Sfantul episcop Luca in fata unui “colosal val al diavolului”: MILOSTIVIRE JERTFELNICA si DISPOZITIE MUCENICEASCA in vremea demolarii bisericilor: “Principalul în viaţă este să faci întotdeauna bine oamenilor. Dacă nu poţi să faci pentru oameni un bine mare, străduieşte-te să faci măcar unul mic”

11-06-2016 Sublinieri

ikona_luki_krymskogo2

Vedeti si:

***

sf-luca-al-crimeei11

Sfantul Luca al Crimeei, Am iubit patimirea:

Înaintea celui de-al doilea exil

Se apropia sfârşitul exilului meu din Turuhansk. De la gura Eniseiului veneau unul după altul vapoarele ce aduceau pe numeroşii mei tovarăşi de exil, care primiseră o dată cu mine acelaşi termen. Termenul nostru se încheiase, şi ultimele vapoare trebuiau să ne ducă în Krasnoiarsk. Câte unul şi în grupuri veneau vapoarele zi de zi, iar eu nu eram chemat la GPU pentru primirea documentelor.

Odată, într-o seară de la sfârşitul lui august, a venit ultimul vapor, ce trebuia să plece a doua zi dimineaţa. N-am fost chemat şi mă tulburasem, neştiind că exista ordin să fiu reţinut încă un an.

In dimineaţa zilei de 20 august, citeam ca de obicei Utrenia, iar din cazanul vaporului ieşeau aburi. Primul răsunet prelung al sirenei de pe vapor… Citesc a patra catismă din Psaltire… Ultimele cuvinte ale psalmului 31 mă izbesc ca trăsnetul… Le primesc cu toată fiinţa mea ca pe glasul lui Dumnezeu către mine. Acolo spune:

„Inţelepţi-te-voi şi te voi îndrepta în calea aceasta în care vei merge; aţinti-voi spre tine ochii Mei. Nu fi ca un cal şi ca un catâr, la care nu este pricepere; cu zăbală şi cu frâu fălcile lor vei strânge, [ca sa] nu se apropie de Tine” (Psalmi 31,9-10).

Şi, dintr-o dată, vine o linişte adâncă în sufletul meu tulburat… Sirena răsună pentru a treia oară şi vaporul se depărtează încet de chei. îl urmăresc cu un zâmbet lin şi bucuros până ce dispare din ochii mei.

Mergi, mergi, nu-mi faci trebuinţă… Domnul mi-a pregătit o altă cale – nu calea într-o barjă murdară pe care o tragi tu, ci luminoasa cale arhierească!”.

După trei luni (noiembrie), iar nu după un an, Domnul a poruncit să mi se dea drumul, trimiţându-mi un mic ulcer varicos al gambei, însoţit de o inflamaţie violentă a tegumentelor din jur. Au fost nevoiţi să mă trimită la Krasnoiarsk.

Eniseiul îngheţase într-o haotică îngrămădire de gheţuri enorme. Drumul cu sania pe el trebuia să devină sigur doar la mijlocul lui ianuarie. Doar unul dintre exilaţi, eserul Ciudinov, mai fusese reţinut când plecaseră ultimele vapoare şi a fost nevoit să plece împreună cu mine. La acesta veniseră soţia şi fiica de zece ani, care a murit pe neaşteptate în Turuhansk.

In ultima vreme, băgasem de seamă că Ciudinov vine mereu la biserică, ascultându-mi cu luare-aminte predicile. Pe Enisei, călătorii erau duşi doar cu nartele (un fel de sănii înguste), dar pentru mine ţăranii au făcut o sanie mare şi acoperită. A venit mult aşteptata zi a plecării… Am trecut pe lângă biserica mănăstirii, ce se afla la ieşirea din Turuhansk, unde predicasem mult şi uneori chiar slujisem. În biserică m-au întâmpinat preotul cu crucea şi o mare mulţime de popor.

Preotul mi-a povestit o întâmplare neobişnuită. După încheierea Liturghiei din ziua plecării mele, stinsese împreună cu epitropul toate lumânările, însă când a intrat în biserică pregătindu-se să mă petreacă s-a aprins deodată o lumânare din policandru, a strălucit o clipă şi apoi s-a stins.

Aşa m-a petrecut iubita mea biserică, în care se aflau moaştele sfântului mucenic Vasile de Mangasia.

Calea anevoioasă pe Enisei a fost acea luminoasă cale arhierească pe care, la plecarea ultimului vapor, mi-o prevestise însuşi Dumnezeu prin cuvintele psalmului 31:

Înţelepţi-te-voi şi te voi îndrepta în calea aceasta în care vei merge; aţinti-voi spre tine ochii Mei. „Voi privi cum mergi pe această cale, iar tu nu te năpusti spre vapor ca un cal sau ca un catâr fără minte, care trebuie cârmuit cu frâie şi zăbală”.

Calea mea pe Enisei a fost cu adevărat cale arhierească, fiindcă la toate popasurile unde erau biserici, unele chiar deschise, eram întâmpinat cu sunet de clopote, slujeam te-deumuri (slujbă de Te Deum) şi predicam. In locurile acelea nu se mai văzuse arhiereu din cele mai îndepărtate vremuri.

[…]

In ziua următoare, eu şi Ciudinov eram obligaţi să ne prezentăm la GPU, aşa că am mers acolo şi aşteptam pe un coridor de la etajul întâi să fim chemaţi. Am fost chemat primul, la etajul doi. Un cekist tânăr a început respectuos interogatoriul, însă după scurt timp a intrat adjunctul şefului GPU, a întrerupt interogatoriul şi l-a încredinţat altui lucrător. Acesta a scos foaia de anchetă şi a început să mă întrebe despre nesupusele şi îndrăzneţele mele încontrări cu împuternicitul GPU din Turuhansk. Am răspuns în aşa fel că nu mă scuzam, ci îi învinovăţeam eu pe împuternicit şi pe preşedintele comitetuluiexecutiv raional. Cekistul ce consemna în scris răspunsurile mele s-a tulburat şi era într-o vădită încurcătură.

A intrat iarăşi adjunctul şefului GPU, a citit peste umărul cekistului ce mă interoga însemnările acestuia, după care le-a aruncat în sertarul mesei. Spre uluirea mea, şi-a schimbat brusc tonul dur de dinainte şi, arătând pe fereastră spre catedrala „Bisericii Vii”, mi-a zis: „Iată, pe aceştia îi dispreţuim, iar pe cei ca dumneavoastră îi respectăm mult”. M-a întrebat unde am de gând să merg, lucru ce m-a mirat. „Cum, pot oare să merg unde vreau?”. „Da, bineînţeles”. „Chiar şi în Taşkent?”. „Bineînţeles, şi în Taşkent. Numai că vă rog: plecaţi cât mai repede”. „Dar mâine este marele praznic al Naşterii lui Hristos şi trebuie neapărat să fiu la biserică”. Cekistul însă a acceptat aceasta cu mare greutate, rugându-mă ca totuşi să plec imediat după Liturghie. „Veţi primi bilet de tren şi veţi fi dus la gară. Vă rog, vă rog, o să vă ducem noi”. Împreună cu cekistul ce mă interogase, m-a condus foarte respectuos jos, în curtea aceea de pomină pentru mine din care o uşă dădea în beciul mare plin de excremente în care eu şi tovarăşii mei de drum fusesem ţinuţi până la plecarea în Eniseisk, iar altă uşă dădea într-un alt beci unde avusese loc împuşcarea cazacilor.

In acea curte, adjunctul GPU m-a pus cu o politeţe căutată într-un automobil, ordonându-i cekistului să mă conducă la locuinţa unde trăsesem.

Ştiam din experienţă ce periculos este să crezi în spusele cekiştilor şi aşteptam cu grijă să văd încotro va întoarce automobilul acolo unde drumul o ia la stânga spre puşcărie, iar la dreapta spre catedrala ortodoxă. Odată ajunşi, cekistul a sunat la uşă, iar după ce gazda a ieşit, i-a spus acesteia să nu îşi facă griji cu privire la viza mea de flotant. Salutându-mă cu respect, a plecat, apoi am trecut strada îndreptându-mă spre catedrală, unde locuia Prea Sfinţitul Amfilohie.

Chiar de la începutul discuţiei, a intrat monahul Meletie spunând că a venit, gâfâind, în fugă, un oarecare domn şi cere îngăduinţa de a mă vedea. După cum am ghicit îndată, era vorba de Ciudinov, care fugise îngrijorat în urma automobilului în care eram dus, aşteptând la fel de înfrigurat ca mine să vadă în ce parte va întoarce maşina – la dreapta, spre catedrală, ori la stânga, spre puşcărie.

După ce Prea Sfinţitul Amfilohie a dat permisiunea, în cameră a intrat în fugă Ciudinov, din cale-afară de emoţionat, şi s-a aruncat în genunchi la picioarele mele, tânguindu-se. După ce a primit binecuvântare de la mine şi de la episcopul Amfilohie, ne-a rugat pe amândoi să ne rugăm pentru odihna sufletului fiicei sale de zece ani, care murise pe neaşteptate în Turkestan.

După privegherea şi Liturghia de Crăciun, pe care le-am slujit împreună cu episcopul Amfilohie al Krasnoiarskului, cei de la GPU mi-au dat o trăsurică trasă de cai şi am plecat la gară cu Ciudinov. La jumătatea drumului ne-a oprit pe neaşteptate un tânăr miliţian şi a sărit pe treapta trăsurii, începând să mă îmbrăţişeze şi să mă sărute. Era acelaşi miliţian ce mă dusese din Turuhansk în cătunul Plahino, la 230 verste nord de Cercul Polar.

La gară mă aştepta deja o mulţime de oameni care veniseră să mă petreacă. In Taşkent m-am întors prin oraşul Cerkassk din regiunea Kiev, unde locuiau părinţii mei şi Vladimir, fratele meu mai mare. Din Krasnoiarsk am ajuns, cu bine s-ar putea spune, până la Cerkassk.

Călătoream împreună cu Ciudinov, şi la Omsk trebuia să telegrafiez în Cerkassk. Oprirea era scurtă, iar telegraful la etaj, şi nu am reuşit să dau fuga jos înainte ca trenul să pornească. In urma unei telegrame date de mine, Ciudinov mi-a lăsat lucrurile în staţia următoare, unde le-am şi primit – însă cu bunul meu tovarăş de drum, care mergea în regiunea Arhanghelsk, nu m-am mai întâlnit.

Mişcătoare a fost întâlnirea bătrânilor mei părinţi cu fiul lor, profesor de chirurgie devenit episcop. Au sărutat cu dragoste mâna fiului lor, au ascultat cu lacrimi panihida (slujba parastasului) pe care am slujit-o pe mormântul răposatei mele surori, Olga.

In fine, din Cerkassk m-am întors în Taşkent – asta s-a întâmplat la sfârşitul lui ianuarie 1926. în Taşkent am rămas în locuinţa unde trăia Sofia Beleţkaia cu copiii mei, pe care îi crescuse, îi educase şi îi ţinuse în şcoli pe timpul exilului meu.

Cei dintâi care au venit la mine să mă felicite au fost patru membri principali ai comunităţii baptiste. Aceştia erau în mod evident jenaţi, în timp ce pentru mine era de neînţeles scopul vizitei lor. Mai târziu am aflat că primiseră de la Şilov, presbiterul comunităţii lor leningrădene, o telegramă în care acesta le recomanda să mă salute ca pe un nou frate al baptiştilor. Fireşte, am fost nevoit să îi dezamăgesc în această privinţă printr-un oarecare Nalivaiko, fost enoriaş plin de râvnă al catedralei şi trecut mai apoi în
comunitatea baptistă.

Pe atunci, catedrala era deja demolată, iar în biserica cu hramul Cuviosului Serghie de Radonej a slujit de câteva ori un episcop exilat, trecut în „Biserica Vie” cât fusesem eu exilat.

Protoiereul Mihail Andreev, care împărţise cu mine greutăţile exilului în ţinutul Eniseiului, apoi în Boguceanî, şi care se înapoiase nu cu mult înaintea mea, pretindea să sfinţesc biserica Sfântului Serghie după episcopul trecut în schismă. Am refuzat să îndeplinesc pretenţia lui, fapt care a slujit drept început al unei grele amărăciuni. Protoiereul Andreev a ieşit din supunerea faţă de mine şi a început să slujească la el acasă pentru un grup mic de partizani ai săi.

El i-a scris de mai multe ori despre mine locţiitorului patriarhal, mitropolitul Serghie şi a reuşit să îl monteze împotriva mea pe locţiitor, de la care am primit, în luna septembrie a aceluiaşi an, trei hotărâri care s-au succedat rapid despre transferul meu de la catedra eparhială a Taşkentului în oraşul Râlsk din regiunea Kursk ca vicar, apoi în oraşul Eleţ ca vicar al episcopului de Orlov şi, în fine, ca episcop titular în Ijevsk.

Voiam să mă supun fără cârtire acestor mutări, însă Arsenie, mitropolitul Novgorodului, care trăia pe atunci în Taşkent ca exilat şi era în mare prietenie cu mine şi copiii mei, m-a sfătuit stăruitor să nu plec nicăieri, ci să dau cerere pentru a fi scos la pensie.

Mi s-a părut că trebuie să urmez sfatul venerabilului ierarh, care fusese unul dintre cei trei candidaţi la scaunul patriarhal în Sinodul din 1917. Aşa am şi făcut, şi am fost scos la pensie în anul 1927. Acesta a fost începutul unei căi păcătoase şi al pedepselor dumnezeieşti pentru urmarea ei. La catedra Taşkentului m-a înlocuit mitropolitul Nicandru, care făcea parte tot dintre exilaţii din Taşkent.

Ocupându-mă doar cu primirea bolnavilor la mine acasă, fireşte că nu am încetat să mă rog în biserica Sfântului Serghie la toate slujbele, stând în altar împreună cu mitropolitul Arsenie.

[Vlădica Luca locuia nu departe de biserica Sfântul Serghie. In ziua fixată pentru înscrierea bolnavilor, oamenii se adunau sub ferestre dinainte de a răsări soarele. La cinci dimineaţa începea înscrierea şi după un ceas şi jumătate-două, pe lista pentru luna următoare se adunau peste patru sute de nume.

K.F. Pankratieva, pensionară din Taşkent, îşi aminteşte următoarea întâmplare. Când avea şaisprezece ani, la dispensar i s-a spus că suferă de tuberculoză pulmonară, fapt în urma căruia ea s-a umplut de tulburare. Oameni buni au sfatuit-o să se adreseze episcopului-profesor. Fata a şovăit multă vreme să se înscrie pentru consult la celebrul chirurg. Educată într-o familie de necredincioşi, ea nu purta cruce la gât. Până la urmă s-a înscris la consult, dar rândul ei a venit abia după o lună. Plin de bunăvoinţă, doctorul a examinat-o şi a ascultat-o cu multă atenţie pe pacientă. I-a spus că plămânii sunt într- adevăr slabi, dar că până la tuberculoză mai are mult. I-a recomandat o dietă strictă, sfatuind-o să meargă într-un loc unde se face cumâs (băutură fermentată obţinută din lapte de iapă) pentru a se trata cu cumâs. A întrebat-o: „Dar mijloace aveţi pentru călătorie?”. Tânăra auzise, nu o dată, că Vlădica Luca nu numai că tratează, ci şi ajută material bolnavii nevoiaşi. S-a grăbit să spună că are bani pentru tratament şi drum, iar Vlădica a lăsat-o să plece, dându-i mai înainte binecuvântare pentru drum.

Odată, Vlădica Luca a văzut pe treptele spitalului orăşenesc o adolescentă şi un băieţel. Sensibil la necazurile străine, a bănuit îndată o nenorocire şi s-a apropiat de copii. S-a dovedit că tatăl lor murise, iar singurul om din oraş care le era apropiat – mama lor – era în spital, evident pentru multă vreme. Luca i-a dus pe copii la el acasă şi a angajat o femeie care să aibă grijă de ei până ce avea să li se însănătoşească mama.

Fata (o chema Şura Kojuşko), care avea avea pe atunci cincisprezece-şaisprezece ani, a început să îl ajute pe Vlădica Luca la consultaţii. Ea şi-a însuşit repede bazele medicinii şi, după un an, fără să fi făcut nici o şcoală de specialitate, a devenit o bună asistentă medicală. Vlădica Luca o trimitea mereu pe Şura în oraş să caute bolnavi aflaţi în nevoie de ajutor şi susţinere materială. Una dintre orfanele descoperite de ea a fost Raia Purtova.

Această fată venise în Taşkent îndată după terminarea gimnaziului în nădejdea de a-şi continua studiile. Din păcate, ea s-a îmbolnăvit de pneumonie. Zăcea într-o casă străină, iar să o trateze şi să o îngrijească nu avea cine. Raia era epuizată. In acele vremuri, când încă nu existau antibiotice, ar fi putut foarte uşor să moară. La rugămintea episcopului Luca, fata a început să primească mâncare bună într-o familie de credincioşi. Raia s-a întărit, s-a pus pe picioare. A mers de câteva ori ca pacientă la doctorul care o salvase, apoi s-a împrietenit cu Şura Kojuşko şi a devenit de-a casei. Trimisă de Vlădica, ea îi căuta cu bucurie pe cei la fel ca ea – săraci chinuiţi de boală vreme îndelungată. Pe cei descoperiţi de ea şi Şura, Vlădica îi vizita apoi în persoană, îi ajuta cu bani. Casa de pe strada Ucitelskaia a devenit pentru mult timp cel mai drag loc al Raiei.

După ce îşi terminau treburile, fetele veneau în cabinetul plin cu rafturi de cărţi Vlădicăi Luca. Episcopul şedea în fotoliu, fetele pe taburete în jurul lui. Stăteau de vorbă despre feluritele întâmplări ale vieţii, despre cărţile citite. Raia îşi amintea cuvintele pe care le rostise odată Vlădica Luca: „Principalul în viaţă este să faci întotdeauna bine oamenilor. Dacă nu poţi să faci pentru oameni un bine mare, străduieşte-te să faci măcar unul mic”.

„Orice discuţie cu el lua parcă de la sine o asemenea întorsătură încât am început să înţelegem valoarea omului, importanţa vieţii duhovniceşti”, îşi amintea mai apoi Raisa Petrovna. „Pentru ce vii la mine?” – a întrebat-o Vlădica pe Raia. „Se vede că vii la mine după mângâiere. In viaţa ta a fost, se pare, puţină mângâiere…”

Uzbecii care trăiau în Taşkent îl cinsteau foarte mult pe episcopul-medic. O mulţime de bolnavi uzbeci veneau în casa de pe Ucitelskaia. Traducător era Şura, care vorbea fluent uzbeca. Toţi îl cinsteau pe Vlădica Luca, luându-l şi ca judecător în conflictele dintre ei.

