SFANTUL IERARH MARTIR ANTIM IVIREANUL – Viața și activitatea sa pastoral-misionară. STUDIU DE ARHIM. MIHAIL STANCIU

Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul,
Mitropolitul Țării Românești (1708-1716).
Viața și activitatea sa pastoral-misionară

„Sfinte Părinte Ierarhe Antim,
cu vrednicie ai fost rânduit
păstor şi învăţător turmei tale
şi cu înţelepciune dumnezeiască
ai revărsat râurile sfintelor tale cuvinte.
Viaţa ai pus-o pentru păstoriţii tăi
şi cununa muceniciei ai dobândit
de la Hristos Dumnezeu,
pe Care roagă-L,
Sfinte Sfințite Mucenice Antim,
să dăruiască pace şi mare milă
celor ce săvârşesc sfântă pomenirea ta.”
(Troparul Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul)

Dascăl neîntrecut al pocăinței și al filantropiei, Ierarh înțelept și bun liturghisitor, om de carte și de arte, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul (aprox. 1640/1650-1716), Mitropolitul Țării Românești (1708-1716), reprezintă una dintre cele mai slăvite personalități românești, a cărei viață mistică și publică ne-a fost doar parțial descoperită de sub vălul smereniei Sfântului de pronia lui Dumnezeu.[1]

Cuvintele Ierarhului cărturar Antim împodobesc de mai bine de trei veacuri nu numai gândirea credincioşilor creştin-ortodocşi şi slujirea liturgică în Biserica noastră naţională, ci şi limba română – cel mai cuprinzător tezaur al sufletului românesc. Această limbă a neamului, pe care mitropolitul Teodosie (predecesorul lui Antim) o considera „proastă și săracă”, a introdus-o Sfântul Antim(care nu era român de sânge) în slujbele liturgice, căutând să facă accesibile oamenilor tainele cunoașterii și slujirii lui Dumnezeu, taine care până la el erau rostite preponderent în limbile slavonă și greacă.Înțeleptul Mitropolit a reușit valorificarea supremă a cuvintelor românești,prin articularea lor în construcții literarepline de expresivitate teologică și sensibilitate poetică. Cercetătorii care au studiat îndeaproape calităţile limbii utilizate de „genialul Antim al Ungrovlahiei”[2] au ajuns la concluzia comună potrivit căreia Sfântul Antim poate fi numit, pe drept cuvânt, ctitor al limbii liturgice româneşti şi fondator al limbii române literare, alături de alți mari cărturari români.

Dar strălucirea Sfântului Antim Ivireanul nu se oprește în interiorul granițelor Țării Românești. Cu ajutorul financiar al Sfântului Constantin Brâncoveanu, Voievodul Țării Românești, tipărirea de cărți în limbile popoarelor ortodoxe cucerite de turci (greci, slavi – bulgari și sârbi -, arabi, georgieni) a fost principala sa lucrare de întărire a Bisericii celei prigonite în spațiul din estul Europei și din Asia Mică. Pentru aceasta îl putem numi, ca și pe dascălii Bisericii din veacul de aur (al IV-lea) al teologiei creștine, „stâlp al Ortodoxiei”.

*

Despre originea sa georgiană vorbește însuși Sfântul Antim când se semnează pe cărțile tipărite sau coordonate de el: „smeritul între ieromonahi Antim Ivireanul” sau „Antim ieromonahul, georgian de neam” sau „Antim ieromonahul, tipograful din Iviria”, „Antim Ivireanul, episcopul Râmnicului”, „Mitropolit al Ungrovlahiei, Antim Ivireanul”3, precum și în pisania bisericii Mănăstirii Tuturor Sfinților, ctitorite de el (ἈνθίμουΟὐγγροβλάχων,τοῦἐξἸβήρων). Însuși blazonul lui conține reprezentarea unui melc cu coarnele spre cer, încadrat de patru litere A I M U, care sunt inițialele titulaturii sale – „Antim Ivireanul Mitropolitul Ungrovlahiei”. De asemenea, originea lui georgiană este afirmată și de către ucenicii săi în arta tiparului: Mihail Iștvanovici, Gheorghe Radovici și Dionisie Floru, iar cărturarii greci (prezenți nu doar la curtea lui Vodă Brâncoveanu, ci și ostenitori la tipografia mitropoliei și la Academia Domnească din București) Mitrofan Grigoraş din Dodona, Gheorghe Hrisogon din Trapezunt și Marcu Porfiropoulos din Cipru, precum și secretarul domnesc, italianul Anton Maria Del Chiaro, au lăsat posterității cuvinte elogioase la adresa înțeleptului și talentatului mitropolit Antim din Iviria.

Neatestată documentar, data nașterii sale nu o cunoaștem precis. Estimările cercetătorilor, pe baza singurei mărturii a Sfântului Antim, ne oferă anii 1640-1650 ca perioadă aproximativă a nașterii sale[4].

O veche tradiție orală locală afirmă că locul nașterii și al copilăriei sale este localitatea Ude (situată în regiunea Meskheti, din sudul provinciei Samtskhe, aproape de granița cu Turcia), pe atunci mare și dezvoltată, având o biserică veche din secolul XII și o școală. Numele lui de familie ar fi Khurtsidze, familia sa fiind veche și aristocratică, lucru care i-a și permis să aibă acces la o educație intelectuală, artistică și tehnică. Din acest orășel, Ude, care devenise un fel de centru regional, bande de hoți locali furau adesea tineri și tinere și-i vindeau apoi turcilor, care veneau în târgul de sclavi de pe valea râului Vardzia să aleagă și să cumpere sclavi pentru diverși boieri otomani[5]. Numele lui de botez era Andrei[6], iar numele părinților săi după trup[7] sunt Ioan și Maria. De la ei, Andrei – Antim a primit atât viața, cât și buna educație creștină, pentru care le-a rămas recunoscător mereu[8].

Anton Maria Del Chiaro afirmă că Mitropolitul Antim a fost „sclav în tinereţe”[9], iar ucenicul său, Mihail Iștvanovici, arată că tânărul Andrei a fost răpit din sânul familiei de către unii compatrioți de-ai lui, care l-au vândut turcilor[10] și așa a fost el scos din țara sa natală:

„Precum oarecând, din purtarea grijii dumnezeieşti, prea frumosul Iosif, prin vinderea fraţilor lui ismailitenilor, înstreinat au fost de părinţi şi de ţara lui în pământul Eghipetului (iubitoriule de Dumnezeu părinte), ca acolo să fie păzit spre hrana vremii celor şapte ani ai foametii, întru folosirea a multe noroade, iar mai vârtos pentru norodul cel credincios, adică pentru tatăl lui Israil. Aşa acea purtare de grijă dumnezeiască, şi pre iubirea ta de Dumnezeu, ca pre un mărgăritariu scump, legat cu aur, întru vindere oarecând fiind preţuit, şi din ţara ta scos, şi în partea locurilor noastre adus şi nemerit, ai strălucit ca o rază luminoasă. (…) O, minune, şi dumnezeiasca purtare de grijă şi descoperire, cum de multe ori cu cei robiţi şi legaţi s-au arătat slobozirea şi descoperirea mântuirii a mulţi!”[11].

Del Chiaro spune că Antim „era dăruit cu însuşiri atât de rare, încât ştia să facă în chip minunat orice meşteşug, mai ales sculptură, desene şi broderii”[12], „pe care, având în vedere influenţele orientale georgiene în broderii şi ornamentaţii, se poate să le fi învăţat chiar încă înainte de a cădea rob”[13], adică din copilărie și tinerețe. Datorită acestor talente artistice precum și înțelepciunii și viței sale nobile, tânărul Andrei a fost vândut ca „un mărgăritariu scump, legat cu aur” și nu în anonimatul unui lot de sclavi.[14]

Că a fost luat rob de turci (nu de perși) ne-o dovedește și „aversiunea pe care a avut-o, de-a lungul întregii sale vieți, față de Poarta Otomană și (asta) explică în parte afinitatea lui față de poporul român, care era asuprit de aceeași tiranie”[15]. Nu știm exact cât timp a stat el rob printre turci, însă tot analogia cu Iosif („de multe ori cu cei robiţi şi legaţi s-au arătat slobozirea şi descoperirea mântuirii a mulţi”) ne face să înțelegem că tânărul Andrei nu a stat puțină vreme, ci câțiva ani buni (10-15).

Deși nu se știe precis când și unde s-au întâlnit, probabil pe la anii 1680-1685 (pe când avea 30-40 ani), Andrei Ivireanul a fost eliberat din robie prin răscumpărare (plata unor bani) de către patriarhul Dosithei Notara al Ierusalimului, care l-a luat ucenic apropiat și l-a tuns în monahism cu numele Antim (gr. Άνθιμος înseamnă „înflorit”). Faptul că a devenit călugăr aghiotafit (cu metania la Sfântul Mormânt) este confirmat de patriarhul Hrisant Notara, nepotul lui Dosithei, într-o scrisoare16 din decembrie 1709, destinată sfetnicului Ianache Văcărescu. Fără să dea alte detalii de timp și spațiu, patriarhul Hrisant Notara scrie: „cel de faţă, kyr Antim, care fiind [răs]cumpărat cu banii[17] Sfântului Mormânt şi primindu-şi libertatea de la răposatul [Dosithei], scriind noi scrisoarea sa de iertare”[18]. Tot în scrisoarea către Ianache Văcărescu, patriarhul Hrisant mai scrie, referitor la Antim: „a plecat de la metania lui”, „a dezertat de la Sfântul Mormânt”, „apostat de la metania lui”, „prietenul aghiotafit”[19]. Această repetiție arată limpede faptul că Andrei – Antim Ivireanul a primit tunderea în monahism și metania de călugăr la Sfântul Mormânt din Ierusalim[20], fiind hirotonit ieromonah de patriarhul Dosithei Notara[21].

Pregătirea istorică, literară, teologică și științifică[22] a mitropolitului Antim, precum și limba greacă folosită de el, ne conduc la ideea că el a avut parte de o pregătire intelectuală sistematică și pe aceasta a putut-o dobândi fie în mediul cultural al Patriarhiei din Constantinopol[23] (unde și patriarhul Dosithei a înființat, în anul 1680, „vestita bibliotecă a Metocului Sfântului Mormânt”[24]), fie într-o mănăstire grecească (din Imperiul Otoman sau din Țările Române).

Deci, în toată această perioadă de ședere în Imperiul Otoman, fie ca rob, fie ca om liber, Andrei – Antim și-a dezvoltat, precum Iosif în anii robiei lui, multe din darurile (cunoaștere teologică și științifică, limbi străine: turca, araba, greaca) și deprinderile sale artistice. Deși nu a fost ușor pentru sufletul lui să suporte umilințe, suferințe, invidii și orgolii, dorul de părinți, de țară și de Biserică, totuși, prin aceste grele experiențe, Dumnezeu l-a întărit în smerenie și răbdare, pregătindu-l pentru misiunea de a fi păstor al credincioșilor și propovăduitor al mântuirii aduse de Domnul nostru Iisus Hristos.

Monahul Antim a venit mai întâi la Mănăstirea Cetățuia, de lângă Iași (probabil împreună cu patriarhul Dosithei, în primăvara lui 1686)[25], unde a început să învețe limba română și slavonă sub îndrumarea starețului Macarie ieromonahul, căruia i-a și succedat la egumenie și căruia Antim îi poartă o veșnică recunoștință[26]. Însuși Hrisant Notara menționează că ieromonahul Antim „a fost egumen la Cetăţuia, la Iaşi”[27]. Faptul că a fost mai întâi în Moldova ni-l confirmă și prezența, în primele cărți românești tipărite de Antim (Evangheliarul greco-român, din 1693 și Psaltirea, din 1694), a câtorva fonetisme moldovenești („Dumnezău”, „Dumnezăire”, „dumnezăesc”, „dumnezăești”, „sînguri”, „puțînă”)[28] la care el avea să renunțe mai târziu.

Noi avansăm și ipoteza că, în vara lui 1686, Antim l-a întâlnit pe mitropolitul Dosoftei al Moldovei, de la care a preluat și râvna pentru tipărirea de cărți în limba poporului, spre folosul cât mai multor credincioși.

La îndemnul patriarhului Dosithei Notara al Ierusalimului, Antim (deja ieromonah) a venit apoi în Țara Românească (după vara lui 1689), pentru a lucra la împlinirea planului patriarhului Dosithei, de a apăra Ortodoxia prin tipărirea cărților de cult și de cultură creștină, inițiativă susținută material mai ales de Domnitorul Binecredincios Constantin Brâncoveanu. Hrisant Notara menționează, în scrisoarea către sfetnicul Ianache Văcărescu:

„Și, văzându-l iscusit, iarăşi prin voinţa răposatului stăpân [Dosithei] am vorbit cu kyr Mitrofan, episcopul Buzăului, să îl înveţe tipografia, târguindu-se să îi plătim şi două sute de groşi (și astfel, datorită nouă, a venit acolo [la București] şi a devenit cunoscut şi a ajuns cel ce este acum).”[29]

Deci Antim a devenit ucenic – tipograf al episcopului Mitrofan (fost episcop al Hușilor și viitor episcop de Buzău, cel care a tipărit Biblia de la București, în 1688), desăvârșindu-și meșteșugul tiparului, deprins, la nivel elementar, la Iași. În prefața Eortologhionului, tipărit la Snagov, în 1701, Antim Ivireanul scria cu smerenie despre vocația sa principală: „Deci eu, fiindcă nu am și altă putere spre ajutorul aproapelui decât ocupațiunea tipografiei, n-am lipsit și nu voi lipsi vreodată ca să folosesc, după putința mea, pe frații în Hristos ai mei, tipărind deosebite cărți de suflet folositoare și mântuitoare”.[30]

Nu știm precis când, dar aici, la București, ieromonahul Antim l-a întâlnit prima oară pe Constantin Vodă Brâncoveanu și între ei s-a înfiripat o relație de adâncă prețuire reciprocă, după cum menționează Mihail Iștvanovici în Prefața Evhologhionului din 1706:

„Aici în ţara noastră, nu ca acel eghiptenesc Farao, ci cel blând aseamene lui David, Prealuminatul zic şi înălţatul nostru Stăpân şi Domn Ioann Constandin B. B. Voevod aflându-te, şi văzându-te pre iubirea ta de Dumnezeu, şi cercetându-ţi ascuţita minte, te-au aflat vreadnic şi iscusit...”[31].

Faptul că Antim îl socotește mereu pe domnitorul Constantin Brâncoveanu binefăcătorul său[32], iar pe mitropolitul Teodosie îl pomenește ca părinte ocrotitor ne dovedește că amândoi au avut încredere în el, l-au iubit încă de la început, de aceea l-au și susținut, nu doar la tipărirea cărților, ci și la avansarea pe cele mai înalte trepte și răspunderi ecleziale (stareț, episcop și mitropolit). De asemenea, și patriarhul Dosithei l-a valorificat pe Antim la maximum, tipărind în grecește cărți teologice foarte importante. Bucureștiul devenise atunci „centrul Ortodoxiei, de unde cărţile puteau pleca atât spre Grecia, cât şi spre sudul sau estul slav sau spre răsăritul ortodox grec, arab şi georgian”[33].

Pentru viaţa sa duhovnicească sporită oglindită şi în activitatea sa tipografică și culturală, Antim ieromonahul a fost mai întâi numit stareț al Mănăstirii Snagov, în vara anului 1694, apoi a fost ales episcop al Râmnicului, la 16 martie 1705, iar la 22 februarie 1708, episcopul Antim a fost înscăunat mitropolit al Ungrovlahiei (conform dispoziției testamentare a predecesorului și ocrotitorului său, mitropolitul Teodosie Veștemeanul), de faţă fiind şi patriarhii Alexandriei şi Ierusalimului.

Dar Sfântul Antim s-a dovedit nu doar un bun tipograf, cleric și predicator, ci și un înțelept chivernisitor al bunurilor bisericești, în perioadele sale de stareț al Mănăstirii Snagov (1694-1701), episcop la Râmnicu Vâlcea (1705-1708) și mitropolit al Țării Românești (1708- 1716). Despre lucrarea sfinţitoare şi creatoare a Mitropolitului Antim al Ţării Româneşti, ca săvârşitor şi iconom al Tainelor dumnezeieşti şi al podoabelor Bisericii, dau mărturie atât creştinii înşişi (care L-au primit pe Mântuitorul Hristos din mâinile lui) – bisericile vii, cât şi icoanele, sculpturile în lemn şi în piatră, bisericile şi mănăstirile construite sau restaurate de el în eparhiile Râmnicului și Bucureștilor.

Traducerile cărţilor bisericeşti de cult şi de cultură din limba greacă şi tipărirea lor în limba română reprezintă, de asemenea, o altă lucrare prin care Sfântul Antim Ivireanul a îmbogăţit viaţa Bisericii Ortodoxe Române, noi folosind astăzi, în mare parte, aceleaşi formule şi expresii liturgice precum le-a lăsat el. Deşi aveam şi alte traduceri în limba română ale Liturghierului, de exemplu cea a mitropolitului Dosoftei al Moldovei (care era român), din 1679, în liturgica românească s-au păstrat formulările liturgice și literare ale Sfântului Antim. Rugăciunile „Împărate ceresc”, „Tatăl nostru”, „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul” (pentru cei adormiţi) şi „Crezul”, ca şi alte rânduieli din Liturghier şi din Molitfelnic, păstrează şi astăzi formulările Sfântului Mitropolit Antim.

Prezentăm, în continuare, lista tipăriturilor[34] rămase de la Sfântul Antim Ivireanul (îngrijite sau coordonate de el):

A lui Vasilie Macedoneanul, împăratul grecilor, Capitole îndemnătoare şeasezeci şi șase către fiul său, Leon Înţeleptul – greceşte, Bucureşti, 1691;
Slujbele cuvioasei noastre maici Parascheva cea Nouă şi a cuviosului nostru părinte Grigorie Decapolitul – greceşte, Bucureşti, 1692;
Evangheliar – greceşte şi româneşte, Bucureşti, 1693;
Psaltire – româneşte, Bucureşti, 1694;
Psaltire – slavoneşte, Bucureşti, 1694;
Orânduiala slujbei Sfinţilor Constantin şi Elena – româneşte, Snagov, 1696;
Evangheliar – româneşte, Snagov, 1697;
Anthologhion – greceşte, Snagov, 1697;
Ioan Cariofil, Manual despre câteva nedumeriri – greceşte, Snagov, 1697;
Discurs panegiric despre împăratul Constantin – greceşte, Snagov, 1697;
Gramatică slavonească – slavoneşte, Snagov, 1697;
Acatistul Maicii Domnului – româneşte, Snagov, 1698;
Carte sau lumină – româneşte, Snagov, 1699;
Mărturisirea credinţei ortodoxe şi expunere pentru cele trei virtuţi: credinţă, nădejde și dragoste – grecește, Snagov, 1699;
Învăţături creştineşti – româneşte, Snagov, 1700;
Floarea darurilor – româneşte, Snagov, 1700;
Psaltire – greceşte, Snagov, 1700;
Eortologhion – greceşte, Snagov, 1701;
Ştefan Brâncoveanu, Cuvânt panegiric la marele Constantin – greceşte, Bucureşti, 1701;
Ştefan Brâncoveanu, Cuvânt panegiric la Sfântul Ştefan, primul martir al creştinătăţii – greceşte, Bucureşti, 1701;
Ioan Comnen, Proschinitarul Sfântului Munte Athos – greceşte, Snagov, 1701;
Liturghier – greceşte şi arăbeşte, Snagov, 1701;
Slujba Cuvioasei Matrona Hiopolita – greceşte, Bucureşti, 1702;
Ştefan Brâncoveanu, Cuvânt panegiric la Sfântul Ştefan, primul martir al creştinătăţii – ed. a II-a, greceşte, Bucureşti, 1702;
Hrisant Notara, Despre preoţie – greceşte, Bucureşti, 1702;
Ceaslov – greceşte şi arăbeşte, Bucureşti, 1702;
Ceaslov – româneşte şi slavoneşte, Bucureşti, 1703;
Noul Testament – româneşte, Bucureşti, 1703;
Sevastos Chiminitis, Învăţătură dogmatică a bisericii răsăritene – greceşte, Bucureşti, 1703;
Slujba sfinţirii bisericii – greceşte, Bucureşti, 1703;
Ştefan Brâncoveanu, Cuvânt panegiric la Adormirea Maicii Domnului – greceşte, Bucureşti, 1703;
Radu Brâncoveanu, Cuvântare la patima cea mântuitoare – greceşte, Bucureşti, 1704;
Plutarch, Paralele greceşti şi romane, traduse în greaca modernă de Constantin Brâncoveanu-fiul – greceşte, Bucureşti, 1704;
Slujba Sfântului Visarion – greceşte, Bucureşti, 1705;
Anthologhion – româneşte, Râmnic, 1705;
Tomul Bucuriei – greceşte, Râmnic, 1705;
Antim Ivireanul, Învăţătură pe scurt pentru taina pocăinţii – româneşte, Râmnic, 1705;
Slujba Adormirii Născătoarei de Dumnezeu, cu Paraclisul cel de obşte – româneşte şi slavoneşte, Râmnic, 1706;
Octoih – slavoneşte şi româneşte, Râmnic, 1706;
Evhologhion (Molitvelnic şi Liturghier) – româneşte, Râmnic, 1706;
Gheorghe Maiota,Cuvânt la patima cea mântuitoare a Domnului – greceşte, Râmnic, 1706;
Radu Brâncoveanu, Cuvânt panegiric la Sfântul Nicolae – greceşte, Râmnic, 1706;
Gheorghe Maiota, Cuvânt la patima cea mântuitoare a Domnului – româneşte, Râmnic, 1706;
Carte ce cuprinde tot serviciul bisericesc – greceşte, Târgovişte, 1709;
Antim Ivireanul, Învăţătură bisericească pentru preoţi – româneşte, Târgovişte, 1710;
Slujba Sfintei Ecaterina şi Proschinitarul Muntelui Sinai – greceşte, Târgovişte, 1710;
Panoplia Dogmatică – greceşte, Târgovişte, 1710;
Psaltire – româneşte, Târgovişte, 1710;
Octoih – româneşte, Târgovişte, 1712;
Carte de rugăciuni – româneşte, Târgovişte, 1712;
Liturghier – româneşte, Târgovişte, 1713;
Catavasier – slavoneşte, greceşte, româneşte, Târgovişte, 1713;
Molitvelnic – româneşte, Târgovişte, 1713;
Pilde filosofeşti – româneşte, Târgovişte, 1713;
Sentinţe ale unor vechi filosofi – greceşte, Târgoviște, 1713;
Hrisov pentru abrogarea văcăritului – româneşte, Târgovişte, 1714;
Antim Ivireanul, Capete de poruncă – româneşte, Târgovişte, 1714;
Ceaslov – româneşte şi slavoneşte, Târgovişte, 1714;
Catavasier – româneşte, Târgovişte, 1714;
Ceaslov – româneşte, Târgovişte, 1715;
Hrisant Notara, Despre oficiile, clericii şi dregătoriile Sfintei Biserici – greceşte, Târgovişte, 1715;
Antim Ivireanul, Sfătuiri creştine-politice către Ştefan Cantacuzino – româneşte, Bucureşti, 1715;
Dosithei Notara, Istoria patriarhilor Ierusalimului – greceşte, Bucureşti, 1715;
Alexandru Mavrocordat Exaporitul, Istoria iudaică – greceşte, Bucureşti, 1716.

Așadar, în cei aproape 25 de ani, cât a trudit ca tipograf pe meleagurile românești, talentatul mitropolit Antim a lucrat și supravegheat tipărirea a 64 de cărți, 39 dintre ele fiind apărute cu osteneala lui proprie. Aceste cărți au fost tipărite astfel: la București – 21 (în perioadele 1691-1694, 1701-1705, 1715-1716), la Mănăstirea Snagov – 15 (1694-1701), la Râmnic – 9 cărți (1705-1707), la Târgoviște – 18 (1709-1715), la Mănăstirea Antim – una (1716). Cărțile au fost imprimate în mai multe limbi, astfel: 30 în limba greacă, 24 în limba română, 2 în slavonă, 8 în câte două limbi, din care 4 slavo-române, 2 greco-arabe și una greco-română, iar o carte în trei limbi, greco-slavo-română. Din titlurile celor 64 de cărți, reiese că 17 dintre ele s-au tipărit în forma dată de Antim pentru prima oară, iar alte 8 s-au retipărit chiar în vremea sa. Mitropolitul Antim însuși a scris 4 cărți originale, 10 au prefețe sau dedicații compuse de el, pentru 5 cărți a scris versuri, altor 6 cărți le-a adăugat un cuvânt final, iar 8 cărți sunt tălmăcite de el din limba greacă. De asemenea, reamintim că 6 cărți au fost tipărite cu cheltuiala sa, 5 cu binecuvântarea sa și 10 cărți s-au dat în dar cititorilor.[35]

Dar Sfântul Antim Ivireanul este cunoscut în Biserica Ortodoxă Română drept predicatorul exemplar, care a izbutit să transmită învăţăturile de credinţă creştină într-un stil unic, îmbinând sensibilitatea duhovnicească şi experierea mistică a adevărurilor creştine cu erudiţia, iscusinţa interpretării şi persuasiunea demonstraţiei oratorice. Învăţăturile Sfintei Scripturi, cântările liturgice, pildele înţelepţilor profani, exemplele din viaţa omului şi a naturii înconjurătoare, toate se împletesc în predicile sale într-o sinteză minunată a Duhului şi a Adevărului, spre folosul credincioşilor creştini pe care Sfântul Antim căuta să-i întărească și să-i împodobească duhovniceşte, spre dobândirea mântuirii şi a frumuseţilor cereşti. Didahiile sale (28 de predici și cuvinte catehetice), rostite în perioada slujirii lui ca mitropolit, ni se descoperă ca o operă complexă, în care sunt prezentate şi armonizate învăţături dogmatice, liturgice, morale, îndemnuri şi rugăciuni personale, într-o excepțională exprimare românească, plină de originalitate şi o uimitoare împletire de sensibilitate poetică şi viziune teologică.

De asemenea, Scrierile Sfântului Antim ne dezvăluie bogata lui cultură teologică și laică, sintetizată în adevărate capodopere dedicate catehizării și îndrumării preoților în misiunea lor de păstori: Învăţătură pre scurt pentru taina pocăinţii, Chipurile Vechiului şi Noului Testament, Învăţătură bisericească, Capete de poruncă la toată ceata bisericească. A alcătuit și o carte de Sfătuiri creştine-politice, în versuri, către voievodul Ştefan Cantacuzino. Alte texte rămase de la Sfântul Antim sunt scrisori, prefețe, postfețe și dedicații (adesea în versuri) la cărțile tipărite de el, care au, de asemenea, o importanță deosebită, uneori autorul strecurând în ele adevărate comori teologice și literare. Se observă, astfel, pe lângă imensa prețuire pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu, atât cultura vastă a ieromonahului, episcopului și mitropolitului Antim Ivireanul, cât și ușurința cu care se exprima el în limbile română, greacă, slavonă, georgiană și arabă.

La 5 februarie 1713, de ziua prăznuirii Sfintei Agata, în urma unei descoperiri dumnezeiești (după cum el însuși mărturisește[36]), Mitropolitul Antim Ivireanul a început să clădească Mănăstirea Tuturor Sfinților, pe locul unde era o veche biserică de lemn, cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, în care se păstra Sfântul Mir. Sfântul Antim a pus toată averea sa pentru ridicarea din temelie a acestui sfânt lăcaş, „întru slava şi mulţumita însuşi celui întru Troiţă Dumnezeu şi întru cinstea şi lauda Tuturor Sfinţilor dimpreună, încât să fie şi să se numească mănăstire a Tuturor Sfinţilor, cărora am şi închinat-o şi pe numele lor am zidit-o, ca să se prăznuiască întru ea cu mărire şi să se cinstească necontenit cu laude şi cu cântări, ca nişte prieteni ai lui Dumnezeu şi ajutători şi sprijinitori tuturor pravoslavnicilor creştini”.[37] Mănăstirea a fost construită în „mahalaua popii lui Ivaşco”, nu departe de dealul Mitropoliei, la aproape două sute de metri spre apus.[38]

În afară de averea sa personală, Mitropolitul Antim a mai dobândit, fie în dar, fie prin cumpărare diverse obiecte, terenuri sau imobile, nu numai de la creştinii din Bucureşti, ci şi din alte oraşe. Sfinţirea bisericii a avut loc în anul 1715. Ierarhul şi ctitorul mănăstirii a întocmit cu mâna lui planurile de execuţie ale mănăstirii, două dintre ele rămânând până în zilele noastre, şi anume: planul original al bisericii, pe hârtie, ataşat testamentului său relativ la mănăstire şi un alt plan, realizat pe pergament (în 1713) în cuprinsul aşezământului mănăstirii.

Bucuros că a reuşit să dea capitalei Ţării Româneşti una dintre cele mai frumoase podoabe de arhitectură, sculptură, pictură şi odoare bisericeşti, Mitropolitul Antim a întocmit un regulament, prin care lasă dispoziţii cum să fie organizate şi administrate clădirile, averile și lucrările mănăstirii. Așezământul cinstitei mănăstiri a Tuturor Sfinților, început la 24 aprilie 1713, odată cu începerea construcţiei mănăstirii, a fost completat la 15 martie 171639 și, în final, a fost recapitulat și confirmat prin Hrisovul arhieresc din 20 iulie 1715, când toate lucrările „cu ajutorul Dătătorului de bine, Dumnezeu, s-au lucrat și la săvârșire bună au venit”.[40]

Tradiţia menţionează că toate sculpturile din piatră (ale iconostasului, ale picioarelor coloanelor şi ale ancadramentelor de la ușă și ferestre) cu motive vegetale, ca şi pictura din biserica mare şi din paraclis, au fost executate după schiţele mitropolitului-ctitor, care a şi pictat câteva icoane (în stil bizantin) pe fresca zidurilor, alături de Preda Zugravul[41]. De asemenea, Sfântul Antim Ivireanul, ajutat de ucenici, a sculptat ușa de lemn a bisericii şi a pictat cele două icoane mari[42] de lângă iconostas: Icoana Tuturor Sfinţilor, în partea dreaptă şi Icoana celor patru Sfinţi (Alexie, Nicolae, Antim şi Agata, ocrotitori ai mitropolitului Antim), în partea stângă.

Tot în cadrul mănăstirii bucureștene, Sfântul Antim a întemeiat prima bibliotecă publică de împrumut din Țara Românească și a rânduit ca, din veniturile obștei, să fie ajutați mai mulți săraci, îmbinând astfel Liturghia cu filantropia, spiritualitatea cu practica și cultura cu misiunea.

Trăitor și mărturisitor al Ortodoxiei, Sfântul Antim Ivireanul a întreținut relații apropiate cu întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Surori din Răsăritul creștin aflat sub stăpânirea turcească (Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Constantinopol), ajutând la promovarea învățăturii creștin-ortodoxe în acele țări. Astfel, în 1701-1702, la București, Antim a tipărit primele cărți în limba arabă (Liturghierul și Ceaslovul în variantă bilingvă greco-arabă) pentru creștinii din Siria, unde a trimis și prima tipografie cu caractere arabe (la Alep, în 1704). Iar în anul 1708, mitropolitul ivirean a trimis o tiparniță în Georgia, țara sa natală, unde, la Tbilisi, ucenicul său, Mihail Iștvanovici, a scos la lumină primele 10 cărți liturgice și catehetice (1709-1711)[43]. De asemenea, în 1714, mitropolitul Antim i-a trimis patriarhului Hrisant Notara litere turnate în plumb, necesare tipografiei grecești a patriarhiei Ierusalimului. Însă Sfântul Antim a imprimat nu numai cărți necesare în Țările Române[44] și în Răsăritul creștin, ci și antimise, pregătind matrițele pentru tipărirea lor în lemn sau în bronz și dăruindu-le ierarhilor din Georgia natală și patriarhiei de Ierusalim.[45]

Dar altă mare realizare a Sfântului Antim în domeniul tipografiei a fost, precum el însuși învăța, formarea de ucenici destoinici, dintre care amintim: ipodiaconul Mihail Iștvanovici, Gheorghe Radovici, ieromonahul Dionisie Floru, preotul Stoica Iacovici (români), ieromonahul Mitrofan Grigoras, preotul Ioan Avramios (greci).

Înflăcărat patriot şi luptător împotriva asupririi turceşti și a complicității fanarioților la împilarea poporului român, în urma unei revoluții eșuate, la 10 septembrie 1716, mitropolitul Antim a fost acuzat de trădare, arestat și torturat la ordinul lui Nicolae Mavrocordat (primul domnitor fanariot). Refuzând să-și dea demisia, deși era forţat, eruditul și bătrânul ierarh Antim Ivireanul a fost caterisit în grabă și pe nedrept de sinod (al Patriarhiei Ecumenice) (pe motiv de răzvrătire față de turci46 și magie) și condamnat la exil pe viaţă la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” de pe muntele Sinai. Pe drum, însă, în ultimele zile ale lunii septembrie 1716, ostaşii turci l-au omorât (cel mai probabil, din ordinul vizirului care locuia la Adrianopol)[47], la capătul multor umilințe, aruncându-i trupul în apele râului Tungia (un afluent al Mariței)[48], la ieșirea din Adrianopol spre Constantinopol. Astfel și-a încheiat martiric viața cel ce s-a pus zi de zi în slujba lui Hristos.[49]

Abia după 250 de ani, la 8 martie 1966, Patriarhia ecumenică a anulat nedreapta sentinţă de caterisire dată asupra marelui Ierarh Antim Ivireanul.[50].

În ședințele de lucru din 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, „chemând în ajutor pe Milostivul Dumnezeu, proclamă solemn și așează în rândul Sfinților, prin trecerea în calendarul Bisericii noastre”[51], pe cel mai mare ierarh şi predicator al Ţării Româneşti, pe Ierarhul Martir Antim Ivireanul, rânduindu-i ziua de prăznuire la 27 septembrie. Şi trebuie subliniat faptul că această canonizare „schimbă complet datele personalităţii sale, sacralizându-i şi opera, pornită din autenticitatea unei gândiri religioase”[52].

Deși nu ne-au rămas sfintele sale moaște drept confirmare palpabilă, sfințenia vieții Sfântului Antim este vizibilă în jertfelnicia vieții lui de fiecare zi, în sfaturile și experiențele lui duhovnicești, precum și în atitudinea sa de „melc” răbdător și neagresiv, dar lucrător neîncetat pentru propășirea Bisericii și a credincioșilor ortodocși. De 300 de ani încoace, Sfântul Antim lucrează și mijlocește în cer, alături de ceilalți Sfinți Ierarhi, pentru luminarea oamenilor în credință și în viața duhovnicească, mulți creștini bucurându-se de ajutorul și ocrotirea lui.

Alături de cărțile tipărite sau scrise de Sfântul Antim, în București se mai găsesc doar câteva obiecte liturgice de la el, dintre care amintim: un potir de argint aurit, realizat în 1694 (pe când era egumen la Snagov), o cățuie de argint (tot din perioada stăreției la Snagov), un antimis imprimat de el (în 1708), ca mitropolit al Ungrovlahiei și un epitaf brodat cu fir de aur și argint (din 1714, afierosit probabil Mănăstirii Tuturor Sfinților). La Catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea se poate vedea cârja lui de mitropolit al Ungrovlahiei, iar la biblioteca Mănăstirii Neamț există un Liturghier românesc, tipărit cu binecuvântarea Sfântului Antim Ivireanul, în 1713 (dăruit de Sfântul Cuvios Pahomie de Gledin Mănăstirii Pocrov, în 1716), pe care este scris: „Această preasfântă şi dumnezeiască Liturghie rumânească este a mea, Pahomie – me-a dăruit-o sfiinţia sa Antim Mitropolitul din Ţara Rumânească şi eu o dau la Sihăstria la Pocrov ca să fie acolo în veci…”[53].

Însă mai mult decât aceste moșteniri materiale, urmele luminoase lăsate în Biserica Ortodoxă Universală și în cultura românească de eruditul și smeritul Ierarh Martir fac vie recunoștința în sufletele tuturor credincioșilor care beneficiază de lucrările lui. Sfântul Antim Ivireanul a împlinit cuvântul Mântuitorului Hristos, care spune: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. (Matei 5, 16). De aceea, și apropierea noastră de Sfântul Antim nu are temei într-o curiozitate științifică, ci în evlavia euharistică față de Dumnezeu, Cel ce lucrează neîncetat în lume prin Sfinții Săi.

*

Personalitate de prim rang a Bisericii Ortodoxe Româneşti, Sfântul Antim Ivireanul a călăuzit credincioșii prin cuvântul rostit, scris, zugrăvit sau tipărit şi prin slujirea sa jertfelnică, fiind un adevărat model de păstor şi învăţător. Ierarh și cărturar, om duhovnicesc și practic deopotrivă, Sfântul Antim L-a slujit neîncetat pe Dumnezeu, căutând luminarea semenilor prin învăţătura creștin-ortodoxă, sensibilizarea lor faţă de netrecătoarele frumuseţi ale iubirii de Dumnezeu și de semeni.

Din această perspectivă, slujirea și mărturisirea lui Dumnezeu prin cuvânt a reprezentat pentru Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul măsura conştiinţei sale faţă de Dumnezeu, față de Biserica lui Hristos de pretutindeni şi față de neamul românesc. Pomenindu-L mereu pe Hristos în viața lui de zi cu zi, a ajuns el însuși să fie pomenit de Mântuitorul Hristos înaintea lui Dumnezeu-Tatăl, a Sfinților și a Îngerilor din Ceruri. De aceea, putem afirma că viața duhovnicească și lucrarea pastoral-misionară a Sfântului Antim, integrate în viața doxologică și sfințitoare a Bisericii, fac să strălucească veșnic chipul lui în Împărăția lui Dumnezeu și în inimile noastre, iar pe noi ne îndeamnă ca, într-un glas, să-i cântăm: „Bucură-te, Sfinte Ierarhe Antim, Mucenice al lui Hristos!”

Arhimandrit Mihail Stanciu
Sfânta Mănăstire Antim, București

[1] Cercetările întreprinse de noi în ultimii ani au adus la lumină, treptat, detalii din biografia neștiută a Sfântului Antim și nu putem considera încheiate încă investigațiile printre scrierile medievale românești, georgiene, grecești și turcești. Prezentăm, în continuare, ipotezele noastre și ale altor cercetători de dinaintea noastră cele mai bine argumentate, asumându-ne și riscul de a greși în cazurile unde intuițiile și deducțiile noastre nu sunt confirmate documentar. De aceea și această expunere biografică poate fi îmbunătățită continuuși sperăm că vor urma după noi alți căutători care vor prelungi cercetările pe fronturile deschise de noi și vor aduce în viitor mai multe lămuriri. Totodată, manifestându-ne recunoștința pentru înaintașii noștri, ne cerem iertare cititorilor pentru greșelile, lipsurile și imperfecțiunile din prezentul și precedentele noastre articole.

[2] Arhiereul Ghenadie Craioveanul, Condica sfântă a Mitropoliei Ungrovlahiei, publicată după original, Tipo-litografia Cărților Bisericești, București, 1886, p. 104, n. 166.

[3] Cf. Pr. Niculae Șerbănescu, „Antim Ivireanul tipograf”, în rev. BOR, nr. 8-9 / 1956, pp. 701-749.

[4] În cele două scrisori de apărare ale sale către Constantin Brâncoveanu, din 13 ianuarie și 3 februarie 1712, Mitropolitul Antim îi cere milă Domnitorului pentru „bătrâneţile mele şi neputinţele ce am”, deci putem înțelege că, în 1712, Antim era înaintat în vârstă și sub povara bolilor și a neputințelor. Dacă presupunem că avea cam (60 -) 70 ani, vârsta medie a bătrâneții, atunci putem conchide că s-a născut pe la anii 1640 (– 1650). Anul 1650 (acceptat până acum ca an de naștere al Sfântului Antim) nu este confirmat de niciun document istoric, ci reprezintă doar o ipoteză formulată prima oară de Teodor Cerbuleț (în 1939) și propagată apoi de majoritatea cercetătorilor.

[5] Conform discuțiilor noastre din mai 2008 și iunie 2015 cu mitropolitul georgian Theodor de Akhaltzikhe.

[6] Anton Maria Del Chiaro, Revoluțiile Valahiei, Editura Viaţa Românească, Iași, 1929, p. 152.

[7] După cum găsim în pomelnicul său personal, pe care l-a scris în Așezământul Mănăstirii Tuturor Sfinților.

[8] Facem și remarca aceasta: întrucât îi trece pe pomelnic la Sfânta Liturghie, atunci înseamnă că părinții lui erau botezați creștin-ortodox, deși locuiau într-o țară aflată sub presiunea și chiar persecuția musulmană.

[9] Anton Maria Del Chiaro, Revoluțiile Valahiei, op. cit., p. 67.

[10] Vezi și Gabriel Ștrempel, Antim Ivireanul, Editura Academiei Române, București, 1997, p. 161.

[11] Evhologhion, adecă Molitvelnic, vol. I şi II, Râmnic, 1706, aflat la Biblioteca Academiei Române, Fondul de Carte românească veche, cota 150A, f. 2v – 3.

[12] Anton Maria Del Chiaro, Revoluțiile Valahiei, op. cit., p. 153.

[13] Gianina Picioruș, Antim Ivireanul, avangarda literară a paradisului, Editura Teologie pentru azi, București, 2010, p. 18.

[14] Această idee este frumos dezvoltată în Gianina Picioruș, Antim Ivireanul…, op.cit., pp. 17-18.

[15] Mihail-Gabriel Popescu, Mitropolitul Ungrovlahiei, Antim Ivireanul, cârmuitor bisericesc şi propovăduitor al Evangheliei. Teză de doctorat, Bucureşti, 1969, p. 11.

[16] Sfântul Antim Ivireanul, Scrisori, Editura Basilica, București, 2014, pp. 41-63.

[17] Banii Sfântului Mormânt proveneau în cea mai mare parte tot de la domnitorii români, care făcuseră nenumărate danii, deci iată că Dumnezeu, în purtarea Lui de grijă nepătrunsă de mintea omului, a rânduit ca Antim să aducă roadele cele mai multe pentru poporul român, dovedindu-și prin aceasta recunoștința și râvna pentru cei care l-au ajutat și susținut.

[18] Sfântul Antim Ivireanul, Scrisori, pp. 49-50. Născut la 1663, Hrisant Notara nu putea fi un copil când a redactat scrisoarea de iertare, deci acest lucru, presupunem noi, s-a petrecut în vara lui 1685, când patriarhul Dosithei Notara a fost la Ierusalim cu ocazia renovării Mănăstirii „Sfântul Sava” și a mănăstirilor georgiene din Țara Sfântă. Acest eveniment era o ocazie de întrunire la Ierusalim a multor georgieni din împrejurimi, moment în care s-ar fi întâlnit patriarhul Dosithei cu Andrei Ivireanul, pe atunci încă rob la o familie de dregători turci, unde a deprins și limba arabă.

[19] Sfântul Antim Ivireanul, Scrisori, pp. 54, 56, 60, 63.

[20] Această ipoteză este credibilă și datorită faptului că, la finalul vieții, mitropolitul Antim a fost condamnat de un Sinod al Patriarhiei Ecumenice la exil pe viață la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”, de pe Muntele Sinai, mănăstire care aparținea juridic de Sfântul Mormânt.

[21] Spunem asta deoarece în urma „dezertării de la Sfântul Mormânt” și a integrării lui Antim în Biserica românească, în ascultarea deplină de mitropolitul Teodosie (credem că în vara anului 1694, când a fost numit egumen la Snagov), patriarhul Dosithei (care se considera un „hipermitropolit” și dorea grecizarea Bisericii românești) ar fi vrut, „după canoane ale sfintelor sinoade și după dreptul bisericesc” să-l caterisească (Sfântul Antim Ivireanul, Scrisori, pp. 54-55).

[22] Așa cum reiese din frumoasele expuneri ale Chipurilor Vechiului și Noului Testament, unde Antim prezintă nu numai persoane și evenimente biblice, ci și personalități și învățături din lumea profană.

[23] Deși majoritatea cercetătorilor susțin, fără temeiuri documentare, că Antim a stat vreme îndelungată la patriarhia din Constantinopol, noi avansăm ipoteza că Antim a stat doar câteva luni (cel mai probabil între toamna lui 1685 și primăvara lui 1686), misiunea lui prioritară fiind de a deprinde și promova tiparul, iar aceasta o putea face doar în Țările Române, unde existau tipografii.

[24] Dumitru Stăniloae, Viața și activitatea patriarhului Dosithei al Ierusalimului și legăturile lui cu Țările Românești. Teză de doctorat în Teologie, Institutul de Arte Grafice și Editura „Glasul Bucovinei”, Cernăuți, 1929, p. 22.

[25] Cf. Arhim. Irineu Delidimou, „Introducerea” cărții Ιστορία περί τών εν Iεροσολύμοις πατριαρχευσάντων διηρημένη εν δώδεκα βιβλία (Άλλως καλούμενη δωδεκάβιβλος Δοσιθέου). ΒιβλίαΑ΄&Β΄), Editura Βασ. Ρηγόπουλου, Tesalonik, 1982, p. XVIII.

[26] Fiind trecut pe pomelnicul Mănăstirii Tuturor Sfinților, alături de părinții lui, Ioan și Maria, și de mitropolitul Teodosie al Țării Românești.

[27] Sfântul Antim Ivireanul, Scrisori, p. 53. La 18 iulie 1689 este atestat, într-un contract de schimb, printre martori, „egumenul de Cetățuie, Antim” – Ioan Caproșu, Documente referitoare la istoria orașului Iași, Volumul II. Acte interne (1661-1690), Editura Dosoftei, Iași, 2000, p. 580, Documentul 658.

[28] Cf. Gianina Picioruș, Antim Ivireanul…, op. cit., p. 18.

[29] Sfântul Antim Ivireanul, Scrisori, p. 52.

[30]Sfântul Antim Ivireanul, Scrieri, pp. 151-152.

[31] Lucrul acesta este evidențiat prima oară de Doru Bădără, în Tiparul românesc la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, Editura Istros, Brăila, 1998, p. 113. Vezi și Gianina Picioruș, Antim Ivireanul…, op. cit., pp. 25-27.

[32] „al mieu de bine făcător și milostiv stăpân”, în Prefața Psaltirii din 1694.

[33] Gianina Picioruș, Antim Ivireanul…, op. cit., p. 39.

[34] Cf. Gabriel Ștrempel, Antim Ivireanul, op. cit., pp. 389-391.

[35] Cf. Pr. Niculae Șerbănescu, „Antim Ivireanul tipograf”, Art. Cit., p. 750.

[36] Învăţături pentru Aşăzământul cinstitei mănăstiri a Tuturor Sfinţilor, cap. 13, în vol. Sfântul Antim Ivireanul, Scrieri, p. 88.

[37] Sfântul Antim Ivireanul, Scrieri, p. 75.

[38] Prof.dr. Ion Nanu, „Un monument istoric de artă religioasă: Ctitoria Mitropolitului Antim Ivireanul”, în rev. BOR nr. 3-4/ 1961, p. 227.

[39] Sfântul Antim Ivireanul, Scrieri, pp. 77, 99.

[40] Hrisovul arhieresc, în vol. Scrieri, p. 75.

[41] Cel care a pictat și Mănăstirea Horezu, în vremea când Antim era episcop de Râmnic. Vezi Prof. Victor Brătulescu, „Mitropolitul Antim, ctitor de lăcașuri sfinte”, în rev. BOR, nr. 8-9/1956, p. 823.

[42] Cf. Prof.dr. Ion Nanu, art. cit., pp. 274, 313, 314.

[43] „Cuvântarea Mitropolitului Firmilian al Olteniei în Solemnităţile comemorării a 250 de ani de la moartea martirică a mitropolitului Antim Ivireanul”, în rev. BOR, nr. 9-10/1966, p. 958.

[44] După ultimele cercetări, Sfântul Antim Ivireanul ar mai fi trimis, clandestin, o tipografie românească dascălului Ivan din Făgărăș după anii 1710 (ÎPS Dr. Laurențiu Streza, Pr. Prof. Vasile Oltean, Sfântul Constantin Brâncoveanu și brașovenii, Editura Andreiana, Sibiu, 2014, p. 336-338).

[45] Sfântul Antim Ivireanul, Scrisori, pp. 30-32.

[46] Uneori, grecii fanarioți, boieri sau ierarhi, deveneau avocații Porții otomane, când aveau de protejat privilegiile și interesele lor vanitoase, invocând diverse argumente biblice după bunul lor plac. Dacă toată stăpânirea este de la Dumnezeu, atunci grecii (ca neam întreg, laici și clerici) de ce s-au răsculat împotriva turcilor în 1821, devenind și eroi pentru această răzvrătire? De ce patriarhii și ierarhii greci n-au suportat și ei în continuare „puternica împărăție” turcească, pe baza argumentelor aduse la condamnarea Sfântului Antim?

[47] Om crud și răzbunător, Nicolae Mavrocordat l-a dat pe Antim pe mâna turcilor, iar aceștia l-au omorât pe teritoriul lor (zona Bulgariei fiind pașalâc) și ca pedeapsă pentru apostazia lui de la islam (robit de tânăr, a fost forțat să treacă la islam, de aceea la eliberare a avut nevoie de scrisoarea de iertare, care confirma revenirea lui la Ortodoxie), nu doar ca pedeapsă pentru răzvrătire. Oricum, Mavrocordat se temea că ucenicii și credincioșii, știindu-l un om sfânt, i-ar fi creat un cult de cinstire la mormânt. Din acest motiv, a poruncit să i se piardă urma, scoțându-l din țară.

[48] Del Chiaro, Revoluțiile Valahiei, op. cit., p. 142. Și cronicarul Radu Popescu și cărturarul Mitrofan Grigoras (contemporanii lui Antim) susțin acest lucru. Această ipoteză o afirmă și majoritatea cercetătorilor: episcopul Melchisedec Ștefănescu, Constantin Erbiceanu, Nicolae Iorga, Dan Horia Mazilu, Gabriel Ștrempel ș.a.. Există și alte ipoteze referitoare la asasinarea Sfântului Antim la Snagov sau la Dunăre, dar acestea nu sunt întemeiate pe documente din vremea lui Antim.

[49] Prezentarea pe scurt a vieții și lucrării mântuitoare a Sfântului Antim Ivireanul a fost realizată pornind de la articolul Pr.Prof.dr. Mircea Păcurariu, „Un nou sfânt al Bisericii noastre, Mitropolitul Antim Ivireanul”, în volumul Antologie aghiografică românească, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1994, pp. 211-214 și de la schița biografică realizată de Acad. Gabriel Ștrempel, în volumul Sfântul Antim Ivireanul, Didahii, ed. 2010, pp. 43-50.

[50] Sfântul Antim Ivireanul, Scrisori, pp. 159-160.

[51] Act sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române privind canonizarea unor sfinţi români, 20 iunie, 1992.

[52] Paul Aretzu, „Antim Ivireanul sau arta credinţei”, în rev. Lumina lumii, nr. 19-20/2011, p. 19.

[53] Biblioteca Mănăstirii Neamț, Fondul de Carte Veche, nr. 456, f. 6v. Vezi și Pr. prof. N. Feier, Cuviosul Ierarh Pahomie de la Gledin, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2007, pp. 101-102.