BARBATIE si MILA versus DISPRET si INJOSIRE. Cum ne recapatam DEMNITATEA de FII AI LUI DUMNEZEU? Cum se poate ODIHNI in noi PRUNCUL HRISTOS? “In acest post se vede, poate, cel mai mult, mila lui Dumnezeu” (si AUDIO)

5-12-2014 Sublinieri

Asta este demnitatea de fiu al lui Dumnezeu: lovit, rănit, însă nu biruit. Poate aproape de moarte, însă nu rob satanei”

femgarbova1

Predica la Duminica a 27-a dupa Rusalii (vindecarea femeii garbove) a Parintelui Hrisostom de la Man. Putna (2013):

“Nu Se poate odihni Fiul lui Dumnezeu în inima care este mândră, în inima care urăşte, care dispreţuieşte, căreia nu-i pasă de aproapele. Nu te poţi odihni în tulburare”.

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

“Iubiţi credincioşi,

Evanghelia lui Dumnezeu, aşa cum aţi mai auzit-o în multe rânduri, este expresia iubirii lui Dumnezeu, Vestea cea bună că Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat pentru noi, oamenii. Iubirea lui Dumnezeu s-a arătat în aceea, aşa cum spune Sf. Atanasie cel Mare, că El, Dumnezeu, S-a făcut om ca pe noi, oamenii, să ne facă dumnezei. A venit să redea omului demnitatea dintâi, căci omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, după chipul Fiului Unul-Născut. Şi această unicitate a Fiului, Dumnezeu ne-a dat-o şi nouă, astfel încât fiecare persoană, fiecare om, este unic, unic în existenţa lui, în frumuseţea lui. Fiecare om este o noutate în existenţă şi, prin urmare, cu fiecare om dispreţuit, lovit, batjocorit, însăşi existența este mai săracă.

Vedem în Evanghelia de astăzi cum Dumnezeu a venit către o fiică a Lui, care era dispreţuită, marginalizată, urâtă de ceilalţi oameni, care, prin înfăţişarea ei, semăna mai mult cu un monstru decât cu un om, o femeie care, după cum spune Evanghelia, nu se putea ridica nicidecum, o femeie care avea corpul răsucit ca un semn de întrebare; întrebare la care noi, oamenii, răspundem prea adesea şi prea repede: <Pentru păcatele ei…> La această femeie a venit Dumnezeu Însuşi şi a venit în sinagogă, după cum spune acelaşi Sfânt Evanghelist, după obiceiul Său, Iisus a venit în sinagogă şi acolo, văzând această femeie, a chemat-o.

Nu se spune că femeia aceasta se ducea după Hristos, nu se spune că L-a chemat, nu se spune nici măcar că era lângă El. Ea nu venise acolo ca să ceară milă, ci ea venea acolo, în sinagogă, să se roage lui Dumnezeu. Această femeie a dat dovadă de bărbăţie în faţa acestei neputinţe a ei, a dat dovadă de credinţă, nu se plângea, nu se îndreptăţea, nici nu cerea mai mult, nu striga, ci rugăciunea ei se făcea în taină. Aşa cum Însuşi Hristos ne-a spus, că, dacă vom intra în cămara inimii noastre şi ne vom ruga lui Dumnezeu, Dumnezeu-Tatăl, Care vede în ascuns, ne va răsplăti nouă la arătare.

Aşa s-a întâmplat şi acum: 09-The Healing Of The Bowed WomenDumnezeu a auzit rugăciunea acestei femei şi a venit El Însuşi la ea. A venit El la ea, a venit la aceea pe care oamenii o dispreţuiau şi de care oamenii se fereau. A chemat-o pe ea, nu disprețuind-o, nu i-a spus că e schiloadă sau urâtă sau monstru, pe cea de care oamenii se scârbeau El a numit-o femeie, redându-i demnitatea. Şi i-a spus:

Dezlegată eşti de neputinţa ta!

Aceea în faţa căreia oamenii stăteau cât mai puţin cu putinţă şi se fereau şi vorbeau strictul necesar, temându-se parcă să ia contact cu ea, este dezlegată de Dumnezeu. Aceea de care oamenii se fereau să se atingă, iată că simte deasupra capului ei mâinile lui Hristos. El Şi-a pus mâinile peste ea şi i-a zis: Mergi în pace! Dumnezeu a făcut aceasta în sinagogă, în zi de sâmbătă, lucru pentru care mai-marele sinagogii şi, după cum spune Evanghelia, şi mulţi împreună cu el, s-a mâniat. S-a mâniat şi, în laşitatea lui, s-a adresat poporului cu asprime:

Şase zile sunt date ca să lucraţi. În aceste zile să veniţi să vă vindecaţi. Iar a şaptea este pentru odihnă.

I-a certat pe oameni pentru ce? Cu ce erau ei de vină? Poate să fi fost de vină femeia că se afla acolo, în sinagogă, să se vindece; dar ea nu venise să se vindece! Ea nu s-a dus după Hristos! A fost chemată. Deci nici ea nu era de vină. Şi atunci cine era singurul vinovat? Hristos.

Vedeţi? Același lucru ni se întâmplă şi nouă: certăm pe unul sau pe altul, mustrăm pe unul sau pe altul, însă, de fapt, inima noastră se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu. Pe El Îl acuzăm. Nu vedem că cei din jurul nostru sunt după chipul lui Dumnezeu. Şi, asemenea lui Adam, care a întors vina proprie împotriva lui Dumnezeu, zicând:

Femeia pe care Tu mi-ai dat-o, aceasta e de vină!,

arătând, de fapt, că Dumnezeu este de vină că i-a dat-o pe această femeie care l-a împins la păcat, aşa facem şi noi, dăm vina pe Dumnezeu. Laşitate este aceasta, răzvrătire, ură, pizmă, invidie, și toate ascunse bine în inima noastră. Şi cu cât le ascundem mai bine, cu atât lucrează mai bine, căci cele ce se lucrează în ascuns vor fi date la iveală, dar… să nu fie prea târziu pentru noi, iubiţi credincioşi.

Şase zile să lucraţi, iar a şaptea a rânduit-o Dumnezeu pentru odihnă.

Au doară Dumnezeu S-a odihnit de lucrul Său pentru a nu mai face nimic, aşa cum spun Bibliile protestante? Că în a şaptea zi Dumnezeu a hotărât ca omul să nu facă nimic? Ce înseamnă acest nimic? Dumnezeu, Care Însuşi a spus:

Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez.

Dar ce lucrare? Este lucrarea Lui. Să nu mai amintim de faptul că Dumnezeu este şi Dumnezeu al sâmbetei şi El era în timpul Său, în Biserica Lui. Odihna nu înseamnă nelucrare, ci pacea unui lucru bine împlinit. Dumnezeu le-a făcut pe toate bune foarte şi S-a odihnit întru ele, în pacea acestor lucruri făcute bine foarte.

Dar iată că un chip de-al Lui nu era împlinit. Acest chip al femeii gârbove de astăzi erau sub stăpânirea apostolia-32-03satanei, căci Dumnezeu a spus:

Această fiică a lui Avraam, pe care satana o ţinea în neputinţă de 18 ani

– această cifră care înseamnă de 3 ori 6, de trei ori defectuos, de trei ori în nevoie, de trei ori în grea durere şi neputinţă. Pe aceasta satana o ţinea în această stare. Iată promisiunea pe care satana o făcuse omului, că o să fie asemenea lui Dumnezeu! Atât de „asemenea” se făcuse această femeie cu Dumnezeu încât, în loc să privească în sus, privea numai spre pământ. Sensul se schimbase: nu în sus, ci în jos. Fiică a pământului şi în puterea satanei era şi acest lucru Dumnezeu a venit să-l repare. Nu este altă vindecare decât aceasta. Demnitatea aceasta de fii ai lui Dumnezeu, Hristos a venit exprimând-o prin iubirea Sa. Şi iubirea Lui se arată în nimic altceva, în nimic mai puţin decât în smerenia Sa. Căci Hristos S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. A arătat prin aceasta Hristos iubirea de Dumnezeu, prin ascultarea Sa de Fiu şi iubirea de oameni, prin moartea Sa pe cruce. Smerenia are ca fiice iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni. Întru aceasta se află odihna, că spune Hristos:

Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre.

Şi Dumnezeu arată această smerenie unind bărbăţia şi mila. Spune Sf. Grigorie Sinaitul că cel mai bun mijloc de a scăpa de mândrie şi de iuţime este a uni bărbăţia cu mila, lucruri pe care numai Dumnezeu le poate face, dar și noi, prin El. Căci într-o rugăciune a Bisericii noi spunem aşa:

Căci nu este nimeni asemenea Ţie, Doamne, puternic întru milă şi bun întru tărie, spre a ajuta şi a mângâia şi a mântui pe tot cel ce nădăjduieşte întru Tine.

SONY DSCBărbăţia se arată în răbdare, în înfruntarea ispitelor şi a necazurilor cu fruntea sus, cu ochii aţintiţi la Dumnezeu, cu gândul la iubirea Lui şi la faptul că toate se vor schimba întru această iubire. Mila se arată în iubirea de aproapele. Desăvârșirea constă în aceea că Dumnezeu ne-a iubit pe noi mai întâi şi omul este la mijloc între aceste două iubiri: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele. Îl iubim pe Dumnezeu datorită iubirii Lui, care este în noi. Îl iubim pe aproapele şi astfel dovedim că şi noi Îi întoarcem această iubire Celui Care ne-a dat-o. Omul fiind la mijloc, între aceste două iubiri, a fost ispitit să aleagă o a treia iubire: iubirea de sine. Şi măcar de ar fi această iubire de sine o iubire reală, dar noi nu ne iubim pe noi înşine pentru că suntem chip al lui Dumnezeu, pentru că, dacă am iubi chipul lui Dumnezeu din noi, în acest chip i-am recunoaşte pe toţi.

Dacă am iubi acest chip al lui Dumnezeu, ne-am comporta după demnitatea pe care o cere acesta. Nu am face nimic în afara smereniei şi a umilinţei. Nu am face nimic decât pentru ceilalţi. Însă noi iubim numai părerea despre noi, ceea ce ni se pare nouă că suntem. Şi ce ni se pare nouă că suntem? Ceea ce satana ne îndeamnă, şi anume pământ, cenuşa, uitând că Fiul lui Dumnezeu este chipul nostru, este modelul nostru. În toate patimile, iubiţi credincioşi, în toate păcatele veţi găsi acest fir roşu care le uneşte, pe care satana îl urmăreşte cu atâta sârguinţă, şi anume să ne înjosească. Nu caută altceva satana decât să ne înjosească, să ne calce, să ne ţină piciorul pe cap, să ne lipească de pământ, astfel încât să nu ne mai putem uita niciodată la cer, să uităm de unde am venit şi nici să nu ne mai pese încotro ne ducem.

Dispreţul, batjocura, înjosirea – acestea sunt armele satanei. Dumnezeu a venit să ne redea demnitatea. Această demnitate nu se poate obţine decât aducându-ne aminte că El ne-a făcut şi că slava I se cuvine Lui. Iată cum Cum femeia de astăzi, în momentul în care Dumnezeu a binecuvântat-o şi s-a îndreptat, a slăvit pe Dumnezeu, a dat slavă lui Dumnezeu. Spune Psalmul:

Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Ţie se cuvine slavă.

Pe când ceilalţi oameni, întâlnindu-se cu mila lui Dumnezeu, au început să cârtească şi să se mânie pe Dumnezeu, ei, care uitaseră că sunt fii ai Aceluiaşi Dumnezeu. De aceea Hristos li s-a adresat cu asprime şi a numit-o pe femeie fiica lui Avraam, aducându-le aminte tuturor, și celor de atunci, dar și celor de astăzi, pentru că şi cei din cultul mozaic şi creştinii şi cei din islam se consideră fii ai lui Avraam. Deci nici măcar diferențele acestea nu sunt în măsură să ne determine să dispreţuim pe cineva. Dispreţuind pe cineva ne facem fii ai satanei, slujitori ai lui. Însă având milă de el, ne arătăm fii ai lui Dumnezeu.

986967055-sign-of-the-cross-icon-art-bowing-russian-orthodoxSpunea un părinte ajuns la adânci bătrâneţe, după ce a slujit o viaţă întreagă lui Dumnezeu:

„Eu, dacă am ajuns aici, este pentru că întotdeauna am ştiut cine sunt.”

Şi întotdeauna I-a zis lui Dumnezeu aşa:

„Doamne, sunt păcătos. Tu ştii mai bine decât mine cât de păcătos sunt. Însă…”

– şi aici se îndrepta cu demnitate şi îşi îndrepta spatele şi fruntea şi-o ridica în sus –

„…însă nu Te-am trădat. Sunt încă în tabăra Ta.”

Asta este demnitatea de fiu al lui Dumnezeu: lovit, rănit, însă nu biruit. Poate aproape de moarte, însă nu rob satanei.

Ales-am a fi lepădat în casa lui Dumnezeu mai vârtos decât a locui în locaşurile păcătoşilor.

Bărbăţia aceasta înseamnă: să stai drept în faţa ispitelor şi să aştepţi până la sfârşitul zilelor tale ispita şi să nu te nădăjduieşti în tine, ci în iubirea lui Dumnezeu, care nu te va ruşina.

compasiuneIar mila înseamnă să-l judeci pe aproapele tău după iubirea lui Dumnezeu, nu după păcatele lui. Bărbăţia aceasta şi mila împreunate aduc smerenia. Şi smerenia aceasta va străluci în noi chipul lui Dumnezeu, fără de care nimeni nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Căci robul, după cum spune Sf. Ioan Evanghelistul, nu va locui în veac în casa Tatălui, ci numai Fiul. Iar Fiul Acesta ne spune mereu:

Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre.

Suntem în Postul Crăciunului, post care este socotit unul dintre cele mai uşoare. De ce? Pentru că în acest post se vede, poate, cel mai mult, mila lui Dumnezeu. La sfârşitul postului Îl vom vedea pe Dumnezeu ca pe un Prunc, vom cunoaşte iubirea lui Dumnezeu în vulnerabilitatea Sa cea mai înaltă, asemenea unui Prunc Îl vom întâmpina. Însă El va fi Acela Care va spune mai târziu că Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul, nu are unde să Se odihnească. Nu Se poate odihni Fiul lui Dumnezeu în inima care este mândră, în inima care urăşte, care dispreţuieşte, căreia nu-i pasă de aproapele. Nu te poţi odihni în tulburare.

Odihna sufletelor noastre constă în blândețea şi smerenia pe care de la Hristos, din rugăciunea către El, o putem afla. Vrem să ne întâlnim cu Hristos? Vrem ca Acest Prunc nevinovat să Se odihnească în inimile noastre? Atunci să facem linişte și pace în inimile noastre, să căutăm odihna sufletelor noastre, ca în această odihnă să strălucească chipul Lui, ca în această odihnă împreună să ne regăsim ca fii ai lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Maicii Lui şi ale tuturor sfinţilor. Amin”.

ΓΕΝΝΗΣΗ

Legaturi:

***

“[…] Că nu ştim să drămuim și să ne bucurăm și să mulţumim pentru bucuria pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi astfel să ne întâlnim cu Dumnezeu şi să-L chemăm în viaţa noastră şi, de multe ori Îl uităm complet atunci când avem linişte, pace, lucrurile ne merg din plin; avem o relaţie mai mult decât superficială cu El în momentul acela. Şi abia în dureri şi în necazuri, când toţi ne părăsesc, când toţi se uită destul de dubios la noi, abia atunci începem să vedem că sunt nişte ochi mult mai buni şi mai dragi care se uită spre noi și pe care noi i-am trecut cu vederea până atunci, ochii lui Dumnezeu. Să ne gândim la ochii cu care Hristos a privit la Petru, care se lepădase de El şi, după ce s-a lepădat de trei ori, a auzit cocoşul cântând şi şi-a adus aminte Petru şi s-a întors spre Mântuitorul, care era în pridvorul casei lui Caiafa. Credeţi că ochii aceia ai Mântuitorului care s-au uitat spre Petru erau de asprime sau de ceartă? Nu, cred că sunt ochii cei mai curaţi, care ne susţin, care ne ajută, care ne iubesc, sunt, de fapt, ochii Celui Care ne poartă pe mâini şi în braţe şi la Care nu ne uităm. Cred că acei ochi l-au trezit pe Petru mai mult decât cântatul cocoşilor.

Parcă în durerile şi în suferințele noastre şi în lepădările noastre şi în necazurile noastre mari, de-abia atunci avem puterea să ne întoarcem să vedem că sunt nişte Ochi care ne privesc şi sunt nişte Braţe care ne poartă şi este o Inimă care suspină pentru noi, inima lui Dumnezeu, care ne poartă pe noi înşine, care ne caută pe noi, e dragostea rănită a lui Dumnezeu care de mult de căuta şi pe care noi nici n-am băgat-o în seamă, despre care Părinţii spuneau că este rănită, că n-are unde să se odihnească. Ca într-un cuplu în care cineva iubeşte, iar celălalt nu e interesat, celălalt cu ochii caută disperat să-i răspunzi măcar dintr-o privire şi tu nici nu ştii că celălalt te caută, habar n-ai, nu te interesează. Şi nu este durere mai mare, acea iubire este rănită, n-are unde să se odihnească, iar această iubire a lui Dumnezeu care umblă neavând unde să se odihnească, găseşte din când în când în câte-un om şi de cele mai multe ori, din păcate, doar în greutăţi şi necazuri, pe câte unul care se întoarce înapoi şi începe să înţeleagă, începe să vadă, începe să se deschidă şi aceştia, de cele mai multe ori, pe lângă cei credincioşi, dar cel mai mult se întorc aceşti sfinţi, de aceea zicem în timpul utreniei Dumnezeu cel ce se odihneşte întru sfinţii săi, iubirea lui Dumnezeu se odihneşte în sfinţii cei care se întorc să vadă Ochiul lui Dumnezeu, cei care, mai presus de croncănitul ciorilor veacului acestuia ascultă glasul privighetorii care-i mult mai fin, mult mai subţire, dar se aude. Dacă eşti atent, dacă te concentrezi puţin, dacă te întorci puţin în tine, auzi glasul mierlelor şi al privighetorilor care se rosteşte neîncetat, îl auzi tot timpul, se aude tot timpul, dar este acoperit de glasul şi de croncănitul ciorilor. Aşa şi omul începe să descopere în sine. […]”

***

***

***


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Parintele Hrisostom de la Putna, Vindecarea femeii garbove

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

10 Commentarii la “BARBATIE si MILA versus DISPRET si INJOSIRE. Cum ne recapatam DEMNITATEA de FII AI LUI DUMNEZEU? Cum se poate ODIHNI in noi PRUNCUL HRISTOS? “In acest post se vede, poate, cel mai mult, mila lui Dumnezeu” (si AUDIO)

  1. Pingback: FEMEIA GARBOVA ASTAZI: Un popor garbovit de ploconiri, linguseli, LIPSA DE VERTICALITATE; o omenire tip “Prikoke”, COCOSATA DE PACATE si MANIPULATA sa se simta “LIBERA” cand este mai ROBITA si sa fie fericita SCORMONIND IN GUNOAIEL
  2. Pingback: Cuvinte de trezire de la staretul Manastirii Putna, Parintele Melchisedec: “CRESTINII SUNT PRIGONITI, parca pacea s-a luat de pe pamant, ispitele s-au inmultit mai mult ca oricand. SA NE RUGAM PENTRU CRESTINII DIN SIRIA, MULTI DINTRE EI SUNT MUCENIC
  3. Ce simbolizeaza si a simbolizat dintotdeauna barba?
    Mereu mi-am pus aceasta intrebare, inca de cand am realizat ca toate marile chipuri ale istoriei noastre (incepand cu Burebista si Decebal, trecand prin cunoscutii domnitori din evul mediu si epoca fanariota, pana la regii Carol I si Ferdinand) si nu numai, aveau barba, mai lunga, mai scurta, mai stufoasa, mai rara, mai aranjata sau mai salbatica dar barba. De ce? Ma intrebam mereu. Dar de ce barba la preotii si calugarii ortodocsi? De ce oameni ai spiritului in general? Doar ei nu isi lasa barba premeditat, nu isi calculeaza sau argumenteaza in vreun fel purtarea barbii.
    De cele mai multe ori barba este vazuta in relatie cu intelepciunea; de multe ori in basme ori in povestiri de tot felul ni se spune ca o anumita persoana avea barba lunga pana in pamant pentru a ni se sugera o intelepciune inalta pana la cer. Barba are si o nota de razvratire, o razvratire ascunsa. De multe ori, ca in timpul comunismului, aceasta forma de razvratire era fatisa si constienta iar cei vizati cunosteau aceasta forma de reactiune. Stiu asta direct de la tatal meu care a purtat barba in acea perioada. Nu era o lupta surda cum este de regula purtarea barbii.

    Poftim? Purtarea barbii este o lupta? Eu asa cred. O lupta intre “barbati” si “barbari”. O lupta intre nou si vechi, intre traditie si modernism, intre conservatori si inovatori. Asta este tot.

    Odata cu inflorirea romei, odata cu perfectionarea si largirea armatei romane, se pare ca incepand cu inceputului sec. III i. Hr. Scipio Africanul a inceput sa se rada si sa transmita acest obicei pentru o mai buna igiena si functionare a soldatilor. Probabil ca acest procedeu sa fi devenit nu numai popular ci si simbol al gloriei romane, culturii romane, civilizatiei superioare, un semn al nobletei si al evolutiei sociale. Cum erau numiti cei care inca purtau barba? De acum, “barbarus”! Ati inteles ideea.

    Astazi, la fel: cei “civilizati” se rad, isi pun cravata, se duc la birou etc. si sunt astfel in acord cu civilizatia si cultura dominanta. Cei care nu fac asa, sunt mai mult sau mai putin “barbari”, oameni care privesc aceasta “civilizatie” din exterior, gandind in timp la mersul acesteia spre bine sau spre rau. Nu se lasa luati de val, se opun modernizarii rapide a societatii, vor sa tina in frau avansarea fara o baza in trecut, doar in baza unei inertii tehnologice.

    Pentru un bun prieten al meu, de 50 de ani, care si-a lasat barba de curand, barba reprezinta si un mijloc util de a-ti aminti de trecerea timpului, un fel de memento mori. Este adevarat. Oare cand omul se uita dimineata in oglinda si are barba crescuta, nu vrea sa taie cat mai repede radacinile a ceea ce reprezinta apropierea mortii lui. De ce nu ar da de pamant si cu ceasurile? Pentru ca ceasul este exterior, simbolizeaza in abstract o temporalitate oarecare. Dar barba este un ceas incrustat in piele, chiar pe fata, un ceas care este lipit de obrajii tai si care iti repeta zilnic numai tie ca trecerea timpului te vizeaza iar fata ta nu va fi la fel intotdeauna. Asa ca alegerea care pare ca ar fi superficiala si ar tine numai de estetica totusi la un nivel foarte profund, insesizabil se face intre a accepta trecerea timpului sau a o da uitarii, traind o viata de rutina in care ne luptam cu soarta zilnic, traind cat mai lumesc, taind mereu ceea ce nu este lumesc.
    http://ovidjus.wordpress.com/2013/01/08/ce-simbolizeaza-si-a-simbolizat-dintotdeauna-barba/

  4. Pingback: FATARNICIA – cel mai urat pacat in ochii lui Dumnezeu. “SA NU JUDECAM CU DOUA MASURI”, acuzand cu asprime neputintele altora, iar pentru ale noastre gasind indreptatiri! “DEPENDENTA DE A JUDECA” si PATIMA PLACERII DE A LOVI I
  5. Pingback: DEMNITATE sau MANDRIE? SMERENIE sau NAIVITATE? Un raspuns al Parintelui Pantelimon din conferinta de la Bucuresti | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: “Devii ceea ce iubeşti”. Predici audio la vindecarea femeii garbove. GARBOVIREA SI FATARNICIA LUMII CARE IL REFUZA PE HRISTOS, DORIND INCRANCENAT LANTURILE SATANEI vs. FERICIREA CEREASCA ASCUNSA IN SUFERINTA ASUMATA | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: INTRE INTRUPAREA SI A DOUA VENIRE IN LUME A LUI HRISTOS. Arhim. Emilianos Simonopetritul ne aminteste CHIPUL si CHEMAREA DUMNEZEIASCA pe care le purtam in noi, spre A-L NASTE PE HRISTOS INLAUNTRUL NOSTRU: “Suntem mame și tați ai lui Dumnezeu! Păr
  8. Pingback: “CE AI CU NOI, IISUSE?” – SEMNUL PRUNCULUI NEAJUTORAT și DURERILE BUCUROASE ALE NAȘTERII DE SUS. Cum să ne pregătim de primirea Lui, cum să așteptăm Nașterea Domnului? Ce Crăciun va sărbători cineva când nu este în rânduial
  9. Pingback: Protos. Hrisostom de la Putna: LA CE SUNTEM DISPUȘI SĂ RENUNȚĂM PENTRU HRISTOS? (video și text). Care este păcatul lui Adam pe care îl repetăm și noi, “iarăși și iarăși”? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate