SFARSITUL UNUI ZAMBET

• Cititi si: Viclenia “unitatii in diversitate”: Cat de aproape este unirea cu Vaticanul?

(traducere dupa site-ul eastern-orthodoxy.com)

“Jertfa celor nelegiuiţi este urâciune pentru Domnul. “ (Pilde. 21:27)

In loc de prefata

Ce este pseudo-ecumenismul, cunoscut de obicei sub numele de ecumenism? Este o erezie ecleziologica care n-are nici o legatura cu adevaratul ecumenism crestin si care afecteaza Biserica Ortodoxa in timpurile noastre. Biserica Ortodoxa a avut de luptat impotriva ereziei in fiecare generatie, cea de fata nefiind o exceptie. Ne-am decis sa dam cititorului citeva exemple practice in legatura cu acest fenomen, prin intermediul catorva articole preliminarii.

In loc de a prefata acest articol, ne-am decis sa scriem aici cateva cuvinte despre tradarea organizata care se petrece impotriva dragii noastre credinte ortodoxe prin intermediul unor clerici pseudo-ecumenisti despre care Cosmas Flamiatis a facut preziceri inca de acum 150 de ani. Facem aceasta, nu pentru a-i destepta pe clericii pseudo-ecumenisti, caci „chiar daca am aduce o multime de dovezi de necontestat, am face sa straluceasca adevarul, dar tot nu vom reusi sa-i convingem” (Sf. Atanasie cel Mare), ci pentru a-i intari pe crestinii ortodocsi.

Cu siguranta ca nu e prima oara in istoria Bisericii cand intalnim tradatori si tradare. In fiecare razboi inamicul cel mai mare e cel dinauntru si diavolul stie asta foarte bine. Vremea de acum nu face exceptie si astfel ii intalnim pe acesti inamici in rindul „portilor iadului” care razboiesc Biserica de-a lungul veacurilor, desi, fii sigur, draga frate ortodox, ca nu vor invinge, caci Domnul ne-a promis caci nici chiar portile iadului nu vor razbi impotriva Bisericii, stalpul si temelia adevarului.

Dar astazi sunt multe erezii, mai multe ca oricand, care raspandesc numeroase inselari. Vedem atatea invataturi eronate in circulatie despre credinta crestina si atata confuzie, incat pericolul pierderii credintei de catre crestinul ortodox devine foarte mare. Nimic nu poate fi mai tragic pentru crestinul ortodox decat sa-si pierda credinta! Crestinul ortodox care isi pierde credinta cazind in vreo inselare, o erezie sau in materialism, rationalism si ateism isi pierde sansa sa-si salveze sufletul, intrucat Domnul spune clar in Sfanta Evanghelie ca „cel care va crede si se va boteza se va mantui”.

Nu ramane nici o indoiala ca pseudo-ecumenismul, asemenea calului din Apocalipsa caruia i s-a dat „putere peste a patra parte a pamantului sa ucida cu sabie si cu foamete si cu moarte si cu fiarele pamantului” (Apoc. 6:8), condus de arhi-ereticul papa, alearga de zor spre unificarea tuturor religiilor, crestina, musulmana, budista, sionista, zoroastra, etc., pregatind astfel scaunul stapanirii lumesti universale, ecleziale si politice, pe care va sedea Antihristul.

Sfintii Apostoli, prin canonul 37, ne spun “Δεύτερον του έτους Σύνοδος γενέσθω των Επισκόπων, και ανακρινέτωσαν αλλήλως τα δόγματα της ευσεβείας, και τας εμπιπτούσας εκκλησιαστικάς αντιλογίας διαλυέτωσαν …” , decretand astfel necesitatea adunarii Sfintelor Sinoade pentru rezolvarea fiecarei probleme bisericesti care ar aparea.

Toate sinoadele noastre, locale sau ecumenice, au fost convocate in baza acestui sfant canon. Astfel s-au compus Crezul si Dogmele credintei noastre ortodoxe (care, fiind inspirate de Dumnezeu, sunt obligatorii si de neschimbat, pentru toti crestinii) si s-au dat anatemei si focului vesnic toti ereticii.

Din nefericire, in zilele noastre, puterile anti-crestine ii forteaza uneori pe ierarhii nostri sa renunte la practica sfintelor sinoade si sa le inlocuiasca pe acestea cu conferinte si simpozioane, in asa fel incat, prin acei cativa ierarhi si laici participanti (oricare ar fi intentiile lor individuale) sa nu mai auzim adevarata voce a unanimitatii ierarhilor ortodocsi. Pe de alta parte, unii dintre clericii pseudo-ecumenisti, ignorand interdictiile Sfintilor Parinti, ofera impartasirea Sfintelor Daruri ereticilor nepocaiti si declara ca si acestia sunt crestini buni, ca si ei se pot salva prin erezia lor. Printre participantii la astfel de adunari si simpozioane se numara adeseori reprezentanti “devianti” ai Bisericii, unii dintre ei renuntand sa mai poarte macar rasa cuvenita, iar altii fiind divortati de preotesele lor.

Fireste ca astfel de tendinte ecumeniste si „modernizatoare” ale Bisericii au existat in toate timpurile, provocate fiind de inselati precum si inselatori. Insa se gasesc si preoti curajosi care se lupta sa ne scape de ecumensim, cele descrise mai sus desfasurandu-se de obicei in cadrul unor adunari „de comun acord” (sau mai degraba regizate, impuse ) pe care dusmanii Bisericii, mai numerosi si mai bogati, le pun la cale impotriva noastra.

Sfantul Vasile cel Mare ii deplange pe ecumenistii timpului sau: “Τεχνολογούσι λοιπόν, ου Θεολογούσι οι άνθρωποι σήμερον, η του κόσμου σοφία τα πρωτεία φέρεται, παρωσαμένη το καύχημα του Σταυρού … ανατέτραπται μεν τα της ευσεβείας δόγματα συγκέχυνται δε Εκκλησίας Θεσμοί“, vrand sa spuna ca oamenii de azi rationalizeaza si nu teologhisesc, punand intelepciunea acestui veac inaintea propovaduirii Sfintei Cruci, incalcand dogmele duhovnicesti si tulburand institutiile ecleziastice.

Al cincelea Sinod Ecumenic spune in scrisoarea catre Iustinian: “Ωρίσθη παρά των αγίων Πατέρων χρήναι και μετά θάνατον αναθεματίζεσθαι τους είτε εις πίστιν, είτε εις Κανόνας αμαρτήσαντας“ (Holy Rudder p. 9), ceea ce inseamna ca s-a stabilit de catre Sfintii Parinti ca este necesar sa fie anatemizati si dupa moarte cei ce au pacatuit impotriva credintei sau a canoanelor.

Sfidand acestea de mai sus in cadrul declaratiilor comune din Chambessy dintre „Ortodocsi” si Monofiziti, anumiti clerici pseudo-ecumenisti doresc sa ridice anatemele sfintilor Parinti ai celui de-al patrulea Sinod Ecumenic impotriva Coptilor, Armenilor si Monofizitilor si sa intre in deplina comuniune cu ei. Cu toate acestea, anatemele nu pot fi ridicate de catre „tehnologii (rationalistii) care nu sunt si teologi”, dupa cum ii numeste Sf. Vasile cel Mare.

(Fireste, subliniem aici ca majoritatea clericilor care participa in aceste simpozioane nu o fac de buna voie si nu trebuie sa uitam faptul ca aceste intelegeri nu poarta nici o valoare legala pentru Biserica Ortodoxa, de vreme ce numai Sinoadele Ecumenice pot hotara in astfel de privinte pentru intreaga Biserica si numai hotararile lor au autoritate duhovniceasca pentru noi. Din aceasta cauza vedem uneori preoti care se prefac ca ar fi oarecum de acord cu niste intelegeri pseudo-ecumenice, dar aceasta din cauza faptului ca in spatele culiselor se recurge la santaje marsave impotriva Bisericii Ortodoxe, in cazul in care cei vizati nu ar vrea sa participe sau nu ar arata o „atitudine pozitiva”. Si apoi, sa luam aminte ca numai o minoritate a clerului ortodox participa la astfel de adunari si ca viziunile acestor cativa clerici, bune sau rele, nu au nici o importanta pentru cititor! Mai mult, deciziile luate au fost adeseori lepadate de catre cei care le-au semnat! De exemplu, cand ortodocsii au realizat ca Vaticanul n-avea nici o intentie sa respecte intelegerile in privinta Uniatilor (Greco-Catolicilor), au anulat intelegerea comuna de la Balamand. Totusi, se gaseau pe atunci si mai sunt si acum un numar de clerici ortodocsi care se exprima deschis pentru unire si care incearca din aceste motive sa exploateze pseudo-ecumenisul pentru a ataca Biserica. Noi toti trebuie sa evitam sa ascultam aceste puncte de vedere cu adevarat pseudo-ecumeniste pentru a ne proteja de ereziile sincretiste.)

Ereticii Monofiziti au fost anatemizati la Sfintele Sinoade Ecumenice al IV, V, VI si VII. Erezia lor a fost confirmata de Sf. Mare Mucenica Eufimia, care a aruncat in chip minunat la picioarele sfintelor sale moaste tomul invataturii eretice monofizite. Autorul sinaxarului descrie minunea astfel:

„Adunandu-se in Sfanta Biserica a Sf. Eufimia din Calcedon, cei 630 de episcopi au format al IV-lea Sfant Sinod Ecumenic. Apoi, dupa multe discutii, s-au pornit sa condamne si sa anatemizeze pe Eutihie si pe cel de un gand cu el, Dioscor, ca si pe cei ce-i urmau si continuau sa blasfemieze impotriva lui Hristos prin erezia lor. Deoarece ereticii nu au fost convinsi de hotarerea Sinodului, Sfintii Parinti s-au gandit la un alt mijloc de a-i convinge. Ambele parti, ortodoxa si monofizita, si-au scris dogmele de credinta in cate un tom. Apoi, au deschis sicriul cu moastele Sf. Eufimia si au pus ambele tomuri, sigilate, pe pieptul ei. Dupa cateva zile au deschis sicriul si s-au bucurat nespus vazand ca tomul ortodocsilor, care continea formularile si deciziile sfantului Sinod, era tinut strans de mucenita la piept, in timp ce lucrarea ereticilor se gasea la picioarele ei.”

Mai mult, sa ne aducem aminte de incercarea patriarhului monofizit sa primeasca si el Sfanta Lumina din Sfantul Mormant, dar care n-a reusit nimic – spre rusinea ereticilor. Cu totul dimpotriva, spre intarirea ortodoxiei, Sfanta Lumina a izbucnit printr-o coloana de marmura de la intrarea Sf. Mormant unde stateau ortodocsii, si a aprins lumanarea patriarhului ortodox, asa cum facea in trecut si asa cum continua sa faca in fiecare an. Coloana aceea crapata da marturie pana in ziua de azi.

Sa fim deci atenti, crestini ortodocsi, sa nu alunecam pe marea rationalismului care se scurge de pe buzele unor clerici „τεχνολόγους” (tehnologi) pseudo-ecumenisti contemporani, ci sa stam bine intemeiati in credinta ortodoxa, asa cum il indemna Sf. Pavel pe Timotei in scrisoarea sa, caci „oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. ” (2 Tim. 3:13).

Nu cu mult timp in urma, unii dintre acesti „inselatori si inselati” au tinut niste cuvantari funerare in favoarea noului „sfant” al papalitatii, Wojtyla (Papa Ioan Paul al II-lea), intr-atat de lingusitoare incat provocau greata. Speram ca urmatoarea serie de articole va da cititorului o idee despre marea diferenta dintre viziunea modernistilor si cea a Sf. Parinti ai Bisericii, ca si o mica imagine despre natura acestui antemergator al mizerabilului Antihrist, cunoscut sub numele de pseudo-ecumenism.

Manastirea Xeropotamou de la Sf. Munte are o icoana a Bisericii (datand din aproximativ 1809 A.D.), reprezentata ca o Corabie navigand pe mare, cu Hristos, Preasfanta Sa Maica si sfintii la bordul Corabiei, aceasta corabie fiind Arca Omenirii. In acest timp dusmanii sai, „portile iadului”, o inconjoara din toate partile si o ataca de pe tarm, atintindu-si armele spre ea. In partea stanga il vedem pe Antihrist, care e un om, atacand Biserica cu armata lui. Langa el sta un balaur cu multe capete care scoate foc pe gura; cuvintele alaturate, profetice,  fiind „New Age”. Langa balaur sta o alta fiara, din gura careia iese un turc cu arcul atintit asupra Bisericii; Islamul. Apoi, vedem reprezentat un om cu o arbaleta indreptata asupra Bisericii: Luther. Langa Luther sta papa cu o sulita lunga. La urma, in dreapta, sta un episcop Ortodox intovarasit de o parte si de alta de doi balauri de culori diferite (spirite necurate). Cuvintele profetice ale sfantului iconograf se gasesc langa acest personaj, explicand semnificatia acestui episcop Ortodox. Citim un singur cuvant: „Ecumenism”.

In Hristos,

Echipa Eastern-Orthodoxy.com.

Papa Ioan Paul I

Moartea unui Papa zambitor

Zorii lui 29 septembrie, 1978. „Papa cel zambitor”, Ioan Paul I, cu numele lumesc Albino Luciani, care a fost ridicat pe scaunul papal cu numai 33 de zile mai inainte, zace mort in patul sau. Un doctor, care pana atunci nu l-a consultat niciodata pe papa, hotaraste (fara autopsie) ca a murit in urma unui atac de inima in timpul somnului. Totusi, niciunul dintre doctorii din Vatican nu sunt de acord sa semneze un certificat de deces cu un astfel de diagnostic.

Sfantul Scaun interzice categoric conducerea unei autopsii, cu toate ca zvonurile si suspiciunile de otravire se inmultesc pretutindeni. Rumorile se transforma curand intr-o avalansa, cand e ales succesorul. Polonezul total necunoscut aproape tuturor, Karol Wojtyla, devine primul papa „strain” dupa 455 de ani.

Acest act a iritat pe italieni cu siguranta si a amplificat zvonurilor pline de rautate… Zvonurile care nu sunt, fireste, sustinute de dovezi directe, dar adevarul e ca multi oameni au rasuflat usurati la moartea acestui papa. Ca, de exemplu, episcopul american Paul Cassimere Marcinkus. Fiind insarcinat cu Banca Vaticanului si cu toate conexiunile financiare are Sfantului Scaun, acest impunator episcop tocmai trecuse un septembrie de cosmar. Toata lumea in Vatican era sigura ca „decapitarea” acestuia de catre papa era iminenta, la recomandarea dusmanului sau de moarte, cardinalul Giovanni Benelli de la Florenta, care jucase un rol decisiv in promovarea pe scaunul pontifical al obscurului Albino Luciani. Posibilitatea iminenta de a-l avea pe Marcinkus dat jos din functie de Albino Luciani produce insa panica in cercurile agentiilor secrete din USA, ale Mafiei, ale lojei masonice P2 a Italiei si, fireste, ale cercurilor financiare-politice papale…

Anuntul mortii papei Luciani declanseaza o activitate ferventa din partea lui Joseph Ratzinger, arhiepsicopul german din München, in directia ridicarii prin orice mijloace pe scaunul papal a cardinalului polonez Karol Wojtyla. Totusi, pozitia lui Ratzinger nu se datora numai unei simpatii de lunga durata pentru Wojtyla.

Cardinalul Karol Wojtyla, viitorul Papa Ioan Paul al II-lea

Prieten al germanilor

Cu cateva zile inaintea mortii papei Ioan-Paul I, arhiepiscopul de Krakowia, Wojtyla, cu suportul total al lui Ratzinger, reusise deja „imposibilul”, anume sa aranjeze prima vizita (neconditionata!) in Germania, a arhiepiscopului anti-German al Bisericii Poloneze, cardinalul Wyszyński. Aceasta insemna un succes de proportii pentru Ratzinger, caci sinodul cu totul reactionar al episcopilor catolici germani nu recunostea granitele oficiale poloneze, ceea ce intretinuse o raceala continua intre cele doua biserici de-a lungul perioadei postbelice. Cu patru ani inainte de aceasta reusita, in anul 1974, arhiepiscopul de Krakowia, Wojtyla, in urma a zece ani de straduinte, fiind strans legat de organizatia catolica vest-germana Pax Christi a Partidului Crestin Democrat al Germaniei de Vest, scoate la iveala consimtamantul episcopilor sai si devine primul ierarh polonez care face o vizita formala in Germania de Vest. Intreprinde apoi o a doua vizita in 1977, inainte sa inceapa prelucrarea vizitei lui Wyszyński in septembrie 1978.

Presa vest-germana impreuna cu cercurile sale de influenta il numesc, cu entuziasm, un iubitor al germanilor. Aceasta pozitie politica a sa ii serveste in octombrie 1978, la intrunirea Conclavului pentru alegerea succesorului papei Luciani, inlaturat in mod neasteptat pentru unii, misterios pentru altii. Cardinalul vest-german Ratzinger si compatriotul sau, cardinalul Heffner, joaca un rol de baza in alegerea lui Wojtyla ca Papa Ioan-Paul II. Wojtyla nu e nerecunoscator. In 1981 il aseaza pe Ratzinger in rolul de conducator in Pastrarea Dogmei Credintei – sau „Mare Inchizitor” cum il numeau oponentii sai.

Zbigniew Brzezinski

PRIETENUL AMERICAN

Se spune ca americanii bogati sunt inzestrati in a recunoaste talentele. Intr-adevar, recunoasterea lui Wojtyla ca un „talent” apartine Statelor Unite. Inca de la inceputul anilor 1970, omul lui Wojtyla din SUA este Zbigniew Brzezinski, care in 1977 va deveni consultant in Securitatea Nationala sub presedintele Jimmy Carter, si care este considerat cel mai „belicos” membru al guvernului acestuia. In 1976, in timp ce Statele Unite se alarmeaza prompt in urma amplificarii miscarilor de “eliberare” din America Latina si a aliantei acestora cu papistii, ierarhi, clerici si laici, Washingtonul incearca sa influenteze cat mai mult cu putinta alegerea urmatorului papa (Paul VI e bolnav).

In aceasta conjunctura, cardinalul Terence Cook, arhiepiscop de New York, merge in Polonia pentru a-si face propria opinie despre Wojtyla. Il intalneste, devine entuziast in privinta lui si, in acelasi an, il invita in USA sa tina o prelegere la Universitatea Harvard. Imediat dupa aceea prelegere Wojtyla e numit pentru prima data in presa, in mod oficial, ca un posibil succesor al papei! („Harvard Crimson”, 30.7.1976)

Tot in SUA, Wojtyla mai este invitat sa tina si alte prelegeri la diverse seminarii de catre organizatia papista de extrema-dreapta „Opus Dei” care a avut legaturi asa de stranse cu regimul fascist din Spania al lui Franco (aproximativ in acelasi timp cu desfasurarea acestor evenimente) incat 10 din cei 19 oficiali erau membri ai organizatiei! Organizatia fascista- Catolica Opus Dei publica prelegerile lui Wojtyla intr-o carte, le distribuie in cercuri de putere religioase si politice selecte si incepe promovarea candidaturii acestuia…

Alegerea brusca a lui Albino Luciani le opreste insa toate planurile. Totusi, moartea rapida a acestuia repune in miscare actiunea de promovare a lui Wojtyla la scaunul papal, actiune care a fost incununata de succes, dupa cum stim cu totii.

Arhiepiscopul Paul Marcinkus, “bancherul Domnului”

BANII “SFINTI”

In domeniul financiar, Wojtyla rastoarna planul defunctului Luciani de a-l inlatura pe Marcinkus din functia de consultant financiar la Vatican (la institutul de lucrari religioase, IOR, cunoscut sub numele de „Banca Vaticanului”). In zilele cu pricina, IOR era cel mai important actionar al lui Banco Ambrosiano, cea mai mare banca privata a Italiei la inceputul anilor 1980.

Prin anii 1960, Vaticanul, temendu-se de dominatia comunista si de instabilitatea valutara, muta in mod ilegal lire italiene  in SUA, convertindu-le in dolari, lire valorand sute de milioane de dolari. Lucrul acesta se face prin intermediul infamului bancher Michele Sindona, care are legaturi strinse cu Mafia si care guverneaza institutii importante de credit precum si parteneri financiari din SUA. Cand Vaticanul isi repatriaza banii, il primeste ca „bonus” si pe episcopul american Paul Marcinkus din Chicago.

Roberto Calvi devine manager general in 1971 si apoi presedinte in 1975 la Banco Ambrosiano, in stransa cooperare cu Sindona, ambii membrii ai lojei masonice P2 care joaca un rol foarte important in viata politica a Italiei, fiind in legatura cu agentiile secrete americane si jucand, in trecut, un rol important in desfasurarea de lovituri de stat.

Totusi, in 1974, actiunile lui Sindona duc la faliment si acesta ajunge in inchisoare in SUA. Activitatea acestuia e preluata de Calvi si de Banco Ambrosiano iar episcopul Marcinkus devine si presedintele bancii surori din Nassau, Bahamas! Treptat, situatia politica incepe sa se schimbe. In noiembrie 1978, dupa o luna de la alegerea papei Wojtyla, judecatorul milanez Emilio Alessandrini obtine un mandat de arest pentru Calvi si pentru consiliul managerial al lui Banco Ambrosiano. Dupa doua luni, pe 29 ianuarie 1979, judecatorul e ucis iar mandatul nu e dus la indeplinire. Ba dimpotriva, managerul Bancii Italiene si inspectorul bancilor sunt ambii inlaturati din functii. Andreotti e prim ministru la momentul repsectiv, prieten personal al lui L. Gelli, capetenia lojei P2.

La inceputul lui 1981, secretarul trezoriei, Beniamino Andreatta, indeamna pe ascuns Vaticanul sa taie toate legaturile cu Banco Ambrosiano si cu Calvi in particular. Aceasta insa e cu neputinta de facut pentru ca, prin aceasta banca, Marcinkus a canalizat o suma astronomica (undeva intre 50 si 100 de milioane de dolari, depinde de sursa pe care o citezi) Solidaritatii din Polonia, pentru sabotarea regimului. Astfel, cand politia efectueaza un control la vila lui Gelli in martie 1981 si gaseste documente secrete impreuna cu listele membrilor lojei P2, scandalul ia proportii de temut, intrucat ameninta acum chiar democratia din Italia. Vaticanul intra in panica iar guvernul Forlani se retrage de la putere.

Pe 20 iulie 1981, Roberto Calvi e condamnat la patru ani de inchisoare, ceea ce nu inseamna totusi ca este si inchis. Nu numai ca ramane liber, dar mai e si ales, patru luni mai tarziu, presedinte al Banco Ambrosiano, care era insa in pragul falimentului.

 

Roberto Calvi

“SFANTA” MAFIE

Pe 1 septembrie 1981, episcopul Marcinkus si Calvi se intalnesc sa discute despre miliardul de dolari care lipseste din sucursalele bancare „de fatada” din Bahamas, Panama, Lichtenstein si Luxembourg, suma care a fost cel mai probabil utilizata pentru sprijinirea dictatorilor din America Latina dar si pentru mituirea politicienilor, judecatorilor si jurnalistilor din Italia.

Pe 28 septembrie 1981, Wojtyla il face pe Marcinkus arhiepiscop in ciuda acestei furtuni de evenimente si il sprijina din plin. Calvi simte franghia strangandu-i-se in jurul gatului si incearca sa scape prin santaj: „Daca vorbesc, preotii vor trebui sa vanda Sf. Petru pentru a-si plati datoriile!” spune fiicei sale Anna. De fapt, nu va vorbi niciodata. Pe 18 iunie 1982 i se va gasi cadavrul atarnand sub Blackfriar, pe malul Tamisei, in Londra. Mafia a facut o treaba buna.

In iulie al aceluiasi an, departamentul italian al justitiei il cheama pe arhiepiscopul Marcinkus la interogatoriu, ca sa explice legaturile financiare ale Vaticanului cu Banco Ambrosiano. Marcinkus, primind in prealabil instiintare despre acest interogatoriu, isi paraseste apartamentul din Roma si se refugiase la Vatican, unde justitia italiana nu are jurisdictie. Documentul de interogatoriu, nedeschis, e returnat de Vatican la Ministerul de Externe al Italiei ca „inacceptabil”.

Dupa o vreme, si dupa ce „Sfantul Scaun” promite sa plateasca „din proprie initiativa” 240 de milioane de dolari pentru a salva Banco Ambrosiano de faliment, arhiepiscopul Marcinkus e „ajutat sa scape” in desertul Arizona, din SUA.

Pe 20 martie 1986, Michele Sindona, celalalt bancher trimis din SUA in Italia in 1984, e gasit mort, otravit in inchisoare.

Papa Ioan Paul al II-lea si Rabinul Toaff

SA NE RUGAM CU TOTII PENTRU PACE

Dupa mai putin de o luna, papa Ioan Paul al II-lea viziteaza si ingenuncheaza in fata sinagogii evreiesti din Roma si a arhi-rabinului ei. In timpul intrarii papei in sinagoga, corul evreiesc canta „Ani Maamin”, care se traduce „Cred in venirea lui Mesia“. Wojtyla a citit psalmul 133, in vreme ce arhi-rabinul Toaff a citit psalmul 124.

Cu toate ca sinoadele ecumenice si canoanele apostolice ale Bisericii Ortodoxe cer caterisirea si excomunicarea unui astfel de episcop, totusi „biserica” Romano-Catolica tine sus si tare aceasta persoana e infailibila ex-cathedra si e substanta de legatura a tuturor papistilor (inca din zilele acelea multi papisti incercau sa-l prezinte ca pe un sfant!)

Dar Ioan Paul II nu s-a oprit la a se ruga impreuna cu evreii. Mai mult, a mers mai departe inspre infiintarea religiei New Age, pe 27 octombrie 1986. In ziua aceea, papa s-a pus pe sine insusi drept capul religiei New Age si a intrat in comuniune cu toate celelalte religii, inclusiv cu paganii si cu alti idolatrii.

Pe 27 octombrie 1986, cea mai mare blasfemie a tuturor timpurilor era in plina desfasurare in Assisi, Italia: papistii, protestantii, evreii, musulmanii, sintoistii, animistii africani, zoroastrii, indienii americani, ecumenistii „ortodocsi”, impreuna cu gramada de adepti in delir, si cu bine cunoscuta „sfanta” Tereza din Calcutta, s-au rugat impreuna, fiecare „dumnezeului” sau, pentru… pace.

Rugaciunea sincretista de la Assisi

Toti acesti adepti ai noii trans-religii (Mra), „reprezentanti a 12 familii religioase”, s-au rugat impreuna pentru doua ore, de la 11 la 13. Inter-rugaciunea blasfemiatoare a avut loc in biserica papala a „Sf. Maria a Ingerilor din Assisi”. In interiorul templului au aparut sefi de trib primitivi si idolatri, impreuna cu magicieni in vesmintele lor sacerdotale. In felul acesta initiaza papa Wojtyla comuniunea spirituala cu idolatrii si cu magii, cu pretextul „dialogului iubirii”.

Cunoscutul ziar italian „La Republica” (din 28 octombrie 1986) prezinta aceasta adunare nemaiauzita:

„Dupa rugaciunea comuna, o litanie cu deplina participare a episcopilor tuturor religiilor s-a indreptat spre Piata Sf. Francis. Acolo, papa a stat in mijlocul adunarii aranjate in semicerc, a 60 de preoti de fiecare religie si culoare. In fata acestui semicerc era un piedestal, pe care aveau sa urce reprezentantii fiecarei religii pentru a se ruga. In acelasi timp, reprezentantii religiosi se rugau impreuna cu adeptii lor situati in diverse locuri in jurul orasului Assisi. Fiecare se ruga in felul sau. Unii se rugau la foc, altii la apa, pieile rosii se rugau in timp ce-si fumau pipele. In Piata Sf. Francis, Dalai Llama si-a rostit primul rugaciunea. L-au urmat hindusii, [..], musulmanii, indienii. In biserica Sf. Petru, budistii si Dalai Llama au stat imediat in dreapta altarului, pe care s-a asezat un mic idol al lui Buda. Magicianul al tribului Corbul al pieilor rosii si-a pus pipa in varful altarului in biserica Sf. Grigorie.”

In felul acesta s-a dat recunoastere toturor religiilor mincinoase de pe pamant, pana si religiei evreilor talmudisti. Bisericile papale, fiind deja parasite de Sf. Duh in urma schismei si ereziei, au fost atunci golite total de harul dumnezeiesc, in urma spurcarii de catre idolatri, magicieni si satanisti. Caci, dupa cum spune Domnul in Sf. Biblie: „Jertfa celor nelegiuiţi este urâciune pentru Domnul” (Pilde 21:27).

Pana si papistasii au reactionat puternic impotriva acestei caderi in apostazie a anti-crestinului si diavolescului Ioan Paul II. Reactia cardinalului Lefebvre a fost caracteristica. Lefebvre deja nu era de acord cu noile inovatii ecumeniste ale consiliului Vatican II (1963-1965) si si-a definitivat separarea de Vatican, in urma evenimentelor anti-crestine din Assisi, Italia, din 1986.

 

Cardinalul Marcel Lefebvre

In 30 iunie 1988 Lefebvre hirotoneste patru episcopi ca succesori ai sai, ignorand Vaticanul, si-l caracterizeaza pe papa ca un antihrist. „Antihristul”, spuse el mai clar, „locuieste la Vatican” (La Republica, 30 iunie, 1988)! A continuat apoi si a zis ca „antihristii ocupa toate pozitiile mai importante in biserica Romei”.

Iarasi a mai zis: „Ziua aceea de la Assisi reprezinta o injosire teribila” (Corriere De La Sera, 1 iulie 1988). „Iluziile papei au dus Biserica la pustiire si la distrugerea clerului” (La Republica, 1 iulie 1988). „Noi nu vrem sa fim partasi la distrugerea Bisericii” (L’Express, 1 iulie, 1988). Adresandu-se numerosilor sai adepti, ii indeamna: „Veti fi prigoniti, dar aveti datoria neascultarii fata de papa” (Le Monde, 1 iulie 1988). In orice caz, cu mult timp inaintea lui, Sf. Marcu al Efesului a zis: „Fugiti de papistasi tot asa cum fugiti de serpi!”

Aceste evenimente au provocat inca o schisma in “regatul” bisericii papale. O multime de catolici se departasera de ea din cauza inovatiilor consiliului Vatican II. Vatican I s-a terminat si el cu schisme (de exemplu, Biserica Catolica Veche) si, fireste, secolul XVI a produs schismele bine cunoscute ale Reformatilor (care au condus la Contra-Reforma).

Datorita tendintelor trufase, demonice, ale papistilor de a obtine puterea (un rezultat al industriei falsurilor, a francilor, si a neputintei acestora de a se alatura civilizatiei Greco-Romane, ceea ce a condus Vestul la aventura autoritatii papale), biserica crestina din vest a abandonat mai apoi ortodoxia in secolul XI si de-a lungul timpului a fost redusa la un amestec de para-sinagogi si de ideologii semi-etice. Rezultatele virusului ereziei sunt cel mai clar vazute astazi, fosta Biserica a vestului spargandu-se in mii de bucati, fiecare pretinzand ca ea este Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica a lui Hristos, sau macar parte din ea, fiecare din aceste confesiuni uitand sau lasand deoparte dogma fundamentala a Bisericii, care invata ca Biserica, fiind trupul lui Hristos, nu poate niciodata sa se imparta sau sa cada in apostazie, ca Duhul Sfant duce spre unitate, in timp ce diavolul urmareste sa dezbine. Fireste, aceste congregatii fiind in afara Bisericii, au ajuns in mod inevitabil sa imbratiseze mai apoi pseudo-ecumenismul New Age. Aceasta este situatia la care spiritul inselarii a condus Vestul.

Stepinac impreuna cu liderul ustasilor croati, Ante Pavelic

STEPINAC: UN MONSTRU SE TREZESTE

23 februarie, 1942. Arhiepiscopul Stepinac, capul ierarhiei croate, il primeste cu bucurie pe Ante Pavelic la deschiderea guvernului ustas in Zagreb. Stepinac a fost un partener statornic, zelos si eficient al dictaturii lui Pavelic. A sprijinit guvernul ustas de la inceput pana la sfarsit, chiar si dupa ce Croatia ustasa s-a prabusit in urma dezintegrarii Germaniei Naziste.

Stepinac a fost nu numai capul Consiliului Episcopilor Croati si al comitetului care a intreprins o politica de convertire fortata, ci a fost, de asemenea, vicarul militar-apostolic suprem al armatei ustase. Cand Croatia ustasa a cazut in 1945, in urma infrangerii Germaniei naziste si Pavelic a reusit sa fuga pentru a-si salva viata, arhiepiscopul Stepinac, intr-un efort inutil de a salva regimul, l-a inlocuit pe pozitia de conducator al Croatiei. Stepinac a comandat ceremonii speciale in toate bisericile catolice de ziua lui Pavelic, si a invocat adesea binecuvantarea lui Dumnezeu asupra membrilor ustasi.

In aceeasi zi cand armata germana intra in capitala Croatiei, unul din conducatorii ustasi de frunte, Kvaternik, a proclamat Statul Independent al Croatiei (10 aprilie 1941) si, in timp ce lupta dintre germani si armata iugoslava inca se desfasura in muntii Bosniei, arhiepiscopul Stepinac a cerut comandantului ustas si a sfatuit pe toti croatii sa sprijine nou stat catolic. In aceeasi zi, ziarele din Zagreb contineau deja anunturi cum ca toti localnicii ortodocsi sarbi ai capitalei trebuie sa paraseasca orasul in douasprezece ore, si ca oricine e gasit adapostind vreun ortodox va fi executat imediat. Pe 13 aprilie, Ante Pavelic sosea la Zagreb, venind din Italia. Pe 14 aprilie, arhiepiscopul Stepinac a mers personal sa-l intalneasca si l-a felicitat pentru incununarea muncii sale de o viata. Si care a fost munca de o viata a lui Pavelic? A fost crearea celei mai nemiloase, probabil, tiranii fasciste care a dezonorat vreodata Europa.

Pe 13 aprilie 1941, Pavelic ajungea la Zagreb. Pe 14, arhiepiscopul Stepinac l-a binecuvantat. Pe data „pastelui catolic” din 1941, Stepinac anunta solemn din catedrala din Zagreb stabilirea statului independent al Croatiei. Pe 28 aprilie 1941, trimite o scrisoare pastorala ordonand clerului croat sa sprijine statul ustas.

Pe 28 iunie 1941, Stepinac si alti episcopi il viziteaza pe Pavelic. Dupa ce-l asigura de totala cooperare, Stepinac se roaga pentru el. „Il imploram pe Domnul stelelor sa-ti dea bincuvantarea sa divina tie, liderul poporului nostru” au fost cuvintele lui Stepinac. In calitate de vicar militar-apostolic suprem al armatei ustase, arhiepiscopul Stepinac a detinut functii militare si politice, amestecandu-se cu comandanti fascisti, nazisti si ustasi.

La un moment dat Stepinac chiar a comandat guerilele ustase dupa fuga lui Pavelic, a contactat si a coordonat bandele ustase imprastiate, facandu-i pe preoti si pe calugari sa actioneze ca oameni de legatura. In final, cand Croatia ustasa s-a dezintegrat in 8 noiembrie 1945, Stepinac a reinoit binecuvantarea fortelor cruciatilor ustasi in capela sa, dupa care a primit „legamantul intelectualilor ustasi” de a lupta pana la capat pentru eliberarea Croatiei ustase.

A fost in contact permanent cu detasamentele ustase care cutreierau satele si orasele ortodoxe precum si cu fortele de ocupatie naziste din interiorul si din afara Croatiei. Dositei, episcopul ortodox de Zagreb, capitala Croatiei, unde Stepinac isi avea rezidenta, si-a pierdut mintile in urma torturilor la care a fost supus inainte de a fi expulzat la Belgrad. Trei episcopi ortodocsi, Petru Zimonjic din Sarajevo, Sava Trlajic din Plaski si Platon din Banjaluka au fost omorati.

In orasul Mikleus un preot catolic a „convertit” in masa sute de tarani in 1942. O gramada de preoti catolici erau capii trupelor ustase. Ca o marturie, avem cuvantul preotului Mate Mogus, din parohia Udbina, provincia Like: „Noi catolicii” le spunea el sarbilor care aveau sa fie convertiti cu forta, „pana acum am lucrat pentru catolicism cu crucea si cu liturghierul. A sosit insa ziua in care vom lucra cu revolverul si cu arma.”

Parintele D. Juric, un Franciscan, a fost numit conducatorul unui minister insarcinat cu planificarea convertirii sistematice a tuturor ortodocsilor care au scapat din lagarele de concentrare sau din masacre. Cele mai multe din convertirile fortate erau anuntate prompt de catre buletinele parohiale. Aducem aici marturie din „Listei Katolicki”, publicata de episcopia de Zagreb, controlata de arhiepiscopul Stepinac. In numarul 31 din 1941 se raporta ca „o noua parohie de peste 2300 de suflete” a fost creata in satul Budinci, ca rezultat al convertirii intregului sat la credinta catolica. Rezistenta colectiva a fost tratata cu pedepse in masa nemiloase.

Mii de ortodocsi au trecut la catolicism in felul acesta. Dupa „convertirea” lor, noii catolici formau cate o procesiune la biserica locala catolica, cantandu-si bucuria de a fi devenit in sfarsit copii ai bisericii adevarate si sfarsind cu Te Deum si cu rugaciuni pentru papa, in tot acest timp fiind escortati de regula de catre unitati ustase purtandu-si armele „cu evlavie”. Ca si cum aceasta n-ar fi fost destul, satele in care sarbii fusesera re-crestinati trebuiau sa-i trimita telegrame de recunostinta lui Stepinac, caci zelosul arhiepiscop poruncise, ca un bun pastor, ca vestea oricarei convertiri in masa din oricare parohie sa-i fie trimisa personal. Telegrame purtand vestile bune de felul acesta au fost tiparite in ziarul ustas „Nova Hrvatska”, ca si in publicatia episcopala proprie „Lista Katolicki”. In numarul din 9 aprilie 1942, prima publicatie a inclus patru telegrame, toate adresate lui Stepinac, in care intrarea in masa in sanul „bisericii mame” erau descrise scurt si la obiect. Una din ele spunea:

„2300 de persoane adunate in Slatinski Drenovac, din satele Drenovac, Pusina, Kraskovic, Prekorecan, Miljani si Gjursic au acceptat astazi protectia bisericii catolice si trimit salutari recunoscatoare conducatorului lor.”

Cam 30% din sarbii ortodocsi din noua Croatie au fost convertiti la catolicism intr-un rastimp uimitor de scurt. Totusi, frica de a-si pierde bunurile sau chiar viata n-a fost un factor satisfacator pentru membrii ierarhiei catolice angajati in genul acesta de prozelitism si, astfel, pretutindeni unde se intalnea rezistenta, clerul catolic a ordonat si chiar a executat exterminarea multor ortodocsi. Cand aveau de-a face cu rezistenta colectiva, ortodocsii incapatanati primeau pedepse in masa nemiloase care, de cele mai multe ori implicau tortura sau moartea.

Daca va intereseaza lista cu numele preotilor Catolici care au comis personal astfel de crime, vezi „Martiriul Sarbilor” (p.176), redactat de Episcopia Ortodoxa Sarba de SUA si Canada, Palandech’s Press, Chicago, 1943. Arhiepiscopul Stepinac, daca ar fi fost interesat, i-ar fi putut pedepsi cu pedepse militare, in calitate de vicar militar. Mai este de asemenea remarcabil ca Vaticanul i-a permis lui Stepinac sa devina vicar militar in Octombrie 1940, inainte ca Yugoslavia sa fie invadata.

“Sfantul” Aloysius Stepinac

“SF.” STEPINAC: MACELARUL E SANCTIFICAT

In 3 octombrie 1998, Papa Ioan Paul II l-a fericit pe mai sus numitul cardinal Aloysius Stepinac, strans asociat de-al lui Pavelic, la o slujba in aer liber la un altar din Marija Bistrica, cel mai important loc de pelerinaj pentru romano-catolici in Croatia.

Acesta e pasul final inspre sanctificarea acestuia in cadrul institutiei romano catolice. In timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, statul independent al Croatiei trebuia sa devina 100% romano-catolic. Toti cei care se impotriveau urmau sa fie complet eliminati. Un raport conservativ al sarbilor omorati se ridica la aproximativ 800000, dar Biserica Ortodoxa Sarba (www.kosovo.net) il considera a fi mai degraba cam un milion si jumatate. „Macelarul sarbilor” – dupa cum e el cunoscut pana in zilele noastre – a fost fericit de catre acest papa.

Documente istorice a acestor evenimente se gasesc nu numai in Serbia dar si in alte parti, ca de exemplu in dosarele nazistilor cu privire la atrocitatile ustasilor (acestea fiind atat de oribile incat pana si nazisti de seama le-au condamnat si au ordonat investigatii). Mai sunt si scriitorul italian Curzio Malaparte si Marco Aurellio Rivelli care au scris o carte despre atrocitatile amintite, „Arhiepiscopul genocidului”.

Papa cel infailibil ex-cathedra, Ioan Paul al II-lea, cel cu “cuvant de ultima autoritate” pentru toti papistasii, si acum un „sfant” al lor, a indraznit cu nonsalanta sa-l fericeasca pe macelarul sarbilor, Stepinac.

Care „spirit” i-a dirijat oare faptele? Il lasam pe cititor sa-si raspunda singur la aceasta intrebare!”

Sursa: Eastern-Orthodox.com.

(traducere de Silviu Podariu si Paula B.)