Din viata, harismele, minunile si invataturile SFANTULUI GHERMAN DIN ALASKA: “Cu dragoste duioasa, fara a partini pe nimeni, a mustrat pe multi dintre cei ce duceau o viata necumpatata si pentru ca oprimau pe aleuți”

(9 august, 13 decembrie)

Pemptousia:

Cuviosul Gherman de Alaska, Făcătorul de Minuni

(fragmente):

Părintele Gherman și oamenii locului

[…]

Starețul se purta după cum simțea. Totdeauna mijlocea dinaintea stăpânitorilor în numele celor ce greșeau. Venea în apărarea celor nedreptățiți. Îi ajuta cu tot ceea ce îi stâtea în putință pe cei ce se aflau la ananghie. Aleuții – bărbați, femei și copii – îl vizitau adesea. Unii veneau pentru cuvânt de folos, alții i se plângeau de cât erau de împilați, unii îi vorbeau despre cum vor să se apere, iar alții îi cereau ajutor. Toți primeau mângâiere pe cât era cu putință din partea Starețului. Asculta întotdeauna problemele pe care i le puneau dinainte ambele părți, încercând totdeauna să vină cu o rezolvare pașnică. Era îndeosebi preocupat de a readuce liniștea în familie. Dacă nu reușea să împace soțul cu soția, Starețul le dădea ascultare să stea despărțiți pentru o vreme. El explica astfel această măsură:

„mai bine este să-i lași să stea despărțiți unul de altul, căci altfel crede-mă, poate fi mai cumplit să rămână împreună. S-a întâmplat ca bărbatul să-și ucidă femeia sau femeia să-și ducă cu totul la pierzanie bărbatul.”

Părintele Gherman iubea în mod deosebit copiii. Prepara pentru ei biscuiți în cantități mari, le gătea de asemenea prăjituri (krendelki), iar copiii țineau mult la el. Dragostea Părintelui Gherman pentru aleuți ajungea până la lepădarea de sine.

Izbucnește o epidemie

Această molimă a venit odată cu sosirea unui vapor din Statele Unite care a trecut mai întâi prin Insula Sitka, iar de acolo a ajuns în Insula Kodiak. La început, boala se manifesta prin febră, gripă și răsuflare anevoioasă, sfârșind în cele din urmă cu friguri; în numai trei zile au murit trei oameni. Pe insulă nu se afla nici un doctor și nici un fel de medicament. Boala s-a răspândit rapid prin tot satul și apoi în toată regiunea. Molima i-a atins pe toți, inclusiv pe copii. Nenorocirea ajunsese atât de mare încât, la un moment dat, pentru trei zile în capăt, n-a mai fost cine să sape groapa celor adormiți, trupurile neînsuflețite rămânând neîngropate. Iată ceea ce spunea unul dintre martorii oculari:

„nu-mi pot imagina ceva mai groaznic și cumplit decât ceea ce mi-a fost dat să văd vizitând una din așezările [„Khazim”] aleute. Aceasta consta într-o clădire mare, altfel spus o adunătură de barăci, cu despărțitură între ele, în care locuiau aleuții dimpreună cu familiile lor; erau acolo în jur de 100 oameni. Unii dintre aceștia muriseră, trupurile lor reci zăceau alături de cei rămași în viață; alții erau pe moarte; erau așa niște gemete și scâncete că ți se rupea inima.”

„Am văzut trupuri reci ale unor mame deasupra cărora se târau copii înfometați, plângând și căutând în zadar ceva de mâncare… Inima mi se umplea de jale! Părea că dacă cineva ar fi știut zugrăvi îndeajuns de bine toată grozăvia acestei scene tragice, ar fi putut trezi teama de moarte chiar și în cea mai împietrită inimă.”

În timpul acestei mari nenorociri ce a durat o lună întreagă, Părintele Gherman, murind încetul cu încetul, continua neobosit să cerceteze pe toți cei aflați în suferință. Îi mustra pe cei cuprinși de frică, dar se și ruga pentru ei, le trezea în suflet pocăința sau îi pregătea cum se cuvine pentru a-și da obștescul sfârșit. Nu se cruța niciodată pe sine.

Starețul ca Părinte Duhovnicesc

Starețul se îngrijea în mod deosebit de creșterea morală a aleuților. Păstrând aceasta în cuget, a ridicat o școală pentru toți copiii aleuți rămași orfani. El însuși îi învăța Legea lui Dumnezeu și muzica bisericească. La fel, îi aduna la rugăciune pe aleuți în fiecare Duminică și la fiecare sărbătoare în capela alăturată chiliei sale. Aici ucenicii săi citeau Ceasurile și alte rugăciuni din tipicul bisericesc în timp ce Starețul citea din Apostol și din Evanghelie. Le ținea de fiecare dată predică. Învățăceii săi cântau și cântau chiar foarte bine. Aleuților le plăceau tare mult predicile sale, adunându-se în jurul său în număr mare. Erau toți ochi și urechi la tot ceea ce rostea Starețul, iar puterea minunată a cuvintelor sale mișca sufletele ascultătorilor.

El însuși scrie astfel despre unul din foloasele cuvântărilor sale:

„Slavă sfintei purtări de grijă a Milostivului Dumnezeu! Mi-a arătat prin pronia sa de nepătruns un lucru pe care eu, care trăiesc aici de douăzeci de ani, nu l-am văzut niciodată până acum în Kodiak. Cu puțin timp în urmă, după Paștile Domnului, o tânără de vreo douăzeci de ani care cunoaște bine rusa, a venit la mine. Auzind de Întruparea Fiului lui Dumnezeu și de Viața cea Veșnică, s-a aprins într-atât de tare de dragoste pentru Iisus Hristos încât nu mai vrea să mă părăsească. Și-a apărat cauza cu iscusință în fața mea. În ciuda felului meu de a fi și dragostei mele pentru singurătate și a tuturor opreliștilor și greutăților pe care i le-am pus înainte de a o primi, a stăruit în chemarea ei și iată că între timp s-a scurs o lună de zile de când locuiește aici lângă școală și nu se simte singură. Minunându-mă de una ca aceasta, mi-am amintit de una din spusele Mântuitorului că ceea ce e ascuns celor înțelepți și pricepuți, le-a fost descoperit pruncilor” (Matei 11, 25).

Această femeie a viețuit acolo, lângă școală, până la moartea Starețului. A vegheat asupra bunei purtări a copiilor ce învățau la școală. Părintele Gherman și-a exprimat dorința ca după moartea sa, ea să continue să trăiască pe Insula Spruce. Numele femeii era Sofia Vlasova.

Ianovsky scrie astfel despre caracterul și elocința cuvântărilor Starețului:

„Când l-am cunoscut pe Părintele Gherman aveam treizeci de ani. Trebuie să spun că absolvisem Școala de Aplicație a Forțelor Navale și că, în urma lecturilor intense, aprofundasem deja studiul mai multor științe. Dar spre părerea mea de rău, în ceea ce privește Știința Științelor, adică Legea lui Dumnezeu, cu greu îmi puteam aminti de unele lucruri superficiale – și acestea doar la modul teoretic, căci nu le trăisem niciodată. Eram Creștin doar cu numele, în realitate însă, în sufletul meu, eram liber cugetător. Mai mult decât atât, nu admiteam ideea de inspirație divină și sfințenie a religiei noastre, căci aveam și ceva lecturi din cărțile ateiste. Părintele Gherman a văzut de îndată toate acestea și a ținut neapărat să mă readucă la credință. Spre surprinderea mea, mi-a vorbit atât de convingător, cu atâta înțelepciune – și a argumentat cu atâta elocință – încât mi-a părut că nici o învățătură sau înțelepciune lumească n-ar fi putut sta împotrivă cuvintelor sale. Am vorbit cu el în fiecare zi până în miez de noapte, și chiar mai târziu de atât, despre dragostea lui Dumnezeu, despre veșnicie, mântuirea sufletului și viețuirea creștină. De pe buzele sale curgea șuvoi neîncetat de cuvinte dulci auzului! Datorită acestor convorbiri susținute și cu ajutorul rugăciunilor Sfântului Stareț, Dumnezeu m-a readus cu totul pe Calea Adevărului și astfel am devenit cu adevărat Creștin. Datorez acest lucru în întregime Părintelui Gherman care este adevăratul meu binefăcător.”

„Cu câțiva ani în urmă”, continuă Ianovski, „Părintele Gherman a convertit la Ortodoxie un anumit căpitan de vas G. ce venea din credința luterană. Acesta avea o educație serioasă. Dincolo de studiul mai multor științe, avea o pricepere deosebită în domeniul lingvistic. Cunoștea rusa, engleza, germana, franceza, italiana și ceva spaniolă. Dar în ciuda acestei vaste cunoașteri, nu s-a putut împotrivi dovezilor aduse de Părintele Gherman. El i-a schimbat convingerile și credința și l-a botezat, făcându-l mădular al Trupului Bisericii. Când acesta a trebuit să părăsească America, Starețul i-a spus înainte de plecare:

Fii cu luare aminte, dacă Dumnezeu te va lipsi de soția ta, să nu cumva să-ți iei de nevastă o nemțoaică. Dacă te vei căsători cu o nemțoaică, aceasta negreșit îți va zdruncina dreapta credință.

Căpitanul și-a dat cuvântul, dar nu și l-a putut ține. S-a dovedit că spusa Starețului a fost o profeție. Într-adevăr, după câțiva ani soția căpitanului s-a stins, iar el s-a recăsătorit cu o nemțoaică. Nu încape îndoială că s-a slăbănogit în credință sau că a lepădat-o cu totul, căci a avut o moarte fulgerătoare lipsită de pocăință.”

Tot din însemnările lui Ianovski:

„Odată Starețul a fost invitat la bordul unei fregate ce venea din St. Petersburg. Căpitanul vasului era un om cu o educație aleasă ce fusese trimis în America din ordinul Țarului pentru a inspecta coloniile. În anturajul căpitanului se aflau mai mult de douăzeci și cinci de ofițeri care erau toți oameni învățați. În compania acestora se afla și un călugăr venit de la o anumită mănăstire, mic la stat și purtând straie vechi. La auzul cuvintelor înțelepte ale acestuia, toți cei de față rămâneau fără replică. Căpitanul însuși a recunoscut: Nu am știut ce să-i răspundem.

Părintele Gherman le-a adresat tuturor o întrebare: Domnilor, ce iubiți mai presus de toate și ce credeți că v-ar face pe fiecare dintre voi fericiți? Răspunsurile au fost, desigur, diferite…Unii au răspuns că își doresc avere, alții faimă, unii o soție frumoasă, iar alții că și-ar dori să fie căpitan al unui vas frumos și altele ca acestea. Nu este oare adevărat, le-a spus Părintele Gherman, că toate feluritele dumneavoastră dorințe conduc la o singură concluzie, și anume că fiecare își dorește ceea ce crede el că ar fi mai bun și că ar fi mai vrednic de dragoste? Ei i-au răspuns: Așa este! Iar el a continuat: „Nu credeți atunci că ceea ce este mai bun, mai presus de toate, mai vrednic de dragostea noastră și făcând pe toate să pălească, este tocmai Domnul nostru Iisus Hristos care ne-a zidit, ne-a împodobit cu astfel de idealuri, ne-a dat viață tuturor, ține toată zidirea în mâna Sa, nutrește și iubește toată făptura, Cel ce este Însuși Dragoste și mai frumos decât toți oamenii? Și atunci oare nu trebuie să iubim pe Dumnezeu mai presus de toate, să Îl dorim mai mult decât orice și să Îl căutăm în toată vremea? Toți au spus: Bineînțeles că așa este! E de la sine înțeles! Apoi Starețul i-a întrebat: Dar Îl iubiți pe Dumnezeu? Toți i-au răspuns într-un glas: Firește că îl iubim pe Dumnezeu. Cum am putea să nu-L iubim pe Dumnezeu? Părintele Gherman le-a spus, însă, aceasta: Iar eu păcătosul care încerc de mai mult de patruzeci de ani să Îl iubesc pe Dumnezeu, nu pot spune că iubesc pe Dumnezeu pe deplin. Și a început apoi să le arate cum să trebuie să Îl iubim pe Dumnezeu:

Atunci când iubim pe cineva, le-a spus el, îl purtăm tot timpul în gând; ne dăm silința să îi fim pe plac. Zi și noapte sufletul nostru tânjește după cel iubit. Îl iubim oare, domnilor, în acest fel pe Dumnezeu? Ne întoarcem tot timpul cu gândul la El? Ne amintim întruna de El? Ne rugăm Lui neîncetat și îi păzim poruncile?

Toți au fost nevoiți să recunoască că nu fac toate acestea!

Pentru binele nostru și a noastră bună stare, a spus în cele din urmă Starețul, să ne făgăduim nouă înșine că din această clipă vom încerca să îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât orice și să-i împlinim voia cea sfântă!”

Această convorbire a lăsat, fără îndoială, urme adânci în inima tuturor celor de față pentru tot restul vieții lor.

„În general, Părintelui Gherman îi plăcea să vorbească despre veșnicie, de dobândirea bunurilor viitoare, de chemarea noastră dinaintea lui Dumnezeu. Deseori vorbea despre Viețile Sfinților, povestea din Proloage, dar niciodată nu aducea vorba despre ceva ușuratic. Era atât de plăcut să îl auzi încât cei de față, aleuții și soțiile lor, erau atât de prinși subjugați de puterea cuvântului său încât de multe ori plecau de abia la revărsatul zorilor și atunci cu părere de rău”, dă mărturie creolul Constantin Larionov.

Portretul Părintelui Gherman

Ianovski face o descriere amănunțită a Părintelui Gherman.

„Îmi sunt și acum vii în minte, spune el, trăsăturile Starețului, felul în care se oglindea în ele bunătatea; zâmbetul său plăcut, înfățișarea sa pașnică și atrăgătoare, purtarea sa umilă și discretă, felul său distins de a vorbi. Era mic de statură. Palid la față și cu multe riduri. Ochii săi erau cenușiu-albaștri, scânteietori de vii; cu părul puțin încărunțit. Vocea sa nu era puternică, dar foarte plăcută.”

Ianovski mai povestește două întâmplări pe care le-a trăit în timpul convorbirilor cu Starețul.

„Odată, scrie el, i-am citit Părintelui Gherman oda Dumnezeu, de Derjavin. Starețul a fost uluit și de-a dreptul vrăjit. Mi-a cerut să i-o citesc din nou. I-am citit încă o dată poemul, iar el m-a întrebat: Este cu putință ca un om cu știință de carte, dar lumesc să fi scris așa ceva? Da, acesta poet e mare cărturar, i-am răspuns. Să știi că aici a fost insuflare divină, mi-a spus Starețul.”

Martiriul lui Petru

„Cu alt prilej, îi povesteam cum spaniolii au întemnițat în California patrusprezece aleuți și cum iezuiții i-au silit să primească credința catolică. Dar acest aleut (n.tr. Petru) n-a voit cu nici un chip să se lepede de credința sa, spunând: Noi suntem Creștini! Iezuiții au sărit asupra lui: Nu este adevărat! Sunteți eretici și schismatici. Dacă nu primiți credința noastră vă vom supune la grele chinuri. Aleuții au fost duși apoi la celulă să stea acolo până seara; câte doi în celulă. Noaptea iezuiții au venit la ei cu făclii și cu candele aprinse. Au început iarăși a amenința pe aleuți să primească credința catolică. Suntem Creștini!, a fost răspunsul aleuților, și nu ne vom schimba credința. Iezuiții au început a-i pune la cazne – la început pe unul dintre ei, în timp ce tovarășul lui era silit să privească. I-au tăiat mai întâi degetele de la picioare, la început prima falangă, apoi cea de-a doua. Apoi i-au tăiat picioarele și mâinile; sângele îi curgea întruna. Mucenicul a îndurat totul și în toată vremea a stăruit spunând că este creștin. După multă suferință, a sângerat până a murit. Iezuiții au făgăduit că a doua zi le va veni rândul și celorlalți să fie dați la chinuri.

Dar în acea noapte, a sosit un ordin de la Monterey în care scria că aleuții trebuie eliberați fără întârziere și trimiși acolo sub escortă. De aceea, dis de dimineață toți au fost trimiși către Monterey, cu excepția martirului. Toate acestea mi-au fost relatate tocmai de către acel tovarăș de celulă care văzuse toate caznele mucenicului. Acesta a fugit mai apoi din temniță, iar eu am raportat acest incident la autoritățile supreme din St. Petersburg. Când mi-am terminat istorisirea, Părintele Gherman m-a întrebat: Și cum l-au numit pe martirul aleut? I-am spus doar că știam de numele de Petru, nu-i cunoșteam numele de familie. Starețul s-a dus dinaintea unei icoane și cu mare evlavie s-a însemnat cu semnul crucii, spunând: Noule Sfințite Martir Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”

Duhul învățăturii Părintelui Gherman

Pentru a reda duhul învățăturii Părintelui Gherman, prezentăm aici un extras dintr-o scrisoare ce a fost scrisă cu mâna sa.

„Anii pustiiți de atâtea dorințe ne despart de patria noastră cerească, iar dragostea noastră pentru aceste dorințe și pentru toate obiceiurile noastre ne cuprind ca un dezgustător veșmânt; Apostolul numește acesta omul cel dinafară (pământesc) – I Corinteni 15, 47. Noi toți cei ce pribegim în călătoria acestei vieți, să îl chemăm pe Dumnezeu în ajutor. Trebuie să ne despuiem de acest înveliș respingător și să ne îmbrăcăm cu haina noilor doriri, a unei noi iubiri pentru veacul ce va să vie. Astfel, ne va încerca fie o chemare, fie o silă față de patria noastră cerească. Și este cu putință să facem cât mai repede aceasta, e nevoie însă să urmăm pilda celor bolnavi care căutând către mult dorita lor însănătoșire, nu încetează să cerceteze felurite căi de a se vindeca pe sine. Dar nu vorbesc lămurit”.

Fără a dori nimic pentru sine, de la început când a ajuns în America Părintele a respins, din smerenie, cinstea de ieromonah și arhimandrit, hotărând să rămână pentru totdeauna monah simplu. Fără nici o urmă de teamă dinaintea celor puternici, Părintele Gherman s-a luptat din toată inima să Îl cunoască pe Dumnezeu. Cu dragoste duioasă, fără a părtini pe nimeni, a mustrat pe mulți dintre cei ce duceau o viață necumpătată, din pricina purtării lor nesăbuite și pentru că oprimau pe aleuți. Vrăjmașul s-a întrarmat împotriva Starețului și i-a adus tot felul de pricini de necaz și mâhnire. Dar Dumnezeu l-a ocrotit pe Stareț. Administratorul coloniei, Ianovski, când încă nu îl cunoscuse pe Părintele Gherman, după ce primise o plângere împotriva sa, a scris atunci autorităților din St. Petersburg cu privirea la necesitatea schimbării sale. A motivat aceasta prin faptul că, după câte se părea, Starețul îi stârnea pe aleuți împotriva administrației ruse. Dar această acuzație s-a dovedit a fi nedreaptă, iar în cele din urmă Ianovski a ajuns să se numere printre cei ce îl admirau și sprijineau pe Părintele Gherman.

Odată un inspector a venit în Insula Spruce cu administratorul Coloniei N, dimpreună cu mai mulți angajați ai companiei să caute prin chilia Părintelui Gherman. Toți aceștia se așteptau să găsească bunuri de valoare în chilia Părintelui Gherman. Dar când n-au dat de nimic însemnat, unul dintre angajați (al Companiei Americane), Ponomarkhov, a început să spargă dușumeaua cu un topor, neîndoielnic fără consimțământul superiorilor săi. Atunci Părintele Gherman i-a spus:

„Prietene, ai ridicat degeaba toporul; această armă îți va lua și viața.”

După ceva vreme a fost nevoie de mai mulți oameni la Fort Nicholas și de aceea mai mulți angajați ruși au fost trimiși acolo de la Kodiak – printre aceștia se afla și Ponomarkhov; ajuns acolo, băștinașii din Kenai i-au tăiat capul în timp ce dormea.

Ispitele Părintelui Gherman

Multe și mari nenorociri s-au abătut asupra Părintelui Gherman din lucrarea duhurilor rele. El însuși a dezvăluit acest lucru unuia dintre ucenicii săi, Gherasim. O dată când a intrat în chilia Părintelui Gherman fără a rosti obișnuita rugăciune, nu a primit răspuns din partea Părintelui Gherman la nici una dintre întrebări. A doua zi, Gherasim l-a întrebat pe Părinte motivul tăcerii sale. Părintele Gherman i-a răspuns:

„Când am venit pe această insulă și m-am sălășluit în acest schit, duhurile rele îmi veneau, chipurile, în ajutor. Se arătau în chip de om și de animal. Am avut multe de tras de pe urma lor, mi-au adus multă tulburare și ispitiri de tot felul. Și de aceea acum nu mai vorbesc cu nimeni care intră la mine fără a rosti rugăciunea”.

(Se obișnuiește un astfel de salut între credincioșii evlavioși, ca și între clerici, și anume să se spună cu voce tare o rugăciune la care să se răspundă cu Amin, să se facă închinăciuni dinaintea icoanelor din respectiva încăpere și să se rostească o rugăciune înainte de a se da binețe gazdei).

Harisme dumnezeiești

Gherman s-a dăruit cu totul în slujirea sa față de Dumnezeu; a luptat cu mare râvnă doar spre slăvirea Prea Sfântului Său Nume. Departe de casă, împresurat de o mulțime de pricini de tulburare și suferind de pe urma nenumăratelor lipsuri, Părintele Gherman a petrecut câteva zeci de ani, lucrând alesele fapte ale jertfelniciei. Astfel a fost binecuvântat cu multe harisme din partea lui Dumnezeu.

În inima insulei Spruce, la poalele unui deal, curge un pârâiaș ce se varsă în ocean. Gura acestui pârâu era totdeauna măturată de valuri, astfel că primăvara când își făceau apariția peștii, Starețul grebla nisipul de la gura pârâului pentru ca peștii să poată trece și să se poată avânta pe cursul de apă. Ucenicul său, Ignatie, spune că:

„se adunau atât de mulți încât era de ajuns ca Apa [Parintele] să îmi spună și scoteam pe dată pește din pârâu!”

Părintele Gherman hrănea păsările cu pește uscat, iar acestea se adunau în stoluri dimprejurul lui la auzul chemării sale. Sub chilia sa viețuia o hermină. Nimeni nu se mai putea apropia de ea după ce încetase a fi pui, Starețul singur însă o hrănea cu mâna sa. „Nu era aceasta o minune?”, spune ucenicul său, Ignatie.

De asemenea, l-au văzut pe Părinte hrănind urși. Dar atunci când Părintele Gherman s-a stins, toate păsările și animalele au plecat; chiar și unele din soiurile din grădină au încetat să mai dea rodchiar dacă, ține să spună Ignatie, cineva se îngrijea în mod deosebit de aceasta.

S-a întâmpla odată să fie o revărsare de ape pe Insula Spruce. Mulți dintre băștinași au venit înspăimântați la Stareț. Părintele Gherman a luat atunci o icoană a Maicii Domnului din casa în care locuiau învățăceii și a pus-o pe o laida (un banc de nisip), începând a se ruga dinaintea acesteia. După săvârșirea rugăciunii, s-a întors către cei de față și le-a spus: „Nu vă temeți, apa nu va urca mai sus de locul în care stă icoana”. Și cuvântul Starețului s-a împlinit. După aceea, le-a făgăduit că vor avea parte de același ajutor din partea icoanei și în viitor, prin mijlocirile Prea Curatei Impărătese a Cerului. A încredințat icoana ucenicei sale Sofia; în caz de alte inundații, icoana trebuia așezată tot pe o laida. Icoana se află și în ziua de astăzi pe insulă.

La cererea Starețului, Baronul F.P. Wrangel a scris o scrisoare unui mitropolit (nu este cunoscut numele acestuia) care a fost dictată de Părintele Gherman. Când scrisoarea a fost finalizată și citită, Starețul l-a felicitat pe Baron pentru că a ajuns la rangul de amiral. Baronul a rămas surprins, nu știa de acest lucru. Faptul a fost confirmat, dar după ceva vreme, chiar înainte de plecarea acestuia spre St. Petersburg.

Părintele Gherman i-a spus la un moment dat administratorului Kashevarov, pe al cărui fiu Părintele îl botezase, „Îmi pare rău pentru tine, dragul meu kum. E păcat, schimbarea ce va veni îți va aduce doar neplăceri.” După doi ani, odată cu schimbarea conducerii administrației, Kashevarov a fost trimis în lanțuri la Sitka.

Altă dată, pădurea de pe insulă a fost cuprinsă de flăcări. Starețul, dimpreună cu ucenicul său Ignatie, a croit prin lăstăriș o centură largă de aproape un metru pe care au îndreptat-o spre nord, orientându-se după mușchiul copacilor. Au înaintat apoi cu această cărăruie până la poalele dealului. Starețul i-a zis atunci: „Fii fără grijă, focul nu va trece de această linie”. A doua zi, potrivit mărturiei lui Ignatie, nu mai era nici o nădejde de scăpare (de furia focului), căci flăcările întețite de vântul puternic, ajunseseră până în locul în care Starețul croise acea potecă prin lăstăriș. Focul cuprinse tot acel lăstăriș, dar apoi se opri, lăsând neatins desișul pădurii ce urma dincolo de linie.

Starețul spunea adeseori că va veni vremea când America va avea un episcop, iar aceasta la un moment în care nimeni nici măcar nu îndrăznea să gândească la așa ceva, căci nimeni nu trăgea nădejde ca Biserica să aibă un episcop în America. Acest fapt a fost povestit de Episcopul Petru și, într-adevăr, profeția s-a împlinit în timp.

„După ce eu voi trece dincolo”, spunea Părintele Gherman, „va veni o molimă, mulți se vor stinge, iar rușii se vor uni cu aleuții.”

Și chiar așa s-a și întâmplat. Se pare că doar la jumătate de an după trecerea sa la Domnul, a fost o epidemie de vărsat de vânt (n.tr. variolă); rata mortalității în America pe timp de molimă era groaznic de ridicată. În unele sate, doar câțiva locuitori au rămas în viață. Acest fapt a determinat administrația coloniei să treacă la unirea aleuților – cele douăsprezece așezări au fost reorganizate și reduse la șapte.

„Chiar de va trece timpul, eu nu voi fi dat uitării”, le spunea Părintele Gherman ucenicilor săi. „Lăcașul meu nu va rămâne pustiu. Un călugăr ca și mine, ce va fugi de slava oamenilor, va veni și va viețui aici pe Insula Spruce, iar insula va fi în continuare locuită.”

(Această proorocie s-a împlinit pe de-a întregul. Un călugăr ca cel descris de Părintele Gherman a trăit pentru mulți ani pe Insula Spruce, numele său era Arhimandritul Gherasim, care a trecut la Domnul pe 13 octombrie 1969). Acest monah a luat asupra sa răspunderea de a îngriji Capela sub care fusese înmormântat Starețul Gherman. La scurtă vreme după întronizarea sa ca primat al Bisericii Ruse Ortodoxe în America, mitropolitul Leontie, a făcut un pelerinaj pe Insula Spruce, închinându-se și la mormântul Părintelui Gherman.

• Cititi mai departe la Pemptousia si despre:

Vindecarea minunată a lui Gherman

Prima misiune în America

Noul Valaam din Pustia Insulei Spruce

Rânduiala Părintelui Gherman

Proorociile Părintelui Gherman despre viitor

Moartea Părintelui Gherman

Sicriul cu moastele Sfantului Gherman, din Biserica de pe Insula Spruce (Man. Noul Valaam)

“Familia Ortodoxa”, nr. 12 (71)/decembrie 2014:

Sfantul Gherman din Alaska, facatorul-de-minuni

† 13 decembrie

O tamaduire de tuberculoza

M-am nascut in Kodiak si traiam acolo atunci cand s-a petrecut aceasta minune. Pe cand aveam doi sau trei ani, m-am imbolnavit foarte grav. Doctorul Silverman s-a ocupat de cazul meu si, din punct de vedere medical, sufeream de o tuberculoza a soldului (osteo-articulara). Piciorul mi se ducea catre spate, pricinuindu-mi dureri groaznice. Ce ar fi putut sa-mi faca atunci decat sa ma tina in pat, stand cat mai con­fortabil? Am fost cu totul de acord, caci eram prea bolnava si suferinda ca sa fac altcumva. Doctorii au incercat sa-mi intinda piciorul legandu-mi de el o galeata plina cu nisip, si in fiecare zi mai adaugau putin nisip, pentru a o ingreuna. Cand am putut sa merg, o faceam in carje. Cand am ajuns la sapte ani, piciorul bolnav ramasese mai mic decat celalalt si inca imi mai provoca dureri.

Pe insula Spruce se slujea la date regulate. Intr-o zi de vara a anului 1907, am mers acolo cu un mic vas de pasageri pe care il inchiriasem. Pe drum am avut dureri groaznice, care nu mai incetau. Cand am ajuns, s-au asezat corturi pe plaja in care sa mancam si sa dormim. Erau vreo treizeci sau pa­truzeci de oameni, printre care Parintele Kasevarov si can­taretii din cor. Noaptea lucrurile s-au inrautatit si nu am reusit sa dorm deloc.

Dis de dimineata, toti s-au dus la biserica construita deasupra mormantului Parintelui Gherman. La ea se ajunge pe o poteca ingusta, prin padurea deasa. Drumul m-a epuizat. Ma sprijineam in carje si plangeam de durere, abia miscandu-ma. Atunci mama m-a luat in spate, nadajduind sa mergem astfel mai repede, insa n-a fost de nici un folos, caci eram prea grea pentru ea. Nimeni nu putea sa ne ajute, caci ramasesem mult in urma.

La paraclis slujba nu incepuse inca, caci trebuia sa ma spovedesc, iar ei ne tot asteptau. Atunci cinci tineri au venit inapoi si m-au purtat pe brate pre­cum un prunc, pana la treptele bisericii. Am mers in carje pana la sicriul cu ramasitele Parintelui Gherman, aflat in mijlocul paraclisului, putin ca­tre dreapta. Ajunsa langa sicriu, eram pe punctul sa-mi intind carjele pe jos, cand mi-au scapat din maini, iar eu am cazut cu tot trupul peste sicriu, cu capul plecat, covarsita de osteneala. Am plans si m-am rugat Parintelui Gherman…

Apoi, dintr-o data, ceva mi s-a intamplat! Durerea a pierit. Am simtit ca nu mai sunt obo­sita. M-am ridicat si m-am indepartat de sicriu fara carje, mergand prin biserica pana la locul unde sedea mama, spre marea surpriza a tuturor. De la varsta de doi ani, am folosit mereu carjele ca sa merg — era pentru intaia data cand mergeam fara ele, indreptandu-ma catre mama. Intreaga bi­serica a suspinat plina de uimire, martora fiind la asa ceva. Am stat langa mama de-a lungul intregii slujbe si m-am dus sa ma impartasesc. Dupa slujba ne-am intors la corturile de pe plaja ca sa luam masa, si am mers pe acelasi drum ca si cum as fi plutit deasupra pamantului. Mama a insistat sa fo­losesc carjele, temandu-se sa nu cad. Dupa masa, toata lumea s-a dus sa culeaga fructe de padure, inclusiv eu, si am mers inapoi pe drumul spre bise­rica. Am tinut carjele cu mine, dar nu le-am intre­buintat; le luasem doar la staruinta mamei.

Bineinteles, piciorul mi-a ramas mai scurt de­cat celalalt, insa nu ma mai deranjeaza deloc.

Nu stiu de ce ar trebui sa fiu atat de sensibila in aceasta privinta, insa sunt.

Mama mea traieste inca si este gata sa dea mar­turie de adevarul acestei minuni, la fel ca toti cei­lalti care au fost atunci de fata in biserica, daca mai sunt in viata.

D-na Alice Kruger (Alexandra Cicineva) Seattle, Washington

16 septembrie 1961

Tamaduirea unui umar ranit

Vassili Skvortov a cazut printr-un tambuchi des­chis de pe un vas de pescuit, in Kodiak, si si-a ranit grav umarul pe ciment. A suferit de dureri timp de cateva zile dupa ce s-a intors acasa, in satul Ouzinkie. In acea perioada nu era nici un doctor in Kodiak, iar oamenii se tratau cu leacuri facute in casa. Cei mai credinciosi, insa, se indrep­tau in rugaciune catre Dumnezeu, catre Maica Domnului si catre sfinti. Asa ca Vassili Skvortov s-a urcat intr-o barca si a pornit catre mormantul Staretului Gherman.

In zilele acelea, nu se putea ajunge sub biserica (la mormantul Staretului), si totul era inchis; doar in partea de rasarit a paraclisului fusesera taiate niste gauri, iar oamenii puteau intinde mana ca sa ia putin pamant. Asemenea a facut si Vassili: si-a varat mana prin deschizatura, a apucat putin pa­mant in palma si, dezgolindu-si umarul si mana, a zis:

„Ei, bine, bunule Batran, am venit la tine, ajuta-ma!”;

apoi a frecat zona afectata cu pamant din mormantul Parintelui Gherman. Şi durerea a pierit de indata, iar el s-a intors acasa teafar. (Fiind un bun tamplar, a construit mai apoi, in acel loc, spre pomenirea acestei intamplari, un policandru pentru biserica ca multumire adusa Parintelui Gherman, si a dat tuturor marturie de aceasta mi­nune a tamaduirii).

Arhimandritul Gherasim Schmaltz

Tamaduirea unei migrene

O femeie creola, Alexandra Haralampievna Wotch (inainte de casatorie Ilarionova), suferea de insuficienta respiratorie si dureri de cap. Batrana aceasta mi-a istorisit cele ce urmeaza:

„Mama obisnuia sa ne spuna cum, atunci cand Parintele Gherman a venit in Kodiak, toata lumea se zorea sa il intampine, si pretutindenea auzeai:

«A venit Apa, a venit Apa^[1]»”.

Lucrurile acestea se petreceau chiar din ultimii ani ai vietii sale.

Vreme de multi ani, ea a suferit de migrene ingrozitoare. Cand vapoarele guvernamentale au sosit in Kodiak, avand doctori la bord, s-a dus sa-i consulte. A luat tot felul de medicamente, insa nici unul nu a ajutat-o. Şi atunci, in cele din urma, s-a hotarat sa faca un pelerinaj la mormantul Parintelui Gherman. A ajuns acolo fara probleme, fara sa fie deranjata de insuficienta ei respirato­rie (singura cale de acces este pe mare, de obicei involburata). Dupa ce s-a rugat la mormantul Parintelui Gherman, a baut cat a poftit din izvorul sau, a luat niste pamant de pe mormantul sau si s-a intors acasa, in Kodiak. Nu a mai suferit niciodata de insuficienta respiratorie si dureri de cap.

A murit in Afognak, iar eu am spovedit-o si impartasit-o pentru ultima oara.

Arhimandritul Gherasim Schmaltz

31 octombrie/13 noiembrie 1962

Pazirea minunata a lucrurilor Cuviosului Gherman

In seara zilei de 17 iunie 1943 a avut loc un in­cendiu groaznic, care a ars din temelii vechea biserica a orasului Kodiak, impreuna cu nepre­tuitele ei comori. Iata cum descrie acest eveni­ment Protoiereul Dimitrie A. Hotovitki:

„Sa zica cine vrea ca cele ce urmeaza au fost numai o intamplare, o coincidenta; a fost insa o minune dumnezeiasca. Şi intreaga noastra biserica alaskana si americana trebuie sa afle despre ea.

In biserica din Kodiak, se gaseau in strana din dreapta cateva lucruri: klokuk-ul^[2] monahal [camilafca], crucea si lanturile Staretului Gherman. Toate se gaseau intr-o racla simpla de sticla. A iz­bucnit incendiul, si toate au ars. S-au topit luma­narile, s-au topit clopotele, au ars zidurile, insa klobuk-ul a ramas intreg, abia atins de foc. Şi lanturile au scapat din foc, desi erau in parte prinse cu piele — totul a ramas neatins.

Atunci cand citetul mi-a adus toate acestea in­fasurate in harde, si cand m-am uitat la ele impre­una cu matuska^[3] mea — cu adevarat, ne-am cutre­murat, neputand inca uita aceasta. M-am inchinat cu semnul crucii si am sarutat lucrurile, apoi i-am dat citetului instructiuni stricte sa le pastreze si sa nu le dea nimanui, si mai bine sa le duca la mor­mantul Staretului Gherman: erau lucrurile sale, si s-au pazit nestricate cu rugaciunile sale. Parintele Sinesie King a spus:

«Vezi, parinte, cum s-au im­plinit toate! Cuviosul Gherman zicea ca atunci cand va veni vremea ca oamenii sa uite de Biserica si de credinta, se va petrece o minune si un om de rugaciune va aparea la mormantul sau. Vezi cum s-a implinit?»“.

O tamaduire de cataracta

La 16 martie 1952, doi locuitori ai satului Afognak (situat pe insula cu acelasi nume, la distanta de 55 de kilometri pe mare de Kodiak), Serghei Şirotin, de cincizeci si sase de ani, si sotia sa Maria, de cincizeci si trei, mi-au povestit cele cu urmeaza.

In 1947, fiica lor Zina mergea la scoala langa Sitka. La inceputul anului, s-a imbolnavit la ochi; a fost nevoita sa renunte la toate activita­tile ei si s-a internat intr-un spital. Spre vara, a inceput sa se simta mai bine, si, fiindca doctorii i-au interzis cu desavarsire sa citeasca, a fost silita sa stea numai in casa. Insa, de indata ce a ajuns acasa, boala de la ochi a izbucnit din nou. Mai intai, a aparut o mica pata pe ochiul drept, care curand a inceput sa creasca, cauzand durere. Au mers la un doctor din Kodiak, care a stabilit ca era vorba de o cataracta maligna si ca pacienta era in primejdie sa-si piarda vederea la ochiul drept. Medicamentul prescris de doctor nu i-a usurat defel durerea, iar pacienta isi petrecea practic tot timpul intr-o camera semi-intunecata. Fata a cazut in deznadejde si se socotea osandita…

Parintii Zinaidei, Serghei si Maria, si-au adus aminte de testamentul propriilor lor parinti: sa apeleze in vreme de necaz la ajutorul Cuviosului Gherman. Şi astfel, de praznicul Adormirii Preasfintei Nascatoare-de-Dumnezeu, s-au dus sa-l cinsteasca pe Cuvios si, urmand obiceiul tu­turor pelerinilor, au adus cu ei apa de la izvorul Parintelui Gherman. „Daca crezi”, i-a spus Maria fiicei ei, „Parintele Gherman te va ajuta”. Dupa aceste cuvinte, a inmuiat o batista in apa pe care o adusesera si i-a sters cu ea ochii fetei bolnave. Cea dintai atingere i-a pricinuit mari dureri, dar apoi durerea a incetat dintr-o data; dupa o luna de spalare a ochilor cu apa din izvor, cataracta a disparut cu desavarsire si i-a revenit vederea. De anul tre­cut, Zinaida Şirotina poarta ochelari, insa la ochiul care fusese odata bolnav are doar o sticla obisnuita; doar la celalalt ochi a fost nevoie de lentila.

Deoarece toti cei ce au luat parte la intamplarile acestea locuiesc aici si sunt sanatosi, m-am adresat doctorului pentru o explicatie, iar el mi-a spus, cu­vant cu cuvant, urmatoarele:

„Ştiti, Parinte, ca in lume se petrec minuni: m-am convins de aceasta de mai multe ori in practica mea de chirurg. Asa ca cazul Zinaidei Şirotina a fost limpede o minune”.

Marturia doctorului a trezit in mine un simtamant de evlavie fierbinte pentru Cuviosul Gherman, si am hotarat sa impartasesc acestea tuturor ortodoc­silor, ca sa poata aduce multumire Domnului, fa­catorul nostru de bine.

Protoiereul Alexandru Popov

Kodiak, Alaska, 1952

O tamaduire minunata cu pamant de la mormantul Sfantului

In ziua de 16 august dupa noul calendar, in casa lui Alexander si Maria Baumann se aflau oas­peti, iar fiica lor de doisprezece ani, Elizabeth (Liza), se imbolnavise in cel mai nepotrivit mo­ment. La ceasul cinci dupa amiaza, ea incepu sa aiba dureri de stomac, care cresteau de la o ora la alta. Sarmana mama era impartita intre oas­peti si fiica cea bolnava. Nici un medicament nu ajuta. In cele din urma, la opt seara, Liza spuse printre lacrimi ca nu mai poate indura durerea — si, de obicei, era un copil rabdator. La o asemenea ora, Duminica, este greu sa gasesti un doctor, si in plus mai erau si oaspetii…

Mama si-a adus aminte ca are pamant de la mormantul Sfantului Gherman, ce-i fusese trimis de o prietena, si datorita canonizarii, pamantul statea pe o masa din apropiere. S-a rugat fierbinte Sfantului Gherman, spunandu-i Lizei:

„Roaga-te cu tarie Sfantului Gherman si pune plicul cu pamant pe locul care te doare”.

Fetita a reusit cu greu sa aseze plicul cu pamant pe locul cu pricina si s-a intins in pat, la locul ei, apoi a adormit intr-o clipa! Pe la ora 2:30 dimineata, durerile au reaparut si au inceput sa sporeasca din nou. Tatal nu era acasa, si ele n-au vrut sa faca nimic in lipsa lui. In timp ce-l asteptau, iarasi fetita n-a mai putut suporta durerea, iar mama disperata s-a indreptat din nou spre ajutorul Sfantului Gherman. De data aceasta, a turnat doi sau trei stropi de pamant in aghiasma, dupa exemplul sotiei lui Naumov si, rugandu-se fierbinte, i-a dat Lizei sa bea. In circa zece minute, durerea a trecut cu desavarsire, iar fetita s-a simtit bine.

Ziua urmatoare, au chemat un doctor, mai mult pentru a afla ce fel de dureri fusesera acestea. El a diagnosticat o criza de apendicita, insa i-a in­credintat ca apendicele nu mai era in nici un fel de primejdie si puteau sta linistiti.

M. Hoerschelmann, 1970

Din „Sfantul Gherman, Apostol in Alaska”

(Ed. Egumenita, 2005)

Traducere de Radu Hagiu