TRANSPLANTUL DE ORGANE: DONATIE SAU CRIMA? Cazul accidentului aviatic din Muntii Apuseni, industria transplantului din Romania si intrebarile incomode care NU s-au pus. PROBLEMA “MORTII CEREBRALE”

31-01-2014 18 minute Sublinieri

 “Nu cumva, în cele din urmă, buna noastră intenție de a ajutora pe semenii noștri, dezgolită de fundamentul ei deontologic, ne conduce la o medicină de tip Mengele?”

organesyemen

Comunicare la conferința cu tema ”Transplanturile: donație sau crimă?”, care a avut loc sâmbătă, 20-4-2013, orele 16-21, la Stadionul Pace și Prietenie din Pireu, și a fost organizată de Centrul de Studii Patristice și Centrului Misionar Enoméni Romiosíni, sub egida Sfintei Mitropolii a Pireului în colaborare cu Sfânta Mitropolie a Glifadei de Preacuviosul Arhimandrit Ioannis Kokákis, medic oncolog.

Transplantul: o minune medicală a secolului al 20-lea, care a început odată cu transplantul de inimă realizat de doctorul în medicină Cristian Barnard și a dat speranță de viață multor bolnavi, iar de atunci încoace face parte din practica medicală internațională. O minune medicală cu o singură bilă neagră, anume ceea ce este cunoscut sub numele de moarte cerebrală. Istoria începe în 1968 la Universitatea Harvard, când o echipă de medici, fără acordul restului comunității medicale, a legiferat în mod arbitrar termenul de ”moarte cerebrală”. Respectiva echipa publică pe 4 august 1968, în periodicul JAMA [Journal of the American medical Association], un articol cu titlul ”A definition of irreversible coma” și citim în această publicație că scopul nostru principal este să instituționalizăm coma ireversibilă ca un nou criteriu în definirea morții.

Echipa aceasta care face notă discordantă cu restul comunității medicale a fost chemată să dea explicații în fața comisiei competente de control a subiectelor legate de sănătate. În textul pe care l-a depus ca justificare, printre alte diferite inexactități și gafe științifice, neliniștesc și stârnesc interesul mai ales două poziții ale acestei echipe eretice – din punct de vedere științific: prima, că bolnavii în comă ireversibilă constituie o povară și, a doua, că este posibil să apară dezacorduri cu privire la obținerea și prelevarea de organe. Aceste două poziții fundamentale și ar fi fost suficiente să elimine orice ezitare cu privire la respingerea a priori a întregii acestei învățături eretice din punct de vedere științific, atât datorită atitudinii antideontologice, din punct de vedere medical, cât și datorită faptului că sunt extrem de ofensatoare pentru persoana umană și cultura acestuia.

Dacă ținem seama și de faptul că în țara unde a apărut teoria despre moartea cerebrală și în epoca respectivă, persoana umană era supusă unor grave agresiuni, de vreme ce doar cu un deceniu în urmă, în anul 1957, locuitorii de culoare obținuseră egalitate și libertăți politice și chiar în anul legiferării teoriei morții cerebrale, în 1968, fusese asasinat la Memphis, Tennessee, protagonistul mișcării de emancipare a negrilor, Martin Luther King, înțelegem cu ușurință motivația conjuncturală a dezvoltării unor asemenea teorii. Pentru că nu dorim să devenim categorici chiar de la început și pentru că primul pas în progresul științific este îndoiala constructivă și dialogul, în continuarea analizei noastre vom lămuri de ce respingem această poziție.

Istoria dezvoltării teoriei despre moartea cerebrală este plină de contradicții și paradoxuri. Cât privește termenul de ”moarte cerebrală”, din punct de vedere medical, includea inițial și coma ireversibilă. În 1992, Dr. Robert Truog și Dr James Fackler publică un articol cu titlul ”Redefinirea morții cerebrale” [Rethinking Brain Death], în care menționează că persoanele despre care se presupune că au suferit moarte cerebrală prezintă: 1. funcționare endocrină hipotalamică, 2. activitate cerebrală electrică, 3. indicii de comunicare afectivă cu mediul înconjurător, 4. reflexe la stimuli externi proveniți din sistemul nervos central. Articolul acesta stârnește din nou o întreagă polemică cu privire la teoria morții cerebrale și, pentru că au existat destule cazuri de resuscitare, a avut loc o delimitare între coma ireversibilă sau moartea corticală, așa cum se numește astăzi, și moartea reală a bolnavului, care este însoțită de distrugerea sistemului nervos central.

În continuare, s-a observat că persoanele despre care se consideră că au suferit moarte cerebrală supraviețuiau mai mult de două săptămâni în secțiile de terapiei intensivă, dintre care unii au supraviețuit chiar și până la șase luni [Truog 1992], [Shewmon 1998], [ΚΑΡΑΚΑΤΣΑΝΗΣ  2001], având o temperatură constantă, reflexe normale, absorbție și asimilare normală a hranei, creștere a greutății corporale, sarcină și naștere normală și în situații foarte rare, care însă au fost consemnate, revenirea bolnavilor la starea lor normală. Astfel s-a formulat termenul de ”moarte a trunchiului [cerebral]”, care, mai precis vorbind, este un termen patologico-anatomic și în felul acesta a avut loc din nou o diferențiere a formelor de moarte a sistemului nervos central. Astfel s-au introdus și criterii pentru diagnosticarea morții trunchiului, atât din punct de vedere clinic [absența reflexelor oftalmio-cerebrale, foto-cinetice, ale corneei și altele], cât și în laborator [evaluarea circuitul sanguin la nivel cerebral, electroencefalogramă etc.]. Aici ar trebui să adăugăm că în anul 2008, Consiliul Național de Bioetică al SUA a declarat că identificarea morții cerebrale cu moartea trunchiului este ”suspectă din punct de vedere conceptual” și ”periculoasă din punct de vedere clinic”.

Din punct de vedere juridic, în statele în care a fost acceptată teoria despre moartea cerebrală, în 1968 s-a adoptat legea despre ”moartea cerebrală” ca moarte a întregului sistem nervos central, nu însă ca moarte reală a bolnavului, ci ca primă manifestare a descompunerii care urmează morții bolnavului, definită ca încetare definitivă a funcției cardio-respiratorii. În 1981, Comisia Națională de Transplanturi din SUA, referindu-se la moarte, o definește ca fiind atât încetarea ireversibilă a funcției cardio-respiratorii, cât și încetarea ireversibilă a funcționării creierului. Urmează o serie de inconsecvențe și ambiguități juridice și nu doar în țara în care a apărut acest nou concept, dar și în alte țări în care a fost acceptată ca teorie și a fost legiferată sub diferite criterii, variind de la țară la țară, așa încât evenimentul morții, astăzi, cunoaște definiții cu totul diferite de la țară la țară. În țara noastră, de pildă, prin decizia Consiliului Central al Sănătății, din 1985, moartea este definită ca pierderea ireversibilă a capacității conștiinței însoțită de pierderea ireversibilă a capacității de respirație automată. Și pe bună dreptate ne întrebăm: moartea nu înseamnă peste tot același fenomen?

Să presupunem că omul, potrivit susținătorilor teoriei acesteia, pierde doar o unitate biologică și că moartea constituie încetarea definitivă și ireversibilă a funcțiilor sale și să ne referim la viața doar în legătură cu comportamentul biologic al celulei. Cunoaștem, așadar, din biologie că o celulă rămâne vie atât timp cât primește elemente din mediul exterior, pe care le asimilează transformându-le în monedă energetică [ATP] prin sinergia necesară a oxigenului. Acești doi factori se transferă prin circuitul sanguin, care continuă activitatea dinamizatoare prin funcția mușchiului cardiac. Când acesta încetează, atunci celula, nemaiprimind elementele necesare pentru viața ei, ajunge la moartea celulară, care are loc la intervale de timp diferit, ca eveniment, de la organ la organ.

Moartea celulară precedă liza celulară, care precedă lizei organului. După moarte, celula se lizează și începe procesul de descompunere. Așa cum este acceptat la nivel internațional, cât privește exercitarea tehnicii medicale, aceasta contribuie la menținerea vieții, atât la nivelul persoanei, cât și la nivelul celulei. În fiecare zi medicul dă o luptă pentru a menține viața, iar câmpul acestei lupte nu este doar trupul ca total al celulelor, ci mai ales ca întreg al celulelor. Este, așadar, o lege inviolabilă exercitarea tehnicii medicale având ca criteriu respectul față de viața însăși, fie este vorba de persoană, fie de organ sau de celulă. PRIMUM NON NOCERE [În primul rând să nu faci rău.], după cum spune Hipocrate. Nici o practică medicală nu este consacrată sau justificată prin faptul că îi face rău bolnavului.

Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau nedreptate”, se spune în jurământul lui Hipocrate.

Așadar, faptul că evoluția tehnologică a dus la apariția secțiilor de terapie intensive în care sunt spitalizați oameni ale căror trupuri sunt menținute în viață, care este un fapt, aceasta nu dă dreptul nici unui medic să intervină și să oprească viața, nici măcar sub pretextul mincinos al folosului altcuiva, pentru că astfel esunt negate însăși firea și scopul exercitării medicinii.

Într-un articol al domnului Langouránis, directorul Secției de Hemodializă a SpitaluluiAlexandra din Atena cu titlul ”Oferirea unui organ de către un om care nu mai are nevoie de el este un dar al vieții și contribuie la consolidarea unei societăți a solidarității”, care a fost postat pe pagina de internet a Comisiei Naționale de Transplanturi, citim:

”în multe cazuri însă bolnavul este transportat la secția de terapie intensivă, e adevărat în stare de comă, dar încă viu (!!!). Între timp, hemoragia cerebrală continuă, edemul cerebral se agravează și survine distrugerea creierului, având ca urmare încetarea respirației și a circulației. Acestor oameni li se oferă posibilitatea menținerii respirației și circulației pentru câteva ore sau chiar pentru câteva zile prin mijloace artificiale [se menționează care sunt acestea], fiind excluse alte stări reversibile care se pot manifesta în asemenea situații [se menționează], …există indiciul categoric al morții cerebrale”.

Cu respect absolut, așadar, față de persoana și calitatea științifică a autorului articolului, aș dori să ne oprim asupra cuvântului ”încă viu” și asupra înțelesului expresiei ”având ca urmare încetarea respirației și a circulației”.

Dacă nu am înțeles greșit, moartea este identificată cu încetarea funcției cardio-respiratorie, părere pe care, desigur, o aprobă și dr. Shewmon, care spune în acest sens ”că o definire a morții care să poate fi universal acceptată nu se poate face decât din perspectiva circulației și a respirației!”. Continuarea funcției cardio-respiratorii prin mijloace artificiale nu face decât să întârzie faptul morții întregului organism și a populației celulare – întru totul de acord! –, adică contribuie la vitalitatea organelor și la menținerea acestora în stare de funcționar, contribuie, așadar, la menținerea vieții celulei, la menținerea vieții (!!!).

Ca să înțelegem acest lucru, trebuie să examinăm cum este creată viața! Două celule vii se unesc în interiorul unui organism viu și încep să se înmulțească. La începutul creării noului organism, până la diferențiere, adică înainte ca celulele să creeze infrastructura necesară, cardiacă, circulatorie etc. pentru continuarea dezvoltării, cele necesare pentru viață sunt preluate din trupul mamei. Se poate susține, dat fiind faptul că nu avem încă un om configurat, (…) ci doar un total de celule, se poate susține, deci, de către unii că avem de-a face cu absența VIEȚII!!!

Cu alte cuvinte, se poate spune că, dat fiind faptul că o parte a omului este încă nedesăvârșită și lipsește parțial din punct de vedere funcțional și se hrănește din mamă, putem spune, deci, că în pântecele mamei avem de-a face cu un fenomen al morții (?!!!) și se justifică, de pildă, încetarea sarcinii, adică încetarea vieții, pentru că embrionul este nedesăvârșit? Dacă acest lucru este valabil și este considerat, prin analogie, mort ajungem la următorul paradox și la următoarea aberatie: și de ce să se mai nască copii? Putem, de vreme ce sunt încă nedesăvârșiți, să îi păstrăm în gestație până când vor putea fi folosiți în scop medical sau în alte scopuri, care de asemenea contribuie la ”binele” societății. La binele unei societăți, desigur, care prin natura ei nu va mai fi bună, de vreme ce în lăuntrul ei domină canibalismul și utilitarismul.

Prin urmare, așa cum nu suntem siguri în procesul nașterii omului care este momentul de la care începe să acționeze suflarea creatoare a lui Dumnezeu și acceptăm că de la început este vorba de persoană umană vie, astfel, și în procesul morții suntem datori, dat fiind faptul că este deficitară cunoașterea noastră în privința momentului când această suflare încetează, să acceptăm că până la momentul lizei ultimei celule, avem de-a face cu o persoană umană cu toate drepturile ei inalienabile, care se întemeiază pe existența Vieții în ea.

Iată de ce nici un medic care respectă viața și știința medicală nu semnează vreodată un certificat de deces înainte de încetarea vieții în întregul trup al bolnavului, care are loc doar prin încetarea definitivă și ireversibilă a funcției cardio-respiratorii, lucru pe care îl acceptă și susținătorii teoriei despre moartea cerebrală, pentru că, din câte cunosc, certificatul de deces se semnează după decuplarea bolnavului de la aparate. Și se pune întrebarea, ce sunt, la urma urmei, aceste secții de terapie intensivă? Sunt secții de menținere a vieții și terapie sau nu cumva, odată cu confecționarea conceptului de ”moarte cerebrală”, se transformă fără voia noastră în secții de organe de schimb, de tip vulcanizare, unde arunci garniturile arse și le reciclezi pe cele pe jumătate uzate?Nu cumva, în cele din urmă, buna noastră intenție de a ajutora pe semenii noștri, dezgolită de fundamentul ei deontologic, ne conduce la o medicină de tip Mengele[2]?

Problema noastră nu o reprezintă, așadar, transplanturile ca act medical, ci mai ales definirea faptului morții bolnavului. Dr. Massimo Bondi, profesor universitar de chirurgie la Sidney, care se ocupă cu problematica transplanturilor de 35 de ani ne dezarmează prin declarațiile sale. Spune în acest sens că ”de multe ori, în practica medicală cotidiană, pentru că este nevoie ca organele să fie prelevate rapid, știut fiind că întârzierea prelevării organelor le face improprii transplantului, medicii, în loc să urmărească evoluția leziunii bolnavului, se precipită în a pune repede diagnosticul de moarte cerebrală”. De asemenea, spune în acest sens cu privire la donatori: HILL.,  adică ”sunt cei mai vulnerabili și expuși, dar nu lipsiți de speranță”. Același cercetător menționează de asemenea că într-un studiu extins care s-a făcut pe rămășițele trupurilor donatorilor (503 de persoane), care fuseseră diagnosticați cu moarte cerebrală, după prelevarea organelor lor, în timpul examinării medico-legale, s-a constatat în destule situații că leziunile sistemului nervos central erau, de fapt, reversibile.

Profesorul Hill, cercetător britanic, a realizat destule autopsii de bolnavi care fuseseră spitalizați la secția de terapie intensivă și primiseră asistență cardio-respiratorie artificială și în continuare primiseră diagnosticul de moarte cerebrală, potrivit criteriilor în vigoare ale morții cerebrale. În urma acestor cercetări a constatat că în majoritatea cazurilor substanța corticală a creierului se menținea la un nivel relativ satisfăcător, fapt care ridică serioase semne de întrebare cu privire la cât de ”morți” sunt în definitiv morții cerebral. Pe bună dreptate, așadar, Dr. Robert Truog, profesor la Universitatea Harvard, anestezist, spunea în acest sens: ”moartea cerebrală rămâne incoerentă în teorie și confuză în practică, în plus, unicul scop pe care îl deservește acest concept este posibilitatea prelevării de organe”.

O altă întrebare care se pune este de ce este necesar să se acorde donatorului un  tratament farmaceutic care are ca scop anestezia înainte de prelevarea organelor? De anestezie are nevoie doar omul viu, nu omul mort, de vreme ce funcționarea simțurilor presupune existența vieții. Ce scop are, așadar, administrarea anestezicelor unui ”donator aflat în moarte cerebrală”, de vreme ce, potrivit acestei teorii el este mort? Și care sunt simptomele care apar pe durata prelevării organelor și pe care le suprimă administrarea de anestezice? Acestea sunt: transpirație, creșterea frecvenței cardiace și tahicardie, creșterea tensiunii arteriale și așa-numitele semne ale lui Lazăr (Lazarus signs). Semnificativ în acest sens este cazul unuia dintre acei donatorii caracterizați ca ”morți cerebral”, caz care a fost publicat de WETZEL și examinat de către cercetătorii britanici EVANS și HILL. Bolnavul acesta, în vârstă de 33 de ani, a fost caracterizat ca ”mort cerebral” și a fost pregătit pentru operație. Înainte de începerea procedurii avea un puls de 90 de bătăi pe minut, iar tensiunea era 90/50. Imediat ce chirurgul a făcut tăietura pe lungimea trupului, pulsul a ajuns la 104, iar tensiunea 120/70 pe minut. Dacă ar fi fost un cadavru, în mod normal nu ar fi trebuit să se întâmple acest lucru. La 3 minute de la începerea procedurii, pulsul a urcat la 118 pe minut, iar tensiunea la 150/75 și a fost nevoie de anestezie la 11 minute de la începutul procedurii, ca să fie oprită creșterea pulsului și a tensiunii și să poată fi continuată procedura.

Fenomenul acesta se observă de obicei la bolnavii care sunt operați, iar anestezia este insuficientă, și aceasta se întâmplă datorită răspunsului direct al trunchiului cerebral. În plus, de ce se observă lăcrimarea donatorului mai ales în momentul prelevării organelor? Cum se explică toate aceste lucruri din punct de vedere medical și prin ce mecanism sunt provocate ele? Așa cum am menționat mai înainte, există situații rare, dar care au fost consemnate de către știință, de oameni care, deși primiseră diagnosticul de ”moarte cerebrală”, atât din punct de vedere clinic, cât și al laboratorului, au revenit la viață. Recent a fost dat publicității cazul clinic al lui Lucy Hussey Bergonzi, unul dintre cazurile consemnate și confirmate, de revenire din moartea cerebrală – moarte care fusese diagnosticată atât clinic, cât și în laborator. Lucy Hussey Bergonzi, deși fusese caracterizată ca ”moartă cerebral”, iar rudele își dăduseră acordul pentru prelevarea de organe, ea și-a revenit la starea fiziologică după stropirea cu aghiazmă, cu doar câteva minute înainte de prelevarea organelor.

În asemenea situații, cum este justificat acest fapt, de vreme ce diagnosticul morții cerebrale a fost dat de centre medicale competente și se respectaseră toate procedurile juridice și medicale necesare? În acest punct am dori să reiterăm o precizare. Problema noastră și obiecția noastră nu se îndreaptă împotriva transplanturilor ca practică medicală – de altfel transfuzia de sânge ar putea fi considerată transplant sau, de exemplu, donația de organ din partea unui donator aflat în viață –, ci se îndreaptă împotriva transplanturilor cu organe de la un donator mort, totdeauna în legătură cu legiferarea conceptului de moarte cerebrală, cu toți parametrii particulari pe care îi implică acest concept. Și susținem cu tărie această poziție atât pentru că teoria însăși a ”morții cerebrale” este stranie din punct de vedere științific, cât și pentru că foarte multe studii realizate în lume de către cercetători și oameni de știință de calibru internațional prezintă limpede necesitatea contestării teoriei despre moartea cerebrală și înclină pentru eventuala ei abrogare din punct de vedere științific. Am putea spune că ”moartea cerebrală” este fie un fenomen din cadrul procesului morții [ΠΑΝΑΓΟΠΟΥΛΟΣ], fie primul stadiu al descompunerii [TAYLOR], dar, cu siguranță, nu este moartea persoanei, care rămâne o taină inepuizabilă. Profesorul de neurologie Taylor susține că avem de-a face cu două fenomen distincte: moartea ca proces momentan (process of dying) și procesul descompunerii (process of disintegration), și completează că moartea cerebrală este primul stadiu al procesului de descompunere. În plus, am putea spune că moartea nu se diagnostichează, ci doar se constată.

Înainte de preda ștafeta următorilor vorbitori, excepționali oameni de știință, recunoscuți pentru valoarea lor, prezenți astăzi aici, consider că este de datoria mea și ca teolog, nu doar ca medic, să mai fac o scurtă precizare și să adaug că studiile medicale, care se opun teoriei morții cerebrale și definesc moartea ca fenomen momentan, fac diferențierea între faptul morții și descompunerea trupului, de care ține și moarte cerebrală, neagă punerea semnului de egalitate între suflet și funcțiile cerebrale, susțin astfel dreptul la viață, nu doar a beneficiarului de organe, ci și a donatorului de organe, acceptă că donatorul este persoană chiar și după moarte, și ajung la un acord absolut cu duhul Sfintei Scripturi și al teologiei patristice revelate (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie de Nisa, Marele Vasilie, Sfântul Ioan Damaschin etc.).

De asemenea, pentru că unii încearcă să manipuleze opinia publică spunând că noi, cei care din punct de vedere științific suntem împotriva teoriei morții cerebrale nu vrem să facem milă cu semenul nostru, aș dori să răspund, cu tot respectul față de părerea lor, că, mai întâi, din punctul de vedere al medicului, mila față de bolnav înseamnă exercitarea medicinii cu respect față de persoana umană și cu integritate științifică, care izvorăște din adevăr.

În al doilea rând, milă nu se cuvine doar beneficiarului de organe, ci și donatorului, precum și familiei acestuia. Donatorul, pentru noi, rămâne în toate aspectele o persoană umană, cu trup și suflet, pe toată durata spitalizării sale și este cel care se află pe poziția cea mai dureroasă și are nevoie chiar în mai mare măsură de îngrijirea și protecția noastră, pentru că se luptă pentru viața lui care nu trebuie pusă în pericol de către nimeni – poziția aceasta a fost exprimată, de altfel, și de Sinodul Bisericii noastre. Pentru noi acest bolnav nu este o povară inutilă care conține lucruri de care nu mai are nevoie și care urmează să fie aruncat într-un Kaiádas științific, eventual, ci este aproapele nostru și fratele nostru, după cum este, de altfel, și beneficiarul de organe.

Cazul lui clinic impune îngrijirea medicală de rigoare și susținere din partea tuturor pentru dreptul inviolabil la viață, care este dar al lui Dumnezeu către om și nimeni nu are dreptul să i-l ia, decât numai Dumnezeu, drept despre care suntem singuri, din punct de vedere științific, că nu se va mai respecta prin legiferarea morții cerebrale. În plus, pentru că se vorbește despre datoria noastră filantropică, răspundem că, neîndoielnic, donarea de organe este filantropie [gr. philanthropía, ”dragoste de oameni”], dar incomparabil mai mare dragoste de oameni este să îi înveți pe semeni tăi să meargă spre moarte cu credința adâncă în Învierea lui Hristos. Dragoste de oameni este să îi înveți pe semenii tăi să urmeze viața Crucii și a Învierii și că moartea, un fapt universal în viața omului, este o trecere către veșnicie și către cele mai înalte, către cele adevărate, către cele nestricăcioase. Dragoste de oameni este să îi înveți pe semenii tăi să descopere partea slavoslovitoare a bolii și aspectul mântuitor al morții.

[…] Integral la SURSA

Reporter: Ce v-a mânat înspre meseria asta?

Dr. Radu Zamfir: Bunicul meu a fost medic chirurg. In copilarie am apucat sa ii promit ca o sa l urmez si am facut-o. El saracul a murit  cand eram eu prin clasa a zecea, nu a apucat sa vada, dar cred ca-i mandru de mine!

R: S-a vorbit de dvs ca de un erou, dvs aveti un erou?

Dr: Modelul pe care il urmam aici cu totii este profesorul nostru care a fost locomotiva programului de transplant hepatic din Romania.

R: V-ati gandit vreo secunda sa renuntati la meseria dvs dupa accident? Va e teama?

Dr: Mi s-au redus dramatic temerile.

R: Cand o sa mergeti la urmatoarea recoltare?

Dr: Cand o sa fie nevoie, o sa ma urc in avion.

R: Cu ce ganduri intrati in sala?

DR: Cu gandurile de a face aceleasi lucruri bune pe care eu consider ca le am facut si pana acum. Intru in sala la fel de motivat ca si pana acum pentru ca motivatia poate sa fie sau nu, nu poti sa intri asa, in dorul lelii, la operatie.

R: Cat de mult va mai ganditi la ce s a intamplat atunci?

DR: Creierul uman are un mecanism foarte complex de functionare si de protectie. Sunt lucruri care s-au intamplat si pe care nu poti sa le intorci sa fie altfel, pur si simplu s-au intamplat.

R: Ce va amintiti in clipa asta?

DR: Totul, ca un film desfasurat intr o maniera accelerata, sub rezerva faptului ca am avut un traumatism cranian, in urma caderii, imi aduc aminte, da.

R: Cat de mult va implicati in activitatea cu studentii?

DR: Fiind o clinica universitara, studentii sunt la tot pasul la patul bolnavului, sunt si in sala. Interesul lor si preocuparea lor pentru a invata este si trebuie tratata cu seriozitate. Si in strainatate sunt destule porti deschise pentru studenti care vor sa se implice.

INTERVIUL INTEGRAL ÎN MATERIALUL VIDEO!

  • Adevarul:

Vineri a avut loc cel de-al şaptelea transplant hepatic din acest an şi al patrulea realizat de echipa medicală de la Institutul Clinic Fundeni după accidentul aviatic din Munţii Apuseni. Cel care a coordonat echipa de prelevare, formată din patru medici şi o asistentă, a fost chiar medicul Radu Zamfir. Cei cinci au mers şi s-au întors de la Sibiu cu o ambulanţă, deşi a fost luat în calcul şi un posibil zbor cu avionul.

“S-a pus problema să luăm avionul, dar decizia de a merge cu ambulanţa este luată de cei care ne asigură transportul şi care ne organizează, respectiv coordonatorii de transplant. Să spun că n-am nicio problema de a merge cu avionul este puţin exagerat dar trebuie să trecem peste. Ambulanţa a fost soluţia optimă atât pentru noi cât şi pentru pacientă, dat fiind timpul scurt de la momentul clampării aortei până la implantarea ficatului”, a declarat chirurgul Radu Zamfir, care şi-a reluat joi activitatea medicală.

„Am simţit că e nevoie să revin. Oricum, nu iau niciun fel de pastile. Ieri, mi-am văzut şi pacienţii. Trebuia să-i vadă şi pe ei cineva, nu? S-au bucurat că am fost eu. Recuperarea mea a fost de o manieră foarte alertă, mai ales că am avut şi o intervenţie programată, după care am avut această prelevare de organe”, a explicat doctorul la revenirea în Bucureşti.

Ficatul va ajunge la o femeie de 45 de ani, psiholog

Potrivit acestuia, prelevarea de la Sibiu a decurs normal. Ficatul provine de la un donator în vârstă de 35 de ani, implicat într-un accident rutier. Primitorul este o femeie în vârstă de 45 de ani, din Cluj, de profesie psiholog, care suferă de ciroză hepatică.

„Nu este vorba despre femeia care aştepta ficatul atunci când s-a petrecut incidentul din Munţii Apuseni. În cazul acela era o femeie de peste 60 de ani care aştepta un ficat de la o persoană care avea tot peste 60 de ani. Ea este în continuare în aşteptare, fiind internată la noi în spital, dar starea ei rămâne gravă”, a declarat profesorul Irinel Popescu, şeful Centrului de Transplant Hepatic din Institutul Fundeni.

Nu mai puţin de 400 de persoane se află la ora actuală în aşteptare pentru un nou ficat. „Transplantul de astăzi (vineri, n.r.) este al şaptelea pe anul acesta. Ianuarie e o lună cu probleme, după cum s-a văzut, dar încet-încet încercăm să reintrăm în grafic. Sigur că există un impact emoţional destul de mare creat de acel accident nefericit, în acelaşi timp doctorul Zamfir are la activ câteva sute de astfel de operaţii”, a completat profesorul Irinel Popescu.

Rinichiul, prelevat de echipa din Cluj

Medicul a ţinut să precizeze că, în transplatul de ficat, medicii au la dipoziţie peste şase ore între prelevare şi reluarea funcţiilor ficatului la primitior. „În teorie se spune că merg şi 12 ore dar am încercat să evităm acest lucru, pentru ca organul să fie funcţional”, a completat Popescu.

Nu doar ficatul a fost preluat de la donatoarea din Sibiu. „Un rinichi a ajuns la Cluj, s-a luat în calcul şi prelevarea pancreasului, dar organul nu mai era funcţional şi s-a renunţat”, a declarat Radu Zamfir. Medicul susţine că echipa de prelevare este, în general, una mixtă, formată din medici de mai multe specialităţi.

Donatorul, internat pe 28 ianuarie în comă profundă

Medicul Radu Zamfir a participat, la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu, la prima prelevare de organe după tragedia aviatică din Munţii Apuseni. Prelevarea de organe s-a făcut de la un pacient de 35 de ani, aflat în moarte cerebrală. “O să facem o prelevare de organe, vom preleva ficatul, pancresul şi rinichii”, a spus, când a ajuns la Sibiu, medicul Radu Zamfir.

Bărbatul de la care s-a făcut prelevarea de organe a fost internat în cadrul secţiei Anestezie – Terapie Intensivă în data de 28 ianuarie în comă profundă, cu traumatism cranio-cerebral, hemoragie subarahnoidiană, multiple fracuri craniene şi fracturi costale. Intervenţia a început puţin după miezul nopţii şi a durat până spre dimineaţă, de la pacient fiind prelevate rinichii, ficatul, cornee şi ţesuturi.

„Nu ştim exact la ce pacienţi vor ajunge, în funcţie de testele de compatibilitate care sunt în lucru acum. Sunt mulţi pe lista de aşteptare, dar o să fie selectaţi funcţie de testele de compatibilitate”, a spus medicul Liviu Constantin, de la Institutul de Urologie şi Transplant Renal Cluj Napoca.

Medic: E o surpriză că Zamfir a revenit atât de repede în sala de operaţie

Acesta a adăugat că lucrează de mulţi ani împreună cu medicul Radu Zamfir, şi că, ştiindu-l, faptul că revine atât de repede, după cumplitul accident aviatic din munţii Apuseni,  în sala de operaţii nu este pentru el o surpriză. “Lucrăm împreună de mulţi ani. Mă aşteptam! (să se întoarcă atât de repede, n.r.) Îl cunosc şi ştiam că o să se întoarcă”, a adăugat medicul clujean.

Pe drumul spre Sibiu, dar şi în sala de operaţii Radu Zamfir a ascultat muzică, iar colegii săi spun că, în sala de operaţii, este neschimbat. Întrebat dacă medicul are aceleaşi abilităţi în sală, medicul Andrei Nica, şeful echipei de prelevare ţesuturi, a răspuns “Absolut şi foarte tehnic. Spre uimirea mea, foarte tehnic”.

Medicul Radu Zamfir a participat, în noaptea de joi spre vineri, la prima acţiune de prelevare de organe de după accidentul aviatic din 20 ianuarie, din Apuseni, un coleg de-al său de la Cluj spunând că lucrează cu el de mulţi ani şi că se aştepta ca acesta să revină “pe teren”. 

Radu Zamfir a făcut parte dintr-o echipă de mai mulţi medici din Bucureşti care au ajuns la Spitalul Judeţean Sibiu la miezul nopţii, pentru o prelevare multiplă de organe, După mai bine de o jumătate de oră de la sosirea echipei de medici din Bucureşti, la Spitalul Judeţean Sibiu au ajuns şi medici din Cluj-Napoca, de la Institutul de Urologie şi Transplant Renal şi de la Clinica Chirurgicală, transmite corespondentul MEDIAFAX.

Medicul Liviu Constantin, de la Institutul de Urologie şi Transplant Renal din Cluj-Napoca, a declarat presei, înainte de intrarea în sala de operaţii, că beneficiarii organelor prevelate vor fi stabiliţi abia după efectuarea rezultatelor de compatibilitate, dar a afirmat că “sunt mulţi pe lista de aşteptare”. Liviu Constantin a precizat că toate echipele de medici intră în acelaşi timp în sala de operaţie, prelevarea făcându-se “secvenţial”.

“Fiecare echipă intră în plagă secvenţial. Se intră, fiecare îşi izolează organele respective, adică ficatul, rinichiul, pancreasul, cordul şi se prelevează într-o anumită ordine”, a mai declarat Liviu Constantin.

Întrebat dacă a mai lucrat cu medical Radu Zamfir şi dacă se aştepta ca acesta să revină în sala de operaţii atât de repede după accidentul aviatic, doctorul Liviu Constantin a răspuns:

 “Lucrăm împreună de mulţi ani. E prima lui prelevare de organe după tragedia din Apuseni. Mă aşteptam să se întoarcă atât de repede pe teren! Îl cunosc şi ştiam că o să se întoarcă”.

Acesta a precizat că a vorbit de mai multe ori la telefon cu Radu Zamfir după accident şi consideră că acesta “e bine”. Operaţia a început după ce toţi membrii echipei s-au pregătit şi s-au informat asupra situaţiei medicale a tânărului de la care urmau să fie prelevate organele. Echipa de medici de la Cluj a plecat de la Spitalul Judeţean Sibiu, vineri, în jurul orei 07.00, iar o parte dintre medicii de la Bucureşti au plecat o jumătate de oră mai târziu.

Doctorul Radu Zamfir s-a urcat în ambulanţa cu care a plecat către Capitală fără a face vreo declaraţie presei.

Ceilalţi medici au precizat că operaţia a durat mult mai mult decât se aşteptau şi nu au reuşit să preleveze pancreasul, aşa cum se stabilise iniţial, fiind prelevate, în schimb, rinichii, ficatul şi ambele cornee. Un medic din Bucureşti a rămas în continuare la Sibiu şi, la ora transmiterii acestei ştiri, prelevează ţesuturi de la tânărul aflat în moarte cerebrală. Echipa de medici de la Bucureşti a ajuns la Sibiu joi, la miezul nopţii, iar ulterior a ajuns si echipa de medici de la Cluj.


Nota noastra:

Asadar, la prima ocazie, unul din protagonistii accidentului aviatic din Muntii Apuseni, eveniment dramatic care a tensionat opinia publica si a creat un scandal urias, urmat de demiteri de oficiali si de campanii mediatice, participa la o (noua) operatiune de prelevare de organe pentru transplant. Si inca la una extrem de controversata si practicata intr-un mod netransparent in Romania: prelevarea de organe de la persoane aflate in “moarte cerebrala”. Adica, daca impartasim analiza Arhim. Ioannis citata mai sus, era vorba despre o crima. Spunem ca aceasta procedura este netransparenta, pentru ca in Romania nu a existat o discutie reala pe acest subiect, ci doar o uriasa propaganda, care continua, de altfel, si astazi – cu si mai mare intensitate si chiar supra-legitimata acum prin efectul emotional coplesitor al accidentului – , deoarece mass-media functioneaza aici ca un oficiu de publicitate si nu ca o instanta care isi pune intrebari cu privire la un fenomen.

De altfel, acum, dupa ce s-au mai diminuat ecourile mediatice ale accidentului aviatic din Apuseni, iese in evidenta cu putere modul in care presa a gestionat subiectul – exceptand elogierea, pe deplin meritata, a motilor-eroi din Horea, asupra careia si noi am dorit sa ne centram inainte de toate, fara a le umbri cu nimic lumina exceptionala a omeniei lor, tot mai rare, altminteri, in lumea de azi. S-au facut procese de intentie pilotului, s-au facut campanii de acuzare si de punere la stalpul infamiei (deseori pe buna dreptate) a unor oficiali implicati in operatiunile de salvare, s-a aratat cu degetul, dupa caz, la Ponta sau la Basescu, s-a acuzat, in fine, si pe buna dreptate, STS-ul si toata ceata de supraveghetori ai societatii care nu sunt buni la salvat vieti, ci doar la spionat, dar nu s-au pus, nici dupa stingerea emotiilor inerente primelor zile, acele intrebari incomode care tin de domeniul medical. Care ar fi ele?

Cursa era una de transport de organe pentru realizarea unui transplant. Prin urmare, tinea de ceea ce se numeste INDUSTRIA TRANSPLANTURILOR DIN ROMANIA. O industrie care functioneaza in conditii de opacitate maxima. Nimeni nu stie ce fonduri se plimba prin aceasta industrie, ce proceduri exista, ce intrari si ce iesiri, cati oameni sunt salvati cu adevarat, cum functioneaza listele de asteptari, cati oameni sunt folositi ca donatori etc. De vreme ce avionul, pilotii, membrii echipajului NU erau o gasca ce actiona de capul lor, ci in cadrul acestei INDUSTRII, erau obligatorii aceste intrebari:

– sub coordonarea cui a avut loc zborul? Cine stabileste componenta echipajelor, ordinea sau prioritatea curselor?

– in ce conditii a avut loc cooptarea studentei de elita Aurelia Ion (militar, pe deasupra), care muncea ca voluntar (adica pe gratis) in astfel de misiuni dificile? Avem de-a face cumva cu o exploatare a fortei de munca inalt calificata si in conditii ilegale? Daca da, cine e responsabil? 

– ce dotari si ce infrastructura detine industria transplantului de organe din Romania pentru desfasurarea activitatii sale? Cum e posibil ca o activitate ce se lauda, in presa, ca este una dintre cele mai prolifice din Europa (exact prin procedeul controversat al prelevarii de organe de la cei declarati in moarte cerebrala!) sa se foloseasca de un avion foarte vechi, pentru zboruri in conditii extrem de dificile? 

cum e posibil ca pilotul angajat, pensionar, sa fie platit pentru astfel de curse abia ceva mai mult decat un simplu taximetrist? Arata, oare, acest lucru, un alt mod de a exploata forta de munca inalt calificata? 

– care sunt fondurile, sumele, care sunt investite in aceste misiuni/operatiuni, cu cat sunt platiti medicii implicati, care este procedura de selectare a acestora? 

Tare ne e teama ca asistam la un caz de crunta si inumana exploatare a persoanei umane: exploatare a tragediilor semenilor nostri, care sunt convinsi sa-si dea un membru al familiei declarat in moarte cerebrala pe mana recoltatorilor de organe; exploatare a naivitatii, idealismului umanitar, dorintei de a salva vieti, dar si a celei de a face cariera intr-un domeniu ce este prezentat drept ceva de avangarda in medicina si de elita; exploatare a fortei de munca inalt calificata; exploatare de tip capitalism salbatic, in care se investeste minim in infrastructura si salarii pentru a obtine maxim de profit. 

Pana la urma, cel mai grav lucru ramane postamentul acestei industrii: recoltarea de organe de la oameni declarati in moarte cerebrala. Este necesara o dezbatere asupra acestui fapt si o problematizare a conditiilor in care este morala si salvatoare sau este in mod viclean criminala o asemenea practica. Dar cine sa o faca? Presa noastra transformata in agentie de publicitate, acum si cu dr. Zamfir in calitate de supravietuitor investit cu o aura speciala de erou cu totul iesit din comun? Patriarhia, care il decoreaza pe unul din pilonii acestei industrii?

zamfirEchipa de medici de la Institutul Clinic Fundeni, coordonată de profesorul Irinel Popescu


Categorii

Articolele saptamanii, Opinii, analize, Razboiul impotriva sanatatii, TRANSPLANT DE ORGANE, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

95 Commentarii la “TRANSPLANTUL DE ORGANE: DONATIE SAU CRIMA? Cazul accidentului aviatic din Muntii Apuseni, industria transplantului din Romania si intrebarile incomode care NU s-au pus. PROBLEMA “MORTII CEREBRALE”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 3 / 3 >>

  1. Ba da. Era mai bine (pentru mine).
    Nu a fost o acuză (in pripă). Am spus ce cred. Am dat sificiente lamuriri.
    Te rog sa ma ierti.

  2. Si mie mi-a placut – un brainstorming f reusit! Plus ca eu trebuie sa si scriu ceva pe tema asta, asa ca o sa va plagiez cu nerusinare, dupa care am de gand sa imi trec in cv un master fictiv in bioetica. 😛

  3. Frate Florin, ma simt dator să te fac constient că mersul la duhovnic și recomandările pe care le faci (ca urmare a jignirii pe care ţi’am adus’ o) va fi pentru a vedea dscă ai dreptul sa comentezi pe un asemenea site, cu gravele lipsuri ce le ai in cunoastetea credinţei. Revezi comentariile. Nu vezi nici o diferenţă intre un ortodox și un păgân. Dragul meu, nu este vorba de inferioritatea organelor păgânului ci de crrdinţa ta. De cinstirea ce o aduci ortodoxiei și implicit Domnului Iisus. Da suntem facuţi de același Dumnezeu, dar mă intreb (cum te intrebi si frătia ta), un ortodox care nu vede aici nici o diferenţă cum și cât isi cunoaste credinta ? Si ce il face săsi infrunte semenii si sa se arate cunoscător al lucrurilor de adâncime ? Fratele meu, ce rost are venirea in lume a Domnului si rastignirea Mântiutorului, ce rost are credinţa ortodoxă, misiunea apostolilor, jetfele martirilor, tainele bisericii si toate ale credinţei dacă nu este nici o diferenţă intre păgân și ortodox ? Asta ai ajuns sa spui de dragul de a te arata cunoscător ? Astfel il cinstești pe Domnul Iisus ? . Dacă nu vezi diferenţa nu o vezi in frătia ta. Revezi comentariile.Am revenit nu pentru a te pune la punct ci pentru a te ruga sa faci ce recomanzi. Să-ţi cunosti ortodoxia proprie sa vezi ce și cât implinești din ea si mai ales cu ce te alegi din această implinire. De comentat e usor dar ce spunem poate fi spre sminteala multora. Regret ca o confruntare ortodoxă sinceră a ajuns pentru prilej de batjocură fină si de glume. Cine consideră credinţa ca cel mai de seamă lucru posibil nu-si poate permite nicum asa ceva. I-ţi cer iertare și frătiei tale si tuturor celor ce ne vor citi spusele.

  4. Dintre toate comentariile, cel mai de folos mi s-a parut urmatorul(comentariu ce nu-l asociez cu Florin, a carui parere nu o impartasesc neaparat, dar la care nici nu pot sa ma pronunt, si prefer sa ramana asa, pt ca nu cred ca mantuirea mea tine de parerea mea cu transplantul cel putin momentan).
    Comentariu apartine lui Nicolae Mirean:”Omul face ce voiește.
    Dar… să nu indrăznești să-i spui că ce face nu-i bine,că nu-i de folos, că nu-i ortodox, ptr că se simte jignit, constrâns si osândit.”- scos din context pt mine, el reprezinta un mare adevar.

  5. @Nicolae:

    Frate Nicolae, e firesc sa existe pareri diferite pe subiecte greu de tratat precum acesta. Consideram insa ca e un pic cam mult sa trimitem pe cineva la duhovnic pentru ca n-ar fi ortodox indeajuns si poate ca n-ar avea dreptul sa comenteze pe aici. Poate nu ai vrut sa zici chiar asa, insa asta ti-a iesit. Nu am perceput la Florin o unda de ironie la adresa ta, ci mai mult o incercare de a se apara de acuza de “ecumenist”, adica de acuza de “eretic”, pe care nu o poate primi nimeni dintre noi asa usor. Marturisim ca nu vedem nimic eretic si neortodox la Florin in comentariile pe care le-a facut. Iertare.

  6. Intru totul deacord admin.
    Nu l’am acuzat de erezie. Tocmai că chestiunea in discuţie este greu de tratat socot că ne cere o atenţie deosebită asupra celor ce le socotim argumente pro și conta.La soluţia cu duhovnicul el a făcut apel. Am mers pe aceiași ideie. Nu am socotit și nu consider că o anume afirmaţie scăpată (intr-o discuţie ), etichetează pe cineva ca ecumenist. Cele spuse de mine vizează clar afirmaţia aceea. Doar atât.
    Faptul ca Florin nu vede nici o difetenţă intre pagân si ortodox insa, socot ca il obligă (macar) la mai multă ingaduinţa faţă de cei ce nu pot admite asa ceva.
    Câţi in Hristos s’au botezat in Hristos s’au și’mbrăcat. Iesiţi din mijlocul lor si vă osebiti -zice DomnulAtotţiitorul… sunt argumente scripturistice (luate la repezeală), și cred că sunt deajuns.
    Desigur ca era vorba de transplant si organe, dar formularea viza credinţa si (mai ales), o atitudine acuzatoare la adresa ei.
    Ce nu suntem facuţi devacelași Dumnezeu? De ce noi ortodocșii ne socotim mai presus si credem ca oranele pagânilor nu ar fi vrednice de noi ?

    NU PENTRU NOI, ci pentru HRISTOS DIN NOI, (in care ne-am) imbrăcat prin botez, socotim ca nu se cuvine.

    Iertaţi si frătiile voastre si fratele Florin sa ma ierte pentru cuvintele ce au asprime si apostrofare nedreaptă, și vă aduc mulţumire, respect și preţuire pentru dragostea și grija cu care mi-aţi raspuns.

  7. @Nicolae Mirean

    Doamne, ajuta!

    Imi cer iertare ca nu stiu sa ma fac inteles, asa cum ar trebui. Faptul ca nu am precizat ca noi, ortodocsii, il avem pe Hristos in noi, spre deosebire de pagani, si m-am oprit doar la faptul ca suntem cu totii facuti de Acelasi Dumnezeu, nu inseamna ca nu marturisesc Credinta Ortodoxa si nu inseamna ca respectiva afirmatie este una ecumenista, adica eretica!

    Ce spui fratia ta (ca nu se poate pune un organ de la un pagan la un ortodox, pentru ca ortodoxul este botezat, iar celalalt nu) vine din prudenta de a nu gresi credintei si iti inteleg perfect rezervele!
    Iar ce spun eu este cu gandul la originea noastra comuna, a tuturor oamenilor, Dumnezeu asteptandu-i pe TOTI sa vina la El (si ca sa nu fiu iarasi inteles gresit: la Ortodoxie), pentru ca a patimit, s-a rastignit si a murit pe Cruce pentru TOTI cei care vor sa-L accepte ca Mantuitor!
    Poate ca rinichiul donat de un pagan unui ortodox ii prelungeste acestuia din urma viata si ii da sansa sa se pocaiasca inainte de moarte de PACATELE sale. Pacatul este cel care ne tine de la mantuire, nu organele in sine. Da, trupul nostru este vas al Duhului Sfant. Dar daca este sau nu un pacat atat de mare acceptarea organului de la un pagan, sau donarea unui organ de catre un crestin unui pagan, in lipsa unor prevederi in sensul acesta, doar duhovnicul poate stabili cum face, pentru ca el poate, cu puterea ce-i este data, sa lege si sa dezlege.

    Cerandu-mi iertare celorlalti pt ca ma lungesc mai mult, revin la comentariile mele de mai sus cu unele completari.
    Am accentuat mai putin cazurile ultra-discutate aici si in care e clar ca e o problema si sunt, din punctul meu de vedere, INACCEPTABILE: uciderea “donatorului”, prelevarea in “moarte cerebrala”, comertul cu organe s.a.m.d.
    Din punctul de vedere al mortii cerebrale, pozitia oficiala a BOR, pe care am amintit-o in comentariile mele anterioare si pe care am citit-o mult mai atent abia aseara, este duplicitara si nepermis de ambigua, pentru ca lasa loc conceptului de “moarte cerebrala” si lasa MEDICUL sa hotarasca, in baza unor proceduri care pot sa difere de la stat la stat, chiar de la om la om, momentul in care omul e “mort” sau “viu”! Pozitia oficiala a BOR e nepermis de neclara atunci cand vorbeste de MOARTE, asa cum o stim cu totii, asa cum o stim chiar din… BISERICA!

    Nici in privinta organelor unice nu e nevoie de discutii prea multe, fiind limpede si aici, anume ca fara ele “donatorul” moare sigur si nu incape discutie ca e un fapt inacceptabil. Si nu am sustinut altceva decat spun aici, nici mai sus. Exemplul cu stomacul n-a fost chiar bine ales, dar a fost “doar” un exemplu pentru “mecanismul” despatimirii (regim fortat, post..), nu mi-a venit altceva in minte in acel moment.

    In concluzie, marea majoritate a transplanturilor care se fac sunt cu organe de la cei declarati in “moarte cerebrala” si asta nu e acceptabil dpv crestin. E limpede asta.
    Dar eu vorbeam despre EXCEPTII, despre faptul ca SE POATE (in putine cazuri, e drept) ca transplantul sa nu fie in contradictie cu invatatura ortodoxa, cu Evanghelia Lui Hristos, care este tocmai Vestea Cea Buna, nadejdea mantuirii noastre, aratandu-ne Dragostea suprema si perfecta a Domnului Hristos pentru TOTI: Hristos ne asteapta pe toti la El, dar ne lasa tuturor libertatea de alegere. “Ce-ar face Hristos daca ar fi in locul meu?” – poate ne-ar ajuta sa punem problema asa. Si ne-ar ajuta si mai mult discutiile cu propriul duhovnic (nu intelege ca te “trimit” pe dumneata la duhovnic, e treaba dumitale si a fiecaruia in parte, cum te spovedesti, ce ganduri ii destainui, ce discutii porti cu duhovnicul), rugaciunea si rabdarea.

    Inteleg prudenta dumitale, dar pana la o limita – pana la aceea de a-i spune interlocutorului ca spune erezii. Ca pot sminti, din neatentie sau din cunoasterea insuficienta, pot accepta. Cealalta, nu. Mai depinde si de ceilalti in ce cheie citesc si inteleg ce scriu eu.

    Cu drag, intru Hristos,
    Florin

  8. Fratilor, cred ca aceste ultime comentarii au aparut si din ciuda vrasmasului ca am reusit sa ne adunam aici si sa scoatem la iveala poate niste adevaruri care erau sub obroc. Eu cred ca ne-am lamurit mai bine cu totii cum stau lucrurile cu aceste transplanturi si ca trebuie sa avem totusi o atitudine in fata acestor vremuri provocatoare. Nu putem sa spunem ca acest subiect nu ne intereseaza, invocand liberul arbitru al fiecaruia, caci suntem raspunzatori ca fii ai Luminii, sa aducem Lumina in lume. Fiecare avem masura noastra si nu trebuie sa ne comparam unii cu altii, ci sa ne ingaduim cumva, dar si sa ne sprijinim, sa crestem impreuna. Fiecare are menirea lui si poate ca cel mai putin stiutor are rolul de a face ca cel mai inaintat duhovniceste sa impartaseasca tuturora ceea ce stie, si ceea ce i se da. Rolurile se pot inversa pe un alt subiect. Fiecare are deci partea lui, si de la fiecare putem sa ne folosim cu ceva. Important este ca sa punem accentul pe Lumina si pentru slabiciunile pe care le avem fiecare sa ne cerem iertare. Pace tuturor!

  9. @ Florin M.:

    Iti impartasim punctul de vedere.

  10. @Corina

    Lucrarea vrajmasului a fost zadarnica, pentru ca “unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”. Ne-am adunat IN NUMELE DOMNULUI HRISTOS si asta a dus la consens in aceasta discutie.

  11. @admin
    Slava Lui Dumnezeu pentru toate!

  12. Pingback: MOARTEA CEREBRALA: de ce NU este valid conceptul si cum este folosit pentru TRANSPLANTUL DE ORGANE - Recomandari
  13. Pingback: CARDUL DE SANATATE SI TRANSPLANTUL DE ORGANE: o modalitate de a impune ACORDUL PREZUMAT? Sefii transplantului vor ca refuzul donarii de organe sa fie valabil doar prin DECLARATIE NOTARIALA - Recomandari
  14. Pingback: O noua ticalosie: modificarea legii TRANSPLANTULUI DE ORGANE. Miza este impunerea ACORDULUI PREZUMAT. Care e legatura cu legea vaccinarii obligatorii?

Comentariile sunt inchise.

Formular comentarii

Carti

Documentare