SFANTUL NICOLAE, cel care ne iubeste dupa chipul dragostei Maicii Domnului, SFANTUL A CARUI INIMA DOARE PENTRU NOI si SARE CU GRABIRE LA TOATE NECAZURILE NOASTRE. Predica Pr. Ciprian Negreanu (si audio)

(sursa icoanei)

update: PREDICILE Cuviosului SERAFIM SOBOLEV despre PAZIREA CREDINTEI DOGMATICE NESCHIMBATE si despre SFANTUL FACATOR DE MINUNI care a biruit toate sagetile slavei desarte cu SMERENIA tainuitoare de sine

Va recomandam si:

***

sursa icoanei

Predica Pr. Ciprian Negreanu (Cluj Napoca) la sarbatoarea Sfantului Ierarh Nicolae (2012):

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Cu mila lui Dumnezeu, suntem în ziua marelui Ierarh Nicolae, ocrotitorul bisericii noastre, Sfântul a cărui bunătate a trecut şi a străbătut veacurile, şi nu numai prin bunătatea pe care a făcut-o oarecând, pentru că oamenii uită, nu numai prin minunile pe care le-a făcut oarecând în viaţa lui din dragostea pe care o avea faţă de om, ci prin minunile pe care le-a făcut și le face neîncetat, din neam în neam, din generaţie în generaţie, cu fiecare rând de oameni. Acest Sfânt din Mira Lichiei din Asia Mică a lucrat şi lucrează şi Îl roagă pe Dumnezeu neîncetat pentru oameni. Iar aceste minuni şi aceste lucrări ale Sfântului Nicolae se înmulţesc şi se înmulțesc şi parcă fiecare rând de oameni din fiecare oraş şi din fiecare regiune ar putea scrie câte o carte cu minunile pe care le-a făcut Sfântul Nicolae în viaţa lor în acei 20-30 de ani, cât ar fi o generaţie. Şi s-ar putea strânge zeci şi sute de cărţi cu minuni ale Sfântului Nicolae.

Dar asupra altui aspect al vieţii sale aş vrea să mă opresc astăzi. După vremea Apostolilor, despre Maica Domnului prea puţin s-a vorbit, până s-a făcut al Treilea Sinod Ecumenic. Tot timpul a fost cinstită, tot timpul a fost socotită Maica lui Dumnezeu, Născătoare de Dumnezeu, dar cinstea ei a crescut încetul cu încetul. Parcă primele zeci şi sute de ani au fost atât de aprinse în aşteptarea Mântuitorului, a venirii Sale iminente, aşa cum şi Pavel spunea, aproape că era convins că va veni în vremea lor, în timpul zilelor lor, încât nici cinstirea Sfinţilor nu a căpătat atunci atât de mare putere, nici a Maicii Domnului, deși erau cinstiţi în toată acea perioadă; dovadă o fac nenumăratele chipuri ale Maicii Domnului din catacombe, de pe mormintele celor dragi, Maica Domnului Oranta – Rugătoarea – care apare acolo şi pe care ei o chemau în rugăciune să se roage pentru sufletele lor. O vedeau cea mai mare mijlocitoare a lor înaintea lui Dumnezeu.

Dar parcă primul moment în care apare Maica Domnului foarte puternic după epoca Apostolilor este în viaţa Sfântului Nicolae. Totdeauna m-am gândit ce legătură poate fi între Sfântul Nicolae şi cea care nu poate fi pusă între sfinţi, Maica Domnului, şi de ce Maica Domnului apare acum prima dată aşa, evident, puternic, în viaţa Sfântului Nicolae, printre sfinţii cei mari ai începuturilor, ai primelor trei-patru veacuri? Să vă amintesc că, având dragoste pentru Hristos, tocmai fiind eliberat din închisorile Imperiului Roman, în care stătuse cu cătuşe la mâini și la picioare, Sfântul Nicolae aştepta să fie condamnat şi numai edictul de la Milano şi eliberarea creştinilor din închisori l-a făcut să scape și, după ce a scăpat, a venit la tronul Mirelor Lichiei, dar semnele cătuşelor de la mâini și de la picioare şi urmele bătăilor şi chinurilor pe care le-a îndurat au rămas până la sfârşitul vieţii sale, după cum a rămas în Tradiţie.

Şi, după ce el a venit la Primul Sinod Ecumenic, unde se vorbea despre dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea pe care Sfântul o avea faţă de Mântuitorul, dragostea faţă de acest adevăr al dumnezeirii, pe care stă toată Evanghelia şi toată credinţă noastră, că oricine crede că Hristos este Fiul lui Dumnezeu este de la Dumnezeu, ne spune Scriptura, [prin] Sfântul Ioan Evanghelistul. Dragostea aceasta pe care el a arătat-o şi în închisoare, și în faţa morţii, n-a putut răbda cuvintele pline de hulă ale lui Arie şi, în timpul Sinodului, el fiind episcop în Mira Lichiei, ascultând – pentru că întâi se prezenta dreapta credinţă, apoi vorbea cel care era capul unei erezii mari, la care trecuseră foarte mulţi episcopi între timp, iar Arie, deci, şi-a prezentat şi partea lui. Iar cuvintele pline de hulă ale acestuia, cum că Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci o creatură a Tatălui, că El nu trebuie să fie cinstit ca Dumnezeu şi toate celelalte lucruri pe care le spunea, şi prin aceasta cum că nici Maica Domnului nu trebuie să fie cinstită ca Maică a lui Dumnezeu. Prin această învăţătură falsă, greşită, a lui Arie, cădea toată învăţătura creştină. Și, nemaiputând răbda, în mijlocul Sinodului, Sfântul Nicolae a ieşit din rândul celor care stăteau acolo, în Niceea, ascultând cuvântul lui Arie, şi l-a pălmuit. N-a mai putut răbda să audă asemenea hule la adresa Mântuitorului. El, care era poate cel mai blând dintre cei blânzi, vestit în blândeţe şi în bunătate şi în iertare şi în îngăduinţă până în zilele noastre. Dar pe acestea nu le-a putut răbda. Dar chiar dacă el era vestit printre ceilalţi, era un mărturisitor, aproape un martir în închisorile romane, totuşi, pentru acest gest şi această ieşire, a fost dezbrăcat de omofor, adică i s-a luat treapta episcopală. Nu s-a mai socotit între episcopi, pentru că nu trebuia să facă asta, nu trebuia să-şi iasă din fire şi să lovească pe nimeni. Şi, fiind încă găzduit în cămările unde fuseseră găzduiţi episcopii, înainte de a pleca de acolo, în noaptea următoare, mai mulţi au avut vedenii în care, pe de o parte, Mântuitorul şi Maica Domnului îi mustrau pe cei care i-au ridicat omoforul şi însemnele episcopale, și, de altă parte, îi îndemnau să-i le redea. Dar este prima arătare vădită a Maicii Domnului. Omoforul era ţinut de o parte și de alta de Mântuitorul şi de Maica Domnului, care îl aşezau pe umerii lui în acea vedenie pe care au avut-o unii dintre episcopi. Şi, întorcându-se ei de dimineaţă şi văzând că e semn de la Dumnezeu dat mai multora, au hotărât toţi sa-i redea semnele episcopale, pentru că Mântuitorul şi Maica Lui asta doresc.

Totdeauna m-am gândit de ce, după perioada anilor apostolici, este prima dată când apare vădit Maica Domnului, apar primele mari minuni ale Maicii Domnului, în care ea apare clar cu lucrarea ei. Cu siguranţă şi până atunci a fost lucrarea ei şi au simţit ucenicii lucrarea rugăciunii ei, de aceea o şi scrijeleau pe pereţii catacombelor, de aceea a şi rămas în cinstirea creştinilor, pentru că simţeau dragostea ei și lucrarea rugăciunii ei. Dar aşa, vizibil, şi în mijlocul unui Sinod Ecumenic, în mijlocul a toată lumea, atunci a fost prima arătare clară și vădită a Maicii Domnului. De ce oare la Sfântul Nicolae? Ce legătură tainică este între ei? Privind spre viaţa Sfântului Nicolae, aşa cum în fiecare sfânt se vădeşte un chip al dragostei lui Dumnezeu pentru om, aşa cum Sf. Ioan Gură de Aur spunea că atâtea popoare de îngeri sunt… Stiţi că spune, al un moment dat, Sf. Pavel: Dacă aş vorbi în limbile oamenilor și ale îngerilor, nimic nu-mi foloseşte. Şi Sf. Ioan Gură de Aur spunea:

Oare sunt limbi ale îngerilor? Da, sunt neamuri ale îngerilor. Chipul şi căile dragostei lui Dumnezeu faţă de toată făptura şi faţă de om atâtea limbi îngereşti sunt câte chipuri ale dragostei lui Dumnezeu faţă de om și de toată făptura se găsesc, câte căi ale dragostei lui Dumnezeu faţă de făptură. Atâtea limbi îngereşti sunt, atâtea popoare îngereşti.

Aşa şi sfinţii sunt chipuri ale dragostei dumnezeieşti pentru om, chipuri diferite: la unii mai ascetice, mai aspre, la alţii mai îngăduitoare, după măsura şi după folosul fiecărui om. Unii parcă vor ca cu ei să se lucreze mai ferm; sunt asemenea sfinţi care, când te rogi, te ajută în felul acesta, care au avut o viaţă asemănătoare, cu care Dumnezeu a lucrat aşa şi ei ajută tot aşa. Alţii blânzi, îndelung-răbdători. Şi avem impresia că există sfinţi care nu ţin cont de nevoile omului cele mici, ci totdeauna s-au gândit la nevoile absolute, desăvârşite ale sufletului şi nu s-au rugat pentru problemele lor mici, care păreau mici, ci numai pentru cele mari, sufleteşti; şi ni se pare că aceştia sunt sporiţi, sunt înalţi, că nu se gândesc la cele mici, la neputinţe și dureri, ci numai la cele ale sufletului. Iar sfinţi precum Sfântul Nicolae şi alţii, care sar cu grăbire la toate necazurile și durerile şi neputinţele omului ni se par pentru creştinii cu dinţi de lapte, aşa, care nu se pot ridica numai la cele înalte şi au nevoie de un chip al dragostei lui Dumnezeu pentru cei slăbuţi, pentru cei începători. Or nu este aşa! Dimpotrivă, în felul în care Sfântul Nicolae sare grabnic în ajutorul omului, chiar şi când nu este chemat vine, aşa cum acele fete rămase la tatăl lor fără zestre şi care nu mai aveau din ce trăi, nici ele, nici tatăl lor şi se gândea tatăl lor să le dea spre desfrânare ca să aibă toţi pâine, ei nu l-au chemat pe Sfântul Nicolae, dar el a primit de la Dumnezeu semn şi a venit. Şi nu întâmplător, că nu oricine primeşte semn de la Dumnezeu pentru un necaz, ci doar cel pe care îl doare inima, care nu dispreţuieşte acel semn, doar cine poate preţui un semn îl primeşte. Ei, nu întâmplător Sf. Nicolae a primit acest semn, pentru că pe el cu adevărat îl durea inima pentru aceste fete. Şi în taină s-a dus şi a aruncat în trei nopţi, nu consecutive, ci în timp, pentru cele trei fete câte o pungă de bani, ca tatăl lor să le căsătorească şi să le dea zestre. În vremea aceea, zestrea era un lucru foarte important, cum şi astăzi mai e, dar, har Domnului, nu mai e aşa de important azi ca atunci.

Şi ne aducem aminte şi de alte momente din care vedem că e grabnic ajutător. De pildă, la cei trei voievozi care erau în închisoare, care l-au strigat pentru că auziseră de dragostea lui, văzuseră buna lui judecată, dragostea şi milostivirea lui. Şi au strigat, ei fiind în temniţă în Constantinopol şi el în Mira Lichiei, în mijlocul Asiei Mici, la mii de kilometri, şi ei au strigat: <Dumnezeul lui Nicolae, ajută-ne!> Şi Dumnezeu pe Nicolae l-a trimis. El trebuia să ajungă acolo, la ei, înainte de ivirea zorilor, pentru că atunci trebuia să li se taie capetele. Şi Sf. Nicolae, cu grăbire i s-a arătat în primul rând împăratului Constantin şi l-a certat că a judecat cu nedreptate și că aceia n-au nicio vină şi că trebuie să fie eliberaţi. Dar, în acelaşi timp, vedem un chip al dragostei lui Dumnezeu arătate prin el cu atâta delicateţe, cu atâta fineţe, cu atâta atenţie, cum n-am văzut aproape la nimeni, pentru că el, în acelaşi timp, apare și în vis şi la cel care era şeful închisorii din Constantinopol, ca nu cumva, până se trezeşte împăratul să transmită cuvântul şefului închisorii să anuleze execuţia, acesta să-i omoare. Atâta delicateţe rar am văzut. Si l-a înfricoșat pe seful închisorii, încât acela s-a liniștit abia când a primit cuvânt de la împăratul. Dar asemenea minuni sunt nenumărate. Nechemat sau doar amintit în rugăciuni, în timp ce o corabie se scufunda în valuri, el a venit imediat, nu ştim dacă în trup sau în afară de trup şi s-a pus la cârma corabie şi a cârmuit corabia la ţărmul Mirelor Lichiei şi de atunci e socotit ocrotitorul tuturor navigatorilor şi naufragiaţilor, celor care sunt în mare ispită pe mare. Şi câte alte minuni! Dar la el, mai mult decât la alţi sfinţi, vedem o subţirime a dragostei sale, o atenţie extraordinară faţă de om.

Înainte de a-l chema, el vine la tine; înainte de a şti cui să te rogi, dacă cineva te-ar mai putea ajuta, el sare în ajutorul tău. În chipul în care nimeni n-ar mai crede că poţi fi ajutat, uneori el vine în trup! Vizibil. Ca un bătrânel cu rucsac în spate, aşa cum povestesc nişte pelerini care mergeau spre o mănăstire cu autobuzul şi i-a prins o noapte pe câmpiile nesfârşite ale Kazahstanului şi, la un moment dat, au pierdut drumul, pentru că nu mai vezi diferenţa între drum şi câmpia plină de zăpadă. Totul era acoperit de zăpadă şi ei mergeau cu autobuzul pe întinderile nesfârşite şi sperau că vor reuşi să înnopteze şi poate dimineaţa să găsească ceva, dar erau în pericol să şi piară. Si în mijlocul câmpului a apărut un bătrânel care a oprit autobuzul, s-a suit, le-a arătat exact drumul, i-a scos la capăt şi apoi le-a spus unde să-l lase să coboare. Si abia după ce s-a dat el jos, toţi au zis: <Dar ăsta semăna cu Sfântul Nicolae! Ăsta era Sfântul Nicolae!>

Această atenţie a Sfântului Nicolae e asemănătoare numai cu a Maicii Domnului. O asemenea dragoste atât de fină şi de suavă şi plecarea la nevoia şi la durerea omului. Știm foarte bine că la cele mai de nimic dureri ale noastre, parcă la Maica Domnului avem toată încrederea că tot o doare şi pe ea şi tot o să ne ajute. Aşa e şi Sfântul Nicolae. Mi se pare că aici el chiar e fiul Maicii, aşa cum i-a spus Hristos Sfântului Ioan Evanghelistul:

Fiule, iată mama ta!

şi din momentul acela toţi creştinii devin cumva fiii Maicii lui Dumnezeu şi ea ne devine mamă.

Aşa cum Maica Domnului se arăta mai târziu Sfântului Serafim de Sarov şi a zis: Acesta este din neamul nostru! Si ştiţi ce fină şi ce blândă era dragostea lui şi cum întâmpina el oamenii, şi ultimului tâlhar îi zicea: Hristos a înviat, bucuria mea!, cum oblojea toată durerea oamenilor fără prea multă asprime, ceva din durerea aceea a Maicii Domnului care, cum ziceam la început, ar părea că e ceva numai pentru copiii de lapte, o dragoste desăvârşită, acea dăruire fără oprelişte.

În minunile Sfântului Nicolae, ca şi în minunile Maicii Domnului, ca şi în minunile Sfântului Serafim de Sarov, nu este acea pedagogie pe care o vedem de multe ori în minunile făcute de alţi sfinţi, în care se dă, parcă, cu măsură, încetul cu încetul, treaptă cu treaptă, şi tu înţelegi mai mult şi înveţi să te rogi mai mult şi să te ridici cu mintea spre Dumnezeu şi înveţi să preţuieşti darul şi aşa, poate, până la sfârşit vei primi darul. Dar in minunile Maicii Domnului sau ale Sf. Nicolae – şi de aceea sunt aşa de iubiţi de popor, Maica Domnului mai mult decât toţi sfinţii – se vede acea dăruire totală. Când te rogi Maicii Domnului, îţi dă desăvârşit! Nu îţi dă nici în trepte, nici bucăţică cu bucăţică; Maica Domnului ne vede desăvârșiți, ea lucrează ca pentru desăvârşiţi! Aşa cum dragostea pe toate le vede curate și bune, nu judecă, nu vede răul, aşa este această dragoste desăvârşită a Maicii Domnului şi parcă simţim că din această dragoste desăvârşită a sa are şi Sfântul Nicolae, care ne dă şi el ca la nişte desăvârşiţi, că dragostea în chip desăvârşit, fără rezervă, se dă numai celor desăvârşiţi. Ştiţi, dacă dai unui copil numai dragoste, desăvârşit, fără să-i arăţi şi asprime sau fără să-l mai atenţionezi, el de multe ori poate deveni un adevărat terorist al tău, adică ştie să profite de dragostea ta, ştie să se folosească de ea. Aşa suntem și noi, oamenii, chiar dacă suntem mari. Dacă Dumnezeu ar dărui desăvârşit dragostea Sa nouă, fără rezervă – cum, de altfel, o şi face de multe ori, nu mai avem niciun respect, nicio oprelişte faţă de Dumnezeu și devenim obraznici, cu o nădejde rea, şi ne umplem de păcate, am face toate greşelile și păcatele din lume, încrezându-ne greşit în dragostea Lui.

Acest chip al dragostei se vădeşte în Maica Domnului şi în Sfântul Nicolae, pentru că ei ne văd desăvârşiţi, ne dau ca unor desăvârșiți, ar vrea să fim desăvârşiţi, ne îndeamnă la desăvârşire aşa, în chipul acesta. Aşa cum eraţi bucuroşi, atunci când eraţi mici, când cineva vă vorbea ca unui matur, ca unui om mare şi vă explica lucrurile ca la oamenii mari, aşa lucrează Maica Domnului şi Sfântul Nicolae: lucrează ca şi cu un om mare. Şi dacă este o pedagogie în spatele lucrării lor, este doar aceea la care se referea cineva care a făcut studii la Saint Serge, anume că profesorii de acolo erau atât de buni că te primeau și noaptea la ora 2, că ei locuiau în acelaşi cămin cu studenţii şi mâncau cu ei şi la ora 2 noaptea, dacă erai stresat şi tulburat te primeau și te sfătuiau în toate și te încurajau şi te împrumutau și cu bani, iar după aceea, să mergi la examen şi să spui că nu ştii îți crăpa obrazul de ruşine. Profesorul probabil că nu ţi-ar fi făcut nimic şi te-ar fi lăsat să mai înveţi, dar toată îngăduinţa şi dragostea de până atunci te făceau să nu poţi să te duci să zici că n-ai învăţat. Dragostea lor te făcea să înveţi.

Ei, aceasta e pedagogia pe care o au Maica Domnului şi Sfântul Nicolae şi, implicit, Dumnezeu, că este dragostea dăruită de Dumnezeu lor pentru noi, încât, dăruindu-ne desăvârşit, ca unor oameni desăvârşiţi, nu ca unor jumătăţi de oameni, ne face să răspundem la măsură înaltă. Ce înseamnă să răspundem la măsură înaltă? Unul dintre răspunsuri la minunile pe care le fac Maica Domnului şi Sf. Nicolae cu noi, și Dumnezeu, implicit, este o întâmplare a unui om cu o minune pe care a făcut-o Sf. Nicolae pentru un om ce avea un necaz foarte mare şi și-a dat seama că nu mai avea nicio ieşire. Şi s-a rugat Sfântului Nicolae în clipele acelea groaznice, când a simţit că nu mai avea cine să-l ajute: <Sfinte Nicolae, dacă mă vei ajuta acum, îţi voi aduce o lumânare mare să-ţi aprind la biserică! Între lumânările mici care se aprind acolo, eu o să aduc un mare!> Şi în clipa aceea s-a întâmplat minunea! Şi omul s-a bucurat foarte tare, apoi au trecut zile şi săptămâni, la un moment dat omul şi-a adus aminte că promisese să aducă o lumânare mare, dar s-a dus şi a cumpărat o lumânare mică, obişnuită și i-a spus femeii care era acolo, la biserică: <Lumânarea asta să o puneţi pentru Sfântul Nicolae!> Şi doamna aceea, care nu ştia, i-a spus: <Dar nu aduci o lumânare mai mare…?> Şi atunci şi-a adus şi el aminte. Sfântul Nicolae îi dăduse în minte femeii să zică aşa. Şi s-a dus şi a luat o lumânare mare şi a pus-o acolo. Şi, probabil, toţi oamenii care intrau acolo şi se uitau, se întrebau pentru cine e lumânare aceea şi aflau că Sf. Nicolae a făcut o minune cu cineva. Şi toţi se întăreau în credinţă.

De ce le trebuie sfinţilor asemenea manifestări exterioare? Că nu avea Sf. Nicolae nevoie de o lumânare mare; nu avea lumină în raiul lui? Îi trebuia lui să i se lumineze icoana? Nu avea el nevoie de aşa ceva. Dar tu, aducând acea lumânare mare, făcând acest gest rar, că nu se aduc lumânări mari la biserică în faţa icoanei Maicii Domnului sau ale Sfântului Nicolae, ci se aduc tot din astea micuţe, şi văzând-o, toţi s-ar întreba și li s-ar spune că i s-a făcut cuiva o minune. Şi pentru aceasta s-ar înălţa inimile multora spre rugăciune către Sf. Nicolae, mulţi ar nădăjdui mai mult către rugăciunile Sfântului, văzând vizibil, arătat, dragostea unui om căruia i s-a întâmplat o minune. De aceea şi Sfântul Efrem şi alţii, când cineva promitea ceva sau voia să facă ceva şi nu mai făcea acel ceva, el i se arăta şi-i spunea: „Ai promis că aduci un buchet de flori! Ai promis că faci asta!” Chiar dacă nu îi trebuia Sfântului un buchet de flori, ci, prin acel buchet, prin acea lumânare, prin acel lucru pe care îl făcea omul, se slăvea în inimile multora şi mila lui Dumnezeu faţă de alţi oameni şi creştea şi râvna acelor oameni de a se ruga şi ei, de a crede cu stăruinţă în mila lui Dumnezeu şi să primească, după aceea, prin rugăciunile Maicii Domnului sau ale sfinţilor, ajutor în tot ceea ce vor cere ei.

De fapt, nu întâmplător se spune că pe Maica Domnului o doare atunci când noi n-o cerem în rugăciune. Aceşti sfinţi însetează după om, vor să-l ajute pe om, îl caută ei pe om. De aceea par că se supără, nu se supără de fapt, dar par că se supără atunci când tu nu arăţi sau nu spui nimic despre minunea care ţi s-a întâmplat sau nu o dezvălui cumva.

Sau, să zicem că o minune s-a întâmplat cu tine într-o zi de joi, închinată Sfântului Nicolae. Şi în ziua de joi tu întotdeauna o să mergi până în faţa unei biserici a Sf. Nicolae şi o să zici o rugăciune. Sau în faţa icoanei din casa ta cu Sf. Nicolae să zici un tropar al său. Sau oriunde ai fi într-o zi de joi, tu, în faţa unei icoane a Sf. Nicolae, să zici un tropar al său. Ei bine, Dumnezeu te va aduce în tot felul de situaţii, în tot felul de case, lângă tot felul de oameni cu tot felul de necazuri. Văzându-te că tu te rogi, că te pui în faţa icoanei Sf. Nicolae, orice-ar fi, şi zici troparul lui sau că-i aprinzi lumânarea sau candela în ziua aceea, numai prin gestul tău şi prin evlavia ta ei tot se vor folosi, darămite să mai și povesteşti ce minune a făcut cu tine într-o zi de joi, nu se va slăvi numele lui şi vor cere și oamenii aceia, când va veni necazul peste ei, ajutorul Sf. Nicolae? Ba îl vor cere!

Deci aceste gesturi exterioare, pe lângă faptul că ne ajută pe noi, îi ajută pe mulţi, mulţi alţii. Şi nu pe Sfânt. Pe Sfânt îl ajută prin faptul că dobândeşte mai multă lucrare cu oamenii și poate lucra mai mult cu ei, ceea ce şi doreşte.

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

***

Doxologia:

Predică la Sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae (1) – Sfântul Serafim Sobolev

Astăzi, în timpul Dumnezeieştii Liturghii, prin citirea Apostolului, Sfânta Biserică ne atrage atenţia, iubiţilor întru Hristos fii ai mei, asupra acestor cuvinte ale Apostolului Pavel din Epistola lui către Evrei: „Ascultaţi de mai-marii voştri şi vă supuneţi lor” (Evrei 13 , 17). Iar puţin mai sus, în aceeaşi epistolă, Apostolul spune: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri…şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7). Aici, prin „mai-marii” se înţeleg Apostolii, iar apoi urmaşii lor, Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

Prin aceste cuvinte apostoleşti, Sfânta Biserică vrea ca noi întru toate să-i ascultăm pe Sfinţii Părinţi şi mai ales în ceea ce priveşte credinţa fără de care nu putem fi bineplăcuţi lui Dumnezeu şi nici nu putem să ne mântuim; iar aceasta este de înţeles. Sfinţii Părinţi ne învaţă credinţa mântuitoare, aceea despre care Domnul a spus: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16).

Învăţându-ne această credinţă adevărată şi mântuitoare, prin aceasta Sfinţii Părinţi ne apără de căderea în cel mai mare şi dezastruos păcat – căderea într-o credinţă eretică – pentru care Apostolul Pavel aruncă anatemă sau blestem, prin cuvintele: „Dar chiar dacă noi sau înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Galateni 1, 8).

Chiar Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne apără de orice schimbare a dogmelor credinţei, căci ei blesteamă pentru toate veacurile pe toţi cei care au acceptat, acceptă şi vor accepta schimbări dogmatice. O, dacă noi i-am asculta întotdeauna pe Sfinţii Părinţi, precum spune cuvântul apostolesc! Atunci Domnul repede ar preschimba toată întristarea noastră în bucurie, căci ascultarea de Dumnezeu este izvorul fericirii Raiului. Iar a-i asculta pe Sfinţii Părinţi, ca urmaşi ai Apostolilor, înseamnă a-L asculta pe Dumnezeu Însuşi. Iată de ce Domnul a spus: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine” (Luca 10, 16). Această ascultare era însuşirea definitorie a strămoşilor noştri, creştinii dreptslăvitori (…).

În vremurile dinainte, în fiecare biserică din oraşe şi din sate, exista colecţia întreagă a Vieţilor Sfinţilor, de Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului. În toată frumuseţea duhovnicească, în ele se arăta viaţa curată şi sfântă a plăcuţilor lui Dumnezeu şi se transmitea învăţătura Sfinţii Părinţi, fundamentată pe Sfânta Scriptură. Poporul (…) citea Vieţile Sfinţilor, se conducea după ele în credinţa şi viaţa lui. Mai mult, în biserici şi în mănăstiri mai ales, în timpul Dumnezeieştilor Slujbe, întotdeauna se citeau credincioşilor cuvinte mântuitoare din scrierile Sfinţii Părinţi ai Bisericii, îndeosebi scrierile Sfântului Teodor Studitul şi ale Sfântului Efrem Sirul, pe care poporul iubea atât de mult să le asculte. Dar şi mai mult el îndrăgea citirile din scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur – învăţăturile lui alese, cunoscute sub titlul de „Puţul de aur“.

Însă, odată cu trecerea timpului, aceste binecuvântate izvoare de luminare au fost lăsate şi uitate (…).

Astăzi, Sfânta Biserică prăznuieşte pomenirea Sfîntului Ierarh Nicolae. Prin râvna sa mărturisitoare pentru apărarea Ortodoxiei la Primul Sinod Ecumenic, în lupta cu ereticul Arie, el ne cheamă şi pe noi, iubiţilor întru Hristos fraţi şi surori, să-i ascultăm pe Sfinţii Părinţi, în ceea ce priveşte dogmele credinţei, stabilite de ei la cele şapte Sinoade Ecumenice.

Şi să nu fie zadarnică această chemare a Sfinţilor Părinţi. Să nu renunţăm nici o iotă la această credinţă. Iar pentru aceasta Domnul ne va bucura, ne va mângâia şi va împlini cuvintele Sale: „Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22).

Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Nicolae, să ne izbăvească Domnul de toate relele şi necazurile, unindu-ne cu Sine pentru totdeauna, pentru fericirea veşnică în nespusa Lui Împărăţie Cerească. Amin.

(Ţinut în biserica rusă „Sf. Nicolae” din Sofia, la 6/19 decembrie 1946)

Predică la Sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae (2) – Sfântul Serafim Sobolev

„Căutat-au spre rugăciunea celor smeriţi şi nu au defăimat cererea lor” (Psalmul 101, 18). Iată cuvintele Dumnezeiescului Psalmist, care s-au împlinit minunat în viaţa Sfântului Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, a cărui pomenire o săvârşim astăzi, iubiţilor întru Hristos fiii mei.

Domnul ascultă întotdeauna mijlocirea lui în rugăciune pentru noi şi niciodată nu o nesocoteşte, nici nu o dă la o parte. Şi cum ar putea fi altfel, când Însuşi Domnul i-a dăruit, ca unui ales deosebit al Său, această cutezanţă în rugăciune? În virtutea acestei cutezanţe, Sfânta noastră Biserică, mai mult decât pe alţi sfinţi, îl numeşte „plăcut şi făcător de minuni”. Prin aceste numiri, Sfânta Biserică mărturiseşte că Sfântul Nicolae are un har extraordinar prin cutezanţa rugăciunilor sale către Dumnezeu, ceea ce Biserica exprimă, de altfel numindu-l primul nostru apărător, după Preacurata Fecioară Maria.

Ştim şi noi, iubiţii mei, cât de repede şi neabătut îşi manifestă făcătorul de minuni Sfânt Nicolae acest har al său, ca răspuns la rugăciunile credincioşilor adresate lui. De o mie şi jumătate de ani, acest har al Sfântului Ierarh Nicolae se descoperă fie ca osândire pentru fărădelegi, fie ca milostivire pentru vindecarea noastră de diferite boli, sau pentru izbăvirea de orice nenorociri şi năpaste. (…)

Sunt incomparabil mult mai multe manifestările darului vindecător al Sfântului Ierarh Nicolae. Este imposibil să enumeri aceste cazuri. Ele sunt tot atât de numeroase, precum stelele cerului şi nisipul mării. Şi de fapt, cine dintre noi nu a simţit în viaţă sa ajutorul rugăciunilor Sfântului Ierarh Nicolae? Cine dintre noi a rămas neascultat de el, când îl chemam în rugăciunile noastre, fiind bolnavi, sau supuşi unor necazuri, sau nenorociri ale vieţii? Să i ne rugăm în continuare, cu nădejde nestrămutată şi el niciodată nu ne va lăsa fără de mângâiere în necazurile noastre.

Dar iată ce va trebui să ţinem minte, mai ales când ne rugăm Sfântului Ierarh Nicolae. Marele har cu darurile lui minunate el l-a câştigat prin smerenia sa. „Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate”, se spune în troparul acestui plăcut al lui Dumnezeu. Iar făcătorul de minuni Sfânt Nicolae a avut cea mai mare şi înaltă smerenie.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii mărturisesc că nu este mare merit să ai o smerenie de început, adică să recunoşti păcatele tale. Ar însemna să-ţi pierzi cu totul ruşinea, ca să nu ai conştiinţa păcatelor tale. Ele sunt prea evidente. Dar va fi mare meritul în ochii lui Dumnezeu, dacă toate faptele bune nu ni le vom atribui nouă, ci lui Dumnezeu, Harului Lui Dumnezeiesc, dar în acelaşi timp, ne vom strădui să o facem în taină. Aceasta este cea mai înaltă şi desăvârşită formă de smerenie, deoarece este însoţită de desăvârşita iubire pentru Dumnezeu: noi nu dorim ca slava faptelor noastre bune să ne fie atribuite nouă, ci dorim în acest caz un singur lucru: să trecem neobservaţi şi ca toată slava faptelor noastre să nu fie nici într-un caz raportate la fiinţa noastră, ci atribuite Unuia Singur, Dumnezeului nostru. În acest fel vom îndeplini în fapt cuvintele Sfintei Scripturi: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dă slavă” (Psalmi 113, 9).

Prin această smerenie tainică vom plăcea tot mai mult lui Dumnezeu, tot mai mult vom arăta iubirea noastră pentru El. Iată de ce Domnul atât de mult a vorbit despre facerea tainică de bine, în a Sa Predică de pe Munte: „Luaţi aminte – a spus El – ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Iar când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 1-6).

De aici înţelegem de ce Preacuviosul Paisie cel Mare, la întrebarea: „Care este cea mai înaltă virtute?”, a spus: „Aceea care se săvârşeşte în taină”. Această virtute tainică, în întreaga ei plinătate, a fost proprie făcătorului de minuni Sfânt Nicolae. Din viaţa şi acatistul lui se vede că el a salvat de la căderea în păcat trei fete, aruncându-le noaptea, în taină, câte un săculeţ cu aur în casă.

Aşadar, amintindu-ne de smerenia desăvârşită a Sfântului Ierarh Nicolae, însoţită de virtutea tainică, sau, ceea ce este acelaşi lucru, adevărata iubire pentru Dumnezeu, ce trebuie să o învăţăm?

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, spune: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri… şi urmaţi-le credinţa (Evrei 13, 7). De aceea, săvârşind pomenirea mai marelui nostru învăţător, Sfântul Ierarh Nicolae şi aducându-ne aminte de minunata lui smerenie, să avem şi noi această smerenie, iubiţii mei, nu numai pentru faptul că aceasta este una dintre cele mai mari virtuţi, dar şi pentru că această smerenie distruge slava deşartă, această patimă groaznică care pierde chiar şi pe cei desăvârşiţi.

Cât de desăvârşit era Lucifer, primul înger înainte de căderea lui! După cum arată Sfinţii Părinţi, de la lumina Harului Lui se lumina întreg universul. Dar el nu s-a mulţumit cu slava pe care a primit-o de la Dumnezeu, ci a dorit să fie asemenea cu Dumnezeu, de aceea a şi pierit pe veci. Pe protopărinţii noştri, de asemenea, i-a pierdut slava deşartă, care a trezit în ei dorinţa de a fi asemenea cu Dumnezeu în cunoaştere. Chiar şi pe Mântuitorul, când a postit patruzeci de zile în pustie, diavolul a încercat să-L ispitească prin slava deşartă, dar această încercare nu a fost încununată de succes.

Noi ştim ce mari daruri harice şi revelaţii a avut Sfântul Apostol Pavel. Dar diavolul ar fi putut să-i răpească toate aceste daruri, prin mijlocirea aceleiaşi slave deşarte. Aceasta nu s-a întâmplat, deoarece Domnul i-a trimis marelui Său Apostol un mijloc de poticnire sub forma unui ghimpe în trup: „Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor – spune Apostolul în a doua Epistolă către Corinteni – datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; şi mi-a zis: îţi este de ajuns darul Meu, căci Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Corinteni 12, 7-9).

Sfântul Simeon Stâlpnicul a avut odată o vedenie: i s-a arătat un car de foc cu îngeri, care i-au spus că a plăcut atât de mult lui Dumnezeu, încât Domnul le-a poruncit lor să-l ia de viu în ceruri, asemenea proorocului Ilie. Iar Sfântul Simeon, dând crezare vedeniei, a ridicat un picior, pentru a se urca în car, dar cum s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, totul a dispărut deodată, cu mare zgomot. Iar sfântul Simeon, drept pedeapsă că s-a lăsat ispitit de gândul slavei deşarte, a stat un an întreg pe un stâlp, într-un singur picior.

Nu a scăpat de ispita slavei deşarte nici Preacuviosul Serafim de Sarov. Lui i s-au propus să fie arhimandrit şi egumen al unei mănăstiri din Rusia (…). Refuzând, slava deşartă a început să-i tulbure mintea şi inima. Atunci Preacuviosul Serafim s-a aşezat pe o piatră şi o mie de zile s-a rugat cu mâinile ridicate la cer, cu rugăciune vameşului: Dumnezeule, Milostiv fii mie, păcătosului. În acest fel, slava deşartă l-a părăsit pentru totdeauna.

Tot aşa suferea de slavă deşartă şi Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk. Trăind retras în linişte, la mănăstirea din Zadonsk, suporta multe necazuri din partea unor fraţi nesimţitori, care îi aduceau jigniri grele, îl numeau ipocrit, fariseu şi chiar aruncau în el cu lemne şi pietre. Unul din arhiereii eparhiali, prieten al Sfântului Tihon, i-a cerut acestuia să fie desemnat în funcţia de episcop eparhial. Sfântul Tihon a şovăit în luarea unei decizii: să rămână retras la mănăstire, sau să fie de acord cu propunerea prietenului său. Slava deşartă îl ataca din ce în ce mai mult. Stând odată lângă chilia lui, Sfântul sa lăsat cucerit de gândul slavei deşarte. Deodată se apropie în fugă de el un nebun pentru Hristos din mănăstirea Zadonsk, monahul Aaron, care, lovindu-i obrazul Sfântului, i-a zis: „Nu te mări în deşert”. Sfântul Tihon a fost adânc mişcat de perspicacitatea monahului, care i-a ghicit gândurile ascunse şi din acel moment a început să-i plătească o pensie: trei copeici pe zi. Influenţat, însă, de cererile insistente ale prietenului său arhiereu, Sfântul Tihon a înaintat o cerere Sfântului Sinod, pentru acordarea postului de arhiereu eparhial. Dar în chilia lui a intrat acelaşi nebun întru Hristos şi i-a zis: „Maica Domnului nu ţi-a poruncit să pleci de aici nicăieri”. Sfântul Ierarh Tihon a rupt de îndată cererea lui şi din acel moment gândurile de slavă deşartă l-au părăsit.

Au fost foarte multe exemple care mărturisesc cum slava deşartă a pierdut mari nevoitori, oameni preacuvioşi. Este cunoscut faptul că fericitul Teofil, care ocupa funcţia de econom al bisericii din Adansk, din smerenie, a renunţat la hirotonia întru arhiereu. Iar apoi, ca urmare a mărturiilor clevetitorilor lui, a fost înlăturat chiar şi din funcţia de econom. Slava deşartă, cu o putere extraordinară, l-a cuprins şi el a ajuns să comunice cu diavolul, s-a lepădat de Hristos, a încetat să se împărtăşească, pentru ca apoi să primească din nou funcţia pierdută de econom, dar deja cu ajutorul diavolului. A fost nevoie de mijlocirea osârdnică a Maicii Domnului pentru scăparea din veşnica pierzanie a fericitului Teofil.

Dar multe, foarte multe au fost cazurile când nevoitori mari au pierit definitiv din cauza slavei deşarte, iar despre acest lucru vorbesc, printre alte cărţi şi Patericul Atonit şi lucrările Preacuviosului Ioan Casian.

De aceea, să ne fie teamă, iubiţii mei, de slava deşartă ca de focul veşnic şi nestins al gheenei, amintindu-ne de cuvintele Apostolului Petru: „Şi dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos?” (I Petru 4, 18). Dar, în acelaşi timp, să năzuim din toată inima spre dobândirea smereniei desăvârşit, cu tainica ei facerea de bine, cu adevărata iubire pentru Dumnezeu. Să-l rugăm pe Sfântul Ierarh Nicolae să ni se dăruiască această smerenie, prin care el s-a sfinţit, ca un bun trebuincios şi mântuitor. Dacă vom avea această pornire a inimii, atunci Sfântul Nicolae ne va iubi pe noi. El va revărsa asupra noastră toată dragostea lui, tot harul lui. El ne va asculta şi ne va îndeplini toate rugăciunile, ne va izbăvi de toate necazurile şi durerile noastre şi ne va uni pe veci cu Hristos, întru bucuria veşnică şi nesfârşită, în Împărăţia Lui cerească şi fericită. Amin.

(Ţinut în biserica rusă „Sf. Nicolae” din oraşul Sofia, la 6/19 decembrie 1947)

sursa icoanei: blogul presb. Corina Negreanu

***