După Liturghie, pe episcopul Luca îl petrecea de obicei o mulţime mare de oameni. Dragostea lor faţă de Vlădica se revărsa mai ales în ziua lui de nume, 31 octombrie. In biserică se săvârşea o slujbă sărbătorească. Mulţimile de credincioşi nici nu încăpeau sub bolţile bisericii Sfântului Serghie, umpleau curtea bisericii şi chiar o parte din strada Puşkin. De la casa episcopului înspre biserică, strada era acoperită pe întinderea a două blocuri cu flori târzii de toamnă. Iar în curtea casei unde trăia familia Voino- Iaseneţki, de la cerdac până la poartă, stăteau crizanteme albe în ghivece].

In primăvara anului 1930, s-a aflat că şi biserica Sfântului Serghie este menită demolării. Nu am putut îndura acest gând şi, când s-a apropiat sorocul şi fusese deja fixată data pentru închiderea bisericii, am luat hotărârea nestrămutată de a sluji în acea zi ultima Liturghie, după care, atunci când aveau să se arate vrăjmaşii lui Dumnezeu, să zăvorăsc uşile bisericii, să îngrămădesc în mijlocul bisericii toate icoanele pe lemn mai mari, să le stropesc cu benzină, să mă sui pe ele în mantia arhierească, să aprind benzina cu chibritul şi să ard pe rug… Nu puteam să rabd demolarea bisericii… Să rămân în viaţă trecând prin grozăviile pângăririi şi dărâmării bisericilor lui Dumnezeu, era pentru mine un lucru absolut insuportabil. Gândeam că, în urma jertfei mele, vrăjmaşii lui Dumnezeu – vrăjmaşii religiei – se vor speria şi se vor potoli, oprind distrugerea bisericilor, care se revărsa peste toată faţa pământului rusesc ca un colosal val al diavolului.

Totuşi, a plăcut lui Dumnezeu ca eu să nu pier chiar la începutul slujirii mele arhiereşti şi, prin voinţa Lui, închiderea bisericii Sfântului Serghie a fost amânată din oarecare pricină pentru o scurtă vreme. Iar eu am fost arestat chiar în ziua cu pricina.

Pe 23 aprilie 1930 am fost pentru ultima dată la Liturghie în biserica Sfântului Serghie şi, în timp ce se citea Evanghelia, m-am întărit deodată cu deplină încredinţare în gândul că voi fi arestat în seara acelei zile. Aşa s-a şi întâmplat, iar biserica a fost demolată când eu eram în închisoare.

In vestita sa omilie pascală, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu nu numai „faptele le primeşte”, ci şi „gândul îl ţine în seamă“. Pentru hotărârea mea de a primi moarte mucenicească, să-mi ierte Domnul Dumnezeu mulţimea păcatelor mele!

(Din: Sf. Luca al Crimeei, Am iubit patimirea, Editura Sophia)

sf_luca33_2

Cititi si:


Categorii

Sfantul Luca al Crimeei, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)

, , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “Sfantul episcop Luca in fata unui “colosal val al diavolului”: MILOSTIVIRE JERTFELNICA si DISPOZITIE MUCENICEASCA in vremea demolarii bisericilor: “Principalul în viaţă este să faci întotdeauna bine oamenilor. Dacă nu poţi să faci pentru oameni un bine mare, străduieşte-te să faci măcar unul mic”

  1. Pingback: “AM IUBIT PĂTIMIREA, fiindcă minunat curăţeşte sufletul”. BINECUVANTAREA NEDREPTATII si PRIGOANA IZBAVITOARE. Suferinta muceniceasca si slujirea jertfelnica din inchisorile bolsevice, din exilul siberian si de la inceputul razboiului a SF
  2. Pingback: “AM IUBIT PĂTIMIREA, fiindcă minunat curăţeşte sufletul”. BINECUVANTAREA NEDREPTATII si PRIGOANA IZBAVITOARE. Suferinta muceniceasca si slujirea jertfelnica din inchisorile bolsevice, din exilul siberian si de la inceputul razboiului ale
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate