PARINTELE MIHAIL STANCIU despre VIEȚUIREA PE CALEA CEA STRÂMTĂ și DREAPTA ÎNȚELEGERE A CREDINȚEI în vremurile deformărilor și deturnărilor duhovnicești: “Cei înșelați îi vor linșa pe cei care nu acceptă ‘RELIGIA VESELĂ ȘI PROGRESISTĂ’, cu alte cuvinte, CALEA CEA LARGĂ, cea care măgulește starea căzută, bolnavă a omului”
“FAMILIA ORTODOXĂ”, nr. 2 (109)/ 2018
Arhimandritul Mihail de la Antim
„Căutaţi pe Domnul şi viu va fi sufletul vostru!”
Deşi trăim în vremuri în care s-a înmulţit mintea omului, deşi librăriile abundă în cărţi ortodoxe ca niciodată în istorie, parcă înţelegem tot mai greu ce înseamnă o gândire şi o vieţuire potrivită Evangheliei. Ceva ne fură mintea şi ne face să diluăm din ce în ce mai mult raportarea noastră la Hristos. Un diagnostic, o analiză şi câteva soluţii la acest fenomen care marchează viaţa Bisericii astăzi am căutat împreună cu Părintele Mihail Stanciu, duhovnic la Mănăstirea Antim din Bucureşti. (V.G.)
– Părinte, trăim vremuri de mare derută, în care duhul moralist este adesea confundat cu duhul Bisericii. Ce este Biserica şi ce nu este ea, în acest context?
– Biserica reprezintă poporul lui Dumnezeu, care înaintează fie mai grăbit, fie mai lent pe calea mântuirii. Viziunea Bisericii Ortodoxe despre relaţia omului cu Dumnezeu este una terapeutică: Dumnezeu ne-a făcut pe noi după chipul şi dornici de asemănarea cu El, ca să-L căutăm şi să ne bucurăm de viaţa Lui veşnică. În momentul în care ne rupem de Dumnezeu prin păcat şi căutăm să trăim autonom, crezând că ne suntem suficienţi, atunci ne îmbolnăvim, ne omorâm puterile sufleteşti şi trupeşti, îndepărtându-ne de Izvorul Vieţii, de Dumnezeul cel Viu.
Omul, ca să revină la starea naturală de viaţă, de armonie şi sănătate, trebuie să se întoarcă la Dumnezeu prin pocăinţă și prin credinţa în Dumnezeul cel Iubitor, Care ni S-a descoperit întrupându-Se şi pătimind pentru noi. De aceea este esenţială credinţa noastră în Hristos şi unirea noastră cu El în Biserică, în acest popor al lui Dumnezeu, care înaintează pe calea mântuirii spre Împărăţia Cerurilor, nu căutând o împărăţie pământească, extinsă teritorial, ci sporind viața în Duhul Sfânt. Această unire cu Dumnezeu ne vindecă sufletele şi trupurile, ne vindecă relaţiile dintre noi, care depăşesc atât formalismul, cât și familiarismul păcătos şi chiar abuziv pe care îl creează păcatul.
Astfel, ca popor al lui Dumnezeu, ca Trup mistic al lui Hristos, Biserica este văzută şi ca un spital duhovnicesc al oamenilor care, îmbolnăviţi cândva de păcat, caută să se tămăduiască unindu-se cu Dumnezeu şi unindu-se întreolaltă în aceeaşi credinţă şi în aceeaşi mişcare de vindecare, de sfinţire, de îndumnezeire. Biserica e mai mult decât o „încolonare” a unor „ostași” ai lui Hristos, care încearcă să respecte formal, rece, nişte norme morale şi de credinţă – cu toate că și acestea sunt împlinite. Biserica, am văzut, este un organism viu dumnezeiesc-omenesc, în care iubirea pulsează, în care oamenii, chiar dacă mai cad, încearcă să se vindece, dar şi să rezoneze reciproc spre atingerea aceluiaşi scop, care este mântuirea. De aceea noi trebuie să ne sprijinim unii pe alţii, nu să ne împiedicăm unii pe alţii.
Biserica a rânduit norme şi tratamente de vindecare atât prin canoanele sau regulile de curățire a vieţii de păcate, cât şi prin rânduielile de sfinţire din cadrul liturgic, acolo unde gingăşia şi sobrietatea lăcașului duhovnicesc şi de rugăciune impun o anumită atitudine generală de evlavie, de sfială sfântă, o atitudine luminoasă şi smerită totodată.
„Împlinirea unor forme exterioare, fără transformare lăuntrică”
– Vorbeaţi mai devreme de împărăţia lumii acesteia şi aşezarea în cadrele ei ca de o ispită, mai cu seamă pentru omul contemporan. În acest context, v-aş întreba care credeţi că sunt formele concrete prin care secularismul pătrunde în viaţa Bisericii noastre?
– Secularismul, ca îndepărtare a omului de la Dumnezeu cel Viu şi Iubitor, se strecoară în chip viclean și în Biserică, nu doar în sufletul omului și în societatea civilă, fiind o strategie a diavolului de abatere a oamenilor de la unirea cu Dumnezeul cel nemărginit la o existență înscrisă în marginile acestui veac (saeculum). Îndepărtarea de viața hristocentrică a omului contemporan l-a făcut să se scufunde într-o mocirlă morală de violență, înșelăciune și erotism, prezente, din nefericire, la mai multe niveluri. Eu cred că acest asalt agresiv al secularizării – și desacralizării – urmărește tocmai instalarea urâciunii pustiirii în locul cel sfânt, adică în inima omului.
În trăirea religioasă creștină putem sesiza astăzi, din punct de vedere al formei, un ritualism excesiv, rece și individualist, lipsit de transfigurare lăuntrică, de înţelegere a gesturilor şi rugăciunilor pe care le face omul. Lucrul acesta se manifestă într-o atitudine magică, superstiţioasă chiar, de împlinire exterioară a unor forme şi formule, dar fără transformare lăuntrică, fără înnobilare şi îmbunătăţire duhovnicească. Oamenii rămân la fel de seci şi reci, chiar agresivi, acoperiţi cu ipocrizia împlinirii unor forme exterioare care L-ar „obliga” pe Dumnezeu să-i mântuiască și să le împlinească dorințele.
Tot din punctul de vedere al formei, mai există azi şi „balastul” tehnologiei, care se poate interpune între om şi Dumnezeu ca o altă ispită. Biserica exersează comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi cu oamenii prin vedere faţă către faţă, prin întâlnire directă, nu prin mijlocirea tehnicii. E bună şi tehnica la nivel informaţional, dar exerciţiul iubirii şi al asumării responsabile a celuilalt se face prin întâlnire directă, prin părtăşie la durerile și la bucuriile celuilalt. De aceea şi noi la Judecată vom fi întrebaţi cât bine am făcut celorlalţi prin participare directă, prin mângâierea şi încurajarea celor necăjiţi, prin ajutorarea celor săraci şi celelalte (cf. Matei 25:34-36).
Apoi, din punct de vedere al conţinutului, oamenii nu mai înţeleg corect credinţa – nu mai zic tainele dogmatice, pe care omul şi le împropriază pe măsura urcuşului moral şi duhovnicesc trăit la nivel personal şi comunitar. Dar, de multe ori, oamenii se îndepărtează de la înţelegerea corectă înspre sensuri ale cuvintelor oferite de societatea contemporană şi cultura laicizată şi secularizată. Aşa încât această secularizare a cuvintelor, sau deturnare semantică a cuvintelor (de care amintesc şi cei doi vizionari distopici, Orwell şi Huxley), ne face să ne punem problema dacă în viitor copiii vor mai înţelege corect învăţătura de credinţă ortodoxă și-L vor mai trăi pe Dumnezeul cel Viu, atunci când sensurile cuvintelor de bază sunt deformate. Plus că, în zilele noastre, imaginația omului este îmbâcsită cu chipuri de idoli (vedete, sportivi și maneliști) și felurite personaje fantastice (din basmele, jocurile și filmele actuale), care-i amestecă și relativizează reperele credinței și ale realității concrete cu plăsmuirile lumii „virtuale”.
Deci şi la nivelul formei, şi la nivelul conţinutului sunt ispite care-l pot abate pe om într-o părută evlavie, care, de fapt, nu este corectă și nu duce la Dumnezeu. De asemenea, alunecarea spre experienţe pietiste prin lozinci și cântece sentimentaliste, printr-un „iubirism” adogmatic de factură new-age duce la o relativizare a dogmelor şi chiar a religiilor, nu mai zic a învăţăturii de credinţă creştină în raport cu celelalte filosofii şi ideologii; şi această alunecare poate fi pusă tot în curentul acesta general al secularismului, care ia proporţiile unei epidemii globale.
„Să nu amestecăm sfinţenia cu exaltările sentimentaliste”
– Părinte, aş dori să nuanţăm la nivelul formelor prin care se exprimă credinţa, pentru că oamenii nu ştiu ce e acela pietism.
– Pietismul reprezintă o tendinţă care pune accent mai mult pe latura sentimentală, pe stârnirea, de fapt, a unor trăiri emoţionale, fără să aducă lămuriri dogmatice la nivel raţional, uneori chiar în detrimentul înţelegerii raţionale a dogmelor creștine. Diversiunile pietiste sunt susţinute de cântece, de poezii, de creaţii mai mult sau mai puţin artistice, care nu sunt în rezonanţă cu învăţătura dogmatică și trăirea eclezială a Bisericii Ortodoxe, ci provoacă stări emoţionale, de exaltare sau de lăcrimare, fără ca omul să cunoască, de fapt, o trăire reală a apropierii sfielnice de Dumnezeu. Circulă foarte multe asemenea mesaje în mediul online, pe telefoane sau pe e-mail. Chiar cu prilejul sărbătorii Naşterii Domnului am văzut foarte multe cântecele jucăuşe, de factură neoprotestantă și chiar păgână. Mulţi credincioşi mi-au semnalat acest lucru şi se întrebau cum de au intrat chiar și ortodocşii în jocul acesta al transmiterii unei emoţii adogmatice, care stârneşte sentimente proprii firii omeneşti căzute, nu bucurii și înțelesuri duhovniceşti.
Chiar putem face o separaţie netă între viața duhovnicească, luminată de harul Duhului Sfânt, care dezvoltă omul ca persoană iubitoare de Dumnezeu şi cunoscătoare de Dumnezeu şi înţelegătoare de Dumnezeu, care înaintează din treaptă în treaptă spre asemănarea cu El – și trăirea sufletist-sentimentalistă sau psihologic-pietistă, ca, de pildă, acea emoţie generată de salvarea unei pisici dintr-un copac de către echipa de pompieri care, vai, a făcut ditamai efortul, şi acum toată lumea aplaudă „eroismul” lor! Să nu uităm că apropierea de Dumnezeu ne cere înălţarea noastră la o demnitate, şi asta trebuie să căutăm noi aici, pe pământ, nu să dezvoltăm sentimente naturale, care cad adesea în latura pătimaşă şi idolatră faţă de lumea aceasta.
– Mulţi au convingerea că aceste lucruri sunt prolifice pentru Biserică, că sunt misionare, că, totuşi, aduc oamenii la Biserică. Ce înseamnă faptul că există oameni care se vor aduna în jurul acestor lucruri în Biserică?
– Trebuie multă precauţie şi mult discernământ. Aici este marea bubă: dacă aceste mijloace nu devin un scop în sine şi nici nu se permanentizează în practica de zi cu zi, ci rămân doar la nivelul unei chemări, încă e bine. Dar, în momentul în care aceste mijloace „misionar-culturale” sunt prelungite şi aproape generalizate, treaba asta devine nocivă pentru Biserică. Noi nu trebuie să amestecăm sfinţenia şi atitudinea de sfială, de sobrietate şi de gingăşie duhovnicească pe care o avem în prezenţa lui Dumnezeu cu exaltările psihice şi sentimentaliste, pe care cântecelele din stadiile primitive le pot isca. De aceea, în Biserică trebuie respectată sobrietatea locului, sfinţenia şi, cum am zis, sfiala faţă de ambianţa liturgică de rugăciune, de simţire a prezenţei lui Dumnezeu.
Nu poţi să-I cânţi oricum lui Dumnezeu, cu tot felul de instrumente și aparate, alterând, murdărind cumva cadrul liturgic, împietând spațiul și timpul, şi mai ales sufletele credincioșilor, care au nişte căutări înalte, sau care tind spre cele înalte. Nu trebuie să-i deturnăm pe credincioși spre show-uri kitschoase și chiar blasfemiatoare, care nu-şi au locul în lăcaşul sfânt și nici în comunitatea creștină, ci, dimpotrivă, să-i ferim de acestea, demascându-le urâciunea și otrăviciunea.
„Într-o permanentă mişcare şi căutare a lui Dumnezeu”
– Părinte, cum ar putea un credincios să discernă între ceea ce este spectacol înfăşurat în slavă deşartă, mai bine-zis între ceea ce înseamnă îndulcirea simţurilor, şi adevărata viaţă duhovnicească?
– Tot ce este duhovnicesc şi de la Dumnezeu are o sobrietate, o asprime ascetică, aş putea zice. Ea nu poate fi confundată cu acea îndulcire a simţurilor şi acea lumină murdară pe care le dă spectacolul ieftin, show-ul. Discernământul vine în timp. Cred că omul care se roagă și posteşte, omul care sporește în nevoinţă și iubire dobândeşte această trezvie şi acest discernământ. Şi, cu cât se roagă mai mult: „Doamne, luminează-mă să înţeleg şi să fac voia Ta, să disting binele de rău!”, cu atât îl luminează Dumnezeu mai mult şi-l ferește să fie încolonat în „regimentele” de răzvrătiţi mai mult sau mai puţin agresivi faţă de Dumnezeul cel Viu.
Părintele Adrian Făgeţeanu spunea că aceste devieri pe care înşelaţii şi înşelătorii lumii le introduc treptat în practica religioasă vor conduce treptat la prigoana cea mai vicleană a vremurilor de pe urmă, când „toţi care vă vor ucide vor crede că aduc slujbă lui Dumnezeu” cf. Ioan 16:2; adică cei înșelați îi vor linșa pe cei care nu acceptă „religia veselă și progresistă”, cu alte cuvinte, „calea cea largă”, şi vor păstra calea strâmtă, sobră, ascetică, după dreptarul Sfinților Apostoli, Martiri și Părinți. Acești creștini adevărați vor fi defăimaţi public, vor fi alungaţi din societatea secularizată și desacralizată pentru că nu se înscriu în aceste tipare noi de viață „morală” și „religioasă”. De această prigoană amintea şi Sfântul Antonie cel Mare când a zis că „în vremurile din urmă, mulţi vor înnebuni şi le vor zice că sunt nebuni celor care nu sunt asemenea lor”.
– Cum poate omul să înțeleagă mai bine ce înseamnă duhul lumesc şi să-l deosebească de Duhul lui Dumnezeu, pentru că aţi vorbit de calea cea largă şi calea cea strâmtă?
– Calea largă reprezintă o cale care măguleşte starea căzută, bolnavă, păcătoasă a omului, care-i îndulceşte viața egoistă, slava deşartă şi simţurile, care-l păstrează într-o trăire „căldicică” și nu-l provoacă la cercetări lăuntrice, la nevoinţe care să-l scuture de aceste tipare ale laxismului şi ale luxului văzut drept confort moleșitor. Or, noi trebuie să fim într-o permanentă mişcare şi căutare a lui Dumnezeu. Calea largă, începând cu laxismul moral și dogmatic, în lipsa nevoinţei şi a înţelegerii luminate sau revelate de Dumnezeu, înseamnă această căutare exclusivă a unor stări de plăcere sau de slavă pământească – dorinţă de avere, de plăcere şi de putere, tentații cu care a fost şi Mântuitorul ispitit în pustiul Carantaniei și cu care este ispitit orice om de pe fața pământului. La niveluri mai înalte sau mai joase, toate aceste ispite reprezintă calea cea largă, calea pierzaniei.
Iar calea cea strâmtă, aşa cum am văzut la Mântuitorul și la Sfinții Săi, este calea ascetică, adică o viață de nevoinţă interioară şi exterioară care ne tămăduiește și ne luminează şi mintea, şi sufletul, şi emoţia, şi relaţionarea noastră cu ceilalţi, ni le înnobilează, ni le luminează cu harul Duhului Sfânt şi Iubitor al lui Dumnezeu.
„Întâi de toate, pocăinţa”
– Cum să-L simţim mai puternic, mai viu pe Hristos în viaţa noastră?
– Mântuitorul Hristos, când a început să predice, a spus: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”. El a adus Împărăţia Cerurilor pe pământ şi El vine cu Împărăţia Cerurilor în noi atunci când ne pocăim, când ne punem în ascultare de voia Lui. Deci, întâi de toate, pocăinţa; întâi de toate, schimbarea vieţii, de la faptele cele rele la iubirea de Dumnezeu şi de semeni.
Apoi, să-L chemăm pe Domnul mereu în viața noastră, căci El Însuși a zis „fără Mine nu puteți face nimic” Ioan 15:5. Să ne hrănim sufletele cu rugăciunea, cu dialogul viu cu Dumnezeu, pentru că nu numai noi Îi adresăm cuvinte Mântuitorului Hristos, sau Maicii Domnului şi Sfinţilor, ci şi Ei ne răspund; dar Ei ne răspund într-o adiere lină. Câteodată hărmălaia din gândurile noastre nu ne permite să auzim şi Glasul de sus, Glasul lui Dumnezeu, glasul Îngerului păzitor. Avem impresia că numai noi trebuie să vorbim în timpul rugăciunii, dar ne răspunde şi Dumnezeu, însă într-un ton lin. Şi pentru asta trebuie să ne liniştim şi să ne aşezăm cu pace la rugăciune, cum ne învăţa Părintele Sofian, după ce am citit din Evanghelia Mântuitorului.
Trebuie să-L cunoaştem pe Hristos, să înţelegem voia Lui, să facem un efort și raţional și să ne hrănim cu cuvintele Lui, să citim Sfânta Scriptură – oamenii nu mai citesc astăzi Sfânta Scriptură sau, dacă o citesc, cum sunt neoprotestanţii, o interpretează greşit, după capul lor. Noi trebuie să ne hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu.
De asemenea, să ne unim cu Hristos în Sfintele Taine: în Taina Spovedaniei, în Taina Sfintei Împărtăşanii, în rugăciunile liturgice de la Sfântul Maslu și de la celelalte slujbe, apoi în rugăciunile personale, în viaţa curată. Atitudinea noastră de oameni smeriţi şi mulţumitori faţă de Dumnezeu va atrage harul lui Dumnezeu – căci Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har cf. Iacov 4:6. De aceea trebuie să începem cu pocăinţa, să continuăm cu credinţa şi să împlinim credinţa în fapte bune şi să ne unim cu Mântuitorul în Sfintele Taine ale Bisericii.
„Să ne orientăm mai mult către Dumnezeu”
– În final, Părinte, un cuvânt, acum în pragul Triodului, despre ce înseamnă un post cu folos…
– Postul este o stare și, totodată, o mișcare luminoasă a omului credincios şi a Bisericii. El are un aspect „pozitiv”, activ, lucrător – săvârșirea celor ce ne dau viaţă, adică faptele bune, iubirea de Dumnezeu şi de semeni –, şi un aspect „negativ”, nelucrător – înfrânarea de la cele care ne omoară, de la cele ce ne opresc de la viaţa veşnică şi chiar de la viaţa sănătoasă.
Așadar, nu e de ajuns să nu mănânci carne sau produse alimentare de origine animală; asta e o simplă dietă care ajută, uneori, la siluetă. Important este ca noi, pe durata Postului, să ne orientăm mai mult către Dumnezeu. Şi, cum spunea Părintele Sofian, să nu schimbăm doar mâncarea, gătind de post, deseori mult mai rafinat și mai costisitor, ci să mâncăm mai puţin, să ne „îndulcim” mai puţin simţurile şi, mai ales, să ne înfrânăm limba de la lăcomie și bârfă – în acelaşi timp ajutând pe cei necăjiți, înmuindu-ne inima la durerea celuilalt. Apoi, să îmbinăm asceza aceasta trupească şi cu rugăciunea, cu dialogul gânditor şi înţelegător cu Dumnezeu. Să nu ne complacem doar în respectarea cu stricteţe a regimului alimentar, ci să ne angajăm energiile sufleteşti într-o căutare mai intensă a lui Dumnezeu, să înţelegem Cine e El şi ce a făcut El pentru noi – şi, în felul ăsta, să ne angajăm mai mult ca să facem şi noi ceva pentru El și pentru semeni, mulțumindu-I pentru cât a făcut El în lume și în viața noastră.
Şi atunci când ne oferim lui Dumnezeu cu toată inima, să fim siguri că vom primi de la El acele mari bucurii lăuntrice, acele încredinţări, acele experienţe ale vieţii veşnice care nu se compară cu nimic din această lume!
Material realizat de Virgiliu Gheorghe
Legaturi:
INTERVIU CU PARINTELE MIHAIL STANCIU DESPRE POSTUL PASTILOR. Cum se tine postul placut lui Dumnezeu?
Ortodoxia confortabila si inchipuita sau DESPRE ISPITELE GENERATIILOR RASFATATE
CREDINTA SAU “SENTIMENT RELIGIOS”? Unitate de Sus sau Unitate de jos? (II)
ORTODOXIA CA UN SHOW (sau ca o MARFA?) sau despre primejdia falsei renasteri harismatice
https://www.activenews.ro/stiri-social/Pentru-evitarea-auto-secularizarii-bisericile-ortodoxe-nu-vor-mai-gazdui-activitati-culturale-si-artistice.Filmarile-vor-fi-si-ele-drastic-restrictionate-149327
Virgiliu Gheorghe semnala si el in Familia Ortodoxa aceasta problema, inteleapta decizia.