SFANTA MUCENITA ELISABETA, marea ducesa care s-a lepadat de toate, alegand calugaria pentru a sluji total lui Hristos si aproapelui pierdut: “A PARASIT LUMEA PENTRU A INTRA IN ADEVARATA LUME, CEA A SARACILOR SI A CELOR NECAJITI” (II)

18-07-2015 Sublinieri

3-sf-noua-mc-elisabeta-feodorovna-ducesa-rusia-1918-10

Vedeti si:

3-sf-noua-mc-elisabeta-monahie-21-1

CHEMAREA LUI HRISTOS

Pe calea poruncilor Tale am alergat, cand ai largit inima mea. (Ps. 118, 32)

O viata cu totul noua incepea acum pentru Marea Ducesa, plina de renuntari dar si de mari bucurii.

Felul in care a primit greaua incercare a asasinarii sotului el a fost pentru ea un prilej de sfintire. A inteles numaidecat ca Dumnezeu o chema spre o treapta de vietuire mai inalta si nu a pregetat nici o clipa sa raspunda chemarii Lui.

Ea insasi spunea:

“Pentru mine, aceasta incercare de la Dumnezeu nu este o cruce, ci o cale luminoasa pe care Dumnezeu ma poarta dupa moartea lui Serghei. Aceasta este ceea ce ravnea sufletul meu de mult. Nu stiu exact de cand, cred ca inca din copilarie, imi doream mult sa ajut pe cei suferinzi si bolnavi, dar mai ales pe cei ce sufera sufleteste[1].

Pentru inceput, Marea Ducesa si-a continuat cu si mai multa daruire lucrarea de binefacere. A infiintat doua noi spitale pentru ranitii de razboi la Ilinsk si Moscova, a inmultit activitatile caritative pentru saraci, precum si pe cele de sprijinire a vaduvelor si orfanilor de razboi.

In societate iesea din ce in ce mai rar. Daca inainte rangul o silea sa participe la viata mondena de la Curte, acum moartea Marelui Duce ii motiva in ochii aristocratiei de la Palat retragerea aproape completa din societate. Astfel putea petrece mai mult timp in singuratate, cu ea insasi si cu Dumnezeu.

Desi locuia inca la Palatul Nicolaievsk, odaia ei devenise ca o chilie monahala. Aici, departe de zgomotele si grijile lumii, se ruga netulburata ceasuri intregi ca Dumnezeu sa-i indrepteze pasii in caile Sale.

Si in scurta vreme rugaciunea i-a fost ascultata.

3-sf-noua-mc-elisabeta-feodorovna-ducesa-rusia-1918-20Cand harul lui Dumnezeu se atinge de inima omului – spun Sfintii Parinti – aceasta se umple de foc dumnezeiesc si nu-si doreste nimic altceva decat sa se desprinda de cele lumesti, ca sa petreaca neincetat in Domnul. Astfel omul se face salas al Duhului Sfant, si nu mai traieste el, ci Hristos traieste intr-insul. Acest har a lucrat cu putere covarsitoare si in sufletul Elisabetei, umpland-o de ravna de a lasa toate si a urma lui Dumnezeu.

Schimbarea ce s-a petrecut in sufletul Marii Ducese nu o putea insa intelege oricine. Sfantul Apostol Pavel spune ca viata noastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu. De aceea numai El si cei ce au primit Duhul Lui pot patrunde adancurile tainice ale inimii care cauta desavarsirea.

Pentru mentalitea acelei epoci, decizia Marii Ducese de a lasa totul – rangul, averile, slava si desfatarile lumesti – parea o adevarata nebunie. Ea insa n-a luat aminte la cei ce-i stateau impotriva, la clevetiri, barfe si judecati omenesti, ci a pasit cu indrazneala si cu toata inima pe calea cea stramta a nevointei monahale.

Primul pas pe aceasta cale a lepadarii de sine l-a facut prin renuntarea la bunurile pamantesti. Precum sfintii de odinioara, Ducesa a impartit totul: hainele, podoabele de tot felul, mobila, obiectele de arta si alte lucruri de pret. Nu a pastrat nimic pentru sine, nici macar verighetele de la cununie. O parte a averii si bijuteriile personale – cele mai multe dintre ele piese rare, de o valoare uriasa, primite in dar de la sotul ei – Ducesa le-a daruit Tezaurului Rusesc[2]. O alta parte a averii a lasat-o celor apropiati, iar a treia parte, cea mai insemnata, a folosit-o pentru activitatile de binefacere si pentru construirea Manastirii “Sfintele Marta si Maria”, care avea sa devina cea mai de seama lucrare duhovniceasca si caritabila a Marii Ducese.

Parintele Mitrofan Srebianski

sf-serghie-srebiansky-duhovnicul-man-marta-si-maria-1948-20-anul-1920Vazand gandul bun al Elisabetei de a ridica o manastire in folosul slujirii aproapelui, Domnul i-a trimis un sprijin de nadejde pentru plinirea dorintei ei. Acesta a fost vrednicul de pomenire Parinte Mitrofan Srebianski[3], viitorul duhovnic al manastirii si sfatuitorul cel mai apropiat al staretei [canonizat, peste timp, cu numele de calugar Serghie – n.n.].

Marea Ducesa si Parintele Mitrofan s-au intalnit pentru prima data in 1903 la Sarov, la ceremonia de canonizare a Sfantului Serafim. Apoi au tinut legatura prin scrisori pana la izbucnirea razboiului ruso-japonez, cand Parintele a plecat pe front ca preot militar.

In 1906, la scurt timp dupa asasinarea Ducelui Serghei, Parintele Mitrofan a publicat Jurnalul unui preot militar care a slujit in Orientul indepartat pe durata recentului razboi ruso-japonez. Cartea – care cuprindea experienta sa ca preot pe frontul de Rasarit, contactul nemijlocit cu suferinta aproapelui, cu boala, deznadejdea si moartea – a fost pentru sufletul indurerat al Ducesei un adevarat balsam tamaduitor. Ea s-a regasit pe deplin in cuvintele pline de mila fata de aproapele ale Parintelui Mitrofan, intelegand ca un astfel om, care a trait la limita dintre viata si moarte purtand pe Hristos in inima sa, este un adevarat parinte duhovnicesc, cunoscator al neputintelor omenesti si al durerii. De aceea a socotit potrivit sa-i ceara sfatul cu privire la randuiala pe care urma sa o aseze in manastirea ctitorita de ea. Cu acest prilej, Marea Ducesa l-a cunoscut mai bine pe Parinte, minunandu-se de intelepciunea povetelor si de asezarea lui sufleteasca. Nevrand sa se lipseasca de o astfel de comoara, de experienta si trairea acestui om al lui Dumnezeu, l-a rugat pe Parintele Mitrofan sa primeasca slujirea de preot si duhovnic al Manastirii „Sfintele Marta si Maria”.

