“AM IUBIT PĂTIMIREA, fiindcă minunat curăţeşte sufletul”. BINECUVANTAREA NEDREPTATII si PRIGOANA IZBAVITOARE. Suferinta muceniceasca si slujirea jertfelnica din inchisorile bolsevice, din exilul siberian si de la inceputul razboiului ale SFANTULUI EPISCOP LUCA AL CRIMEEI: “Vlădica răbda totul cu adâncă încredinţare în voia lui Dumnezeu”

13-06-2016 Sublinieri

Sf-Luca-Crimeii_w1432_h2000_q100

“Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul” (Sfântul Luca al Crimeii)

Mucenicia exterioară ne curăţă de patimi, iar cea interioară le pârjoleşte. Mucenicia exterioară ne „scapă” de cea interioară.

Secularizarea, ca o furtună furioasă, aproape a măturat naţia noastră. Epoca noastră comodă şi confortabilă dansează în ritmurile ei. Ne-am agăţat ca stridiile de bunurile pământeşti. Am iubit puterea lumească, nu puterea binecuvântării. Ilegalitatea a devenit regulă în vremea noastră. Prăbuşirea se află la uşă.

Dumnezeul meu, doar mucenicia ne va izbăvi, prigonirea. Hristos mai întâi a trăit patruzeci de zile în pustie, ispitit de diavol, iar apoi vreme de trei ani a hrănit cu harul său Iudeea. Noi, care slujim mereu în lume, cât timp trebuie oare să trăim în pustie? Dacă sufletul nostru nu se va pustii de patimi şi vom lăsa în noi focurile lor să ardă mocnit, atunci, împlinind lucrarea noastră în lume, în jungla societăţii, flăcările lor vor deveni incendii care ne vor arde.

Nu există alt drum. Toţi vrem să oferim ceva lumii, dar trebuie ca mai întâi să preceadă trăirea în pustie şi prigoana. Sfântul Grigorie Teologul scrie:Decât să ne prigonească patimile, mai bine să ne prigonească oamenii“. Şi cine poate spune că nu este stăpânit de patimi? Trufia şi mândria sunt doar două dintre ele. Cine s-a mântuit şi n-a cunoscut pustia în viaţa lui? Exilările, prigoanele, calomniile, bolile, asceza, mutările dintr-un loc în altul, sunt stări „ale pustiei” pe care le-au trăit fără excepţie toţi Sfinţii Bisericii. Apostolul Pavel ne cheamă să-l urmăm. Prigonit de iudei şi de neamuri, a cutreierat lumea fiind defăimat şi calomniat. Pentru toţi alerga, tuturor le era rob, cu toţi se lupta, se îndurera pentru toate bisericile, se lupta cu bolile, cu stihiile naturii, îi compătimea pe toţi, îl mărturisea pe Hristos pretutindeni şi, în cele din urmă, s-a jertfit chiar el pentru Hristos.

Nu avea nimic al său, dar puterea binecuvântării lui Hristos, pe care o purta, le transforma pe toate. Noi uităm de puterea binecuvântării care vine în cei smeriţi şi nedreptăţiţi şi preferăm puterea lumească, care-i atrage pe cei din lume.

Puterea lumească vine şi pleacă. „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit”, cântăm  într-un  tropar. Binecuvântarea rămâne şi oferă „izbânzi” atemporale omului binecuvântat.

5-03-2008

(din: Arhimandrit Arsenie Kotsopoulos, Lucrari minunate ale harului – eroi contemporani ai duhului, Editura Egumenita, 2013)

***

257

Sfantul Luca al Crimeei, Am iubit patimirea:

Al treilea arest

După un an, în 1937, a început o perioadă cumplită pentru Sfânta Biserică – perioada stăpânirii lui Ejov ca şef al GPU-ului de la Moscova. A început reprimarea în masă a clerului şi a tuturor celor suspectaţi de duşmănie împotriva puterii sovietice. Bineînţeles, am fost arestat şi eu.

[In ajunul arestării, la Vlădica Luca s-a făcut percheziţie. Aceasta a avut loc, ca de obicei, noaptea. Au venit câţiva oameni în civil, un miliţian, portarul. Au luat icoanele, şi-au băgat nasul în sertarele mesei şi în dulapuri. Un tânăr cekist a spintecat cutia cu scrisorile răposatei Anna Lanskaia. Vlădica Luca şedea într-un colţ fără să rostească o vorbă. In mijlocul odăii zburau la grămadă cărţile, hainele, manuscrisele medicale. Tânărul cekist a cerut permisiunea să fumeze. Episcopul a răspuns: „Vă băgaţi nasul în scrisorile soţiei mele, faceţi nu se ştie-ce în casa mea. Aşadar, faceţi ce vreţi şi în continuare…”

Pe atunci Vlădica împlinea şaizeci de ani, iar de ochiul drept orbise cu desăvârşire.]

Regimul lui Ejov era într-adevăr înfricoşător. La interogatorii se foloseau chiar şi torturi [observaţia Sfântului Luca pare oarecum naivă dacă ne gândim la binecunoscutele metode prin care bolşevicii au pus mâna pe putere şi şi-au consolidat-o chiar de la început, dar trebuie să luăm în considerare faptul că în timpul precedentelor arestări nu suferise torturi. O altă explicaţie posibilă ar fi aceea că autobiografia aceasta, fiind scrisă în timpul stăpânirii sovietice, ea nu abundă în expresii dure la adresa puterii sovietice, deoarece Vlădica nu dorea distrugerea ei în cazul în care ar fi căzut în mâna poliţiei secrete (n. tr.)].

A fost inventat aşa-numitul interogatoriu pe bandă rulantă, cu care am făcut şi eu cunoştinţă de două ori. Această bandă rulantă a groazei continua fără întrerupere zi şi noapte. Cekiştii luau interogatoriul cu schimbul, în schimb cel interogat nu era lăsat să doarmă.

Am început din nou greva foamei şi am continuat-o timp de mai multe zile. In pofida acestui fapt, am fost pus să stau în picioare la colţ, dar curând am căzut pe podea de epuizare. Începusem să am puternice halucinaţii vizuale şi tactile, care veneau una după alta. Ba mi se părea că prin cameră aleargă puişori aurii de găină şi eu îi prindeam, ba mă vedeam pe mine însumi stând pe marginea unei râpi imense în care se afla un întreg oraş, luminat puternic de felinare electrice. Simţeam limpede cum sub cămaşă mi se încolăcesc pe spinare şerpi.

Mi se cerea cu stăruinţă să recunosc că sunt spion. Singurul meu răspuns însă era să arate pentru care stat fac spionaj, la care bineînţeles că n-aveau ce să spună. Interogatoriul pe bandă rulantă a continuat unsprezece zile şi unsprezece nopţi şi nu o dată am fost băgat sub robinet, de unde îmi revărsau peste cap apă rece. Nevăzând capătul acestui interogatoriu, m-am gândit să îi sperii pe cekişti. Am cerut să fie chemat şeful secţiei Secrete şi, când acesta a venit, i-am spus că voi semna ce vor, afară poate de atentat la viaţa lui Stalin. Am declarat că voi înceta greva foamei şi am cerut să mi se trimită masa.

Aveam de gând să-mi secţionez artera temporală punându-mi un cuţit la tâmplă şi lovind cu putere peste dosul lamei. Pentru oprirea hemoragiei ar fi trebuit ligaturată artera temporală, lucru imposibil de realizat în condiţiile GPU, aşa că ar fi fost siliţi să mă ducă într-un spital sau într-o clinică de chirurgie. Aceasta ar fi stârnit mare scandal în Taşkent.

Cekistul, care era de rând, şedea la celălalt capăt al mesei. Când au adus masa am pipăit pe nebăgate de seamă lama boantă a cuţitului de masă şi m-am convins că nu voi reuşi să-mi secţionez cu el artera temporală. Atunci am sărit de pe scaun şi, fugind repede în mijlocul camerei, am început să îmi ferăstruiesc gâtul cu cuţitul – însă n-am reuşit să-mi tai nici pielea.

Cekistul s-a aruncat asupra mea ca o pisică, mi-a smuls cuţitul şi m-a lovit în piept cu pumnul. M-au dus în altă cameră şi mi-au propus să dorm puţin pe masa goală, cu un teanc de gazete sub cap în loc de pernă. In ciuda puternicului şoc prin care trecusem, am adormit şi nu ţin minte dacă am dormit vreme îndelungată.

Mă aştepta deja şeful secţiei Secrete, ca să semnez minciuna alcătuită de ei despre spionajul meu. Eu însă doar am râs de pretenţia lui. Suferind un fiasco cu „banda rulantă” de aproape două săptămâni, m-au dus înapoi în beciul GPU. Eram cu totul istovit de interogatorii şi când ni s-a dat drumul la closet, am leşinat pe podeaua umedă şi murdară. In cameră am fost adus pe braţe. In ziua următoare, am fost mutaţi cu „corbul negru” (obişnuita Volgă neagră a poliţiei secrete) în închisoarea centrală regională. Acolo am petrecut cam opt luni în condiţii foarte grele.

[O mărturie despre perioada petrecută acolo de Vlădica Luca, ne-a lăsat vărul emirului afgan, Muhammad Raim (Raim Omarovici Muhammad), musulman, care se refugiase pe teritoriul sovietic în timpul tulburărilor din Kabul şi fusese arestat sub acuzaţia de spionaj. In anul 1938, acesta era deţinut în închisoarea regională, în celula şapte din corpul doi, împreună cu Vlădica Luca.

Muhammad Raim vorbeşte cu respect despre episcopul ortodox. Potrivit relatărilor lui, în celulă se aflau la un loc generali „albi” şi „roşii”, secretari de comitet regional, membri ai comitetului central, profesori, cădeţi, anarhişti, comunişti şi apartinici. Acolo aveau, deseori, loc dispute, se auzeau învinuiri reciproce. Ateii cei mai înverşunaţi încercau să îl atragă în dispută pe episcopul „inconştient şi reacţionar”, însă Vlădica refuza să polemizeze pe teme religioase. In cursurile sale de medicină (şi alţi profesori ţineau cursuri) el nu atingea probleme de politică. In celulă, era imparţial faţă de toţi şi reţinut, gata să dea oricui ajutor medical; ajungea să-şi împartă şi raţia de pâine. Atitudinea faţă de Vlădica a celor din celulă era în general respectuoasă. Până şi conducerea închisorii îi acorda un tratament oarecum preferenţial: îl scuteau de spălatul toaletei şi vărsarea hârdaielor cu excremente. „Era un om cu care nu te puteai purta altfel”, lămureşte Muhammad Raim.

Episcopul Luca i-a povestit acestuia multe despre viaţa sa din trecut. Lui Muhammad Raim i-a rămas în minte o istorisire despre felul în care a ajuns Vlădica să opereze în Siberia, cu briceagul, un ţăran şi apoi să coasă rana cu… păr de femeie, fără ca plaga să se infecteze!

Tot acesta povestea că Vlădica Luca i-a scris din închisoare comisarului poporului pentru apărare, K.E. Voroşilov, despre cartea sa, despre faptul că ea este extrem de necesară patriei noastre şi în vreme de pace, dar în vreme de război de-a dreptul indispensabilă. Nu cerea să fie pus în libertate, ci vroia numai să primească de acasă materialele ştiinţifice necesare şi să aibă timp de, măcar două ceasuri pe zi, singurătatea şi liniştea necesare pentru a lucra.

Vlădica Luca îşi mărturisea făţiş credinţa. Nu ascundea nici faptul că este prigonit pentru ea – spunea:

Mi se tot spune: «Dă jos rasa». Eu nu voi face asta niciodată. Ea, rasa, va rămâne cu mine până la moarte”.

Şi mai spunea:

Nu ştiu ce vor de la mine. Eu sunt om credincios. Ajut oamenii ca doctor, îi ajut şi ca slujitor al Bisericii. Cui îi face rău asta? Ca nişte hoitari se aruncă asupra mea lucrătorii GPU. Pentru ce?”.

In celula unde stătea Vlădica Luca s-a întâmplat ca unii deţinuţi, înainte de a merge la interogatoriu, să facă plecăciune episcopului cerând binecuvântare. Faptul a fost denunţat şi Vlădica a fost chemat în spitalul închisorii, unde doctorul Oboev a încercat vreme îndelungată să îl convingă să lepede rasa şi în general „să nu atragă asupra sa atenţia mai mult decât este nevoie”. Oboev avea să recunoască mai apoi în faţa unui cunoscut că nu a reuşit să îndeplinească însărcinarea pe care i-o dăduse, în privinţa episcopului, directorul închisorii. Episcopul Luca i-a făcut observaţie colegului în mod politicos, dar ferm, spunându-i că şi-a luat asupră-şi o misiune peste puterile sale.

A.A. Akovdian, profesor dermatolog din Taşkent, care audiase cândva la universitate cursurile profesorului Voino-Iaseneţki şi mai apoi ajunsese în aceeaşi celulă cu Vlădica, observa că necazurile prin care trecuse episcopul Luca nu-l doborâseră nicidecum, ci, dimpotrivă, îi întăriseră sufletul şi-l căliseră. De două ori pe zi Vlădica se punea în genunchi, întorcându-se către răsărit, şi se ruga fără să ia aminte la nimic din jurul său. În celula plină până la refuz cu oameni istoviţi de chinuri şi înrăiţi, se făcea dintr-o dată linişte. Toţi oamenii ce îl înconjurau – iar printre ei se aflau şi musulmani, şi atei – începeau să vorbească în şoaptă şi certurile abia începute se potoleau de la sine.

În timpul împărţirii raţiei de dimineaţă, când atmosfera din celulă se încingea până la limită, Vlădica Luca şedea de obicei într-o parte, dar în cele din urmă cineva îi întindea un codru de pâine cu nimic mai prejos decât cele căpătate de ceilalţi, iar uneori chiar şi câte un colţ. Mai târziu, la începutul anului 1939, după sfârşitul perioadei Ejov, au fost permise pachetele. După spusele lui Armais Aristagesovici (Akovdian), când primea pachete, Vlădica le împărţea până la ultima fărâmă tovarăşilor de celulă.

Vlădica Luca nu se plângea niciodată şi niciodată nu povestea despre acuzaţiile împotriva lui. Nu s-a plâns nici după interogatoriul de treisprezece zile pe bandă rulantă. Se spune că mai mult de treisprezece zile nu rezistase nimeni. După „banda rulantă”, Vlădica a fost târât în cameră ca o zdreanţă. Potrivit mărturiei fiicei episcopului Luca, Elena Valentinovna Jukova-Voino, în timpul unuia dintre aceste interogatorii, în camera de anchetă a dat buzna de câteva ori un cekist îmbrăcat pestriţ ca un măscărici, care vărsa un potop de înjurături respingătoare şi batjocorea credinţa, prezicându-i episcopului un sfârşit groaznic.

Din câte îşi aminteşte A.A. Akovdian, doar în momentul plecării în exil Vlădica s-a adresat pentru prima dată medicilor şi celorlalţi savanţi din Taşkent, care stăteau cu el în închisoare, cu rugămintea ca cei cărora Dumnezeu le va da să ajungă în libertate să mijlocească împreună cu ceilalţi profesori pentru îmblânzirea sentinţei lui: „Doar nu am făcut nimic rău. Poate că autorităţile îşi vor pleca urechea la rugăminţile voastre…”. După o jumătate de an, în vara lui 1940, Armais Aristagesovici i-a transmis această rugăminte profesorului M.I. Slonim – dar bătrânul prieten al Vlădicăi Luca, acum deja decorat, deputat, medic emerit, a dat înspăimântat din mâini: „Ce tot spuneţi, ce tot spuneţi, nu, nu…”

Elena Valentinovna istoriseşte că, la aproape doi ani după arestarea Vlădicăi Luca, copiii lui nu ştiau nimic despre soarta lui. Primele veşti s-au scurs din spitalul închisorii: episcopul zăcea cu picioarele umflate de edeme, iar din pricina grevelor foamei inima îi cedase. După aceea, rudelor li s-a permis să îi aducă pachete. In vara anului 1939, stând lângă porţile de fier ale curţii închisorii, Elena Valentinovna şi-a văzut de două ori tatăl, în timpul programului de plimbare al arestaţilor, printr-o gaură făcută cu un cui. Un deţinut persan, pe care îl cunoştea, ducând un cazan cu zeama botezată „supă”, striga în gura mare: „Faceţi loc! Faceţi loc!”, iar trecând pe lângă Elena i-a şoptit: „Este sănătos, este sănătos”. După aceea avea să afle că Vlădica Luca declarase greva foamei şi fusese dus în spital. Odată a primit de la tatăl său un bilet: „In 24 de ore voi fi acasă”. Nu a venit acasă nici după 24 de ore, nici după o săptămână. Următorul bilet transmis prin sanitar glăsuia astfel: „M-au amăgit, nu îmi dau drumul, fac din nou greva foamei”. De această dată a răbdat de foame optsprezece zile].

Celula mare în care ne aflam era plină până la refuz cu deţinuţi care stăteau culcaţi pe laviţele suprapuse câte trei şi pe podeaua de piatră a spaţiilor dintre acestea. La toaletă, ce se afla lângă uşa de la intrare, trebuia să mă strecor nopţile străbătând toată camera printre oamenii care stăteau întinşi pe podea, poticnindu-mă şi căzând peste ei.

Pachetele erau interzise şi eram foarte prost hrăniţi. Până acum îmi amintesc de prânzul din ziua Bunei Vestiri a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, prânz alcătuit dintr-un castron mare de apă fierbinte în care era amestecată foarte puţină hrişcă.

Nu-mi mai aduc aminte din ce motiv am ajuns în spitalul închisorii. Acolo am reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să scap viaţa unui tânăr escroc grav bolnav. Vedeam că tânărul medic al închisorii nu-i înţelege defel boala. L-am examinat eu şi am descoperit un abces al splinei. Am reuşit să obţin consimţământul medicului închisorii pentru a-l trimite pe acel bolnav într-o clinică unde lucra elevul meu, doctorul Rotenberg. I-am scris acestuia ce şi cum avea să găsească la operaţie şi el mi-a scris mai apoi că s-a confirmat ad litteram ceea ce îi comunicasem în epistola mea.

Viaţa escrocului a fost salvată şi multă vreme după aceea, în timpul plimbărilor noastre prin curtea închisorii, criminalii îmi adresau de la etajul doi saluturi şi mulţumiri răsunătoare.

Din păcate, am uitat multe din cele trăite în închisoarea regională. Îmi amintesc doar că m-au dus la GPU pentru noi interogatorii şi încercau din răsputeri să stoarcă de la mine recunoaşterea faptului că aş fi spion. A fost repetat interogatoriul pe bandă rulantă, în timpul căruia la un moment dat cekistul a adormit; a intrat şi l-a trezit şeful secţiei Secrete. Cekistul intrat în belea, care mai înainte fusese totdeauna foarte respectuos cu mine, a început să mă lovească peste fluierele picioarelor cu cizmele din piele. La scurtă vreme, când eram deja sleit de interogatoriul pe bandă rulantă şi şedeam cu capul plecat adânc, am văzut că în dreptul meu stau trei cekişti de vază şi mă observau. La ordinul acestora am fost dus în beciul GPU şi vârât într-o carceră foarte strâmtă. Soldaţii de pază, schimbându-mi hainele, au văzut hematoame foarte mari pe picioarele mele şi m-au întrebat de unde au apărut. Am răspuns că m-a bătut cu picioarele cekistul cutare. In beci, în carceră am fost chinuit câteva zile în condiţii foarte aspre. Mai târziu aveam să aflu că rezultatele primului meu interogatoriu fuseseră considerate neconcludente de GPU-ul moscovit şi de acolo venise ordin să se întreprindă o nouă anchetă. Pe cât se pare, prin aceasta se explică îndelungatul meu sejur în închisoarea regională şi al doilea interogatoriu pe bandă rulantă.

Cu toate că şi a doua anchetă a rămas fără rezultat, tot am fost exilat în Siberia pentru trei ani.

De astă dată nu m-au mai dus prin Moscova, ci prin Alma-Ata şi Novosibirsk. Pe drumul până la Krasnoiarsk am fost prădat în chip foarte ticălos de escrocii din vagon. In faţa tuturor deţinuţilor s-a apropiat de mine un tânăr escroc, fiu de procuror leningrădean, şi m-a „dus cu preşul” vreme îndelungată, în timp ce sub acoperirea lui alţi doi îmi făceau curăţenie prin geamantan.

In Krasnoiarsk, ne-au ţinut pentru un scurt răstimp într-o oarecare închisoare de tranzit de la periferia oraşului şi de acolo ne-au dus în satul Bolşaia Murta, la vreo 130 de verste depărtare de Krasnoiarsk.

[In centrul raional Bolşaia Murta de pe drumul Eniseiului, trăiau înainte de război 3500 de oameni. In registrul de consultaţii, Vlădica Luca îi înregistra ca „agricultori”.

Medicul-şef al spitalului raional, A.V. Barski, care avea pe atunci 26 de ani, îşi aduce aminte cum, într-o seară târzie de la începutul lui martie, episcopul Luca a venit în spitalul lui:

A intrat un bătrân înalt cu barba albă, frumoasă, şi s-a prezentat: „Eu sunt profesorul Voino-Iaseneţki”. Acest nume îmi era cunoscut doar după cărticica „Studii de chirurgie septică”. El mi-a spus că numai ce sosise din Krasnoiarsk cu căruţa împreună cu un lot foarte mare de foşti deţinuţi, victime ale anului 1937, care au fost trimişi în raionul Bolşaia Murta pentru a locui acolo în libertate… In calitate de chirurg, el hotărâse să meargă mai întâi la spitalul raional. M-a rugat să îi asigur doar lenjeria şi hrana, făgăduind să mă ajute în munca de chirurg. Am fost întrucâtva uluit şi m-am bucurat de un asemenea ajutor şi o asemenea întâlnire”.

Doctorul Barski spunea că în răstimpul cât au lucrat împreună, profesorul Voino-Iaseneţki i-a ţinut în fapt un întreg curs practic de chirurgie. Cu mare greutate a reuşit să capete pentru episcopul-profesor exilat permisiunea de a lucra în spital.

Doctorul Barski îşi aminteşte:

„Şefa raională pe probleme de sănătate era o femeie foarte energică, dar fără nici o pregătire medicală şi aproape complet analfabetă, care ştia numai să se semneze. Probabil că, pe atunci, cazuri ca acesta erau dese. Când am istorisit că iată, la mine este cutare profesor… ea a început să dea din mâini spre mine şi a zis că nu, nu se poate admite ca el să lucreze în spitalul raional”.

Doctorul Barski a mers la preşedintele comitetului executiv raional, însă n-a obţinut nimic. A fost apoi la secretarul comitetului de partid raional; acesta, după ce s-a sfătuit puţin cu şeful secţiei NKVD raionale, a hotărât în cele din urmă că, sub supravegherea tovarăşului Barski, profesorul exilat poate totuşi să lucreze în spitalul raional. Doctorul Barski a fost obligat, neputând să-l treacă pe profesor pe statul de plată al spitalului, să scoată pentru el câte două sute de rable pe seama posturilor vacante ba de infirmieră, ba de spălătoreasă. Vlădica Luca putea primi la consult bolnavi numai la indicaţia medicului- şef.

Locuitorii Murtei îşi amintesc că episcopul exilat trăia în mare sărăcie, chiar şi hrana îi era neîndestulătoare, „nu se bucura de nici un respect”. Ca şi alţi exilaţi, Vlădica Luca era tratat prost.

Chirurgul B.I. Honenko, ce a lucrat în Murta după război, a auzit de la colaboratorii mai în vârstă că profesorul locuia într-o cămăruţă minusculă a spitalului, alături de bucătărie. Trăia foarte modest. Colaboratorii lui îl iubeau, iar bucătăreasa Ekaterina Timofeevna se străduia să îi aducă profesorului câte ceva mai gustos, dar el ruga să nu i se aducă nimic. Copiilor, Vlădica Luca le scria:

„Bani să nu trimiteţi… Dulciuri şi alte lucruri de-ale gurii să nu-mi trimiteţi…”

Infirmiera T.I. Starodubţeva îşi aminteşte: „Noi, asistentele şi infirmierele, îl iubeam. Profesorul n-a suferit nici un necaz din partea noastră”.

Cu mare dragoste îşi aminteşte de episcopul-profesor o altă infirmieră a spitalului din Murta. El vorbea pe faţă despre credinţa sa, spunea: „Oriunde m-ar trimite, peste tot este Dumnezeu”. Vlădica Luca mergea în fiecare dimineaţă în crângul din apropiere şi se ruga, punând pe o buturugă mică un diptic, (icoană alcătuită din 2 părţi, ca o carte, care se deschide şi se închide)

Vlădica Luca scria foarte mult, continuând să lucreze cu multă râvnă la „Studiile de chirurgie septică”. In scrisorile către copii, el îi ruga să-i trimită cărţile, revistele, istoricele de cazuri de care avea neapărată nevoie. Opera nu numai în Murta, ci şi în Krasnoiarsk. Vlădica Luca ajunsese extrem de epuizat ca urmare a muncii în domeniul ştiinţific şi considera că îi este indispensabilă o jumătate de zi de muncă practică, efectuată în mod regulat, pentru a nu lucra întreaga zi numai cu creierul].

Acolo am trăit la început în nevoi, fără locuinţă stabilă, însă destul de repede mi s-a dat o cameră pe lângă spitalul raional şi mi s-a oferit posibilitatea de a lucra acolo alături de medicul locului şi de soţia lui, de profesie tot medic. Mai târziu, aceştia aveau să-mi spună că de-abia mă ţineam pe picioare când m-au văzut pentru prima dată (asta în urma hranei foarte proaste primite în închisoarea din Taşkent) şi mă crezuseră un moşneag decrepit (ramolit). M-am întărit totuşi destul de repede şi am dezvoltat o intensă activitate chirurgicală în spitalul din Murta.

Din Taşkent mi se trimiteau foarte multe istorice de cazuri din secţia septică a spitalului de acolo, aşa încât am avut posibilitatea să scriu numeroase capitole din cartea mea „Studii de chirurgie septică”.

La un moment dat, am fost chemat pe neaşteptate la sediul GPU din Murtinsk unde, spre marea mea uimire, mi s-a declarat că am permisiunea să merg în oraşul Tomsk pentru a lucra în foarte cuprinzătoarea bibliotecă a facultăţii locale de medicină. Este de crezut că aceasta s-a întâmplat în urma petiţiei trimise de mine în timpul detenţiei din Taşkent pe numele mareşalului Kliment Voroşilov, petiţie în care ceream să mi se dea posibilitatea de a-mi finaliza lucrarea în domeniul chirurgiei septice, lucrare de mare necesitate pentru chirurgia militară de teren.

La Tomsk m-am aranjat minunat într-o locuinţă pe care mi-a pus-o la dispoziţie o credincioasă. In două luni am reuşit să parcurg toată literatura mai nouă privitoare la chirurgia septică apărută în limbile germană, franceză şi engleză şi am făcut extrase mari din ea. După întoarcerea în Bolşaia Murta am terminat complet marea carte „Studii de chirurgie septică”.

A venit vara anului 1941, când armatele hitleriste, terminând cu ţările occidentale, au pătruns între hotarele URSS.

[Când a început războiul, satul a rămas pustiu, în spital nu mai erau nici cele mai importante medicamente, asistentele erau silite să spele bandajele folosite. In acea perioadă, Vlădica Luca îi scria fiului:

„Aveam un imbold foarte puternic de a trimite o cerere să mi se dea un post în domeniul îngrijirii răniţilor, însă apoi am hotărât să aştept până la sfârşitul cărţii mele, cerând să fie editată cât mai urgent, dată fiind marea ei importanţă pentru chirurgia militară de teren. In Murta s-a găsit un specialist grafician… Acesta mi-a făcut schiţe minunate ale ilustraţiilor pentru carte…”.

Şi după o lună de la începutul războiului:

„După terminarea cărţii, voi trimite la Comisariatul poporului pentru sănătate şi la Burdenko, chirurgul-şef al armatei, cerere să mi se dea un post de consultant în domeniul îngrijirii răniţilor”].

La sfârşitul lui iulie, a sosit cu avionul la Bolşaia Murta chirurgul principal al ţinutului Krasnoiarsk şi m-a rugat să merg împreună cu el la Krasnoiarsk, unde fusesem desemnat chirurg principal al spitalului pentru evacuaţi 15-15. Acest spital ocupa trei etaje ale unei clădiri mari unde fusese mai înainte localul unei şcoli. Acolo am lucrat doi ani şi în legătură cu munca aceea mi-au rămas amintiri luminoase şi îmbucurătoare.

[Această întoarcere, prin mila lui Dumnezeu, a episcopului-profesor de la locul de exil în nişte vremuri atât de cumplite i-a uluit pe mulţi. La scurtă vreme după începutul războiului, comisariatul militar a primit ordinul de a folosi profesorii în domeniile lor de specialitate. Vlădica Luca socotea că va fi poate chemat sub arme: „La şaizeci şi patru de ani voi îmbrăca pentru prima dată uniforma militară”, scria el.

La început episcopul a primit numai permisiunea de a se muta în centrul raional, deocamdată tot în calitate de exilat, pentru a lucra într-o instituţie medicală.

Fostul şef al transportului fluvial de pe Enisei, I.M. Nazarov, povesteşte că, la începutul războiului, Vlădica Luca i-a trimis o telegramă Preşedintelui Prezidiului Sovietului Suprem, M.I. Kalinin:

„Eu, episcopul Luca, profesorul Voino-Iaseneţki, execut o condamnare la exil în baza articolului… în satul Bolşaia Murta din ţinutul Krasnoiarsk… Fiind specialist în chirurgie septică, îi pot ajuta pe militari în condiţii de front sau în spatele frontului, oriunde mi se va încredinţa un post. Rog ca exilul meu să fie întrerupt şi să fiu trimis într-o unitate spitalicească. Sunt gata ca după încheierea războiului să mă întorc în exil. Episcop Luca”.

Când aceasta a ajuns la telegraful orăşenesc, ea nu a fost trimisă la Moscova, ci – în concordanţă cu dispoziţiile existente – la comitetul de ţinut. La comitet au chibzuit îndelung: să o trimită, să n-o trimită. Nazarov a văzut-o şi pe masa primului secretar, tovarăşul Golubiov. La discutarea problemei au luat parte şi lucrătorii NKVD.

Aceştia au spus că profesorul Voino-Iaseneţki este savant de renume mondial, că lucrările lui sunt editate chiar şi la Londra. Până la urmă s-a hotărât să se trimită totuşi telegrama lui Kalinin. Răspunsul de la Moscova a venit fără întârziere. S-a dat ordin ca profesorul să fie mutat în Krasnoiarsk.

După spusele lui Nazarov, mai multe instituţii se băteau pe un chirurg bun: spitalul lucrătorilor din transporturile navale, statul-major al Cercului Militar. Krasnoiarskul era destinat să devină punctul terminus de evacuare a răniţilor în Răsărit.

Acolo a fost organizată o instituţie gigant: MEP (Mestnâi Evakopunkt – Punctul local de evacuare), compus din zeci de spitale şi cuprinzând, după calculele oficiale, zece mii de paturi. De pe front veneau deja în Siberia primele trenuri sanitare. MEP avea nevoie de clădiri, lenjerie, alimente, doctori, însă în primul rând de conducere medicală calificată. Pe o rază de o mie de kilometri nu exista specialist mai calificat şi mai necesar decât Vlădica Luca, profesorul Voino-Iaseneţki.

Chirurgul principal al MEP a plecat cu avionul la Bolşaia Murta. Şefului organelor raionale ale Ministerului de Interne i-a fost înmânată o hârtie prin care profesorul exilat Voino-Iaseneţki era transferat în Punctul local de evacuare, mai exact în spitalul 15-15. Vlădica Luca comunica din Krasnoiarsk:

„Chiar de mâine începem să operăm”.

Iar după zece zile:

„Am fost numit consultant al tuturor spitalelor din ţinutul Krasnoiarsk şi după cât se pare voi fi eliberat din exil. M-am aranjat minunat…”

Vlădica Luca a mai rămas încă doi ani în poziţia de exilat. Potrivit mărturiei profesorului Maximovici, el era obligat să se prezinte la miliţie de două ori pe săptămână. Să meargă la conferinţe ştiinţifice care aveau loc în alt oraş putea numai cu permisiunea cekiştilor şi era nevoit să scrie rapoarte.

In iarna anului 1942, Vlădica Luca a locuit într-o cameră umedă şi rece unde, mai înainte de război, stătea portarul şcolii. Episcopul trăia aproape la limita de jos a sărăciei. In cantina spitalului, unde se pregătea mâncare pentru o mie două sute de oameni, nu era prevăzut să fie hrănit şi chirurgul-consultant – iar întrucât el nu avea nici timp pentru a-şi fierbe cartofii, nici bani pentru a-şi cumpăra alimente la negru, răbda mereu de foame. Infirmierele spitalului se strecurau pe furiş în cămăruţa portarului ca să lase pe masă o farfurie de caşă (un fel de pilaf cu multă grăsime). Mai târziu, Vlădica Luca avea să-i scrie fiului său Mihail:

„La începutul perioadei cât am lucrat în Krasnoiarsk, atitudinea faţă de mine a fost dubioasă”.

Ca şi mai înainte, în anii de închisoare şi exil, Vlădica răbda totul cu adâncă încredinţare în voia lui Dumnezeu. Intr-una din scrisorile sale din acel timp, îi scria aceluiaşi Mihail: „Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul”].

Ofiţerii şi soldaţii răniţi mă iubeau mult. Când făceam turul camerelor dimineaţa, răniţii mă salutau cu bucurie. Unii dintre ei, care fuseseră operaţi fără succes în alte spitale, ca urmare a rănilor primite în articulaţiile mari şi fuseseră vindecaţi de mine, mă cinsteau totdeauna ridicându-şi picioarele în echer.

[Fosta chirurgă VA. Suhodolskaia îşi aminteşte:

„Noi, chirurgii tineri, la începutul războiului, nu ne pricepeam la mai nimic. La Voino-Iaseneţki ne uitam de-a dreptul cu evlavie. El ne-a învăţat multe lucruri. Osteomielitele nu le putea opera nimeni afară de el, iar bolnavi septici erau cu grămada! Ne învăţa şi în timpul operaţiilor, şi la remarcabilele cursuri pe care le ţinea o dată pe săptămână în şcoala 10″.

Doctoriţa Braniţkaia povesteşte:

„In sala de operaţie, Voino-Iaseneţki lucra liniştit, cu personalul vorbea domol, cu glas egal, la obiect. Surorile medicale şi medicii asistenţi nu erau niciodată nervoşi la operaţiile lui”.

Pe lângă faptul că episcopul Luca opera mult, el trebuia să dea consultaţii în numeroase spitale. Potrivit listei de consultaţii date de chirurg într-o perioadă de trei săptămâni ale anului 1942, profesorul mersese în şapte spitale, consultase mai mult de optzeci de bolnavi. Adeseori examinarea se încheia cu următoarea rezoluţie în foaia bolnavului: „Rănitul cutare să fie transferat în şcoala nr. 10″ (acolo se afla spitalul lui).

Vlădica Luca îi lua la el pe răniţii cu leziunile cele mai grave. Radiologul V.A. Kluege din Krasnoiarsk îşi aminteşte cum chirurgul-consultant îi trimitea pe el şi pe alţi medici tineri ai spitalului 15-15 la staţia de cale ferată unde erau descărcate trenurile sanitare. El ruga să fie aleşi bolnavii cu leziuni infectate, complicate ale articulaţiei coxofemurale, pe cei care în ochii majorităţii chirurgilor erau condamnaţi. Dările de seamă ale spitalului 15-15 mărturisesc că mulţi răniţi dintre cei „fără speranţe” au fost vindecaţi de el.

O dată cu venirea lunii ianuarie a anului 1943, toate cele zece mii de paturi din spitalele MEP-49 erau ocupate cu răniţi, iar frontul trimitea din ce în ce mai multe trenuri sanitare. Krasnoiarskul era cel mai îndepărtat oraş unde ajungea evacuarea medicală, iar până când trenurile sanitare, biruind cei şapte mii de kilometri până acolo, aduceau răniţii pe malurile Eniseiului, multe răni apucau să se infecteze, leziunile osoase degenerau în osteomielite avansate.

Priorov, inspectorul tuturor spitalelor de evacuare, spunea după ce a vizitat spitalul 15-15 că în nici unul din foarte multele spitale pe care le colindase nu a văzut rezultate atât de strălucite în tratamentul rănilor articulare infectate ca la Vlădica Luca Voino-Iaseneţki.

Chirurga VN. Zinovieva, discipolă a lui Voino-Iaseneţki în spitalul 15-15, îşi aminteşte că Vlădica Luca îşi învăţa ajutoarele şi „medicina umană”: cu fiecare rănit el intra într-o legătură sufletească, îşi amintea toate figurile lor, le ştia numele de familie, ţinea minte toate amănuntele legate de operaţie şi de perioada postoperatorie ale fiecărui caz. Acum au devenit binecunoscute cuvintele Vlădicăi Luca:

„Pentru chirurg nu trebuie să existe „caz”, ci numai omul viu care suferă”.

Manifestările de indiferenţă faţă de datoria medicală îl tulburau pe Vlădica Luca.

Munca lui era însoţită câteodată de suferinţe sufleteşti adânci. „Suport cu greu moartea bolnavilor după operaţie”, îi scria fiului său episcopul Luca. „Au fost trei morţi în sala de operaţie, care efectiv m-au dărâmat. Tu, care eşti teoretician, nu cunoşti chinurile acestea; eu însă le îndur din ce în ce mai greu… M-am rugat pentru morţi acasă, căci în Krasnodar nu este biserică…”

Despre felul în care Vlădica Luca trăia morţile survenite în sala de operaţie, s-au păstrat istorisiri ale medicilor din Taşkent. Obstetriciana Antonina Alekseevna Şorohova, care a lucrat în Uzbekistan încă dinainte de revoluţie, îşi aminteşte:

„Pe Valentin Felixovici îl durea sufletul pentru fiecare nereuşită. Odată, fiind reţinută la lucru după ce toţi medicii plecaseră din spital, am intrat nu mai ştiu de ce în secţia preoperatorie. Deodată, prin uşa deschisă a sălii de operaţie, a ajuns la mine o voce mormântală:

„Uite un chirurg care nu ştie ce înseamnă să-i moară un bolnav. Iar la mine e cel de-al doilea pe ziua de astăzi…”.

M-am întors şi l-am văzut pe Valentin Felixovici, care mă privea stăruitor şi trist. M-a uimit figura lui abătută: stătea încovoiat, sprijinindu-se cu mâinile de marginea mesei de operaţie. Pe masă zăcea un bolnav mort în timpul operaţiei…”

Dacă nu exista altă posibilitate de a salva bolnavul, Vlădica Luca făcea operaţii riscante, în ciuda marii responsabilităţi pe care o implicau acestea… Dacă intra în salon şi vedea că bolnavul pe care îl operase cu o zi în urmă nu mai este acolo, mergea fără să spună nimic la etajul întâi şi se închidea în camera sa.

Despre aceasta îşi aminteşte discipola lui, A.I. Beniaminovici:

„După o asemenea întâmplare, nu-l mai vedeai cu ceasurile în secţie. Noi ştiam că fiecare deces – pentru care el se considera vinovat – îi provoca suferinţe adânci”.

Vlădica Luca era de părere că bolnavilor aflaţi pe moarte trebuie neapărat să li se aducă la cunoştinţă cât de gravă e starea lor, pentru a le da posibilitatea să moară creştineşte.

Grele erau şi condiţiile de lucru din spitalul de evacuare. „Spitalul 15-15 este în mare înapoiere”, raportau lucrătorii de partid comitetului de ţinut „situaţia economică grea a acestui spital, nivelul sanitar nesatisfacător, calitatea scăzută a îngrijirii bolnavilor din secţii, în ciuda remarcabilelor capacităţi ale specialistului calificat care este profesorul Voino-Iaseneţki, disciplina scăzută la locul de muncă, îl aşază în rândul spitalelor proaste…”.

Într-o scrisoare către fiul său cel mare, Vlădica Luca se plângea că trebuie să lucreze în condiţii insuportabile: personalul auxiliar este nepriceput şi grosolan, medicii nu cunosc fundamentele chirurgiei. Protestele lui n-au fost luate în seamă vreme de un an întreg, deşi era vorba literalmente de crime.

„Am devenit foarte irascibil şi, acum câteva zile, am avut o izbucnire de mânie atât de puternică încât a trebuit să iau o doză de brom, să-mi fac o injecţie cu camfor, căci aveam dispnee cu frisoane. In astfel de condiţii nu am mai lucrat niciodată”, scrie episcopul Luca.

Chirurgul, cu aproape patruzeci de ani de experienţă, nu se mai ciocnise nicicând cu o asemenea dezordine generală: nici în spitalele din vremea războiului ruso-japonez, nici în cele din primul război mondial. Vlădica se enerva, uneori chiar îşi dădea afară din sala de operaţie ajutoarele neglijente. Împotriva lui s-au ridicat plângeri. S-au făcut anchete, spitalul a fost vizitat de numeroase comisii de verificare.

Toate acestea, fireşte, s-au răsfrânt într-un chip cât se poate de dăunător asupra sănătăţii Vlădicăi. In timpul operaţiilor era nevoit să se aşeze din ce în ce mai des pe scaun: nu-l mai ţineau picioarele. Ii era greu să urce scările spitalului, căci emfizemul îşi făcea simţită prezenţa. Şi mai apăsător era însă pentru Vlădica faptul că nu putea să meargă la biserică.

In Krasnoiarsk, oraş cu multe mii de locuitori, ultima din numeroasele biserici fusese închisă înainte de război. După spusele Vlădicăi Luca, de bucuria slujbelor erau lipsiţi în oraş sute, poate chiar mii de oameni. Din câte se povesteşte, credincioşii i-au adus episcopului numeroase icoane, aşa încât unul dintre pereţii camerei portarului strălucea de la îmbrăcăminţile icoanelor şi lumina candelelor.

In primăvara anului 1942, atitudinea autorităţilor faţă de Vlădica Luca s-a îmbunătăţit. Chirurgul-consultant a început să capete micul dejun, prânzul şi cina de la bucătăria spitalului şi s-au luat măsuri pentm îmbunătăţirea condiţiilor lui de muncă. In Irkutsk, la consfătuirea interregională a chirurgilor-şefi, arhiepiscopului Luca „i s-a organizat un veritabil triumf, din câte îi scria el lui Mihail.

„Cercurile conducătoare au despre mine cea mai bună părere şi se încred total în mine. Slavă lui Dumnezeu!”.

Vlădica Luca a făcut o serie de noi descoperiri; operaţiile, cursurile lui, comunicările prezentate de el la conferinţe se bucurau de o înaltă preţuire din partea medicilor simpli, docenţilor, profesorilor.

„Sunt foarte respectat: când intru în adunări mari ale funcţionarilor sau comandanţilor, toţi se ridică în picioare”, scria pe atunci episcopul Luca.

Despre această perioadă a vieţii sale, Vlădica Luca îi scria lui N.R Puzin, cu care se cunoscuse după venirea în Krasnoiarsk (amintirile lui N.R Puzin despre arhiepiscopul Luca şi scrisorile către el ale Vlădicăi au fost publicate în „Vestnik RHD” nr. 170/1994):

„20 iunie 1942,

Mult stimate Nikolai Pavlovici!

Şi mie îmi pare rău că aţi plecat din Krasnoiarsk. Cu mitropolitul Serghie am început să port o intensă corespondenţă pe teme religios-filozofice, bisericeşti-politice şi tactice, corespondenţă care v-ar stârni, nu mă îndoiesc, un mare interes. Desigur, nu există posibilitatea de a vă transmite această corespondenţă.

Am o mare amărăciune: din Novosibirsk mi s-a comunicat că nu pot edita cartea mea din lipsă de hârtie… Mi se poartă o excepţională grijă: pacienţii cu funcţii de conducere l-au convocat pe directorul fabricii de încălţăminte, i-au comandat pentru mine ghete pe măsură, i-au ordonat să-mi facă rost cu orice preţ de cizme din cauciuc pentru operaţii. Au mai comandat pentru mine două rânduri de lenjerie, două cearşafuri, batiste. Ei le fac observaţie surorilor dacă mă văd ducându-mi singur farfuria. MEP, sovietul militar revoluţionar, m-au propus pentru decorare. Cu adevărat, rapidă evoluţie de la persona odiosa la persona grata. Slavă lui Dumnezeu!

Mă hrănesc atât de bine încât jumătate din hrană o dau celor din jur sau cunoscuţilor, în timp ce bietul arhiereu al „Bisericii Vii” din Murta flămânzeşte în aşa hal că a făcut edeme de inaniţie, trăind numai cu 400 gr. de pâine. Mâine mă voi muta într-o locuinţă nouă (unde era farmacia). Acolo vor fi cele mai bune condiţii pentru meditaţiile pe teme religioase cu care sunt ocupat acum: izolare deplină, linişte, tihnă, însingurare.

Domnul să vă binecuvânteze şi să vă păzească.

Arhiepiscop Luca.”

„25 decembrie 1942

Lui Nikolai Pavlovici, bucuraţi-vă în Domnul!

…Sunt deja trei săptămâni de când nu mai lucrez din pricina surmenajului foarte puternic, mai ales cerebral. Trei săptămâni am zăcut în spitalul comitetului de ţinut, iar acum zac la mine acasă. Medicii spun că după ce mă voi însănătoşi nu trebuie să lucrez mai mult de trei-patru ore pe zi şi să nu fac mai mult de două operaţii – iar până acum lucram până la opt-nouă ore şi făceam patru-cinci operaţii.

…Intensa mea corespondenţă cu Mitropolitul Serghie continuă.

Să vă ajute Domnul să înduraţi timpurile grele de război şi să vă binecuvânteze.

Arhiepiscop Luca”

In acea perioadă, Vlădica Luca l-a chemat la el pe primul secretar al comitetului regional de partid şi i-a spus că relaţiile dintre Biserică şi stat se vor îmbunătăţi în curând, iar el se va putea întoarce la slujirea de arhiereu. Prin mila lui Dumnezeu, în scurtă vreme, Vlădica a fost într-adevăr numit la catedra Krasnoiarskului, iarăşi a răsunat deschis propovăduirea lui despre Hristos.

„De mult au făgăduit să deschidă la noi o biserică, dar tot amână, iar eu rămân din nou fără slujbe de marele praznic al Naşterii lui Hristos”,

îi scrie trist episcopul fiului său Mihail la sfârşitul anului 1942. In fine, pe data de cinci martie îi aduce la cunoştinţă:

„Domnul mi-a trimis o negrăită bucurie. După şaisprezece ani de dor chinuitor după biserică şi de tăcere, Domnul a deschis gura mea din nou. S-a deschis o bisericuţă în Nikolaevka, o suburbie a Krasnoiarskului, şi eu am fost numit arhiepiscop de Krasnoiarsk… Bineînţeles, voi continua munca în spital, nu există nici o piedică în această privinţă”.

Vlădica Luca scria:

„Puţină lume a ştiut despre cea dintâi slujbă ce s-a făcut, dar tot au venit două sute de oameni. Mulţi stăteau în curte”.

„Cea dintâi slujbă… a îmbunătăţit îndată starea mea nervoasă – iar neurastenia mea era atât de severă încât medicii mi-au prescris repaus total vreme de două săptămâni. Eu nu am început acest repaus şi sunt convins că mă voi descurca şi fără el”, scrie Vlădica Luca.

După încă o lună confirmă:

Nevroza mea a trecut complet de când s-a redeschis biserica, iar capacitatea mea de muncă s-a refăcut”.

Pe uşa locuinţei arhiepiscopului a apărut din nou tăbliţa ce anunţa că în probleme bisericeşti primeşte marţea şi vinerea de la şase până la opt seara. Lui N.P. Puzin, Vlădica Luca îi scria:

„Foarte mult timp nu am putut să vă răspund din două pricini:

1) eram foarte ocupat cu încheierea grabnică a monografiei mele despre rezecţiile tardive în rănile articulare prin împuşcare;

2) mă simţeam foarte rău şi câteodată zăceam la pat zile întregi ca urmare a puternicei suprasolicitări a creierului care ţinea de mai bine de patru luni. Mi se cere să nu merg la biserică dacă nu muncesc la spital, aşa că lucrez peste puteri.

Până la minusculul paraclis de cimitir din Nikolaevka este un ceas şi jumătate de mers pe jos pe un drum în pantă abruptă, aşa încât obosesc până la completa epuizare.

Biserica este atât de mică încât în ea încap în mod normal patruzeci-cincizeci de oameni, iar acum vin două, trei sute, drept care până în altar este la fel de greu să străbaţi, exact ca ca de Înviere.

Să slujesc în ea aş putea doar după rânduiala preoţească, dar şi lucrul acesta e deocamdată imposibil din lipsă de veşminte. Pe cât se pare, o să primim veşminte de la teatru. Nu este diacon, nu sunt cântăreţi, nici măcar un dascăl. Slujeşte un protoiereu de şaptezeci şi trei de ani, iar eu predic. Predica este, atât pentru mine cât şi pentru popor, o bucurie uriaşă.

Sunt mari speranţe că la primăvară vor deschide biserica Acoperământul Maicii Domnului (pe strada Stalin colţ cu Surikov)…

Prea Fericitul a avut o pneumonie periculoasă dar, slavă lui Dumnezeu, s-a însănătoşit. Din pricina bolii nu mi-a mai scris demult. Vă doresc reuşită în muncă, sănătate şi mântuirea sufletului.

Arhiepiscop Luca
17 martie 1943″.

In biserica din Nikolaevka a fost cu neputinţă să se slujească după rânduiala arhierească. Autorităţile făgăduiau că vor deschide altă biserică abia peste un an.

La teatru sunt o mulţime de veşminte  arhiereşti, dar nu vor să ne dea, socotind că e mai important să-i îmbrace în ele pe actori şi să le ciopârţească, cosându-le pentru comedii”, scria Vlădica Luca.

Mai apoi a reuşit să primească veşminte arhiereşti în Novosibirsk, unde prezentase o comunicare la conferinţa chirurgilor spitalelor militare, iar în Krasnoiarsk a fost deschisă după oarecare vreme încă o biserică.

Arhiepiscopul scrie într-o scrisoare din acea perioadă că relaţiile conducerii de stat cu Biserica s-au schimbat net:

„Peste tot se deschid şi se repară bisericile, pe cheltuiala sovietelor orăşeneşti, sunt numiţi episcopi”.

Iar despre sine:

„Adu-ţi aminte, Mişa, că monahismul meu, cu făgăduinţele lui, rangul meu, slujirea adusă de mine lui Dumnezeu, sunt pentru mine cel mai sfânt lucru şi prima datorie. M-am lepădat în chip adevărat şi adânc de lume şi de slava medicală (care, bineînţeles, ar fi putut fi foarte mare în ce mă priveşte), aşa încât pentru mine nici un lucru lumesc nu are acum vreun preţ. Iar în slujirea lui Dumnezeu e toată bucuria mea, toată viaţa mea, căci adâncă este credinţa mea. Totuşi sunt hotărât să nu părăsesc munca medicală şi ştiinţifică”.

După câteva luni, îi aducea lui Mihail la cunoştinţă:

„In Krasnoiarsk, despre mine se vorbeşte în „cercuri” la modul următor: «N-are decât să slujească, este un lucru indispensabil din punct de vedere politic». Ţi-am scris că a fost dat ordin de sus să nu fiu urmărit pentru convingerile mele religioase. Chiar dacă situaţia Bisericii nu s-ar fi schimbat atât de substanţial, chiar dacă nu m-ar fi ocrotit înalta mea valoare ştiinţifică, nu aş fi şovăit să purced iarăşi pe calea slujirii active a Bisericii, fiindcă voi, copiii mei, n-aveţi nevoie de ajutorul meu, iar cu închisoarea şi exilurile sunt obişnuit şi nu mă tem de ele. O, de-ai ştii tu cât de prostesc şi mărginit este ateismul, cât de vie şi de reală este împărtăşirea cu Dumnezeu a celor ce îl iubesc pe El…

În ziua când se împlineau douăzeci de ani de la hirotonia întru episcop a Vlădicăi Luca, acesta i-a scris fiului său mai mare, amintindu-i de călătoria de atunci între Taşkent şi Pendjikent:

„Acela a fost începutul căii spinoase pe care trebuia să o străbat. Ea a fost însă şi calea slavei înaintea lui Dumnezeu. Cred că pătimirile s-au sfârşit…”

[…]

(Din: Sf. Luca al Crimeei, Am iubit patimirea, Editura Sophia)

luca_al_crimeei_sf-am_iubit_patimirea

Vedeti si:

***

***

 

***

 


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Arhimandrit Arsenie Kotsopoulos, Sfantul Luca al Crimeei, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

7 Commentarii la ““AM IUBIT PĂTIMIREA, fiindcă minunat curăţeşte sufletul”. BINECUVANTAREA NEDREPTATII si PRIGOANA IZBAVITOARE. Suferinta muceniceasca si slujirea jertfelnica din inchisorile bolsevice, din exilul siberian si de la inceputul razboiului ale SFANTULUI EPISCOP LUCA AL CRIMEEI: “Vlădica răbda totul cu adâncă încredinţare în voia lui Dumnezeu”

  1. Aseara am terminat de recitit (nu stiu pentru a cata oara) viata Sfantului Luca al Crimeei. De fiecare data m-a impresionat rabdarea sa in suferinta, credinta neindoielnica si dragostea pe care a aratat-o tuturor.
    De data asta insa, m-au impresionatmi-au atras atentia minunile/vindecarile pe care le-a facut atat in timpul vietii pamantesti cat si dupa mutarea sa la Cer.
    Imi pare rau ca timpul nu-mi permite sa copiez cel putin una dintre minuni s-o impartasesc cu dvs. Pentru cine doreste, pot fi citite aici:
    http://www.librariaortodoxia.ro/carti-ortodoxe/chirurgul-fara-de-arginti-sfantul-arhiepiscop-luca_226
    sau aici:
    http://www.librariaortodoxia.ro/carti-ortodoxe/sfantul-luca-al-crimeii-minunile-contemporane_2734

    Multe multumiri dvs admin, pentru ca in fiecare an ne amintiti de praznuirea Sfantului Luca!

  2. Pingback: CEL CE FACE NEDREPTATE ISI VA LUA PLATA NEDREPTATII… | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: Ca un miel spre junghiere…: SMINTEALA DUMNEZEULUI RĂSTIGNIT și REFUZUL LUI HRISTOS din partea celor care aleg partea PUTERII LUMESTI sau a REVOLTEI, a VIOLENȚEI în numele dreptății. CARE ESTE PUTEREA CREȘTINULUI? | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: SFANTUL LUCA AL CRIMEEI – noul film documentar subtitrat si film artistic (VIDEO) | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: Mitropolitul Neofit de Morfou: INVATAND SMERENIA LUI HRISTOS prin TACERE, SLUJIREA CELOR SUFERINZI, RABDAREA BOLII si RUGACIUNEA CU DURERE | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: “Părtaș la suferinţa și la împărăţia și la răbdarea în Iisus…”: Arhim. Atanasie Mitilinaios despre SENSUL AUTENTIC AL RĂBDĂRII și ÎNȚELEGEREA CREȘTINISMULUI nu ca simplă RELIGIE, ci ca MOD DE VIAȚĂ și ca împărtăș
  7. Pingback: ÎPS NEOFIT DE MORFOU și CRUCEA CALOMNIEI. Lumina opaițului mărturisirii adevărului despre acele “fapte care ard sufletul si trupul”. CUM A TRAVERSAT MITROPOLITUL PRIGOANA DECLANȘATĂ ÎMPOTRIVA SA: “Vă rog, frații mei, să faceț
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate