adevar foarte, foarte rare. Este evident ca o astfel de persoana nu poate dona organele sale vitale [Obs. se considera a fi organe vitale: creierul, inima, plamanii, pancreasul, ficatul si rinichii] deoarece asta implica moartea in mod automat. Mai apoi prelevarea de organe de la o persoana considerata de medicina in moarte cerebrala se dovedeste a fi pana la urma o crima, deoarece acea persoana este totusi vie de fapt, desi starea sanatatii ei este in mod vizibil alterata.
Trebuie sa nu uitam ca moartea este un proces, care poate fi mai mult sau mai putin indelungat pentru unii sau pentru altii. Nu degeaba Biserica noastra ne invata ca dupa trei zile trupul poate fi inmormantat. Poate ca de-abia atunci se ajunge la o incetare substantiala a functiilor vitale. Ori, medicina n-o sa faca niciodata transplanturi de la persoane care au murit de atatea zile. Nu se poate transplanta un organ vital… devitalizat. Deci, in aceasta logica este simplu: organul vital care se transplanteaza are viata in el, si daca are viata, a cui viata este? A celui caruia apartine…
Mai apoi, dupa cunostinta mea nu se face transplant de stomac. Nu este nevoie, deoarece medicina a gasit alte modalitati de a rezolva anumite probleme. Deci trebuie sa reusim sa punem, ca in matematica, bine problema, altfel ajungem in alte zone.
@ Traista cu merinde
Sancta simplicitas!
Sfinţii părinţi, au dat răspuns şi soluţii tuturor situaţiilor în care trupul, lumea și demomii îi pot ademeni pe adevăraţii căutători ai Împărăţiei şi dreptăţii lui Dumnezeu.
Sunt însă situaţii şi ispite noi, specifice timpului nostru şi evoluţiei ştiinţei şi tehnicii, sunt păcate şi ispite noi pe care ei nu le’au încercat şi cărora noi trebuie să le găsim răspuns. Şi cum o vom face? Folosindu – ne doar mintea, Bazândune pe studii teoretice, pe “cercetare ştiinţifică” filozofând, speculând logica şi deducţiile?
Aici excelăm acum şi aici este înşelarea la ea acasă.
Vorbim despre dragoste ca şi cum aceasta ar fi lucrul cel mai lesne de dobândit, şi “dragostea” a ajuns să motiveze cele mai viclene şi mai speculative curse. Oare nu auzim din evanghelie că dragostea multora se va răci ?
Cine are dragoste ?
Domnul ne spune: “cel ce păzeşte poruncile mele”.
Şi cum o vom face? fără Har?
Nimeni nu o va face fără Dumnezeu şi tainele bisericii. Toate strădaniile minţii, cercetării, filozofării, deducţiilor, vor derapa în înşeleare şi’n umanism motivat evanghelic. Nu este altă cale decât cea a sfinţilor părinţi.Tot ce au păzit ei trebuie să păzim şi noi .Rânduielile lor trebuie să fie şi rânduielile noastre.
Omul este o mare taină, pentru sine.
Sfinţii părinţi s’au răstignit ascetic şi au cunoscut din încercare toate cursele trupului, lumii şi demonilor .Noi avem la îndemână (şi amănunţit) totul. Dar fără a parcurge aceleaşi încercări, fără a duce aceiaşi cruce nu vom avea roadele lor, ci doar amăgirea şi înşelarea. Filozofie seacă. Cuvinte din cuvinte. Cărţi din cărţi.
Fără pocăinţă concretă, fără metanii, fără post canonic , fără rugăciune continuă şi cugetare la Dumnzeu permanentă, vorbim despre dragoste ? Avem ortodoxia dar nu trăim ca ortodocşi. Cel mult ca umanişti (justificaţi de evanghelie). Adâncimile (şi subtilităţile) ispitelor nu se pot dibui fară trăirea asprimii lepădării de sine în chip ascetic. Una este să citeşti o crte de călătorie şi alta este să călătoreşti cu adevărat, să respiri aerul, să baţi drumul, să pătrunzi în realitatea vie.
Biruinţa asupra unei patimi nu se dobândeste decât când este nimicită, când nu mai cutează să se apropie. Atunci putem vorbi şi altora despre cum lucrează şi pe ce cale se poate birui.
Nu era vorba de ecumenismul (sau erezia mai exact), adusă în om de organul transplantat ci de invocarea dragostei tipic ecumeniste. (Unul din paşii prin care “dragostea” asta, devine ortodoxă).
Dragostea este cea mai personală virtute şi presupune o legătură puternică între (cel puţin trei) persoane. Eu, Dumnezeu şi celălat. Pentru a iubi pe cineva trebuie măcar să-l cunoşti. Ori în cazul transplatului cum se realizează aceasta?
Desigur că este o faptă nobilă, de un umanism ajuns la maximul să. Dar (personal) nu pot să cred că putem vorbi decât despre dragostea ecumenistă și umanistă, de un “bine” aparţinător lumii acesteia.
Aici ne impiedicam. Aici confundăm ortodoxia cu umanismul. Faptele umaniste sunt nobile, dar nu sunt înfăptuite evanghelic. Nu au plată de la cer. Nu-l slăvesc pe Dumnezeu si bunatatea lui ci pe om si… “bunătatea” lui.
Păgânul (zice Florin) oferă din dragoste organele sale.
Care sunt raţiunile acestei dragoste? Negreșit umaniste. Donatorul o face nu prin raţiuni evanghelice. Donatorul… este un necunoscut pentru primitor (și invers). Legătură de dragoste ? Prin cine ? Pri al treilea… prin Hristos?
Organele sunt gestionate pe principii umanitare. Sunt piese de schimb impersonale.
Sunt multe in joc ce nu au ninic in comun cu dragostea evanghelică.
Florin invoca dragostea donatorului. Să luăm un caz celebru.
Arșinel a primit rinichi de la un tânăr care s’a spânzurat. Despre ce dragoste este vorba ?
Ne e frică ca nu cumva să fim radicali?. Dacă voim să placem lumii ne vom strecura cumva astfel incât să nu fim radicali dar să fim și ortodocși in fața lui Dumnezeu (vritabili).
Ortodoxia nu impune nimănui nimic. Ea nu ne face radicali cu semenii ci cu noi inșine. Fiecare alege pentru sine ce crede si-și dorește.
Iertați, asa cred eu.
Mai este un lucru interesant: moartea ca proces in derulare. Eu nu prea inteleg asta. Moartea este despartirea sufletului de trup. Moartea cerebrala sau de orice alt fel… nu prea stiu ce este. E un concept ciudat. De ce n-a fost numita alterare (ireversibila) a creierului? De ce ar fi moarte? Daca paralizia cuprinde unele madulare, asta inseamna ca acelea sunt moarte? Le poti taia pur si simplu?
Pe de alta parte, suntem intr-o moarte continua, o degradare finalizata cu moartea propriu-zisa. Si? Totusi suntem vii, nu morti. Sufletul nu sta doar in creier, ca si cum un om cu creierul vatamat nu mai simte, i se pot lua organele. Totusi simte, ii bate inima mai tare, deschide ochii… E sleit, e pe jumatate mort, dar e inca viu. Totusi ce-ar fi sa spunem lucrurilor pe nume? Nu exista moarte cerebrala decat prin conventie si amagire. Exista vatamare cerebrala, incetare a activitatii cerebrale, oricum ar putea fi numita mai corect in sensul de boala, nu de moarte.
Putem noi, ca ortodocsi sau ca oameni rationali, sa spunem ca iesirea sufletului e un proces si prindem momentul prielnic pt a lua organele cand donatorul e mort, dar i-a mai ramas un strop de viata biologica in acele organe prelevate?
Bine, dar ideea asta a transplanturilor a dus si la aparitia unei ‘piete a organelor’. In traducere, unii oameni sunt omorati pt a li se extrage organele care, apoi, sunt vandute in schimbul unor bani grei. Deci problema nu se rezuma doar la ‘mortii vii’ (moartea cerebrala), ci si la ‘mortii cu moarte suspecta’, de care chiar nu avem cum sti. Distinctia e, de fapt, foarte relativa.
Si eu cred ca trupul e important. S-a mai spus aici: nu intamplator Domnul n-a ingaduit ca picioarele Mantuitorului sa fie zdrobite. Si, da, cred ca fiecare parte a corpului nostru este depozitara de informatie genetica, corpul e ‘impregnat’ de suflet. A se vedea si consecintele pacatului desfranarii. Pt ca impreunarea propriu-zisa aduce schimbari inclusiv in sufletul omului. Chiar, cum ar putea fi vazuta transfuzia in acest context??
Totusi, vindecarile Domnului erau urmate de indemnul de a nu mai pacatui (‘du-te si nu mai pacatui’). Sau de rasplata a credintei (‘credinta ta te-a mantuit’). Sau de vointa Domnului (‘ca sa se arate in el puterea Lui Dumnezeu’).
Sigur, a actiona asupra cauzelor profunde ale bolii nu exclude interventia medicala. Cand e vorba insa de transplant, din pacate, in lumea in care traim transferul de colo-colo al organelor vitale nu e un act al iubirii si sacrificiului voluntar al donatorului, ci, de cele mai multe ori, un act mercantil rezultat din sacrificiul INvoluntar al acestuia.
Problematica transplantului mi se pare una destul de simpla, totusi, nu vad de ce atata despicare a firului in 14.
E o tehnica medicala, nu este rea prin sine ci rea este utilizarea sa dictata de cu totul alte intentii decat cele legate de grija pentru sanatatea aproapelui.
Prin urmare e nevoie de un dram de discernamant cand ne uitam la aceasta problematica iar la medici e nevoie de constiinta si bun simt elementar. Atat, nimic mai mult.
Este extrem de clar ca extragerea de organe nu se poate face decat dintr-un organism viu – organele nu se extrag de la morti nici macar daca au murit de cateva zeci de minute (@Florin). A murit, e la revedere. Iremediabil. Tocmai asta este pricina pentru care moartea trebuia redefinita, pentru a da procesul mortii inapoi cu cateva zeci de minute sau ceasuri, pentru a pastra acel corp viu, cu orice pret, pana la recoltarea organelor.
Aici e marea problema si cheia intregii afaceri. “Moartea cerebrala” nu e moarte ci doar lipsa (poate chiar totala) a activitatii cerebrale. Dar asta nu inseamna ca acel om este mai putin viu cu atat mai putin nu este nicidecum mort. Mortii cu mortii, vii cu extragerea de organe.
Duhovniceste vorbind, intentia conteaza. Si libertatea persoanei.
Deci, daca intentia donatorului este jertfa pentru altul si persoana in cauza isi da acordul fiind in deplinatatea puterilor sale sufletesti atunci transplantul este cat se poate de in regula; poti da un rinichi, un ochi, cateva degete, doua-trei palme pentru oricine are nevoie si se foloseste.
Nu poti da organe vitale, evident, oricat de preocupat de altul ai fi, pentru ca ar insemna sa il ispitesti pe Dumnezeu.
Altfel, in orice alt caz, transplantul nu mai este deloc in regula, nici moral, nici etic, nimic uman, nici nimic. Este pur si simplu uciderea aproapelui, fie pentru bani, fie pentru salvarea temporara a altcuiva. Fie afacere, fie utilitarism pur. Pur si simplu.
Nu e nimic complicat.
@alin-7
” poti da … doua-trei palme ”
:))
“..adaugam o marturie autentica despre pozitia Staretului in aceasta problema:
Gheorghe Mihailis din Ioanina, cu binecuvantarea Staretulu Paisie, a donat fiului sau Demostene un rinichi. Vazand ca transplantul nu a reusit, tatal copilului a cerut binecuvantare de la Staret sa i-l doneze si pe celalalt. Dar Parintele Paisie nu l-a lasat, ci i-a spus:
-Nu, aceasta nu este ingaduit. Dumnezeu te vrea pe tine si pe Demostene asa cum sunteti… Staretul, raspunzand a ingaduit, pe de o parte, transplantul unuia din organele gemene, dar a exclus categotic scoaterea si transplantarea organelor necesare pentru supravietuire indiferent decaz de ce prin aceasta se pricinuieste omorarea donatorului.”
http://prieteniisfmunteathos.files.wordpress.com/2008/09/cuviosul-paisie-aghioritul-marturii-ale-inchinatorilor-mic.pdf
pag. 55-58 in pdf …pag 108-115 din facsimil.
“Unele heterotransplanturi sunt utilizate curent în medicina umană (de exemplu transplantul de valve cardiace de porc, la om)”
http://ro.wikipedia.org/wiki/Transplantare_de_organ
http://adevarul.ro/locale/timisoara/operatie-premiera-nationala-trei-paciente-vor-inima-valve-inima-porc-1_50abc4ed7c42d5a6637ffdf4/index.html
@ exegeticus
Mi se pare foarte bun punctul de vedere pe care il aveti, si intrebarile ridicate cu aceasta ocazie.
Ceea ce cred ca ar trebui luat in considerare pentru a intelege mai bine lucrurile este faptul ca sufletul omului, desi este unic, este alcatuit din mai multe puteri sufletesti. O “clasificare” intalnita in antropologia crestina ne dezvaluie faptul ca sufletul este alcatuit din sufletul propiu-zis si duh. Sufletul propiu-zis cuprinde puterea vegetativa (in care se afla sursa de viata din organism ce permite functionarea organelor vitale), puterea animala si puterea rationala. Duhul este partea superioara a sufletului prin care omul este legat de Dumnezeu (Acestea fiind spuse, conform articolului pe care l-am indicat mai sus, al lui Larchet si din care voi aduce si citatele care urmeaza)
In popor, atunci cand moare cineva se spune ca “si-a dat duhul”. Aceasta expresie cred ca reflecta mai bine acel moment pe care noi il percepem ca fiind moartea cuiva. Cu toate aceastea, celelalte puteri sufletesti urmeaza sa se desparta de trup, sa zicem, in acest proces al mortii. Insa, lucru tainic:
Moartea insasi nu desfiinteaza aceasta unitate a alcatuirii omenesti. Ea nu separa trupul de suflet decat in mod relativ, caci in moarte nici sufletul, nici trupul nu fiinteaza separat, ci sunt intotdeauna trup si suflet, si nu doar ale unui om oarecare, ci ale unui om anume, privit ca un intreg, din care ele continua sa ramana “parti” ale sale.
Pe de alta parte este limpede faptul ca nu putem localiza duhul sau sufletul omului in creier, si prin urmare conceptul de “moarte cerebrala” este fals din punct de vedere crestin.
In plus: Datorita faptului ca toti oamenii sunt facuti dupa chipul lui Dumenezeu, pe de o parte, iar Cuvantul, devenind om, a asumat, pe de alta parte in El Insusi intreaga omenire, orice rau facut unui om, nu doar sufletului sau, ci si trupului, Il raneste pe Hristos, la fel cum orice bine, trupesc sau sufletesc, facut omului, se adreseaza, prin el, lui Hristos.
Acesta cred ca este raspunsul si la intrebarea lui Florin M.:
Si tot legat de “influentele sufletesti”: banuiesc ca unora dintre voi le este teama ca un crestin ar putea primi un organ de la un pagan? Sau invers?
Deci nu este vorba de o teama, ci de ceea ce facem, raportandu-ne la Hristos si avand constiinta ca “noi toti suntem un singur om” (Rafail Noica).
@ Alin-7
Iata ca am gasit si culmea transplantului: o pereche de palme trimisa prin e-mail…
@Alin-7:
n-am stiut asta: e clara treaba ca organul respectiv trebuie prelevat de la un ‘proaspat’ mort? Atunci, chiar: cum au luat ei rinichiul tanarului spanzurat in cazul lui Arsinel?? Au venit…la timp?
Din ce in ce mai mult vad că noi inșine avem o părere nu tocmai bună despre ortodoxia noastră( și mai cu seamă a semenilor noștrii).
Mulţi vor zice (in sine), citind cele spuse de mine in multele comentarii de aici : “omul ăsta este extrem de rigid. Caută cu tot dinadinsul să se pună curmeziș, până și salvării unor vieţi”.
“Acesasta este ortodoxie” ?
“Nu. Eu nu mă impac cu așa ceva”. “Este o exagerare”, un extremism”.
Nu fraţilor. Nu așa trebuie să judecăm, pentru că nu este ortodox (zic eu).
Aspectele aduse in discuţie, nu sunt osândire, nu sunt dogme, nu sunt obligatorii cuiva.
Menirea comentariilor noaste este dezbaterea, aducerea in atenţie a tutotor celor ce fiecare,(cu darul său) il vede și inţelege spre a ne folosi unii altora și a ne desăvârși ( pe cât posibil), inţelegerea credinţei.
Ortodoxia a ajuns să fie percepută ca lipsită de dragoste, de omenie, inchisă, rigidă , etc. etc.
Pentru a fi inţeles, voi reveni la cazul ce l’am adus in discuţie,( a actorului Arșinel).
Aducând in discuţie atâtea si atâtea (legate de transplant), nu am facut’o spre al osândi, ori cu răutate,ori spre a atrage mulţime de acuze asupra lui.
Nu.
Este un om in vârstă. Boala l’a chinuit indeajuns daca a acceptat și a recurs la transplant.
Lucrul e săvârșit.
Ortodoxește, (dacă’și doreșe mântuirea) va vedea că sunt multe lucruri de care (dacă nu a ștuit ori nu a ţinut seama), va trebui de acum incolo sa le acorde toată atenţia, si cât ii va sta in putinţă, prin biserică (preot și taine) să le rezolve.
Aspectele aduse (de mine) in discuţie nu opresc pe cineva de la transplant (sau de la ce crede) ci doar are menirea de a-i aduce in fata conștiinţei, acele aspecte (și de dorește să le ia in seamă),
Problema atitudinii faţă de ortodoxie, nu este dată de așa zisa “rigiditate” și canonicitate,de… “temuta” ei asprime, ci de faptul că aduce la vedere (și in faţa conștiinţei), vinovăţia unor fapte.
Omul face ce voiește.
Dar… să nu indrăznești să-i spui că ce face nu-i bine,că nu-i de folos, că nu-i ortodox, ptr că se simte jignit, constrâns si osândit.
Dacă am indrăznit să spun ce am spus, nu am osândit pe nimeni. Nu am căutat să știrbesc prestigiul medicinei ori medicilor care fac acestea, (nici chiar credinţa cuiva), ci doar am dorit să arăt cum văd eu (prin ce și cum ), spre a face mai conștient (pe cel ce dorește să fie) și să ia in seamă acestea.
Așa inţeleg eu rostul comentariilor.
Va rog să mă iertaţi.
@Nicolae Mirean
In loc de atata risipire in “n” comentarii cu pareri personale (care pot fi si gresite), ma intreb daca n-ar fi mai bine totusi sa urmam sfatul simplu al @Traistei cu merinde, de a ne sfatui cu duhovnicul si de a ne ruga mai mult, pentru a ne lumina Domnul?
In felul asta, poate s-ar evita si acuzele in pripa, gratuite, de “ecumenism autentic” – (erezia tuturor ereziilor)…
Devenise interesant. Eu zic ca face bine discutia( sau a facut bine..in eventualitatea ca moare asa si nu-i mai doneaza nimeni nici o idee sa o resusciteze). Eu, cel putin, mi-am lamurit niste lucruri.
P.S.
free jiji