Pe atunci Parintele era paroh la biserica din orasul Orel, unde credinciosii il iubeau si il cinsteau ca pe un adevarat sfant. Fiind preot de mir, era casatorit, dar neputand avea copii, el si sotia sa Olga hotarasera sa petreaca tot restul vietii in curatie, astfel ca preoteasa ii era ca o sora, ajutandu-l cu multa evlavie in slujire[4].

Cu greu s-a invoit Parintele Mitrofan sa paraseasca turma lui iubita din Orel si linistea micii asezari pentru a veni in zbuciumul capitalei. Si asta numai dupa ce, in urma unei lungi perioade de nehotarare si framantari sufletesti, Dumnezeu i-a incredintat in chip minunat ca aceasta era voia Lui. Asa incat, pentru rugaciunile staruitoare ale Marii Ducese si spre folosul sufletesc al multora, in anul 1908 Parintele Mitrofan a primit sa ia asupra sa greaua raspundere de duhovnic al Manastirii „Sfintele Marta si Maria”.

Asezamantul „Sfintele Marta si Maria”

Cu sprijinul si sub povatuirea Parintelui Mitrofan, Elisabeta impreuna cu sase surori – primele vietuitoare ale asezamantului – au dus osteneala intemeierii manastirii.

In acest scop, Ducesa a cumparat in capitala un teren larg, cu patru cladiri, situat pe strada Ordinka, pe malul stang al raului Moscova. Cele patru cladiri au fost amenajate cu pricepere spre a sluji nevoilor asezamantului. Astfel, au fost instalate pe rand si inzestrate cu toate cele de trebuinta bucataria, trapeza, camara si alte dependinte necesare. Au fost amenajate chiliile, Paraclisul, prescuraria si odaile de locuit pentru preotul slujitor. La etajul uneia dintre cladiri s-a instalat spitalul, prevazut cu sala de operatii si doua saloane de reanimare. Toate cladirile erau legate prin coridoare, avand comunicare directa.

La 10 februarie 1909, manastirea a fost deschisa oficial, fiind inregistrata de Sfantul Sinod cu numele de „Manastirea Sfintele Marta si Maria, a milei”. Cateva luni mai tarziu, Episcopul Trifon Turkestanov a sfintit biserica spitalului, cu acelasi hram al sfintelor surori ale lui Lazar. Tot atunci s-a mai cumparat o cladire destinata adapostirii pelerinilor si saracilor. Si fiindca numarul surorilor crescuse intre timp la treizeci, a inceput constructia unul nou corp de chilii.

sf-serghie-srebiansky-duhovnicul-man-marta-si-maria-1948-28-la-marta-si-maria-in-anul-1910Astfel, cu harul lui Dumnezeu, ctitoria Marii Ducese incepea sa capete viata, devenind un locas de rugaciune si de slujire a aproapelui dupa modelul vasiliadelor din vechime, un adevarat stup duhovnicesc in care surorile lucrau neobosit, ziua si noaptea, in folosul semenilor si al tarii, rugandu-se pentru mantuirea intregii lumi.

Pe 15 aprilie 1910, Marea Ducesa Elisabeta impreuna cu mai multe surori intemeietoare ale manastirii si-au inchinat pentru totdeauna viata lui Hristos.

Pentru Marea Ducesa, acest pas era implinirea tuturor nazuintelor sufletului ei. In scrisoarea trimisa pe 26 martie Tarului Nicolae si Tarinei Alexandra, pe care ii chema sa-i fie alaturi in cel mai important moment din viata sa, Elisabeta scria:

3-sf-noua-mc-elisabeta-monahie-17„In doua saptamani, viata mea cea noua si binecuvantata in sanul Bisericii va incepe. Simt ca mi-am lasat in urma trecutul, cu toate greselile si pacatele, si nadajduiesc sa incep o viata noua, mai curata si cu un rost mai inalt. Rugati-va pentru mine, dragii mei! O, daca ati putea veni sa petreceti o saptamana din Postul Mare si Sfintele Pasti aici! Faptul ca depun aceste voturi este un pas mult mai important chiar decat cel al unei tinere care se casatoreste. Ma logodesc cu Hristos si Evanghelia Lui, ma daruiesc cu totul Lui si aproapelui, ma adancesc mai mult in Biserica noastra Ortodoxa, devenind ca un apostol al credintei crestine si al faptelor bune. Si, o, Doamne, sunt atat de nevrednica![5].

Slujba de tundere in monahism, savarsita de Episcopul Trifon Turkestanov, a fost inaltatoare. La sfarsitul ei, plina de insufletire, contesa Alexandra Olsaufiev nota:

„A fost o slujba minunata, pe care cei ce au luat parte la ea nu o vor uita niciodata. Ea [Ducesa] a parasit lumea – in care a avut un rol aparte – pentru a intra, precum ea insasi a spus, in adevarata lume, cea a saracilor si a celor necajiti[6].

La sfarsitul slujbei, vladica Trifon, el insusi descendent din familie princiara, a incurajat-o pe Elisabeta zicand:

„Aceste haine te vor ascunde de lume si lumea iti va fi straina tie, dar in acelasi timp vor fi marturie a faptelor tale bune, care vor straluci inaintea Domnului, spre slava Sa”[7].

Vrand sa risipeasca temerile ivite, la scurta vreme dupa calugarie Cuvioasa Elisabeta scria:

Multi cred ca am luat o cruce prea grea pentru mine. Ca mai tarziu ori voi regreta si voi renunta, ori voi cadea sub greutatea ei. Desigur ca sunt nevrednica de o asa bucurie negraita pe care mi-a dat-o Domnul, de a merge pe acest drum. Dar El, care este Dragostea insasi, imi va ierta toate greselile, caci stie cat de mult imi doresc sa-I slujesc[8].

Dupa depunerea voturilor monahale, ravna Staretei Elisabeta s-a inmultit. Osardia ei la rugaciune, la slujirea aproapelui si la toata fapta buna era pilda pentru intreaga obste, care sporea cu fiecare an.

Marta si Maria

In 1913, manastirea numara nouazeci si sapte de surori, provenind din toate categoriile sociale. Intrucat randuiala de vietuire era aspra, cerand multa truda si lepadare de sine, se cereau implinite anumite conditii pentru cele care voiau sa intre in obstea asezamantului. Ele trebuiau sa aiba o asezare duhovniceasca temeinica, sanatate fizica si psihica, precum si hotararea de a indeplini cu supunere si smerenie tot ceea ce i se va cere, in numele lui Hristos, Caruia doreau sa-si inchine viata. Erau primite in general femeile tinere, nu mai varstnice de patruzeci de ani.

124937.pSurorile asezamantului se osteneau atat in manastire cat si in afara ei, purtand grija de cei bolnavi si lipsiti, jertfa pentru aproapele era totala; pe langa ingrijirea suferinzilor si a orfanilor, maicile hraneau la trapeza, zilnic, aproape patru sute de saraci. Puterea care insufletea si calauzea ravna inimii lor, dand duh de viata intregii obsti, erau cuvintele Mantuitorului Hristos, Care a zis:

“Flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc, insetat am fost si Mi-ati dat sa beau, strain am fost si M-ati primit, gol am fost si M-ati imbracat, bolnav am fost si M-ati cercetat. Intrucat ati facut unuia dintre acesti frati ai mei mai mici, Mie Mi-ati facut” (Matei 25; 35-36, 40).

Pentru aceasta, Stareta nu contenea sa indemne surorile sa se daruiasca cu totul aproapelui, lucru pe care ea cea dintai il implinea cu osardie. Si fiecare se silea, dupa putere, la slujirea sa, cu incredintarea ca „aproapele este viata si moartea noastra”, dupa cuvantul Sfantului Antonie cel Mare.

„Nu exista oameni rai in lume” – spunea adesea surorilor Parintele Mitrofan – „ci numai suflete bolnave din cauza pacatelor. Ele merita sa  fie compatimite si ajutate prin rugaciune. Mai ales acesti oameni au trebuinta de mangaiere”.

Acestor suflete bolnave incercau surorile manastirii sa le aduca tamaduire, atat prin slujirea Martei, cat si prin cea a Mariei. De aceea truda mainilor lor era insotita permanent de rugaciune. Pe langa pravila de chilie, savarsita de fiecare dupa timp, putere si ravna, o importanta deosebita se acorda Rugaciunii lui Iisus. Stareta Elisabeta socotea aceasta rugaciune cea mai de pret comoara in viata duhovniceasca, fapt pentru care a randuit ca la intrarea in manastire, fiecare sora sa primeasca un sirag de metanii pe care sa-l poarte permanent la sine, rostind de cel putin o suta de ori pe zi rugaciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa!”.

In centrul vietii tuturor era insa Dumnezeiasca Liturghie, pe care o savarsea zilnic Parintele Mitrofan, ajutat de un preot si un diacon si la care lua parte intregul sobor. De asemenea, in duminici si in zilele de sarbatoare, cand se facea priveghere de toata noaptea, participa intreaga obste. Stareta Elisabeta iubea mult slujbele Bisericii si voia sa le insufle surorilor dragostea si evlavia  pentru ele. Despre importanta slujbelor si buna randuiala in biserica le vorbea adesea si Parintele Mitrofan, zicand:

„Surorilor, cand veniti la biserica pentru slujba sf-serghie-srebiansky-duhovnicul-man-marta-si-maria-1948-14rugaciunii, pentru cantare sau citire, amintiti-va totdeauna ca biserica este cerul pe pamant, este rai, casa lui Dumnezeu, precum zice troparul: in Biserica slavei tale stand, in cer a sta ni se pare... Ati venit ca niste oaspeti in casa Tatalui vostru; pentru aceasta, luati aminte la tot ce se petrece acolo. Stapanul casei va primeste, va vorbeste, va povatuieste, mangaindu-va si bucurandu-va, va ospateaza cu Cina cea nemuritoare – Trupul si Sangele Lui. Cum mai poate fi loc de neglijenta, neatentie sau râs? (…) Daca,  avand binecuvantarea duhovnicului, esti socotita vrednica sa slujesti in biserica prin citire sau cantarea la strana, socoteste acest lucru ca pe o mare cinste si bucurie, caci devii ca un inger, binevestind  oamenilor voia  lui Dumnezeu. Prin cantare te asemeni cu serafimii. Stand in biserica cu evlavie, cantand si citind frumos, incalzesti inimile oamenilor si le inalti spre Dumnezeu. Nu uitati ca slujbele frumoase ale Bisericii noastre sunt cea mai buna predica despre Hristos si mantuire. Savarsiti deci aceste indatoriri cu frica, evlavie si bucurie[9].

Aceste povete si multe altele le primeau surorile la orele de cateheza si indrumare duhovniceasca pe care Parintele Mitrofan le tinea regulat, de trei ori pe saptamana.

Scriind Tarului Nicolae despre randuielile manastirii sale, Stareta Elisabeta ii marturisea:

„Studiul Sfintilor Parinti si citirea Catehismului Ortodox aduc mult folos sufletelor noastre. Mi-am dat seama ca Parintele Mitrofan nu este doar un preot cu o credinta fierbinte, ci si un foarte bun cunoscator al scrierilor Sfintilor Parinti. In orele de cateheza ne vorbeste cu usurinta incepand de la talcuirea Sfintei Scripturi si terminand cu istoria Bisericii. Si toate acestea le face pentru a ajuta si invata surorile sa se apropie de sufletele suferinde”[10].

Frumusete si har

1015024-_18Predicile pline de putere si har ale Parintelui Mitrofan, atmosfera de pace de la slujbele manastirii si dragostea cu care Stareta Elisabeta ii intampina pe toti au facut in scurt timp biserica neincapatoare pentru multimea de credinciosi ce poposeau acolo. Asa a aparut nevoia construirii unui alt locas pentru slujbe.

Cu multa daruire si pricepere, ca niste noi mironosite afierosite lui Hristos, s-au ingrijit maicile asezamantului de inaltarea bisericii mari cu hramul „Acoperamantul Maicii Domnului”.

Stareta Elisabeta, iubitoare a vechii traditii arhitecturale si iconografice rusesti, mai simpla si mai spiritualizata decat cea a vremii sale, a incredintat constructia bisericii tanarului arhitect Alexei Sciusev, unul din cei mai talentati artisti ai vremii. Catedrala, ridicata in stilul Novgorod – Pskov al secolelor XI-XV, se distingea prin austeritate si unitatea artistica a ornamentatiei interioare si exterioare. Fresca, mozaicul si icoanele au fost realizate de cei mai buni pictori rusi ai vremii, Mihail Nesterov si Pavel Konin, iar sculptura exterioara a fost lucrata de Serghei Konenkov. Catedrala a fost socotita de multi o adevarata bijuterie a vremii, o capodopera a vechiului stil rusesc, fiind numarata in 1920 printre cele mai importante monumente de arta si istorie din Moscova. Datorita acestui fapt a supravietuit tavalugului bolsevic, ramanand intreaga pana in zilele noastre.

Sfintirea catedralei s-a savarsit in aprilie 1912 de catre Mitropolitul Vladimir al Moscovei – martirizat mai tarziu de bolsevici – alaturi de Episcopii Trifon si Anastasie.

In 1914, in subsolul catedralei s-a amenajat o capela cu hramul Tuturor Puterilor Ceresti. Aceasta bisericuta ii era foarte draga Cuvioasei Elisabeta, care se retragea adeseori aici pentru a se ruga in singuratate si liniste, lasand la o parte pentru putin timp grijile si responsabilitatile staretiei.

Nu numai biserica mare a manastirii, ci intreaga ei incinta marturisea dragostea pentru frumos, simplitate si eleganta a intemeietoarei sale. Cum Stareta Elisabeta iubea foarte mult florile, asezamantul era scaldat in culori si miresme aproape tot timpul anului. Gradinile cu crini imperiali (florile preferate ale Ducesei), trandafiri si alte frumuseti create de Dumnezeu pentru om bucurau si mangaiau inimile tuturor, ale suferinzilor si ale inchinatorilor, iar padurea de liliac alb, care te desfata primavara cu parfumul ei, intregea minunata priveliste a manastirii, dandu-i un aer de basm. Raiul acesta de flori se prelungea si in interiorul chiliilor, la staretie, in ateliere si in spital.

Toate cele exterioare si interioare ale manastirii erau simple, randuite cu mult gust, avand imprimate mare parte din caracterul sensibil, spiritul creativ si dragostea pentru frumos a Elisabetei.

Marta si MariaOcrotitoarele manastirii, pe care Stareta le-a ales dintru inceput, nu puteau fi mai potrivite: Sfintele Mironosite Marta si Maria. Aceasta pentru ca manastirea se dorea a fi precum casa lui Lazar din Betania, in care Mantuitorul poposea adeseori cu ucenicii Sai. In manastirea Cuvioasei Elisabeta, Mantuitorul se arata in chipul saracului, al bolnavului, al vaduvei, al celui fara adapost si ajutor. Celor care o intrebau despre cuvintele pe care Mantuitorul le-a adresat Martei:

“Marto, Marto, te ingrijesti si pentru multe te silesti, dar un singur lucru trebuieste” (Luca 10,42),

ea le talcuia ca Hristos nu a osandit-o pe Marta pentru ca I-a aratat ospitalitate, ci a indemnat-o numai sa fie cu multa luare-aminte sa nu se ingrijeasca peste masura de cele materiale si trupesti, spre a nu uita de singurul lucru de trebuinta care nu se poate lua de la noi, anume Imparatia cerurilor.

Stareta mai spunea:

„Am ales ca ocrotitoare ale manastirii noastre pe aceste doua sfinte surori, Marta si Maria, nadajduind sa dobandim si noi virtutile lor, daruind intreaga noastra viata lui Dumnezeu si aproapelui, ca prin aceasta slujire sa agonisim credinta si dragoste, iar prin smerenie sa dobandim rugaciune”[11].

Daruirea aceasta permanenta lui Hristos si semenilor nu era insa deloc una usoara. Randuiala monahala, slujbele de la miezul noptii, ingrijirea bolnavilor, hranirea saracilor, adapostirea sarmanilor si osteneala pentru tamaduirea lor trupeasca si sufleteasca erau indatoririle pe care, cu harul lui Dumnezeu, trebuiau sa le indeplineasca aceste noi „Marte” si „Marii”, dupa porunca dragostei evanghelice.

Desi ascultarile erau impartite tuturor, dupa puterea si priceperea fiecareia, totusi cele mai grele sarcini le purta insasi Stareta. Ea era pentru surori pilda vie si lucratoare, implinea cele mai grele osteneli, luand asupra-si poverile si neputintele altora si niciodata nu cerea sa i se slujeasca, ci facea ea insasi toate. De aceea era iubita si admirata de toti.

„Bolnav am fost si M-ati cercetat”…

Una dintre cele mai importante lucrari de slujire a aproapelui in Asezamantul „Sfintele Marta si Maria” era spitalul, inzestrat cu sala de operatii si cu toate cele necesare ingrijirii bolnavilor.

Doctorii, dintre cei mai buni din oras, lucrau majoritatea ca voluntari. Renumitii chirurgi F. I. Berezkin si A. F. Ivanov ofereau bolnavilor in dar priceperea lor. Chiar si marile spitale din Moscova trimiteau aici unii bolnavi aflati in stare grava, stiind atentia si priceperea cu care maicile ingrijeau pacientii.

photo2-37_2Foarte cunoscut la vremea aceea a fost cazul unei femei cu arsuri grave pe tot corpul, provocate de o explozie. Tot trupul ei era o rana, numai palmele si talpile picioarelor ii ramasesera tefere. Cand a fost adusa la spitalul manastirii, ranile ii erau cangrenate. Stareta Elisabeta insasi s-a ingrijit de bolnava cu multa migala si dragoste. De doua ori pe zi, timp de doua ore si jumatate, ii pansa ranile, oprindu-se cu rabdare dupa fiecare miscare, datorita durerilor pe care femeia le avea la cea mai mica atingere. Cu ajutorul lui Dumnezeu si spre uimirea generala, femeia s-a insanatosit.

Astfel priceperea, grija si rabdarea Cuvioasei Elisabeta s-au vadit in scurt timp tuturor, incat de multe ori medicii o solicitau la operatiile grele, pretuind-o pentru atentia cu care facea totul si pentru pacea pe care o raspandea in jur.

Pe langa spitalul in care sute de oameni au aflat tamaduire trupeasca, dar si sufleteasca, manastirea mai avea un cabinet stomatologic si o farmacie care oferea saracilor medicamente gratuite. Toate acestea erau intretinute din averea pe care Marea Ducesa o pastrase dintru inceput pentru finantarea asezamantului, dar si din donatiile pe care nobilii moscoviti evlaviosi le faceau comunitatii.

In cautarea aproapelui pierdut

Ravna Cuvioasei Elisabeta nu s-a oprit insa aici. Inima ei ardea de dragoste pentru Hristos si se ruga ca Dumnezeu sa-i randuiasca noi prilejuri prin care sa poata fi de folos aproapelui. Toti stiau ca grija ei pentru semeni mergea pana la lepadarea de sine, insa noua actiune pe care avea sa o intreprinda a intrecut asteptarile tuturor.

La vremea aceea, vechiul oras al Moscovei, pe langa multele si pretioasele sale frumuseti, avea si un „madular bolnav”. Acesta era cartierul Hitrovka, o suburbie rau famata si primejdioasa. In pofida tuturor eforturilor facute de politie, de Duma si de administratia capitalei, aceasta „rusine a orasului” nu putuse fi desfiintata. Aici domneau saracia, prostitutia si viata mizera. Hitrovka era casa hotilor, a cersetorilor, a desfranatelor si nu in ultimul rand, a criminalilor notorii.

Grand Duchess Elizabeth Feodorovna, St. Elizabeth the New MartyrStareta Elisabeta a fost prima care, cu mult curaj si din prea plinul dragostei ei pentru aproapele, a indraznit sa initieze o ampla si roditoare actiune pentru a salva macar o parte din suflete nefericite ale oamenilor din Hitrovka.

Avertizata de politie ca nu-i poate garanta protectia in acest cartier periculos al Moscovei, Stareta a multumit politicos, spunand ca viata ei nu sta in mainile oamenilor, ci in ale lui Dumnezeu.

Si era lucru minunat si de spaima sa o vezi pe Marea Ducesa a Rusiei, ale carei picioare pasisera odinioara, in cei mai fini pantofi, pe somptuoasele covoare de la Curte, purtandu-si acum pasii grabiti prin noroiul cleios de pe strazile murdare ale Hitrovkai, pentru a scoate din ghearele satanei inca un suflet!

La inceput, Elisabeta si-a indreptat toate eforturile spre salvarea copiilor din cartier. Nascuti pur si simplu pe strazi, acesti copii nevinovati aveau soarta pecetluita: fie mureau de foame si de mizerie, fie, daca supravietuiau, deveneau victime sigure ale societatii in care cresteau. Pentru a le salva viata si a-i scapa de influenta vatamatoare a mediului, Stareta a randuit ca baietii sa fie dusi in camine speciale, unde erau ingrijiti si educati cu atentie, iar pentru fete a infiintat in 1913 un orfelinat chiar in incinta manastirii. Numarul fetitelor aduse la asezamant spre ingrijire a ajuns in scurt timp la 76. Multe din aceste copile, insufletite de ravna dumnezeiasca a Elisabetei, au ales mai tirziu sa ramana in manastire spre a sluji lui Hristos.

Treptat, luand pilda si binecuvantare de la Stareta lor, au inceput sa viziteze regulat cartierul Hitrovka si alte surori. Ele incercau sa ofere oamenilor de aici cele de trebuinta unui trai decent – hrana, ingrijire medicala, educatie, locuri de munca si tot ceea ce inseamna asistenta sociala – dar mai ales sprijin duhovnicesc, de care aveau cel mai mult nevoie.

Graitoare despre felul in care Stareta Elisabeta stia sa se apropie de sufletele oamenilor din acest mediu decazut si sa le ridice este o intamplare care a avut ecou in capitala la vremea ei. Intr-una din vizitele sale in cartierul Hitrovka, Stareta, insotita de econoama manastirii, a intrat intr-o carciuma, unde la o masa, in jurul unei sticle de votca, era adunat un grup de vagabonzi. Adresandu-se unuia dintre ei, Elisabeta i-a zis:

„Omule bun…”.

Dar imediat o voce ragusita i-a strigat:

„Ce om bun? Ăsta e un hot, care nu-i bun de nimic!”…

Fara sa ia seama la cele auzite, Stareta a continuat sa-i spuna omului cu pricina ca avea nevoie de ajutorul lui, explicandu-i ca geanta in care avea bani si obiecte de impartit la saraci era prea grea ca s-o poata duce singura si rugandu-l sa i-o aduca la manastire. Zicand acestea, Elisabeta s-a intors si a plecat, fara sa tina seama de protestele celor de fata, care-i strigau ca vagabondul va fura cu siguranta toti banii si-i va da pe bautura. Spre uimirea tuturor, cand Stareta a ajuns seara acasa, omul o astepta la poarta cu geanta neatinsa. Dupa ce maicile i-au dat sa manance, el a rugat-o pe Cuvioasa Elisabeta sa-l primeasca sa lucreze in manastire. Stareta l-a angajat ca ajutor de gradinar si viata omului s-a schimbat cu totul. A incetat sa mai fure si sa bea, iar cu timpul a ajuns chiar un bun crestin.

Astfel de transformari sufletesti se petreceau adesea in preajma Cuvioasei. Odata a fost adusa la spitalul manastirii o femeie in stare grava, sotia unui om necredincios, care defaima pe Tar si Familia Imperiala, crezand calomniilor pe care bolsevicii incepusera sa le raspandeasca pe seama dinastiei Romanov. Petrecand mai multe zile in spital, la patul de suferinta al sotiei sale, omul a remarcat o calugarita care se purta cu multa dragoste fata de bolnavi, si cu deosebire fata de sotia sa, la capataiul careia a petrecut toata noaptea dinaintea mortii ei, alinandu-i suferinta pana in ultima clipa. Apoi calugarita a ajutat la pregatirea trupului pentru inmormantare, facand rugaciune pentru odihna sufletului adormit. Cand a aflat ca acea maica nu era alta decat Marea Ducesa Elisabeta, sora Tarinei, barbatul a fost miscat adanc. Necredinta lui, precum si dispretul pentru Familia Imperiala s-au risipit indata. Cu multa umilinta, omul s-a cait pentru toate si s-a intors la Biserica.

Astfel, cu darul ei aparte de a cunoaste oamenii, de a intelege zbuciumul lor launtric, de a le citi cu usurinta caracterul, Elisabeta a putut ajuta multe suflete, redandu-le demnitatea si aducandu-le la lumina cunostintei de Dumnezeu.

Ravna ei permanenta de a face bine aproapelui o insufletea mereu spre noi fapte de milostenie. Asa a luat fiinta scoala de duminica pentru fetele si muncitoarele neinstruite sau analfabete. Acestea ramaneau dupa Sfanta Liturghie la cursurile predate de Parintele Eugene Sinadsky – celalalt preot al manastirii – si cateva maici. Tot pentru a ajuta pe cei care doreau sa invete, s-a organizat in cadrul asezamantului o biblioteca cu peste 2000 de volume, cu acces liber pentru toti.

Stareta Elisabeta a infiintat, de asemenea, un camin gratuit pentru muncitoarele nevoiase precum si un sanatoriu pentru femeile sarace grav bolnave de tuberculoza. Asezat in mijlocul unei gradini mari, cu multa verdeata si aer curat, sanatoriul usura ultimele luni de viata ale acestor femei sarmane, care nu mai erau primite in spitalele de stat si ar fi urmat sa moara in saracie si mizerie. Cuvioasa nutrea o mila adanca pentru ele si incerca sa aduca putina mangaiere chinuitei lor vieti. Mergea ea insasi sa le viziteze de doua ori pe saptamana, le asculta durerile, le incuraja, le intarea in credinta si le imbratisa cu dragoste, netemandu-se de pericolul contaminarii. Intr-o zi, pe cand se afla cu ele, Stareta a stranutat si una dintre bolnave i-a intins repede batista ei nu prea curata. Cu marea sa delicatete sufleteasca si cu lepadarea de sine ce o caracteriza, Elisabeta a luat batista in chipul cel mai firesc si si-a sters nasul, multumind calduros femeii.

Simtind dragostea sincera a binefacatoarei lor, bolnavele ii aratau mult respect si recunostinta. De multe ori Stareta ramanea singura lor nadejde si cate o femeie aflata in pragul mortii ii spunea:

“Copiii mei nu mai sunt ai mei, ci ai dumneavoastra, caci nu mai am pe nimeni pe lume!”.

Asa era minunata lucrare a Staretei Elisabeta, care cu harul lui Hristos si cu puterea jertfei si a dragostei intorcea sufletele la Dumnezeu. Ea, dupa cuvantul Apostolului, patimea cu cei ce patimeau si se bucura cu ce cei se bucurau, facandu-se tuturor toate, ca pe toti sa-i dobandeasca. Cu multa iscusinta se silea sa nu raneasca nici un suflet, sa nu faca pe nimeni sa se simta mai prejos, totdeauna cautand sa scoata la iveala ceea ce avea mai bun si mai frumos in sine fiecare.

Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine”

3-sf-noua-mc-elisabeta-monahie-1-1Buna si ingaduitoare cu ceilalti, Stareta era necrutatoare cu sine insasi, petrecand intr-o nevointa aspra, fara nici cea mai mica odihna ori mangaiere. Ea stia ca cel care pune mana pe plug si se uita in urma nu este vrednic de Imparatia lui Dumnezeu. De aceea, fara nici un gand de indoiala, fara nici un regret pentru viata de bunastare pe care o lasase in urma, acest binecuvantat suflet si-a continuat alergarea duhovniceasca plina de osteneli si renuntari.

Cand Tarul si Tarina, ingrijorati pentru sanatatea Elisabetei, l-au facut raspunzator de ravna ei peste masura pe Parintele Mitrofan, Stareta le-a raspuns:

“Unii gandesc ca Parintele Mitrofan ma influenteaza sa ma departez de voi toti si sa ma omor cu nevointe prea mari sau cu prea multa munca. Dar nici una din aceste vorbe nu este adevarata. Parintele Mitrofan ma spovedeste, ma indruma in viata Bisericii si-mi da un mare ajutor si exemplu prin viata lui simpla si curata, prin smerenia si dragostea sa nemarginita pentru Hristos si Biserica Lui. Nu sunt fanatica. Voi ma cunoasteti bine si stiti cat de mult iubesc pacea credintei noastre si ca in nici un caz n-as fi ales un preot exaltat pentru manastirea mea…[12].

Desi neinteleasa de multi, Stareta si-a urmat nevointa cu hotarare, lepadand toate desfatarile de care avusese parte odinioara la Palat. Chilia ei era mobilata sarac, cu cateva scaune din rachita si un pat de scanduri fara saltea, pe care isi odihnea mult ostenitul trup nu mai mult de doua-trei ore pe noapte. Acolo, in camaruta ei simpla si curata, plina de icoane primite in dar de la cei ce o pretuiau, Elisabeta isi traia taina vietii sale launtrice, rugandu-se neincetat pentru lume. Alaturi era o incapere ce tinea loc de camera de lucru si sala de primire. Cateva icoane cu Maica Domnului si un birou plin de hartii si scrisori alcatuiau tot mobilierul.

Programul zilnic al Staretei era foarte incarcat. Dupa ce lua parte la Sfanta Liturghie ce se savarsea  dimineata, Elisabeta raspundea la nenumaratele scrisori si cereri venite din toate partile Rusiei, de la diverse organizatii si persoane care-i cereau sprijinul. Numai cererile cu caracter politic le respingea cu desavarsire, socotindu-le nepotrivite cu noua ei chemare. Apoi se ocupa de problemele legate de administrarea manastirii  si  de  bunul  mers  al  intregului asezamant, cu spitalele, caminele si orfelinatele lui. Se mai ingrijea, de asemenea, de activitatile Societatii Imperiale Ortodoxe Palestiniene, a carei conducere o preluase dupa asasinarea sotului ei. Societatea se ocupa in principal de cumpararea de locuri sfinte in Palestina, de construirea si intretinerea bisericilor ortodoxe de acolo si mai ales de sprijinirea credinciosilor rusi saraci care doreau sa mearga in pelerinaj la Ierusalim. Amintirile binecuvantate din Tara Sfanta si evlavia ei pentru locurile pline de har din Palestina o faceau pe Elisabeta sa poarte grija cu mare ravna de activitatile Societatii.

Toate aceste indatoriri ii ocupau adesea intreaga zi, iar Stareta li se daruia cu insufletire, pana la uitare de sine. La miezul noptii venea la biserica pentru a lua parte la slujba Utreniei. Acolo, asezata intr-un loc mai ferit, se ruga in taina, incredintand toate problemele sale purtarii de grija a lui Dumnezeu. Dupa slujba mergea in spital sa-i cerceteze pe bolnavi, care simteau multa mangaiere in prezenta ei. Adesea nu se mai intorcea la chilie, caci afland vreun bolnav mai slabit, cu dureri mari sau deznadajduit, ramanea la capataiul lui pana la ivirea zorilor, imbarbatandu-l si incercand sa-i aline suferinta.

Alaturi de truda Martei, Cuvioasa Elisabeta nu a uitat, in lucrarea ei de milostenie, nici de partea cea buna a Mariei. Astfel, ea a randuit citirea zilnica a pravilei de rugaciune la patul celor muribunzi si a Psaltirii pentru cei adormiti. Ea insasi citea in rand cu maicile, mai ales noaptea, cand grijile manastirii se mai linisteau. Stia ca osteneala trupeasca pentru cei bolnavi avea nevoie de untdelemnul tamaduitor al Duhului Sfant si de aceea punea rugaciunea mai presus de toate, numind-o maica a tuturor faptelor bune.

Asa, cu darul lui Hristos si cu osteneala maicilor, se plinea in aceasta noua „casa a Iui Lazar” din Moscova porunca iubirii de aproapele, spre slava lui Dumnezeu si spre folosul multora. Iar Stareta, ca o noua mironosita, slujea cu osardie Mantuitorului venit in casa ei in chipul bolnavului, saracului si orfanului. Mereu calda, mereu plina de dragoste si mila, ea purta, cu puterea lui Hristos, slabiciunile celor slabi. Saint Elizabeth, the Great Duchess of RussiaToti o iubeau, toti o cinsteau, pentru ca simteau ca dragostea ei pentru aproapele era nefatarnica. Pentru toti era si stareta, si mama, si prietena si sora. Zambetul ei cald incalzea si cele mai reci inimi. Si Dumnezeu singur stie cate suflete chinuite vor fi aflat mangaiere la dansa, cati oameni tamaduiti sufleteste si trupeste vor fi multumit cu lacrimi Staretei Elisabeta cea mult milostiva.

Hrana duhovniceasca

Daruindu-se tuturor fara crutare de sine, Stareta simtea din cand in cand nevoia sa-si innoiasca puterile sufletesti cu o hrana mai tare. Atunci mergea in pelerinaje la locurile sfinte ale Rusiei pravoslavnice, intarindu-se cu rugaciunile sfintilor si ale marilor stareti ai vremii. Uneori pleca la drum cu cateva maici sau cu credinciosi mai apropiati, dar alteori mergea nestiuta de nimeni cu pelerinii de rand, ingrijindu-se pe cale de cei mai neputinciosi dintre ei.

Asa a ajuns Cuvioasa Elisabeta la Pskov, Kiev, Poceaev, in Pustia Optinei si la Sarov, de care o lega amintirea zilelor minunate petrecute alaturi de Familia Imperiala cu prilejul canonizarii Sfantului Serafim. A ajuns chiar si in indepartatul Nord, in insulele Solovat, unde, voind sa urmeze viata aspra a nevoitorilor de acolo, s-a hranit timp de doua saptamani numai cu anafura si ceai, rugandu-se mult si cercetand pustnicii retrasi in adancurile padurii, de la care a primit binecuvantare si folos sufletesc.

Grand Duchess Elizabeth after she became the abbess of the Mary and Martha convent in MoscowAceste pelerinaje, din care Cuvioasa Elisabeta se intorcea intotdeauna plina de nadejde si putere, mai aveau si un rost tainic. In adancul inimii sale, Stareta nutrea gandul de a incredinta maicilor conducerea Asezamantului si de a se retrage definitiv la una din manastirile mai indepartate ale Rusiei, pentru a duce viata pustniceasca. Randuiala lui Dumnezeu era insa alta si Stareta avea sa i se supuna cu smerenie pana la capat.

Pe cat de mult se ingrijea Cuvioasa Elisabeta de sporirea sufletului ei, pe atat de atent veghea si la buna asezare duhovniceasca a surorilor ce-i fusesera incredintate spre povatuire. Cu multa dragoste si intelepciune se apleca asupra nevoilor si neputintelor lor, silindu-se sa aduca indreptare, mangaiere si tamaduire.

Atunci cand in viata obstii apareau nelinisti care aveau nevoie de un mai mare discernamant si de o mai iscusita povatuire, Cuvioasa nu pregeta sa ceara sfat staretilor imbunatatiti. Cel mai adesea mergea pentru povatuire la cei doi cuviosi de la Schitul lui Zosima, Alexie Zavoratul si Egumenul Gherman, care i-au devenit in scurt timp indrumatori duhovnicesti.

La vremea aceea, Schitul lui Zosima era o adevarata vatra de spiritualitate ortodoxa. Profesori universitari, preoti, studenti, calugari si credinciosi simpli veneau din toate colturile Imperiului sa ia sfat si binecuvantare de la staretii Gherman si Alexie, marii luminatori ai Rusiei de la inceputul secolului XX.

Staretul Gherman, aspru nevoitor si iubitor de rugaciune, fusese adus la Schitul lui Zosima pentru a reinvia viata monahala de aici. Cu multa ravna si osteneala, el a izbutit in cativa ani nu doar sa reorganizeze sihastria, ci sa o si preschimbe intr-o adevarata scoala de traire monahala. In 1908, in urma unor uneltiri nedrepte, Egumenul Gherman a fost izgonit din schit. Staretul insusi povestea mai tarziu cum in acea perioada grea, Cuvioasa Elisabeta s-a rugat necontenit pentru el, citind in fiecare noapte Acatistul Maicii Domnului inaintea icoanei „Bucuria celor necajiti”. La scurt timp, Staretul a revenit la schit, continuandu-si nevointa pana in 1923, cand a adormit in Domnul, cu cateva luni inainte ca stapanirea bolsevica sa desfiinteze definitiv sihastria.

Иеросхимонах АлексийParintele Alexie, fiu duhovnicesc al Staretului Gherman, isi luase asupra sa nevointa zavorarii, spre a se putea darui mai mult rugaciunii curate. Totusi, pentru ca faclia aprinsa sa nu fie tinuta sub obroc, in anumite zile Staretul iesea din zavorare, spovedind si dand cuvant de folos credinciosilor. Amintindu-si de minunatul dar de povatuitor sufletesc al Parintelui Alexie, o ucenica scria:

„Se intampla sa vii la el suparat, cu o greutate pe suflet si staretul nu numai ca te linistea, ci te si facea sa pleci fericit de la el. Veneai la el cu sufletul murdar, cu simturile intunecate si plecai cu toate asezate in minte asa cum trebuie. Parintele obisnuia sa judece lucrurile simplu si intelept[13].

Dupa desfiintarea schitului, Staretul Alexie s-a mutat in casa unor credinciosi, pana la fericitul sau sfarsit din 19 septembrie 1928[14].

La acesti mari nevoitori luminati de harul Duhului Sfant venea Stareta impreuna cu surorile manastirii pentru sfat si intarire. Iar cei doi cuviosi, cunoscand cu duhul ravna fierbinte a Elisabetei si lucrarea ce o savarsea Dumnezeu printr-insa, o intampinau cu dragoste si o povataiau cu intelepciune la toate cele de folos.

Aceeasi ucenica a Staretului Alexie isi aminteste:

„Acolo [la schit] am intalnit multe surori de la Asezamantul Sfintelor Marta si Maria, impreuna cu marea lor egumena. Se intampla ca Parintele Alexie sa stea de vorba cu ea si cate patru ore. Dar cum statea Cuvioasa Elisabeta la slujbe? Ca o lumanare, fara a se clinti, cu mainile drepte, miscandu-se doar atunci cand se inchina si facea metanii mari. Era pentru toti un exemplu de crestin autentic”[15].

O legatura duhovniceasca aparte avea Stareta Elisabeta si cu Parintele Gavriil, schimnicul de la Manastirea Eleazar[16]. Ea mergea adeseori la dansul pentru cuvant de folos, iar Parintele, desi bolnav, cerceta din cand in cand manastirea Cuvioasei, avand o adanca pretuire pentru marea lucrare de milostenie ce se savarsea acolo.

normal_806_91-jpg.5390Pentru obstea Asezamantului, vizitele Parintelui Gavriil erau o adevarata sarbatoare. Surorile il intampinau cu dragoste si se sileau din toate puterile sa-i usureze durerile trupesti, tratandu-l cu pricepere si migala. Iar Staretul, la randu-i, fiind un povatuitor iscusit, intarea cugetul surorilor, indemnandu-le la curatie si lepadare de sine. El le sfatuia adesea:

„Fiti curate cu inima ca ingerii lui Dumnezeu. Fiti blande, vesele, pline de dragoste pentru Domnul nostru Iisus Hristos, si atunci fiecare dintre voi se va bucura nu numai pentru sine, ci pentru fiecare sora ce sporeste pe calea desavarsirii si a purtarii Crucii Domnului, a jugului lui Hristos. Atunci veti simti ca Duhul lui Hristos este in voi. (…) Cei pe care Dumnezeu il incearca prin suferinta nu ramane nemangaiat, pentru ca simte in sine puterea Crucii, care este rodul indelungii sale rabdari in purtarea ei. (…) Daca vreti sa aveti pace in voi insiva si sa va invredniciti de cununa nemuririi, atunci cu toata bucuria inimii, fiecare sa-si ia Crucea si sa urmeze lui Hristos”.

Parintele Gavriil a fost alaturi de obstea Manastirii „Sfintele Maria si Maria” pana la fericita sa adormire din anul 1915.

Cu povatuirea duhovniceasca a acestor minunati Stareti se intarea Cuvioasa Elisabeta in toate incercarile, pasind fara abatere pe calea cea stramta a urmarii lui Hristos. Stareta stia ca Dumnezeu deschide ochii orbi ai ucenicilor prin cuvintele si virtutile Staretilor si ca nu este nimic mai de pret ca povetele lor cele de Duhul Sfant insuflate. De aceea, fara sfatul si binecuvantarea acestor Stareti purtatori de Dumnezeu nu lua nici o hotarare, facandu-se pilda vie de ascultare si lepadare de sine. Staretii, la randul lor, o pretuiau pentru multele ei virtuti si daruri si adeseori le indrumau pe tinerele dornice de viata monahala sa intre in manastirea ocarmuita de ea.

Astfel, sufletul Cuvioasei Elisabeta sporea zi de zi, mergand din putere in putere, prin milostenie, rugaciune si ascultare. Graul era parguit, curat ca aurul in lumina soarelui si astepta secerisul, spre a se aduce prinos cu buna mireasma, paine alba la Cina Imparatului Hristos.

[va urma]


[1] Lubov Millar, op. cit, pag. 335

[2] Ulterior au fost furate de bolsevici si celor mai multe li s-a pierdut urma.

[3] Parintele Mitrofan s-a calugarit mai tarziu cu numele de Serghie si a fost ridicat la rangul de arhimandrit. In anul 2001 a fost trecut de Biserica Ortodoxa Rusa in randul sfintilor, fiind un nou mare facator de minuni.

[4] Mai tarziu, Olga Srebianski a devenit monahia Elisabeta, fiind si ea canonizata de Biserica Ortodoxa Rusa

[5] Lubov Millar, op. cit, pag. 347

[6] Ludmila Koehler, op. cit., pag. 37

[7] Idem

[8] Lubov Millar, op. cit., pag. 335

[9] Lubov Millar, op. cit, pag. 369

[10] Materials towards a Life of the Holy Martyr Grand Duchess Elizabeth: Letters, Diaries, Memories and Documents, Moscova, 1995

[11] Ludmila Koehler, op. cit., pag. 36

[12] Lubov Millar, op. cit.

[13] Cuviosul Alexie, Staretul zavorat de la Schitul lui Zosima, Ed. Sophia, Bucuresti, 2006, pag. 65

[14] In anul 2000 Biserica Ortodoxa Rusa 1-a canonizat pe staretul zavorat Alexie, numarandu-1 in randul noilor sfinti ai pamantului rusesc.

[15] Cuviosul Alexie, Staretul zavorat de la Schitul lui Zosima, pag. 63


Categorii

Mucenici ai vremurilor noastre, Sfanta Noua Mucenita Elisabeta, marea ducesa a Rusiei, Tarul Nicolae si familia tarista a Romanovilor

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “SFANTA MUCENITA ELISABETA, marea ducesa care s-a lepadat de toate, alegand calugaria pentru a sluji total lui Hristos si aproapelui pierdut: “A PARASIT LUMEA PENTRU A INTRA IN ADEVARATA LUME, CEA A SARACILOR SI A CELOR NECAJITI” (II)

  1. Pingback: MUCENICIA SFINTEI DUCESE ELISABETA si a insotitorilor sai, ucisi de bolsevici la Alapaievsk (18 iulie 1918): “Domnul a socotit ca a venit ceasul sa-I purtam crucea. Sa ne silim deci sa ne facem vrednice de ea!” – CANTAREA DE BIRUINTA A S
  2. Pingback: Sfantul Ioan Maximovici despre ASASINAREA FAMILIEI IMPERIALE A TARULUI MARTIR NICOLAE: “Mult mai greu este păcatul uciderii Unsului ortodox al lui Dumnezeu…” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate