icoana greceasca fiul risipitor

Cititi si:

CHEMAREA BRAŢELOR PĂRINTEŞTI

“La începutul perioadei liturgice a Triodului, în a doua duminică premergătoare sfântului şi marelui post, pericopa evanghelică ne aminteşte mult cunoscuta pildă a fiului risipitor sau a Tatălui iubitor, cum i s-ar mai putea spune (Luca 15, 11-32).

Celebrul tablou, capodoperă a Sfintei Scripturi, zugrăvit de însuşi dumnezeiescul Învăţător Iisus Hristos, se prezintă în două planuri suprapuse, într-un prim plan cele trei mari categorii de oameni existente pe pământ, iar cel de al doilea icoana relaţiei filiale a omului cu Dumnezeu.

asotos_ios1). Prima categorie este cea a Tatălui - în Evanghelie Dumnezeu – care prezintă omul desăvârşit, îndumnezeit (care poate sunt cei mai puţini). Omul bogat în nesfârşită iubire dumnezeiască, în speranţă, în încredere, în răbdare, în smerenie, în cunoştinţă şi înţelepciune, în putere şi slavă, stăpân pe sine şi pe bogăţiile sale, adunate cu multă trudă, în mulţi ani, de sine însuşi şi de multe genereţii (la Dumnezeu înseamnă nesfârşita şi veşnica Sa, bogăţie de daruri), care trăieşte în tihnă, în pace, dreptate şi armonie, cu toată casa şi averea sa.

El ca un înţelept vorbeşte doar atunci când trebuie şi cât trebuie, după cum vorbesc cei desăvârşiţi, stăpânind cu înţelepciune, adică în iubire şi respect, peste fiii şi slugile sale. El doreşte doar binele, se bucură de bine, provoacă şi urmăreşte binele, dar niciodată nu-l impune şi celor din jurul său. El dă dovadă de iubire, de îndelungă răbdare, şi mai ales de totală iertare.

Când fiul risipitor se va întoarce, el îl va primi cu nesfârşită iubire, după ce l-a aşteptat cu mult dor. Îl iartă, îl repune în calitatea de fiu, porunceşte „să se facă ospăţ”, „să ne bucurăm şi să ne veselim”. La ospăţul acesta al dragostei şi al bucuriei nesfârşite, cu multă blândeţe îl va îndemna şi pe fiul cel mai mare, care poate, se va lăsa totuşi convins. Cei doi fii ai săi, chemaţi să-i fie moştenitori şi părtaşi bogăţiilor sale sunt două mari categorii de oameni, drepţi şi păcătoşi, dintre care unii sunt conştienţi de păcatul şi căderea lor, iar alţii nu.

2). A doua categorie reprezentată prin fiul cel mai tânăr, este categoria de oameni reci, necredincioşi, total păcătoşi, care cred că viaţa, fericirea, sunt imposibile fără o libertate absolută, autodeterministă, şi ca atare pierzătoare. Care luând partea din bogăţia părintească (de la Dumnezeu), adică darurile şi calităţile native, le pun în slujba cultului egoismului exaltat, exacerbat, mereu însetat şi niciodată satisfăcut de plăceri şi de patimi josnice, risipind cu nesăbuinţă darurile şi puterile sufleteşti şi trupeşti primite.

fiul risipitor paznic la porciCând ele se sfârşesc, când iluzia visului îmbătător încetează, fiinţa lor este cuprinsă de amărăciune, de slăbiciune şi disperare. Aşa cum Domnul stă în capul scării, aşteptând pe nevoitorii Săi să le dea mâna Sa, să-i ajute să facă ultimul pas şi să intre în nesfârşita bucurie şi fericire a iubirii Sale, tot aşa şi la capătul cărării pierzării, pe omul disperat şi desfigurat de păcat, îl întâmpină „străinul”, locuitorul ţării celei îndepărtate, satana. Acesta, în tirania lui îi încredinţează paşterea porcilor, adică a patimilor şi duhurilor sale rele. Dar în foamea lui spirituală, omul niciodată nu se va putea hrăni şi sătura cu răutatea, adică cu hrana porcilor sau a dracilor. Atunci fiul, păcătosul, care a fost total rece faţă de iubirea şi bunătatea tatălui, se trezeşte. Bunătatea, iubirea, rugăciunea şi dorul părintelui, care l-au însoţit ca un înger păzitor, îi apar acum ca o lumină salvatoare, ca o putere de viaţă dătătoare care îl învie şi îl încurajează.

Cu conştiinţa adâncă a greşelii şi a păcatului, dar cu nesfârşită nădejde şi încredere în bunătatea părintelui celui atotputernic şi veşnic bogat, el porneşte pe drumul reîntoarcerii. A greşit, a rănit iubirea Tatălui, a dispreţuit bunătatea lui, a alergat cât putea mai departe, de ochii lui şi de braţele iubirii părinteşti. A risipit totul şi acum e în zdrenţe, ca un cerşetor dispreţuit şi ca un bolnav, cu trupul plin de vânătăi. Dar totuşi îndrăzneşte! Vine spre casa părintească, (spre Tatăl ceresc) cu sufletul aprins de dor. Dorul îi dă aripi şi zboară, dar acum el cunoaşte umilinţa, smerenia şi recunoştinţa, sentimente străine lui altădată.

A fi un argat, oricât de neînsemnat, acolo unde domneşte pacea, liniştea şi siguranţa, unde poate vedea faţa tatălui iubit şi simţi prezenţa sa, îi este îndeajuns. Pornit pe cale, ajunge la poarta casei, şi tatăl îl întâmpină şi-l primeşte, sărutându-l şi îmbrăţişându-l cu lacrimi de iubire şi de dor. Aşadar, nădejdea lui nu s-a înşelat, Tatăl îl va copleşi cu bunătatea şi darurile sale, redându-i calitatea şi demnitatea de fiu, prin haină şi inel iar printr-un ospăţ al deplinei bucurii şi veselii ştergându-i din suflet toate amarele amintiri. De acum, cu iubire recunoscătoare, va rămâne pe veci în casa tatălui.

fratele-cel-mare-al-fiului-risipitor13). A treia categorie este cea a fiului mai mare. A păcătoşilor care trăiesc în păcate fără să fie conştienţi de aceasta. Formal, îndeplinesc toate poruncile, dar sub imperativul datoriei civice, fără a privi, faţa iubitoare şi luminoasă a Tatălui. Cu cât le împlinesc mai desăvârşit, cu atât sunt mai nemulţumiţi. O nemulţumire care creşte şi îl face pe om tot mai nefericit. Ei critică, urăsc, dispreţuiesc pe toţi.

Asemeni fiului mai mare care îl dispreţuieşte pe tatăl ca pe un neînţelept, de două ori prostit şi înşelat de fiul mezin, iar pe fratele său cel mai mic îl dispreţuieşte ca pe un risipitor, distrugător de avere, desfrânat şi parazit, pe deasupra. Sărbătoarea pascală, a întoarcerii şi reprimirii fiului rătăcit, el nu o poate concepe. Pe toţi câţi participă la ospăţ îi găseşte vinovaţi, iar el „nu vrea să intre”. Mânia şi invidia îl ţin departe de ospăţul bucuriei, al dragostei şi al comuniunii, dar duhovniceşte vorbind şi de al Euharistiei şi al Raiului. Respinge chemarea Tatălui şi îndemnul lui Hristos „veniţi la Mine toţi”. Tatăl cu multă blândeţe insistă ca el să intre, să se bucure şi el împreună cu toate slugile (îngerii adică), de reînvierea şi reîntoarcerea fiului rătăcitor. Tatăl nu i-a dat un ied să se veselească cu prietenii săi, adică o frântură din bogăţia sa, dar îi dă totul: „toate ale mele ale tale sunt”. Aşadar, se cuvine ca şi el, ca un stăpân a toată casa şi bogăţia, împreună cu tatăl, să se bucure şi să se veselească de revenirea fratelui său…

Din categoria fratelui mai mare nu ştim câţi vor intra la ospăţ. Tatăl insistă, îi cheamă, dar în virtutea libertăţii se poate răspunde pozitiv sau negativ, se poate şi refuza. Evanghelia nu precizează, ceea ce denotă că timpul este dat, ca aşteptare din partea Tatălui (Dumnezeu) şi ca venire întru sine, din partea omului, a fiului mai mare şi a tuturor celor asemeni lui.

Prezentând pe scurt aceste trei categorii, revenim la al doilea plan, cel al reîntoarcerii omului la Dumnezeu.

Dumnezeu (Tatăl din evanghelie) l-a făurit pe om din ţărână dându-i duh din Duhul Său (sufletul) şi prin aceasta, înfiindu-l. Bunătatea şi dragostea Sa faţă de fiul adoptiv-omul sunt admirabile. Îndelunga Sa răbdare, normal_prodson1iertarea nesfârşită, reînfierea, bucuria şi veselia ospăţului, toate se întrupează în Hristos. El, Părintele veacului ce va să fie, în care a locuit trupeşte, toată puterea, lumina, dreptatea, adevărul şi iubirea dumnezeirii, adică a Sfintei Treimi, este Cel care aşteaptă pe fiii cei pierduţi ai acestei lumi să se reîntoarcă la Sine. Pe cei care în locul credinţei şi iubirii Lui, a darurilor primite în casa Lui – Biserica, preferă încrederea în sine, iubirea plăcerilor, a banilor, deşarta trufie omenească, care vrea să creeze un Rai fără Dumnezeu. Îndepărtaţi de casa părintească – Biserica, ei toţi vor cunoaşte sărăcia spirituală, durerea şi disperarea, nemulţumirea mereu crescândă, mânia, invidia şi ura, izolarea într-o veşnică şi plină de chin, nefericire.

Chemarea braţelor părinteşti şi a inimii pline de iubire şi de dor a lui Hristos este acum mai puternică ca niciodată. Suferinţele (crizele) prin care trece ţara şi omenirea, nu sunt decât rezultatul dorinţei şi cerinţei oamenilor de a trăi în deplină libertate autodeterministă. De a folosi tot talantul şi darul primit de la Dumnezeu în propria lor slujbă. De a renunţa la cultura, arta, literatura şi trăirea creştină în favoarea „evoluţiei”, „modernismului”şi „progresului”. Punându-şi geniul în slujba „culturii păcatului” şi toată bogăţia minţii şi a inimii lor, în slujba „străinului” satan, care, îndată ajunşi la sărăcie îi tiranizează. Asemeni şi acea parte dintre oameni, care a slujit formal binelui şi lui Dumnezeu, este pândită de aceeaşi nefericire, dar lăuntrică.

Din lăuntru sau din afară, mai mult sau mai puţin, loviţi de suferinţe şi dureri, sau încă zăcând cu Stayrosis-lept-2011indiferenţă în patimi şi păcate, suntem chemaţi cu toţii, în braţele iubirii părinteşti. Braţele deschise, ale lui Hristos cel bătut, chinuit, batjocorit şi răstignit pe cruce pentru păcatele noastre, înconjurat tainic de lumina învierii, ne cheamă spre îmbrăţişare şi spre propria noastră înviere. Toţi nefericiţii oameni, care sărăciţi sufleteşte, „sunt abia vii”, sunt chemaţi la iubirea Lui a tot eliberatoare, care învie, tămăduieşte, bucură, îmbogăţeşte şi înveseleşte, prin îmbrăţişarea Sa.

Împreună cu Fiul, cu Tatăl şi cu Duhul, cu slugile Sale care sunt soborul sfinţilor şi al îngerilor, să petrecem viaţa, care ne-a mai rămas, în casa părintească, în sfânta Sa Biserică. Ea este mama duhovnicească a întregii lumi, unde suntem ocrotiţi de Împărăteasa cerească, Maica Domnului nostru şi pururea Fecioara Maria. Aici toţi putem fi îndestulaţi de pâine, de iubire, de adevăr şi de toate cele necesare vieţii sufletului şi a trupului, trăind o viaţă de muncă cinstită, evlavie şi rugăciune. Câtă mulţumire şi recunoştinţă, nu-I datorăm noi lui Hristos-Dumnezeu, pentru viaţa Sa trăită pe pământ, dată nouă să o trăim, pentru tot harul şi ajutorul Său şi pentru pilda aceasta mântuitoare? Până la sfârşitul veacurilor, îi datorăm doar slavă, mulţumire, cinste şi închinare, Lui şi Tatălui şi Duhului Sfânt. Amin”.

Arhim. Andrei Coroian (Deva)

Fiul-risipitor

Va mai recomandam, pentru aceasta Duminica:

CANTAREA “BRATELE PARINTESTI” (versiunea I – Sebastian Heltianu)

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

*

CANTAREA “BRATELE PARINTESTI” - (versiunea a II-a – Stavropoleos)

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

*

CANTAREA “BRATELE PARINTESTI” - (versiunea a III-a – Putna)

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

***

La raul Babilonului…” (Psalm 136) – Corul Athos

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

***