Sa postim cu marime de suflet! – CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL DESPRE NEVOIA DE POST, INFRANARE, ASCEZA

***

“Tot ceea ce face omul se zădărniceşte dacă nu o face din dragoste pentru Dumnezeu şi semenul său. Dacă posteşte şi se mândreşte cum că ar face ceva, se pierde postul său”.

Înfrânarea în viaţa zilnică

Prin asceză omul se imaterializează

– Părinte, odată  ne-aţi  spus  că: “În  nevoinţa  duhovnicească este nevoie de blocadă”. La ce vă refereaţi?

– În război soldaţii încearcă să-l blocheze pe duş­man, îl înconjoară, îl închid între ziduri şi îl lasă flămând. După aceea îi taie şi apa. Iar dacă duşmanul nu are provizii şi muniţii, va fi nevoit să se predea. Vreau să spun că tot astfel, prin post şi priveghere, diavolul este dezarmat şi se retrage. “Cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereştile daruri luând...”[1], spune imnograful.

Prin asceză omul se imaterializează. Fireşte, cel care se înfrânează trebuie să privească la un scop duhovnicesc mai înalt. Dacă se înfrânează pentru a se dezintoxica de grăsimile acumulate, tot pentru binele trupului său se îngrijeşte. Atunci asceza lui seamănă cu yoga.

Din păcate chiar şi oamenii Bisericii au dat la o parte subiectul ascezei. “Trebuie să mănânc mâncărica mea, spun ei, să mă desfătez şi de asta şi de cealaltă, pentru că Dumnezeu pe toate le-a făcut pentru noi”. Ştiţi ce mi-a spus odată un arhimandrit la o masă pe care ne-a oferit-o? Eu nu m-am putut sili să mănânc mai mult decât de obicei, iar acela a observat şi mi-a spus: “De va strica cineva templul lui Dum­nezeu, îl va strica Dumnezeu pe el”[2].

“Nu cumva ai înţeles anapoda?, îl întreb. Aceasta s-a spus pentru asceză sau pentru desfrânare? Versetul acesta se referă la cei care strică, distrug templul lui Dumnezeu cu desfrânarea şi abuzurile, şi nu la cei care fac asceză din dragoste pentru Hristos”.

Şi uită-te, acela îşi odih­nea gândul său, spunând: “Trebuie să mâncăm, ca să nu stricăm templul lui Dumnezeu”. Un altul, după o vizită la o mănăstire, mi-a spus:

“Am mers la o mănăstire şi am aflat că monahii de acolo se îmbolnăviseră din pricina postului îndelungat pe care l-au făcut. Sticluţele cu untdelemn de pe masă erau neatinse. Asta fac, Părinte, post şi priveghere“.

Ce să mai spui? Astfel de oameni nu vor să se lipsească de nimic. Işi numără mâncarea lor, fructa lor, prăjitura lor şi apoi, pentru a se îndreptăţi, îi judecă pe ceilalţi care fac asceză. Nu au simţit încă bucuria duhovnicească a ascezei. Iar altul îţi spune:

“Trebuie să beau atâtea căni de lapte. Voi posti în post, dar după aceea îmi voi com­pleta substanţele hrănitoare, trebuie să am atâta albumină în organism”.

Şi spune acestea nu pentru că organismul lui ar avea nevoie de albumină, ci deoarece consideră că este dreptul lui să facă aceasta, îşi odihneşte astfel gândul că este în regulă, că aceas­ta nu este păcat. Dar chiar şi numai a gândi cineva ast­fel este păcat. Unde ajunge logica omenească? Să fie în regulă şi cu posturile pe care le-a rânduit Biserica, dar să nu se lipsească nici de cele pe care le-a pierdut în vremea postului. Ei, cum să se sălăşluiască apoi Duhul Sfânt în astfel de oameni?

Şi poţi vedea la unii familişti câtă mărime de suflet au. Odată un creştin foarte simplu, care avea nouă copii, s-a dus la duhovnic să se spovedească, iar acela i-a spus să se împărtăşească. “Dar nu mă pot împărtăşi, îi spune acela duhovnicului, deoarece lucrez şi eu şi copiii mei şi de aceea punem puţin untdelemn în mân­care”. “Câţi copii ai?” îl întreabă duhovnicul. “Nouă”. “Cât untdelemn puneţi în mâncare?”. “Două linguri”. “Atunci cât untdelemn îţi revine, amărâtule? îl întrebă duhovnicul. Mergi şi te împărtăşeşte”. Erau unsprezece persoane şi mâncau numai două linguri de untdelemn şi îl chinuia gândul pentru aceasta.

Am cunoscut mireni care s-au sfinţit prin asceza pe care au făcut-o. Iată, până nu demult în Sfântul Munte a lucrat pentru mai multă vreme un mirean cu fiul său. După câtăva vreme s-a ivit un serviciu bun în părţile de unde erau, şi tatăl a hotărât să plece împreună cu fiul său pentru ca să fie mai aproape de familie. Tânărul însă fiind impresionat de viaţa ascetică a monahilor şi având în vedere şi viaţa lumească cu stresul ei, nu a vrut să-l urmeze pe tatăl său şi să plece în lume. “Tată, de vreme ce mai ai şi alţi copii, lasă unul şi în Grădina Maicii Domnului!“. Şi fiindcă acela stăruia, tatăl său a fost nevoit să-l lase. Tânărul acesta nu ştia carte, dar era foarte sensibil şi avea multă mărime de suflet şi simplitate. Se simţea pe sine foarte nevrednic pentru a deveni monah, căci credea că nu va putea face faţă la datoriile monahiceşti. In cele din urmă a găsit o colibă mică, care fusese folosită mai demult pentru catâri, a astupat uşa şi ferestrele cu pietre şi ferigă, lăsând numai o gaură mică rotundă, prin care intra şi ieşea cu destulă greutate, şi pe care o astupa pe dinăuntru cu un palton zdrenţuit, pe care îl găsise aruncat acolo. Nu aprindea nici măcar focul, negreşit, cuiburile păsărilor şi adăposturile animalelor erau mai bune decât sălaşul său. Dar bucuria pe care o avea acest suflet nu o au cei care trăiesc în palate bogate, pentru că acesta se nevoia pentru Hristos, iar Acela era lângă el, nu numai în coliba sa, ci şi în casa lui duhovnicească, în trupul şi inima sa. Şi de aceea trăia ca în Rai. Din când în cînd ieşea din cuibul său şi trecea pe la vreo Chilie, unde vedea că părinţii au de lucru la grădină. Ajuta la săpat şi părinţii îi dădeau puţin posmag şi măsline. Dacă nu era lăsat să lucreze, nu voia să primească nici o binecuvântare de la ei. Iar binecuvântările pe care le lua le plătea cu îndoită muncă. Desigur, viaţa lui duhovnicească numai Dumnezeu o cunoştea, pentru că trăia în ascuns, simplu şi în tăcere. Dar dintr-o împrejurare care s-a făcut cunoscută multora s-au descoperit multe despre el. Odată a trecut pe la o mănăstire şi a întrebat când începe Postul Mare – deşi pentru el aproape tot timpul era Postul Mare – după care a mers şi s-a închis în cuibul său. Au trecut aproape trei luni, fără să-şi dea seama când au trecut. Într-o zi a ieşit şi s-a dus la o mănăstire ca să întrebe când este Pastele. A stat la slujbă, s-a împărtăşit la Sfinta Liturghie şi după aceea a mers cu părinţii la trapeză. Dar în trapeză, pe mese, a văzut ouă roşii – era odovania Paştilor. A rămas uimit şi a întrebat pe un frate: “Bine, dar atât de repede a venit Pastele?”. “Ce Paşti, frate? Mâine este Înălţarea!”. Adică postise tot Postul Mare şi încă patruzeci de zile până la înălţare. In felul acesta s-a nevoit până la ceasul morţii lui. Un vânător l-a găsit mort la două luni după ce murise şi a înştiinţat poliţia şi medicul. După aceea medicul mi-a spus: “Nu numai că nu mirosea, ci, dimpotrivă, trupul lui avea o bună mireasmă”.

Postul copiilor

– Părinte, copiii de cinci-şase ani trebuie să postească înainte de Sfânta împărtăşanie?

– Cel puţin seara trebuie să mănânce mâncare de post cu untdelemn. Dar aceasta este o problemă pe care o rânduieşte duhovnicul. Este mai bine ca mama să întrebe pe duhovnic, deoarece copilul poate avea o problemă de sănătate şi este nevoit să bea lapte.

– Părinte, cât trebuie să postească un copil?

– Dacă este sănătos, trebuie să postească. De alt­fel, acum există o mulţime de mâncăruri de post. Mai demult copiii posteau şi toată ziua alergau şi se jucau, dar mâncau de mai multe ori. In Farasa, în Postul Mare, toţi, mici şi mari, posteau până la ceasul al nouălea[3]. Părinţii îi adunau pe copii în Castru[4], le dădeau jucării, iar la ora trei după-amiază, când suna clopotul pentru Liturghia mai-înainte-sfîntită, mergeau şi se împărtăşeau. Sfântul Arsenie spunea:

“Dacă atunci când copiii se joacă toată ziua nu-şi mai aduc aminte de mâncare, acum când îi va ajuta şi Hristos oare nu vor rezista?”.

Cei mari, când nu postesc, sunt mustraţi de con­ştiinţă atunci când îi văd pe copii postind. Când eram mic lucram pentru mai multă vreme cu meşterul meu la câte o casă şi mâncam acolo, dar miercurea şi vinerea plecam acasă să mănânc, deoarece aceia nu posteau. Odată, într-o miercuri, mi-au adus o baclava. “Mulţumesc, le-am spus, dar postesc”. “Ia te uită, copil mic şi posteşte, iar noi, oameni mari, mâncăm de toate!”.

Post cu mărime de suflet

Prin post omul îşi arată intenţia sa cea bună. Face din mărime de suflet o asceză şi Dumnezeu îl ajută. Dacă însă se sileşte pe sine şi spune: “Ce să fac? Este vineri şi trebuie să postesc”, atunci se va chinui. în timp ce, dacă ar înţelege folosul postului şi ar posti, s-ar bucura gândindu-se că în această zi Hristos a fost răstignit. Nici apă nu I-au dat să bea, ci oţet, iar eu să beau apă toată ziua. Iar dacă face aceasta, atunci va simţi înlăuntrul său o bucurie mult mai înaltă decât a celui care bea cele mai bune răcoritoare.

Şi uită-te, mulţi mireni nu pot posti nici măcar o Vinere Mare, dar în fata Ministerului pot face, dintr-o încăpăţânare, greva foamei ca să obţină ceva. Acolo diavolul îi încurajează. Dar aceasta pe care o fac este sinucidere. Iar alţii, atunci când vine Pastele, cântă: “Hristos a înviat!” cu toată puterea lor, de bucurie că vor mânca bine. Unii ca aceştia seamănă cu iudeii care voiau să-L facă pe Hristos împărat, deoarece i-a hrănit în pustie[5].

Vă aduceţi aminte ce spune Proorocul? “Blestemat este cel care face lucrurile Domnului cu lenevire”[6]. Altceva este atunci când cineva are dispoziţie să pos­tească, dar nu poate, pentru că, dacă nu mănâncă, îi tremură picioarele, cade jos – adică nu-l ajută trupul, sănătatea sa, etc. – şi altceva este să ai putere şi să nu posteşti. Şi atunci unde este buna intenţie? Iar mâh­nirea celui care vrea să facă o nevoinţă şi nu poate completează lipsa acesteia, şi unul ca acesta are mai multă plată decât cel care are curaj şi se nevoieşte, căci acela simte şi o mulţumire de sine.

Astăzi a venit o femeie amărâtă, în vârstă cam de cincizeci şi cinci de ani, care plângea fiindcă nu putea să postească. Bărbatul ei o părăsise, copilul şi-l pierduse într-un acci­dent, mama îi murise şi astfel a rămas singură. Nu are nici casă, nici masă, ci o cheamă când o femeie, când alta pe la casele lor ca să lucreze câte ceva. “Părinte, mi-a spus sărmana, am o mare greutate pe conştiinţă pentru că văd că nu fac nimic. Şi ceea ce e mai rău decât toate este că nu pot posti. Mănânc tot ceea ce mi se dă. Uneori miercurea şi vinerea îmi dau mâncare de post, dar adeseori îmi dau de dulce şi sunt nevoită să mănânc, pentru că altfel mă istovesc repede şi nu mai pot sta în picioare”. “Mănâncă, îi spun, de vreme ce nu ai curaj”. Fiecare trebuie să se supravegheze pe sine şi dacă va vedea că nu rezistă la post, să mănânce puţin mai mult. “Măsoară-te pe tine însuţi“[7], spune Sfântul Nil Ascetul.

– Părinte, cum mai demult la sate unele femei nu mâncau nimic din prima zi a Postului Mare până în Sâmbăta Sfântului Teodor? Cum puteau rezista, având o mulţime de treburi, case, copii, animale, ogoare?

– Ele îşi spuneau în sinea lor: “În mod firesc ar tre­bui să mâncăm în Sfânta şi Marea Sâmbătă, pe când această sâmbătă este aproape“. Sau se poate să-şi fi spus: “Hristos a postit patruzeci de zile” [8], pentru mine ce este să postesc o săptămână?”. Pe lângă aceasta aveau şi multă simplitate şi de aceea rezistau. Dacă cineva are simplitate şi smerenie primeşte cu lesnire harul lui Dumnezeu şi astfel posteşte cu smerenie şi se hrăneşte dumnezeieşte. Are putere dumnezeiască şi multă rezistenţă la postiri îndelungate.

Un tânăr din Australia, de vreo douăzeci şi opt de ani, a ajuns să nu mănânce nimic douăzeci şi opt de zile. Duhovnicul lui l-a trimis la mine să-mi spună despre aceasta. Era foarte evlavios şi avea un duh de nevoinţă rar întâlnit. Se spovedea, mergea la biserică, citea cărţi patristice şi mai ales Noul Testament. Într-o zi, în timp ce citea în Evanghelie că Hristos a postit patruzeci de zile, a fost atât de mişcat sufleteşte, încât şi-a spus în sinea sa: “Dacă Domnul, care a fost Dumnezeu şi om fără de păcat, a postit patruzeci de zile, atunci eu, un om atât de păcătos, ce trebuie să fac?“. De aceea a cerut binecuvântare de la duhovnicul său să postească şi el, dar nu s-a gândit să-i spună şi gândul său că intenţiona să nu mănânce patruzeci de zile. A început aşadar să postească din lunea primei săptămâni a Postului Mare, a trecut de Duminica închinării Sfintei Cruci fără să bea nici măcar apă, deşi lucra la o fabrică săvârşind o muncă destul de grea – stivuia lăzi. Când a ajuns la ziua a douăzeci şi opta de post, a simţit o mică ameţeală în timp ce lucra şi de aceea s-a aşezat puţin jos. După aceea a băut un ceai şi a mâncat puţin pos­mag, deoarece se gândea că, de va cădea jos şi îl vor duce la spital, vor depista că a suferit aceasta din cauza postului, şi vor spune: “Ia te uită, creştinii mor din cauza postului”. “Părinte, mi-a spus acela, după atâtea zile de post mă scârbeam de mâncăruri, dar mă sileam să mănânc ca să pot lucra”. Il chinuia însă gân­dul că nu a postit patruzeci de zile şi i-a spus aceasta duhovnicului său. Atunci acela i-a spus cu discernământ: “Şi aceste zile pe care le-ai postit au fost destule. Să nu mai ai gânduri”. Apoi acela l-a trimis la mine, ca să nu-i mai rămână nici un gând de îndoială care să-l chinuiască. Ca să fiu sigur că îndemnul său lăuntric a fost curat, l-am întrebat: “Te-ai jurat să posteşti patruzeci de zile?”. “Nu”, mi-a răspuns. “Atunci când ai luat binecuvântare de la duhovnicul tău să posteşti, nu te-ai gândit în clipa aceea să-ţi spui gândul tău, cum că vrei să posteşti patruzeci de zile, sau ai ascuns gândul tău care ţi se părea bun, ca să posteşti după voia ta patruzeci de zile?”. “Nu, Părinte”, mi-a spus din nou. Atunci i-am spus şi eu:

“Desigur că ştiam aceasta, dar te-am întrebat numai ca să înţelegi tu singur că ai răsplată cerească pentru zilele ce le-ai postit, care au fost destule, şi să nu te mai nelinişteşti că nu ai putut ţine patruzeci de zile. Altă dată însă să-i spui duhovnicului tău şi gândurile cele bune pe care le ai şi orice intenţie bună ce o ascunzi în inima ta, iar duhovnicul tău va hotărî dacă va trebui să faci o asceză, etc“.

Şi fiindcă avea multă smerenie, pe care o dobândise din gândurile smerite pe care le cultiva, şi a postit atâtea zile din multa sa dragoste pentru Hristos, era firesc ca Acesta să-l întărească cu dum­nezeiescul Său har. Dacă un altul va încerca să ţină un astfel de post şi va spune cu mândrie: “Dacă a făcut-o acela, eu de ce să nu o fac?“, va posti numai o zi sau două şi va cădea grămadă. I se va întuneca şi mintea, pentru că îl va părăsi harul lui Dumnezeu şi îi va părea rău chiar şi de osteneala pe care a făcut-o. Poate ajunge până acolo încât să spună: “Şi ce am câştigat din aceasta?”

Omul dacă posteşte se face ca un mieluşel. Iar atunci când devine ca o fiară, înseamnă că asceza pe care o face ori este mai presus de puterile lui, ori o face din egoism, şi de aceea nu primeşte ajutorul dum­nezeiesc. Dar uneori chiar şi fiarele sălbatice sunt îmblânzite şi smerite de post. Vezi, atunci când le este foame se apropie de om, căci din instinct simt că de nu vor mânca vor muri. In timp ce, dacă se apropie de om pentru a găsi de mâncare, se poate să nu păţească nimic. Eu am văzut un lup care, din pricină că era flămând, era ca un mieluşel. Odată, într-o iarnă cu zăpadă multă, venise până în curtea noastră. Eu şi cu fratele meu ieşiserăm să dăm hrană la animale. În timp ce eu ţineam felinarul în mână, fratele meu a luat cociorva şi a început să-l lovească, dar lupul nu se împotrivea deloc.

Tot ceea ce face omul se zădărniceşte dacă nu o face din dragoste pentru Dumnezeu şi semenul său. Dacă posteşte şi se mândreşte cum că ar face ceva, se pierde postul său. Devine apoi ca un rezervor găurit, care nu mai poate ţine nimic în el. Pune apă într-un ast­fel de rezervor şi vei vedea că încet-încet va curge toată.

Satisfacţia stomacului uşor

Atunci când cineva nu se înfrânează poartă cu sine magazii întregi. În timp ce, dacă se înfrânează şi mănâncă numai cele care îi sunt necesare, organismul său arde toate substanţele hrănitoare şi nu depozi­tează nimic.

Felurimea mâncărurilor întinde stomacul şi aduce pofta, dar pricinuieşte moleşeală şi înfierbântare în trup. Dacă pe masă există numai un fel de mâncare şi care nu este destul de gustos, se poate ca nimeni să nu mănânce o porţie întreagă, iar dacă este gustos şi cineva se va lacomi, se poate să mănânce puţin mai mult decât îi trebuie. Dar atunci când pe masă există peşte, supă, cartofi, brânză, ouă, salată, fructe şi prăjituri, vrea să le mănânce pe toate şi mai cere încă şi altele. Pe toate le trage pofta, pentru că una o îndeamnă pe alta. Şi uită-te, omul nu suportă nici măcar un singur cuvânt; pe unul nu-l înghite, pe celălalt iarăşi nu-l înghite, în timp ce sărmanul stomac orice mâncare îi aruncăm, o suportă. Dar oare îl întrebăm dacă le poate mistui? Adică stomacul care nu are logică ne întrece în virtute şi se nevoieşte să le mis­tuie pe toate. Şi dacă un fel de mâncare nu se potriveşte cu altul când intră înăuntru, se ceartă, şi atunci bietul stomac ce să mai facă? Începe după aceea indigestia.

– Şi cum putem, Părinte, să ne tăiem obişnuinţa dea mânca mult?

– Este trebuinţă de puţină frână. Mai bine este să nu mănânci mâncarea care îţi place, ca să nu-ţi faci de lucru, pentru că încet-încet se măreşte hambarul. Şi după  aceea  acest “vameş” nemilostiv, aşa cum îl numeşte Avva Macarie, va cere mereu. In vremea mesei eşti satisfăcut, dar după aceea simţi nevoia să dormi, şi nici să lucrezi nu mai poţi. Dacă mănânci un singur fel de mâncare, acesta îţi ajută să-ţi tai pofta.

– Părinte, atunci când există multe feluri de mân­care, dar în cantităţi mici, există iarăşi acelaşi pericol?

– Desigur, pericolul este la fel de mare, numai că partidele sunt mici şi nu pot face guvern. Atunci când există o mare felurime de mâncăruri, este ca şi cum s-ar aduna în stomac multe partide, şi unul îl irită pe celălalt, apoi se încaieră între ele, se bat şi începe indi­gestia…

Plăcerea pe care o dă mâncarea simplă este mai mare decât cea pe care o dau cele mai bune mâncăruri. Atunci când eram mic, mergeam în pădure şi mâneam numai o bucată de covrig, şi nu mai voiam nimic altceva. Cele mai bune mâncăruri nu-mi puteau înlocui acea mulţumire duhovnicească pe care o sim­ţeam. Dar făceam aceasta cu bucurie. Insă cei mai mulţi oameni nu au simţit satisfacţia stomacului uşor. La început, atunci când mănâncă ceva gustos, simt o oarecare satisfacţie, dar apoi intră la mijloc lăcomia, mănâncă mult şi, mai ales atunci când sunt bătrâni, simt o greutate în tot trupul, şi astfel se lipsesc de sa­tisfacţia stomacului uşor.

————————————————————————————————

NOTE:

[1] Fragment din Troparul la Cuvioşi: “Locuitor pustiului şi înger în trup”.

[2] Cor. 3, 17.

[3] Ceasul al nouălea după ora bizantină înseamnă ora 3 după masa

[4] Veche fortăreaţă în Farasa, în care în perioada bizantină locuiau ostaşi împreună cu familiile lor, care erau rânduiţi de stat­ul bizantin ca străjeri ai regiunilor mărginaşe ale imperiului

[5]Vezi Mt. 27, 34; Mc. 15, 36; Lc. 23, 36

[6] In. 19, 29. In. 6, 5-15. Ier. 31, 10.

[7] Sfântul Nil Ascetul,  “Despre cele opt duhuri ale răutăţii” PQ 79, MGOC.

[8]Vezi Mt. 4, 2 şi Le. 4, 2.

(in: Cuviosul Paisie Aghioritul, Viata de familie, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Legaturi:

Din acelasi volum: