TAINA IMPARTASANIEI. Cuvantul marilor parinti duhovnicesti: CONTEAZA NU FRECVENTA, CI PREGATIREA SI NEVOINTA DE PASTRARE A HARULUI
CAND NE IMPARTASIM “SPRE OSANDA”?
CE CONSECINTE POATE AVEA IMPARTASIREA USURATICA, FARA PREGATIRE?
Cititi si:
- IMPARTASANIA – DES SAU RAR? IN CE CONDITII? Cuvantul Sfintilor Parinti: “Cei care sunt intru nepocainta, sa nu indrazneasca!”
- FRANGEREA INIMII PENTRU PACATE SI HOTARAREA DE A RENUNTA LA ELE – conditiile esentiale ale pregatirii de Impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului
- MILUIESTE-MA, DUMNEZEULE, MILUIESTE-MA … Omilii ale Sf. Teofan Zavoratul in Miercurea Curata despre ce inseamna sa facem pocainta si cum sa ne pregatim cum se cuvine pentru Sfanta Impartasanie?
***
“[…] Criteriul privind apropierea de Sfintele Taine ni-l prezinta cu acuratete Parintele Dumitru Staniloae:
„Cand te apropii de Euharistie, principalul e sa crezi in prezenta reala a Trupului si Sangelui Domnului in ea si ca esti pacatos, dar si sa fi luptat in tot felul impotriva pacatelor si pentru curatirea de ele. Adica sa nu vii ca unul ce te impaci, cu nepasare, cu starea de pacatos.
Numai luptand din toata puterea, e prezent si Dumnezeu in tine, luptand cu puterea Lui impreunata cu puterea ta. Daca lupt molesit, Dumnezeu nu lupta cu tarie in mine. In taria luptei mele e prezenta taria luptei lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea sa fiu tare, dar nu sunt tare daca nu simt puterea mea incordandu-se. Insa in incordarea aceasta e lucrator si Dumnezeu pe masura ei.
Deci mantuirea se capata prin voia omului si se respinge prin ea. Cel ce se apropie cu parere de rau pentru pacatele sale de Sfantul Trup si Sange se mantuieste, iar cel ce se apropie cu nepasare sau dispret se osandeste.
Se remarca legatura fireasca intre pomenirea neincetata a lui Hristos, deci si a patimii Lui, prin rugaciune, si impartasirea continua cu Trupul Lui rastignit si biruitor al mortii prin cruce. Comunicarea continua cu Trupul Domnului intretine pomenirea Lui continua, caci ea e o pomenire cu lucrul, cu fapta, nu numai cu cuvantul. La randul ei, pomenirea neincetata a Domnului cu cuvantul, deci comunicarea Lui cu mintea, cu duhul, cu inima noastra, se cere dupa o comunicare deplina cu Hristos prin impartasirea de Trupul Lui.
Impartasirea deasa cu Trupul Domnului ca si comunicare a puterii Lui catre noi, comunicare a Duhului Lui in sufletul si vointa noastra, nu trebuie sa fie deci o primire magica a Lui, ca lucrand prin El Insusi fara noi. Factorul activ uman comunica cu factorul activ care e Hristos, pentru a deveni si mai activ. De aceea trebuie o pregatire in acest sens din partea omului. «Cine se impartaseste cu nevrednicie judecata siesi mananca, nedeosebind trupul Domnului» (I Corinteni 11, 29). De aceea e mai buna o impartasire mai rara dar bine pregatita, primita cu mare concentrare de putere si cu hotararea de a conlucra cu puterea din Trupul Domnului, decat o impartasire int-o stare laxa, nepasatoare, a puterilor proprii. O impartasire deasa cu Trupul si Sangele Domnului poate duce la slabirea concentrarii in primirea Lor.
De aceea credem ca nu e bine sa se impartaseasca toti credinciosii sau foarte multi la fiecare Sfanta Liturghie, fara spovedanie si fara post, chiar daca ei se socotesc lipsiti de pacate grele. Aceasta poate duce la un automatism lipsit de simtire al primirii Sfintei Impartasanii.
Prin spovedanie ne recunoastem greselile: doar astfel ne taiem mandria noastra. De aceea Biserica Ortodoxa pastreaza randuiala de a conditiona participarea la jertfa euharistica de marturisirea pacatelor, de recunoasterea vinovatiei noastre. Trebuie sa traim cu cutremur acest moment, atat din pricina obisnuintei noastre cu tot felul de ganduri, de critici ale altora, de suparari cu altii, cat si din constiinta ca ne impartasim cu Trupul preacurat al Domnului cerului si pamantului si cu preascump Sangele Lui.”
Mai de curand (cu exceptia unora mai batrani care existau deja) s-au ivit si „parintei generosi” care considera depasita ideea de sinteza propusa de Parintele Dumitru Staniloae, care coincide de fapt cu parerile Parintilor: Paisie Aghioritul, Arsenie Papacioc, Iustin Popovici – glasul Traditiei. Unul dintre acesti tineri propovaduitori spunea intr-o conferinta: “Nu ne impartasim ca spune cutare mosneag (recte duhovnicii consacrati ai romanilor – n.n.) ca n-avem patruzeci de zile…ca n-avem nu stiu ce…!?” Atunci mi-am amintit o observatie a Cuviosului Paisie Aghioritul careia ii dau citire cu speranta ca le-ar putea modera entuziasmul acestor „parintei”:
„Daca un parinte nu are prea multa experienta, dar are dragoste foarte mare si adanca smerenie, el ii poate ajuta pe fiii sai duhovnicesti cerand indrumare de la Batranii mai incercati si cu harul lui Dumnezeu, pe care il primeste neincetat datorita marii sale smerenii. Cu toate acestea, preotul tanar care aduna in jurul lui persoane tinere ca ucenici isi arata inaltimea mandriei, de care este patruns pana in maduva oaselor. El este asemenea unui prunc nascut cu barba –un monstru -, iar cei care il urmeaza dovedesc ca au mintea sau inima bolnava”.
Referitor la acel soroc de patruzeci de zile, Sfantul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, scrie cu totul altceva in Tratat asupra dogmelor credintei noastre ortodoxe:
„Crestinii, si ei adesea, prin spovedanie, prin sfaramarea inimii si cucernicia sufletului sa se cuminece si nimeni dintre cei ce se tem si iubesc pe Domnul sa nu treaca peste patruzeci de zile; si daca se va pazi, pe cat va putea, sa se apropie si mai curand de cuminecatura lui Hristos; si daca se va putea, si in toate duminicile, mai ales cei batrani si cei bolnavi…”
[…]
Prea Sfinţitul Ioan Mihălţan face o analiză de mare realism duhovnicesc, care constituie de fapt criteriul Tradiţiei:
„Se obişnuiesc mari pregătiri inainte de primirea Sfintei Cuminecături şi mai puţine după primirea infricoşătoarei Taine. Or, după primirea talantului trebuie să lucrăm cu el. Puterea Sfintei Cuminecături se realizează in măsura în care noi conlucrăm cu harul transmis prin cuminecare. Aici se pare că suntem deficitari. Uneori lipsesc această trudă şi sinergism, de aceea şi rodirea mai puţin eficientă a Sfintei Taine. Nu cred în rodirea impărtăşirii dese fără o sârguincioasă lucrare cu Harul. Avem exemple destule. Mai intâi noi, preoţii, care ne impărtăşim foarte des…, şi Sfânta Maria Egipteanca, care s-a impărtăşit o singură dată, dar a conlucrat cu harul, incât umbla pe apele Iordanului. Cantitativul şi calitativul trebuie imbinate intr-un mod inţelept”.
[…]
“Omului îi revine să lupte, iar lui Hristos să dea puterile [energiile] trebuitoare. Numai in acest fel se săvârşeşte lucrarea
Sămânţa lui Dumnezeu cea dintru inceput se află in sufletul zidit după chipul lui Dumnezeu, in mintea, in voinţa omului; dar sămânţa lui Dumnezeu se seamănă din plin înlăuntrul omului, mai ales prin Sfintele Taine si prin sfintele virtuţi cele evanghelice. Sfintele Taine şi sfintele virtuţi sunt de asemenea “sămânţa lui Dumnezeu” inlăuntrul omului, care încolţeşte prin fapte, creşte şi moare. De pildă, Sfânta Impărtăşanie este sămânţa lui Dumnezeu, în ea Se găseşte intreg Dumnezeul-Om. Lucrarea omului face sa crească această sămânţă in toată fiinţa lui, in toate gândurile lui, in toate trăirile lui şi in firea lui intreagă, să-i străbată intreg sufletul, inima întreagă, mintea intreagă, puterea intreagă şi întreaga lui râvnă, intreaga lui neobosită faptuire evanghelicească. Ingrijindu-se de virtuţile cele dinlăuntrul lui, omul face ca «sămânţa» lor să treacă de la incolţire la deplina maturitate la rodirea virtuţilor. Căci Sfânta Impărtăşanie nu e altceva decat Sfânta Taină in care Dumnezeu, în chip concret şi real Se intrupează in om“‘.
Cuviosul Paisie Aghioritul ne spune acelaşi lucru:
„N-are atâta importanţă cât de des se impărtăşeşte cineva, ci mai cu seamă felul in care se pregăteşte pe sine pentru aceasta,
Când am mers la Sinai, coboram la mănăstire in fiecare săptămână sau la două săptămâni, ca să mă impartăşesc. Odată un proiestos, care inlocuia pe episcop când lipsea din mănăstire, mi-a spus: «Ei, dar chiar in fiecare săptămână, călugării trebuie să se impartăşească de patru ori pe an». Atunci aveau tipic sa se impărtăşească des. Aveam şi camilafca. «Nu trebuie nici camilafca», imi spune. Ei şi-o puneau numai la sărbători. «Să fie binecuvântat» — am spus şi o purtam si eu aruncată pe umăr, ca pe un fular şi nu m-a mai preocupat asta. Ce? Să mă cert? De fiecare dată când coboram mă pregăteam pentru Sfânta impărtăşanie şi mergeam la biserică. Atunci când preotul spunea: «Cu frică de Dumnezeu…», îmi plecam capul spuneam: «Hristoase al meu, Tu ştii câtă nevoie am», şi simţeam o astfel de schimbare, pe care nu ştiu de aş fi simţit-o dacă ma impărtăşeam“.
Se observă atitudinea smerită a Cuviosului Paisie Aghioritul, care fiind impiedicat să se cuminece primeşte har din belşug. Este de mare folos indeosebi pentru tineri să ia aminte, să se cerceteze dacă nu cumva au dat loc vreunui duh de răzvrătire in sufletele lor şi în felul acesta s-au lipsit de har, acuzând spiritualitatea românească de inchistare. […]. Este o privire facilă, unilaterală accentuarea impărtăşirii dese fără o pregătire continuă. SubtiIitatea acestei chestiunii gingaşe o sesizează diaconul Ioan I. Ică jr. in studiul său introductiv la traducerea voluminoasei cărti Impărtăşirea continuă cu Sfintele Taine. De asemenea, este de mare folos citirea Scrisorii către Vladimireşti, unde se observă ce efecte poate produce spiritul gregar indeosebi la noi, la români, şi cum se poate contraface evlavia faţă de Euharistie. Iată o istorisire grăitoare în acest sens:
„Dacă un trup, atingându-se de un alt trup, se schimbă in puterea lui de lucrare, cum nu se va schimba cel ce s-atinge de trupul Domnului cu mâini nevinovate? Căci s-a scris şi in Gherontic (Pateric): Ioan de Bostra, bărbat sfânt şi având putere asupra duhurilor necurate, a intrebat pe draci, care locuiau în nişte fetite furioase şi chinuite de ei cu răutate, zicând: «De care lucruri vă temeti la creştini?» Aceştia au răspuns: «Aveti cu adevărat trei lucruri mari: unul pe care-l puteti atârna de grumazul vostru; unul cu care vă spălati in biserică; şi unul pe care-l mâncati în adunare». Intrebându-i «Din acestea trei de care vă temeti mai mult?», au răspuns: «Dacă aţi păzi bine aceea cu ce vă impărtăşiti, n-ar putea nimeni din noi să facă rău vreunui creştin». Deci lucrurile de care se tem răufăcătorii mai mult decât de toate sunt crucea, Botezul şi Cuminecătura“. [W. Bossuet, Apophtegmata, Tubingen, 1923].
După cum vedem, este nevoie de „…a păzi bine aceea cu ce ne impărtăşim“. Lucrul acesta îl ignora cândva ucenicul Sfântului Serafim de Sarov şi drept consecintă a stării lui de entuziasm orgolios a fost posedat de diavol o perioadă, ceea ce confirmă pledoaria de mai sus.
„In acel moment m-am gândit, scria Motovilov, cum este cu putintă ca o creştină ortodoxă, care se impărtăşeşte cu Preacuratele şi de viată făcătoarele Taine ale lui Hristos, să mai poată fi stăpânită de duhul cel rău al diavolului şi incă un timp aşa de indelungat, de treizeci şi mai bine de ani? şi am zis: «E o prostie! Nu se poate una ca asta! Aş vrea să văd cum ar indrazni necuratul să se cuibărească înlăuntrul meu, dacă m-aş împărtăşi cât se poate de des cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos!»“
Sfântul Siluan scoate la iveală aceleaşi nuanţe care de cele mai multe ori le trecem cu vederea:
„Dacă cineva se mărturiseşte nesincer şi işi face voia proprie, atunci, chiar dacă se impărtăşeşte cu Sfintele Taine, demonii viază in trupul său şi îi tulbură mintea. Daca vrei ca demonii să nu vieze in tine, atunci smereşte-te, fii ascultător…şi mărturiseşt
Mai consemnăm mărturia Părintelui ieroschimonah Paisie Olaru:
“Nu deasa Impărtăşanie ne duce la desăvârşire, ci pocăinţa cu lacrimi, deasa spovedanie, părăsirea pacatelor, rugăciunea din inimă. Râvna unora pentru deasa Impărtăşanie este semnul slăbirii credintei şi al mândriei, iar nu semnul sporirii duhovniceşti. Indreptarea şi sporirea noastră pe calea mântuirii incepe cu deasa spovedanie şi se continuă prin post şi rugăciune cu lacrimi, prin părăsirea păcatelor, milostenie, impăcare cu toţi şi smerenie. Numai după ce facem toate acestea ne putem impărtăşi mai des. Altfel cum sa-l primeşti pe Domnul cerului şi aI pământului când sufletul tău este necurat, nespovedit, robit de patimi şi mai ales, plin de mândrie?”
Părintele Arsenie Papacioc elucidează pe scurt, dar cuprinzător problema impărtăşirii:
“Dar acum se pune o problemă cu aspect tehnic. Când ne impărtăşim? Nu timpul decide. Asta-i o greşeala. Decide intensitatea credinţei tale, văpaia din inima ta. Cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: «Ani să-i dai? Vindecă-i rana!» Acesta-i scopul duhovnicului. Si, dacă ii vindeci rana, il faci capabil de intalnirea cu Hristos prin impărtăşire.
Nu ne impărtăşim pentru că au venit Paştile sau Craciunul. Ne impărtăşim ca să fim mereu cu Hristos, pentru că nu exista numai o împărtăşire cu Sfintele Taine ci şi o împărtăşire duhovnicească, adică această continua prezenţă a inimii noastre la Dumnezeu.
S-a discutat foarte mult in lumea trăitorilor, a oamenilor de credinţă şi a duhovnicilor când sa te impartaşeşti. Unii spun că la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregătirea ta interioară, pentru că la un eveniment aşa de mare, ca să-L primeşti pe Dumnezeu, cu adevărat iţi trebuie o pregătire.
Numărul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce inseamnă numaidecât acest patruzeci? Dragă, mai intâi de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca să te pregăteşti pentru marele eveniment ce are in vedere Veşnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise in Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit MântuitoruI. Patruzeci de zile durează postul Crăciunului si Postul Paştelui. E un timp suficient ca să te pregătesti pentru marele eveniment care urmează, eveniment bisericesc, mântuitor. A patruzecea zi după zămislirea pruncului se formează inima. A patruzecea zi după moarte putrezeşte inima.
Noi am rămas la patruzeci de zile intr-o formă traditională, care nu e atât de recomandată. Te împartaşeşti continuu cu Hristos, duhovniceşte, iar când te pregateşti şi printr-o postire… Nu numaidecât postirea este o condiţie. Nu o faci pentru că ţi s-a spus s-o faci, ci ca să te smerească trupeşte, să renunti la o serie întreagă de porniri spre rau: lăcomii, curvii, judecăţi. Posteşti cu procese, cu certuri, cu procurori şi cu avocaţi? Asta nu. Si atunci, impărtăşirea este in funcţie de curătirea inimii tale.
Inima e adâncul cel mai adânc din noi. Aş putea să spun că inima e o fiinţă in fiinţă. De ce spune Dumnezeu: «Am făcut inima ta ca să locuim in ea?» El nu locuieşte oriunde. Dumnezeu, Care Se simte atât de lăudat in slăvile Cerurilor, are placerea să locuiască intr-o inimă de om. Este locul pe care L-a făcut special ca să fie găzduit El. Mintea e subordonată inimii. Fiinţa noastră de răspundere şi de adevărată bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curăţirea inimii ar fi deci un motiv care trebuie respectat in vederea primirii Sfintei Impărtăşanii cu Trupul şi Sangele Mântuitorului. A te impărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului înseamnă, repet, să fii una cu El, să fii cu adevărat un implinitor al cuvintelor Lui şi să recunoşti cu adevărat că pierdut ai fost şi te-ai aflat. Pentru că, da, e nevoie să, te pierzi. Dar nu in sensul de a părăsi invăţătura adevărată, ci de a renunţa la o identitate moleşită, sau strict omenească şi de a te regăsi intr-o personalitate ingerească.
Aşa cum am spus, impărtăşirea nu trebuie c
Dar dacă o iei din obişnuinţă sau zilnic, cum am auzit ca se face in unele părţi, este o greşeală extrem de mare. Pentru că nu postirea în sine decide, dar ea este necesară, ca să te mai strujească niţel trupeşte. Trupul acesta trebuie să existe şi să implinească o serie de lucruri ale firii. Dar să fim impotriva exagerării lucrurilor. Si atunci e necesară postirea.
– Iarăşi e o primejdie mare, tocmai pentru ca-i foarte mare lucru – mai mare decât a te impărtăşi nu există nimic în viaţa cu Dumnezeu – să nu te impărtaşeşti. Intervine şi Impărtăşirea duhovnicească, cu: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!» Dar nu inlocuieşte impărtăşirea aceasta pipăită, simţită. Sfânta Impărtăşanie nu iartă pacatele. Sfânta Impărtăşanie desăvârşeşte. Iertarea pacatelor o primim in Taina Pocăinţei: «Te iert şi te dezleg…>> Deci nu se poate fără să mergi mai intâi la spovedanie, să primeşti dezlegarea păcatelor, pentru ca Sfânta Impărtăşanie poate să fie foc, să te ardă.
– Este întotdeauna necesară Spovedania înainte de Sfinta Impărtăşanie?
Este, ca să-ţi ierte păcatele. E nevoie să te spovedeşti nu numai când te impărtăşeşti, ci să te culci mereu cu linişte, spovedit. Te duci la pansat de câte ori esti rănit. Sau, intr-adevăr, să o faci pentru că sunt o serie intreagă de lucruri care ţi-au scăpat. Lumea e obişnuită să spună nişte păcate, dar să ştiţi că foarte puţini işi pun problema unor păcate pe care noi le numim păcatele lipsirii, adică faptele bune pe care le puteai face şi nu le-ai făcut. Vedeţi, şi asta inseamnă o curăţire. A vorbit de rău, nu s-a rugat suficient şi permanent… Mai intâi de toate, «…cine ştie să facă ce e bine şi nu face păcat are» (Iacov 4, 17). Cât bine puteai să faci intr-o săptămână şi nu ai făcut?! şi iată ai săvârşit păcatele lipsirii. Nu prea văd la spovedanie: «…că puteam să fac un bine şi n-am făcut». Si eu recomand tuturor sa se spovedească bine, ceea ce inseamnă să te gândeşti la spovedit cu mult timp inainte, adicâ să-ţi faci mereu acest control, iar la spovedit să te duci pregâtit. Te-ajuta duhovnicul, căci s-ar putea să uiţi unele lucruri, dar in orice caz, nu te duce nepregătit sau din obişnuinţă.
Repet: nu se poate să mergi la impărtăşit fără dezlegare. Cu nevrednicie se impărtăşeşte un om impătimit, necuraţit, nespovedit, fără grijă, care merge din obicei sau care nu s-a spovedit cu adevărat. Pentru că o spovedanie bună este ca tu să fii pe poziţia de a nu mai face. Nu să te spovedeşti şi să spui că asa şi-aşa fac. Asta e o fraudă. Nu trebuie să te ingrijoreze marile păcate, pentru că toate se iartă, dar să fii pe o poziţie de mare căinţă. Te spovedeşti de pe poziţia de a nu mai face. Că se intâmplă, e accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepăsarea ta, nu e pocăinţă falsă. Când te pocăieşti cu adevărat, te duci ca să nu mai faci. Altfel eşti vinovat de participare, nu de accidentare.
Deci, ca să poţi să fii pregâtit trebuie sa fii un om de jertfă. Aceasta-i poziţia creştina: jertfa.”
Incheiem cu o precizare a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul:
„Boala şi neputinţa, precum şi moartea celor ce se fac vinovaţi de Trupul şi Sângele Domnului nu sunt obişnuite, ca la toţi oamenii. De obicei la aceştia bolile şi neputinţele sunt mai mult sufleteşti, dar se răsfrâng şi asupra trupului. La ei vine boala pe neaşteptate şi făra sa aibă vreo pricină firească. Ii ajunge de multe ori paralizia sau boala grea la creier. Mai toţi au mereu fiori de frică, neastâmpăr şi sunt cu ideea că-i urmăreşte cineva şi-i persecută, intocmai cum spune in Sfanta Sfânta Scriptură despre Cain“.
Legaturi:
- Ne vorbeste parintele Arsenie Papacioc (5) despre SPOVEDANIE SI IMPARTASANIE. Cum sa ne pregatim si cand sa ne impartasim? DES SAU RAR?
- Cuviosul Paisie Aghioritul: TAINELE CRESTINE SI LUCRARILE MAGICE
- Parintele Calciu despre DEASA IMPARTASANIE FARA SPOVEDANIE si “CERBERII POTIRULUI”
- Cuviosul Paisie Aghioritul despre SFANTA LITURGHIE, IMPARTASIRE si pomenirea la PROSCOMIDIE
- CRIZA VIETII DUHOVNICESTI A CREDINCIOSILOR “PRACTICANTI” si PERICOLUL BANALIZARII CELOR SFINTE. Urgenta iesirii din inertie, a retrezirii la pocainta adevarata, la nevointa si lucrarea launtrica
- Fer. Filotei Zervakos: Cum trebuie sa se apropie monahii si laicii de Taina Dumnezeiestii Cuminecaturi
- Intre constiinta adanca a pacatului si Iubirea “nebuna” a lui Dumnezeu. PS MARC NEMTEANUL despre PREGATIREA DE IMPARTASANIE SI SPOVEDANIA DEASA
- MITROPOLITUL IEROTEI VLACHOS: Despre impartasania deasa, rugaciunea inimii, psihoterapia ortodoxa si pr. Ioannis Romanidis
- Parintele Dionisie Ignat de la Colciu despre SPOVEDANIE SI IMPARTASANIE (plus audio si video)
- Parintele Gheorghe Calciu: “SPOVEDITI-VA SI IMPARTASITI-VA, NU E NIMIC MAI INALT IN LUMEA ACEASTA!”
- STIM SI CONSTIENTIZAM CE SE INTAMPLA IN SFANTA LITURGHIE? CU CE SI CUM NE IMPARTASIM? Cuvinte trezitoare ale Sf. Ioan de Kronstadt (2)
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Vedeti, tocmai de aceea ar trebui o scoala seroasa a duhovniciei. Adica preotul care urmeaza sa fie si duhovnic sa urmeze o scoala patristica, unde sa invete Sfintele Canoane si aplicarea lor. Daca un credincios e oprit de duhovnic de la Sfanta Impartasanie ca nu a postit o saptamana, iar duhovnicul respectiv nu va posti nici el o saptamana, ci se va impartasi, tinand doar postul obisnuit, insemna ca pune geutati grele de purtat pe umarul credinciosului, pe care el insus nu le poarta. Exista in lumea preoteasca aceasta idee gresita, cum ca preotul, indiferent ce face, il acopera Harul si se poate impartasi oricand. Dar este un fals. Harul il acopera pe preot in aceeas masura in care i acopera si pe credincios, nu ii da o iertare speciala a pacatelor. De aceea socotesc ipocrizie sa opresti pe credincios de la impartasanie ca nu a postit o saptamana, sau ca nu a facut nustiu cate metanii, in timp ce tu, preotule nu le faci.
De aceea exista coananele orpitoare de la Sfanta impartasanie, care sunt foarte clare. De exemplu, cine nu posteste miercurile si vinerile de peste an nu se poate impartasi, decat daca incepe sa posteasca. La fel, cine nu posteste postul Pastilor nu se poate impartasi. Deci este despartit pentru o vreme de Biserica. Daca un om desfraneaza, nu se poate impartasi o vreme, etc. Este exclus(afurisit) pentru o vreme. urmana d a arata poicinta, plangere, a sta pe la usa Bisericii, in pridvor,apoi sa fie primit in obste, si la Sfarsit la Impartasanie. Dar daca un om nu a facut nici un pacat opritor de la sfanta impartasanie, tine toate posturile randuite- miercuri si vineri si posturile mari si tu duhovnice nu il lasi sa se impartaseasca atunci gresesti.
Asa cum spune si titlul acestui articol- conteaza starea launtrica a omului pentru a primi Sfanta Impartasanie, dar Sfanta Impartasanie nu e premiu pentru asceza. Am auzit de un mod foarte gresit de a se pune problema si anume ca nu ai nevoie de Sfanta Impartasanie ca sa te mantuiesti ci de pocainta, de spovedanie. Aceasta afirmatie este o erezie. Pentru ca “cine nu mananca Trupul Meu si nu bea Sangele Meu, nu are Viata Vesnica”(Ioan)
Pocainta este o stare pe care o primim tocmai din Sfanta Impartasanie. Adica nu se poate una fara cealalta e nevoie atat de pocainta dar si de Impartasanie.
Pr. Timotei
“Am auzit de un mod foarte gresit de a se pune problema si anume ca nu ai nevoie de Sfanta Impartasanie ca sa te mantuiesti ci de pocainta, de spovedanie. Aceasta afirmatie este o erezie.”
Parinte, va grabiti sa trageti concluzii si gresiti. Preotul care spune ca pocainta este mantuitoare nu a exclus Sfanta Impartasanie, ci a vrut sa spuna ca fara pocainta (si evident spovedanie) doar Sf Impartasanie nu te mantuieste.
” Dar daca un om nu a facut nici un pacat opritor de la sfanta impartasanie, tine toate posturile randuite- miercuri si vineri si posturile mari si tu duhovnice nu il lasi sa se impartaseasca atunci gresesti. ”
oare sa se intample asa ceva ? Mi-e greu sa cred , dar poate cunoasteti exemple si atunci … vorbim vorbe . Sau poate ca duhovnicul incearca niste limite ale ascezei respectivului ucenic , nu cred ca poate fi o simpla incapatanare , incrancenare din partea duhovnicului .
@ fane:
Poate sa nu il impartaseasca daca vede, de pilda, un risc (sau mai mult de atat) de trufie sau daca vede (chiar nemarturisite) inselare, rautate, obraznicie, usuratate, viclenie sau alte pacate si patimi mai “subtiri”, dar extrem de grave, pe care credinciosul nu si le vede/recunoaste. Si in multe alte situatii. Vezi: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/08/11/deasa-impartasanie-spovedanie/comment-page-1/#comment-77856
Iar daca nu avem incredere in acel duhovnic si incepem sa il judecam si sa cartim… de ce mai mergem la el? poate doar daca nu avem de ales. Dar, in privinta impartasirii, exemplul Cuv. Paisie ne arata, de asemenea, ca trebuie sa ne smerim si sa ne supunem, iar aceasta ne va aduce mai mult har decat impartasirea deasa dupa voia proprie. IN orice caz, a-l judeca pe preot in privinta aceasta ca nu respecta canoanele si a-l echivala cu ecumenistii este… incalificabil.
Ma iertati, dar in loc de continuarea dezbaterii canonice inceputa la postarea anterioara, n-ar fi mai de folos si mai adecvat subiectului acestei postari, sa ne punem intrebarea : de ce erau ” MULTI ” cei ce erau neputinciosi si bolnavi ca efect al Sf Impartasanii cu nevrednicie, in vremea Sf Ap Pavel, iar acum nu se mai imbolnaveste nimeni din aceasta cauza?
Poate in afara de bolile grave, puse direct in legatura cu aceasta cauza de Sf Ioan, care par sa fie foarte rare, adica practic inexistente, orice neputinta si boala care apar dupa Sf Impartanie, legate sa zicem de pacate dese cum ar fi judecarea aproapelui, boli sau neputinte care nu apar la fiecare pacat de acest fel, nu cumva sunt trecute cu vederea ca niste consecinte si ale impartasirii cu nevrednicie, adica fara sporirea ravnei spre desavarsire, ci cu atentie doar de a nu pacatui grav?
Ma iertati iarasi, dar desavarsirea pentru cei cu pacate ale inceputului , ca POFTA TRUPEASCA, sa zicem pentru mancare multa si buna, peste ce este necesar, deci desavarsirea spre care este de folos Sf Impartasanie, prin ce porunci potrivite puterii lor ar trebui cautata? Ne sunt clare raspunsurile ? Mie mi-ar fi de folos cateva variante de raspuns. Uneori ma incurc. Mai ales cand apar Canoanele si canonul general aplicabile.( De exemplu: post, psaltire, metanii, Filocalie; sau : milostenie, vizite la bolnavi, participare la mai multe slujbe, spovedanie mai deasa).
Ultimele propozitii nu sunt o judecata asupra aproapelui, ci un argument intr-o forma de adresare mai implicata. Dar si un exemplu concret. Daca judecam astfel duhovnicul, si ne-am impartasit, si totusi nu ne imbolnavim, suntem prea nepasatori? Adica nu ne-am da seama nici macar ca gresim nedeosebind Trupul Domnului ca avand rol spre desavarsire? Sau daca ne imbolnavim si facem legatura cu Sf Impartasanie este o intelegere gresita, o extindere a sensului fara acoperire?
Multumesc!
Asa cum spune Sf.Siluan Athonitul, asa stiu eu din batrani: ‘cine se impartaseste cu nevrednicie, se intareste satana in el’;
-eu am vazut/vad si-acum adolescenti, tineri…care vin in Biserica la spovedanie cu un aer superficial, cu o spovedanie de maxim 5 min.cu dezlegare si cu impartasire imediata…nu stiu! dar simt ca CEVA nu e in regula in privinta usuratatii acordarii acesteia.
Preotii se apara spunand ca ei dezleaga EXACT ce/cat li se spune, de rest…raspunde penitentul/a cu propria-i constiinta!
E cu dus si intors: nu te poti exonera de raspundere nici tu ca preot, dar nici tu ca om care isi poarta (daca isi poarta cu adevarat) grija de suflet.
Constientizarea a ceea ce se intampla in privinta celor 2 TAine: spovedanie si Impartasanie – aici e CHEIA reusitei intrarii in Imparatie fara a fi vinovati de FURT DE CELE SFINTE!
Iar de constientizarea/constiinta a ceea ce reprezinta ele sunt raspunzatori, pe degete si in trepte: parintii trupesti, cei spirituali (nasii de Botez, apoi de Cununie) si MAI APOI Preotul – care, BINE AR FACE de ar scrie la intrarea in Biserica (pentru cei necatehizati nici de parintii trupesti, nici de cei spirituali) conditiile si insemnatatea TAinelor care se savarsesc in Biserica;
– n-ar trebui sa raspunda preotii pentru netrebnicia, nestiinta celor care vin in Biserica ca la plimbare pe bulevard….iar daca ar exista ceva scris in acest sens, le-ar da cel putin de gandit si nu s-ar mai inghesui sa se impartaseasca cu atata usurinta ca si cum li s-ar cuveni, atata timp cat ei n-au calcat pragul Bisericii, decat sporadic.
@INCEPUT BUN
Trebuie sa facem diferenta intre vremurile apostolice, cand Anania si Safira au fost pedepsiti drastic si se cuvenea, cu vremurile de acum. Asta nu inseamna ca multe din neputinte nu sunt din cauza impartasirii cu nevrednicie. Dar mai corect, ca raman in noi din cauza ca nu ne pregatim cum se cuvine si, astfel, nu ne vindecam.
Dar eu zic ca cel mai bine este sa ne punem probleme in situatii concrete de felul acesta: Cand, pregatindu-ne pt impartasire, ne certam urat cu altii, ne maniem, cadem in fel si fel de ispite trupesti, de imbuibare sau orgolii, intunecari ale mintii s.a. Dar cand si dupa impartasire ni se intampla acestea sau si mai rele. Daca se ajunge la boli si pedepse cumplite, deja e foarte mult. Pe astfel de oameni e greu sa-i trezesti. Bolile de nervi, instabilitatea psihica, insomniile sunt alte semne ale pacatului pe care il crestem la san fara sa-l curatim cum se cuvine. Cat priveste mustrarea de constiinta, la inceput ea se poate manifesta ca justificare a constiintei, ca asa e normal, chiar trebuie… Dar la un moment dat ne copleseste. Da, Doamne, sa nu se ajunga acolo, ca greu te poti ridica.
Sigur, e nevoie de mult discernamant, ca nu toate sunt semne rele in toate cazurile. Pana la urma, Dumnezeu vorbeste cumva cu noi, numai sa-L auzim bine.
Inca ceva. Nu spun acestea doar pt cei ce se impartasesc des, ci bineinteles ca oricat de des sau rar.
Pt Pr. Timotei, dar mai mult pt cei ce cauta cu sete mantuirea:
In lumina avertismentului profund duhovnicesc al Parintelui Serafim Rose (cap. 60. din Viata sa, Teologia academica moderna) referitor la Prof. Schmemann, corelat cu http://www.pemptousia.ro/2012/08/premizele-interpretarii-sfintelor-canoane/, oricine se poate covinge de adevarata traditie a Bisericii, anume ca harul Duhului il dobandim prin lacrimi duhovnicesti si este hranit prin Impartasanie. Dar fara sa se fi nascut acest har in suflet, ne raportam la mila lui Dumnezeu in mod abstract sau dupa conceptii omenesti, nu dumnezeiesti, revelate. Si Sfanta Impartasanie nu este spre curatire si cultivare a semintei pocaintei (care n-a odraslit), ci spre inmultirea palamidei.
@ieromonah1
Cel care scrie articolul mai sus mentionat este un arhiecumenist(domnul Fidas) care este promotor al rugaciunii in comun cu ereticii.(nu este un exemplu bun)
Ideea lui este ca putem interpreta canoanele dupa timpuri, adica, in functie de vremuri. Ceea ce este cu totul fals. Am discutat chiar cu domnia lui pe aceasta tema. Omul crede ca nu mai e valabila invatatura Bisericii din perioada patristica, ci traim o perioada postpatristica unde trebuie sa adaptam canoanele la epoca, adica nu mai putem sa alungam pe eretic din Biserica, nu putem refuza rugaciunea in comun cu el, nu mai putem impartasi pe credinciosi asa ca la inceput, etc.
Pr. Timotei,
Este posibil ca domnul Fidas sa fie cum spuneti. Oricum, eu sunt departe de a fi ecumenist. Ideea era ca trebuie intelese corect canoanele, nu ca liturgistul Schmemann, care inventeaza o noua traditie intr-un stil protestant. La masura apostolilor ajungem nu imitand exterior faptele lor, ci credinta si trairea lor. Sa fie inima noasta una in Hristos, nu sa facem aceleasi lucruri exterioare ca si ei, printre care impartasirea deasa, fara sa avem credinta lor. Tocmai la viata morala trebuie lucrat, nu la aspectul formal. Altfel spus, nu starea de fata la slujba si la impartasire este obiectivul, ci prezenta vie. Altfel e acelasi duh protestant. Cum zicea cineva, in loc de sola fide, inventam sola sacramenta.
@un ieromonah1
multumesc pentru nuante, desi ar fi de folos niste clarificari cat mai simple
voi incerca sa subliniez cele doua teme principale din mesajul meu anterior
1. Prima tema este NEPASAREA celor care se impartasesc. Aceasta nepasare in mod paradoxal este aratata cel mai bine de faptul ca oamenii nici nu se mai gandesc sa lege bolile lor de comportarea lor de dupa impartasanie, care in loc sa se indrepte spre desavarsire, nu pastreaza nici curatia dobandita prin postul din perioada de pregatire, si folosesc Sarbatoarea sa cada in pacatele desfranarii de tot felul, mai ales in “libertatea” instinctelor spre placeri trupesti , ca si cum postul ar fi fost un efort maxim dupa care cazi cat nmai jos, in loc sa ramai sus si sa continui inaltarea. De aceea Dumnezeu nici nu mai da boli legate de nevrednicie , ci ii lasa sa piara in nepasarea lor, ba chiar culmea, ii lasa sa fie ispititi sa doreasca o impartasire mai deasa, crezand ca folosesc Sf Impartasanie pentru pocainta si nu pentru desavarsire.
Cei care nu se imbolnavesc, desi au un astfel de comportament, adica majoritatea crestinilor, trebuie sa fie siguri ca au pierdut orice ajutor de la Dumnezeu pentru desavarsire, si doar foarte putini mai au sanse la mantuire, tocmai din cauza ca nu cauta desavarsirea.
2. A doua tema este LIPSA DESAVARSIRII ca principal scop al celor ce se impartasesc, si implicit lipsa simtului datoriei ca dupa impartasire crestinul sa ramana curat ca in timpul de pregatire prin post, si sa se inalte mai mult in subtierea instinctelor , ca sa doreasca din adancul duhovnicesc sa se jertfeasca prin iubire pentru binele aproapelui, si sa nu aiba o iubire fatarnica, din adancul pervers al instinctelor animalice, care implica apropieri trupesti, si iubire fireasca , fara duh.
@INCEPUT BUN
La sfarsitul postarii de fata sunt cateva cuvinte ale Sf. Ioan Iacob.
Dar, sincer, nu m-am gandit la situatii atat de grave, cu pacate mari dupa impartasire. Acestea sunt sanctionate bine in alta postare. Acolo se spune de pregatirea temeinica dinainte de Impartasanie. Atat de temeinica incat sa garanteze in mare masura o continuitate dupa aceea. Altfel nu trebuie sa se impartaseasca deloc astfel de crestini.
Intr-adevar, tinderea spre desavarsire este absolut necesara. Fara ea totul este fad, teatru. E unul dintre punctele cele mai grele. Mai ales in ispite sa nu te dezici de telul propus.
@un ieromonah1
Imi pare rau ca va surprinde, pentru ca nu ma refer la pacate GRAVE, ci ma refer la ACELEASI pacate pe care le facea crestinul inainte, s-a oprit in post, in cazul fericit, dar de obicei a pacatuit mai rar, sau a evitat doar pricinile, iar dupa post si dupa impartasanie , imediat, de obicei, sau dupa un timp in cazul fericit, revine la pacatul dinainte. Pentru fiecare crestin este GRAV pacatul in care cade el, fara comparatii.
Imi place foarte mult ca se pune accentul aici pe ce trebuie facut dupa impartasanie. Destul de repede (desi, sigur, nu totdeauna temeinic) dupa (re)apropierea de Biserica aflam ce trebuie facut pentru pregatirea Sfintei Impartasanii, dar cel putin mie mi-a luat ceva timp sa inteleg de ce nu ii simt lucrarea asa cum as fi sperat (adica in mod miraculos).
Cu ingaduinta lui ‘inceput bun’, o sa imi spun si eu parerea pe unele dintre problemele pe care le-a ridicat, caci mi se par f interesante. Cred ca ‘un ieromonah’ a raspuns foarte bine, asa ca nu incerc sa reiau. Insa eu as schimba planul intrebarii despre nepasarea celor care se impartasesc. Este nepasarea MEA; desi as vrea sa ma preocup de ceilalti, n-o pot face decat marginal, caci eu nu pot nici sa ma ridic de jos sa-mi iau singur un pahar de apa. De ce nu mi se intampla nimic si nu ma inghite pamantul?…probabil pentru nemasurata dragoste a lui Dumnezeu care are inca rabdare cu mine. Nu numai ca postul este un efort maxim, dar nici un dram din acesta nu l-as fi putut implini fara ajutorul lui Dumnezeu. Deci n-as lega caderea de dupa impartasanie doar de post, ci de punerea nadejdii in mine sau in credinta intr-un efect miraculos, cele doua fete ale caderii in acest caz. Ci in toate, cat se poate, sa ma sprijin pe Dumnezeu, sa mi-L fac prieten…acumularea Sfantului Duh.. Daca e, totusi, sa ma gandesc si la altii, eu cred ca ei deja sunt pe calea cea buna ca vin la Biserica si se impartasesc, nu cred ca sunt departe de iesirea din automatism, atunci cand el exista (si, iata, ne ajuta si fratii admini sa ne trezim pe cei care ne dam seama ca fortam mila lui Dumnezeu). As mai adauga ca nu cred nici intr-un efect miraculos negativ, cred mai degraba ca osanda vine la Judecata pentru ca ai avut la indemana cea mai puternica arma si nu ai stiut s-o folosesti; in ceea ce priveste eventualele boli, ele sunt incercarile lui Dumnezeu de a ne trezi; as evita cautarea de legaturi directe boli-impartasanie la cei de langa mine si nu m-as intreba de ce si cand ele se/nu se produc, ar insemna sa inteleg pronia lui Dumnezeu cu fiecare…
Nu stiu daca mai e si altcineva de acord cu mine, dar mie mi-e teama sa ma refer la ‘desavarsire’ cand vorbesc de ce am eu de facut, cred ca e un strop de mandrie ascunsa in abordarea asta (cel putin asa simt pt mine). Eu n-as zice ca tintesc desavarsirea, ci imi doresc doar sa pot plange pentru pacatele mele, iar plansul sa fie primit de Dumnezeu…
PS foarte puternic cuvantul parintelui Paisie referitor la ascultare, ii felicit pe fratii admini ca l-au gasit
Ce frumos si clar o spun marii parinti in acest articol. Efecte “negative” sau mai bine zis usoare scuturaturi dupa Sf Impartasanie le-am simtit de cateva ori concret dupa o apropiere formala. Domnul a fost mult prea bun cu mine ca se putea mai rau.
Si va mai relatez un caz recent care a facut mare tulburare intr-o biserica ortodoxa americana unde se obisnuieste ca toata parohia sa fie impartasita in fiecare Duminica, Ca sa vedem efectele pe viu ale unei impartasanii formale si dese. Formalitatea se deduce dupa reactia crediciosilor din parohie vis-a vis de incident. Concret un diacon a respins de la impartasire cu Sf Taine o credincioasa pt ca o stia in ce fel este. Pr diacon – probabil ca trebuia sa ia acordul preotului pt a face acest gest- insa situatia nu i-a permis, deci a considerat ca alege raul cel mai mic si a respins-o. Credincioasa care este lesbiana, (desi pare un paradox… cine a botezat-o, cine o spovedeste, cine a impartasit-o in trecut ca se pare ca nu era prima data cand indraznea, etc…) s-a razbunat printr-un scandal de proportii. Urmeaza incredibilul, parohia a cerut ca diaconul sa fie inlaturat!
Alte urmari, mai mult de jumatae din credinciosi s-au risipit iar din vre-o 5 preoti cati slujeau la acea catedrala, au ramas numai unul.
Diaconul a procedat foarte bine, pentru ca era o pacatoasa invederata si nu avea ce cauta la Sfanta Impartasanie.
Eu nu inteleg de ce nu vreti sa publicati sursa Sfantul Nicodim Aghioritul “Despre deasa impartasanie” Doar ca aveti alta opinie decat Sfantul Nicodim?
@ pr Timotei:
Fiindca va grabeati sa deviati firul discutiei. O sa discutam si despre asta. Intamplator, Sfantul Ioan Gura de Aur a fost citat si de noi via aceasta sursa… iar in Biserica nu suntem oamenii unei singure carti sau a unui singur Sfant Parinte, ci ai cugetului sobornicesc al Bisericii intregi. De aceea noi nu am invocat O SINGURA carte, si aceea cu o origine controversata, si nici UN SINGUR (SFANT) PARINTE.
Pr Timotei:
Ar fi trebuit sa raspundeti, asa cum ati si spus ca intelegeti, la subiectul in discutie. Mi-am permis sa scriu mai departe dupa ce n-a raspuns nimeni si nu-mi pare sa poate exista vreun raspuns la subiectul canoanelor. Plus ca ati citat doua canoane in primul comentariu deformat. Ar trebui in primul rand, pt a ajunge impreuna la niste concluzii, sa recunoasteti ca nu sunt in sprijinul obligativităţii impartasirii canoanele.
Va dau un raspuns dupa putere de data aceasta, dar promit ca nu mai divaghez pe alte subiecte pana nu recunoasteti un adevar, desi mai sunt altele delicate.
In primul rand, din cartea Diac. Ica, aflam ca acea lucrare porneste de la cea alcatuita de un Ierodiacon Neofit Cavsocalivitul. Iar acesta a sustinut de la inceput pana la sfarsitul sau o teza eretica: Ne impartasim din Trupul lui Hristos mort, Care inviaza in noi si ne inviaza impreunca cu Sine. A fost condamnata aceasta afirmatie, ce-i drept, chiar de Sf. Atanasie din Paros, alt colivar sustinator al impartasirii dese. Chiar daca nu are vreo legatura cu acea erezie, ideea de baza de acolo porneste.
In al doilea rand, ar trebui facuta trimitere si la alte carti ale Sf. Nicodim. Printre care una al carei titlu il dau din memorie: Ca nu se cuvine a pacatui cu gandul ca ne vom spovedi. Nu a fost doar apologet al impartasirii, ci si al spovedaniei corecte.
Apoi nu se cuvine a face referinta la o carte intreaga. Nu e un argument onorabil. Oare o trimitere, spre exemplu, la raspunsul dat de P. Cleopa fenomenului Vladimiresti v-ar fi de folos? E o discutie pe idei, nu pe generalitati.
Desi argumentele prezentate de el sunt corecte, mie mi se par inaplicabile si improprii pentru starea si mentalitatea de azi. Pana si fata de vremea sa este o diferenta uriasa. Cuv. Paisie spune ca degradarea de acum e vizibila intr-o generatie, pe cand mai demult in cateva generatii. La fel si P. Serafim Rose. Si nu doar inafara, ci la nivel de credinta si fapte.
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/12/15/duhovnicul-si-ucenicul-criza-vietii-duhovnicesti-a-credinciosilor-practicanti-si-pericolul-banalizarii-celor-sfinte-urgenta-iesirii-din-inertie-a-retrezirii-la-pocainta-adevarata-la-nevoin/
Ca sa nu ramana confuzii asupra cartii Sf. Nicodim, cred ca sunt bine-venite unele precizari.
Nu este gresita nici impartasirea deasa, nici cea mai rara. Totul este sa fie intemeiata pe normele vietii duhovnicesti si pe masura fiecaruia. In plus, sa nu fie la mijloc credinte sau atitudini gresite. De exemplu, Neofit Kavsokalivitul era sub incidenta ereziei si n-ar fi trebuit sa se impartaseasca defel, nici sa participe la slujbe. Pe cand faptul ca s-a impartasit (des) nu l-a facut sa-si reconsidere drastic parerea. La fel, atat evlavia falsa concretizata in departarea de Impartasanie si nepregatire este gresita, cat si apropierea cu credinta ca te curateste atutomat si nu iei in calcul ca-ti poate si spori intinaciunea. Asprimea cu sine trebuie sa fie pana la sange impotriva pacatului, dupa Apostolul Pavel (Evr. 12,4), iar ingaduinta sa fie leac pt neputintele trupesti ale celor bolnavi sau femeilor ce nasc etc.
Graba dupa sfintenie fara o crestere progresiva si reala e semn rau. Aceasta este chintesenta ascezei patristice. Ravna incepatorilor nechibzuita nu tine mult si nu aduce roade, ci agurida.
Iar un exemplu de folosire gresita a cartii Sf. Nicodim este interpretarea eronata a canoanelor apostolice si nu numai, aducand impotriva lui pe canonistul Balsamon. Canoanele nu impun impartasirea la fiecare Liturghie, ci o persupun; practic ne imping fara sa ne sileasca.
Deci, de pe o pozitie grijulie, nu se poate recomanda cartea aceasta. Cu mentiunea ca dorinta sincera este ca fiecare sa ajunga la masura sa se cuminece cat mai des.
Ieromonah1 cand vorbiti vor biti din prizma duhovnicului care incearca sa ajute la evolutia spirituala a ucenicilor, dar noi ne referim la marea masa a credinciosilor care nu cunosc ce insemna spovedania, care nu merg la biserica decat din an in Pasti. Pe acestia e clar ca nu poti sa ii impartasesti fara o cateheza, fara o spovedanie si o cercetare canonica adegvata. Nu putem lasa pe acestia sa se apropie de ceva ce ei nu cred. Fara o pregatire adegvata. Dar aceasta este exceptia.
In privinta Bisericii primare, nu vrem sa ne intoarcem la Biserica primara ci vrem sa ne intoarcem la Sfintele Canoane Universal Valabile. Sfintele Canoane sunt inspirate de Duhul Sfant. “Cerul si pamantul vor trece dar Cuvintele Mele nu vor trece”
Regula e sa ne impartasim la fiecare Liturghie. Exceptia e sa nu o facem din impedimente canonice. Se presupune ca acesti credinciosi care merg la Biserica trebuie sa se spovedeasca, sa aiba un duhovnic care sa controleze viata lor duhovniceasca. Bineinteles ca nu poti aplica Impartasirea unor oameni care habar nu au ce este si care fac pacate curente. Dar asta nu insemna sa transformam exceptia in regula, chiar daca exceptia este mai intinsa decat regula. Normal ca un om care il vezi la biserica si nu se spovedeste nu ai sa il impartasesti pana nu stii ce e cu el.
Dar a face o regula generala, de a impartasi oamenii de 4 ori pe an, cu nu stiu ce posturi inventate, deja e o extrema periculoasa.
@Marian 🙂
Restul…mi se pare ca TINE de CONSTIINTA!
Sigur!
Pe masura ce inaintezi in viata asta ce tine de Biserica (imbisericire) – paradoxal – fie vei cadea rusinos(uneori) facandu-ti-se cele din urma mai rele ca cele dintai (ca pacate, vorbesc…)si asta pentru ca, la inceput erai umbrit de Harul Sf.Duh curatitor (pe care nu-l constientizai, nu stiai de unde iti ‘vine’) fiindca te bucurai, te veseleai, deprinzand cu usurinta rugaciunea, postul, graba ducerii cu placere la Biserica, scotocitul prin buzunare pentru milostenie, dorinta de a te vedea pe varf de munte (adica mantuit) dintr-o data, DAR din elicopter!
Iar daca Dumnezeu a privit la inima ta si la inaltarea mintii tale, ca sa-ti sesizei mandria si sa-ti realizezi ingratitudinea, a ingaduit sa dai cu fundul de asfalt ca sa vezi ca esti la piciorul broastei, INCA!
Asa am patit eu…pe urma, vine o alta etapa – iti vezi foarte bine scaderile, caderile si simti ca nu inaintezi deloc!
Parca esti MAI RAU decat atunci cand dormeai pe-o ureche!
Nereusitele, caderea repetata in aceleasi, sau altele – mai ‘subtiri’ – de multe ori iti bate gandul spre abandon sau spre deznadejde!
Ce-am vrut sa spun…este imposibil sa nu-ti fi tu CEL MAI ASPRU SI NEPARTINITOR JUDECATOR in ceea ce priveste multitudinea greselilor si a gravitatii lor!
Daca faci pe surdul, pe orbul si pe mutul…e treaba ta!
Spunea Pr.Arsenie Boca ca celor surzi, muti si orbi, celor intelectuali si TUTUROR (in general) li se va bate la usa inimii de catre CEVA sau CINEVA tocmai pentru a nu avea raspuns de impotrivire, nestiinta la Judecata Finala!
Da! Impotrivirea, ascunderea de dupa perdea, inabusirea glasului dinlauntru prin faptuirea continua de pacate fara pocainta, fara a cere ajutor duhovnicesc, bisericesc… vor tine in umbra pentru scurt timp constiinta, dezlegandu-si baierele INSA prin pierderea mintii (totala sau partiala) sau in forta, in momentul mortii!
Pr. Timotei:
Atunci n-avem decat sa bagam regula in buzunar. Dupa cum ati spus, marea masa a credinciosilor trebuie catehizata. In acest caz reformulez problema si va las sa gasiti regula pt cei ce vin la spovedit. Asadar ce trebuie facut cu astfel de oameni? Cum, cand si cat de des trebuie impartasiti. Priviti realitatea si sa vorbim pe cazul real cum sa fie aplicate sfintele canoane universale.
Canonul trebuie tinut mereu in mana, pentru ca el este dreptarul, Canonul este inspirat de Duhul Sfant, deci valabil in orice epoca. Acest canon se aplica fara frica de a gresi in cazul celor care au duhovnic si care nu au orire canonica de la Sfanta Impartasanie, deci se aplica celor cu frica de Dumnezeu, care incep sa duca o viata duhovniceasca, atat cat este cu putinta, se spovedesc regulat, cad, se ridica, etc. Acestia sunt in starea de pocainta si putem aplica canonul de a se impartasi la fiecare Sfanta Liturghie. Sfanta Impartasanie ii va tine treji, vor putea inainta pe calea mantuirii. Prin Impartasanie sunt conectati la Vita de Vie a Bisericii, de unde se hranesc cu Seva Vietii. Sdantul Ioan Damaschis spune ca cine se lipseste pe sine de Sfanta Impartasanie regulat este supus ispitei si puterii diavolului. Sfanta Impartasanie are puterea de a ierta pacatele, de a curata omul de patimi. Lipsinu-l pe om de “Painea noastra cea spre fiinta dane-o noua astazi” il lipsim de Painea cea spre Fiinta, il expunem atacurilor demonica, fiind fara aparare. ” Painea cea spre fiinta” ne hraneste mereu, e ca sa fiintam, nu e nici premiu, nici pentru cei virtuosi, ci e petnrucei pacatosi, ca sa poata trai, vietui. De aceea tendinta duhovnicilor de a inchide usile credinciosilor pentru Painea care ne trebuie astazi, e un pacat si duhovnicul isi ia osanda.
Iertati-ma ca ma amestec si eu in aceasta discutie destul de interesanta,pentru care va multumesc!Dar am o nedumerire:nu stiu daca am inteles bine,Impartasania deasa se face in fiecare Duminica sau la doua saptamani?Daca da,presupun ca este lipsita si de post,in cazul in care cea la patruzeci de zile se face cu 5-6 zile de post inainte.Deci,daca parintii duhovnici,isi insusesc acest modernism si ii indeamna pe credinciosi sa nu posteasca(sau sa nu se mai spovedeasca la fiecare Cuminecatura)se vede clar ca necintesc poruncile apostolice si Sfanta Traditie.Mai mult,ii instraineaza pe credinciosii evlaviosi de la sentimentul de evlavie fata de Sfantele Taine.In cazul in care duhovicul,presupun imi da aprobare pentru o spovedanie deasa si eu sunt totusi nesigura pe mine,cum as putea deosebi starea de tristete pe care as avea-o, daca este de la cel necurat sau daca este de la infumurarea care automat vine,spovedindu-ma mai des?
Sa ma iertati ca-mi spun si eu opinia,dar eu ii vad pe acesti parinti(cum am si vazut defapt),tot atat de repede dezlegand zilele de post pt.fel de fel de evenimente(distracii),iar pe unii dintre ei dezlegand in fiecare zi familia.
Noi,stim din vechime si pana-n vremea parintilor si bunicilor nostri ce tineau cu statornicie posturile stabilite si randuiala slujbelor si obiceiurilor bisericesti,inclusiv pe cea a Sf.Impartasanii,cum crestinii se distingeau prin chibzuinta,evlavie si virtuti;deasemenea si clericii straluceau prin virtutile lor,devenind pilde vii pt.toti crestinii.Astazi,insa,cand se generealizeaza noi idei,ca sa nu spun mentalitate europeana de predicare si sunt dispretuite poruncile Bisericii,fiind numite “tipicuri”asezemintele sfinte precum postul si slujbele bisericesti,ma intristeaza(cel putin pe mine care nu mai sunt in floarea varstei).Tinerii si tinerele se europenizeaza,rapindu-le rusinea si respectul in mod vadit fata de cele sfinte,impartasindu-se pe banda.
In incheiere,zic ca avem datoria de a respecta Sfanta Traditie si a o duce mai departe asa cum am mostenit-o de la parintii nostri.Si daca cateheza este atat de grea in unele biserici,de ce oare nu exisat un program afisat cu toate invataturile bisericesti pe unul din peretii bisericii? Iertati-ma!
#impartasindu-ma mai des,in loc de spovedindu-ma mai des.
@par Ierom
Ma iertati, eu am lipsit de la discutii o perioada iar acum indraznesc sa raspund in locul par Timotei.
Nu stiu daca gasiti macar unul din cei care “trebuie catehizati” care sa nu fi facut destule pacate opritoare, ca fiind cercetat “dupa canoanele universale” sa nu aveti destul timp in perioada cand trebuie oprit de la Sf Impartasanie sa-l catehizati. Iar acestia care sunt necatehizati, pana se invata sa renunte, chiar daca se impartasesc din cand in cand, cad adesea in pacatele opritoare pentru care au luat mai inainte canon, de aceea trebuie incurajati la spovedanie cat mai deasa si saptamana aceea de post trebuie sa li se ceara ca pe un minim de asceza pe care ei il pot face pe langa posturile Bisericii.
De asemenea si celor care au inceput sa se impartaseasca mai des, dar au cazut in pacate mai grele, le-au spovedit, au fost opriti, sa zicem pe 40 zile sau mai mult, si acelora li se poate cere saptamana de post.
Numai celor care intr-un interval se impartasesc continuu, intelegand in fiecare saptamana, nu li se poate da ca regula saptamana aceea de post ca sa nu se spuna ca Biserica dispretuieste mancarea de frupt. Dar nu sunt de respins alte forme de asceza personala dupa cum hotaraste duhovnicul de folos. De obicei ca standard sunt rugaciunile de dimineata, seara si la mese. In rest un duhovnic poate cere paraclisul si un numar de metanii, o catisma de psaltire, un numar de pagini din Vechiul Testament, un numar de pagini din Noul Testament, alte rugaciuni, etc, altul poate sa ceara post negru miercuri vineri, si post simplu inclusiv de ulei luni, miercuri, vineri, postul cu toate simturile, anumite fapte bune precum a sfatui femei sa nu faca avort, toate aceste forme de asceza personala nu sunt deloc in contradictie cu impartasirea continua.
Erau oarecare sfinti care traiau numai cu Sfanta Impartasanie, evident aveau binecuvantarea duhovnicului. Era asceza lor care nu este de recomandat pentru nimeni din ziua de azi.
Nu inseamna ca cei care nu pot tine decat posturile standard ale Bisericii (cele 4 posturi si miercuri, vineri) sa li se ceara peste puterile lor posturi negre miercuri si vineri.
Sau femeilor cu copii multi un numar prea mare de acatiste si metanii pe zi.
Revenind la cazul prezentat de Elliana, acesta este unul din efectele bune ale impartasirii dese.
Impartasirea deasa a aratat pe toti din parohie la fel de nevrednici de impartasirea cu Sf. Taine ca si respectiva lezbiana, chiar numai sustinand-o s-au facut partasi aceluiasi pacat cu acelasi canon dupa Sf Parinti.
Preotii nici nu-si dadeau seama ca trebuie sa-i canoniseasca atat de aspru!
Cu adevarat, daca ar incepe cate un preot (care nu respecta canoanele in privinta opririlor) sa impartaseasca continuu, ar sari in aer multe paroii. Ca ei oricum impartasesc spre osanda aproape pe toti din parohie, chiar daca ii impartasesc doar de 2 ori pe an.
O alta problema este ca preotii insisi nu sunt opriti dupa canoane ori de cate ori este cazul, si asta face preotii de parohie indrazneti sa calce si ei canoanele la randul lor cand spovedesc pe fiii lor duhovnicesti.
Atata vreme cat duhovnicii nu-si pot face datoria in privinta preotilor, din cauza institutionalizarii, sau pentru ca nu se vrea gasirea unei metode practice in care si duhovnicii de mir sa inteleaga ca se pot aplica canoanele, atat cu ei cat si cu fiii lor duhovnicesti, avem doua optiuni:
Fie ne spovedim sincer si mai departe lasam la constiinta duhonicului, si la mila lui Dumnezeu (in privinta pacatelor pe care n-am stiut sa le spovedim ca nu ni s-a spus ca sunt pacate, sau a celor pentru care nu am primit canon) ne multumim cu ce gasim, si ne rugam la Domnul sa nu ne piarda
Fie cu un efort mai mare cautam un duhovnic care macar are renume ca mai tine cont de invatatura Bisericii, si ne spovedim acolo cat de sincer putem.
In privinta la aceasta pe care le-a spus Elliana:
“Draga sora Ingrid
Pt. ca sunt din “cei din tabara” par. Calciu” vreau sa clarific numai un aspect – si sper fara a crea mai multe suparari. Ref la continutul acestui articol tocmai pt. ca nu vreau ca parintele sa fie iterpretat gresit; anume ceea ce tu ai tras concluzia cam la extreme cum ca parintele nu “accepta in nici o situatie Impartasania continue pentru mireni”… este f. departe de realitate; paritele te inpartasea si saptamanal – in fiecare duminica daca aveai inima pregatita (si nu veneai ca si la bucatarie…)
Nu stiu de unde s-a tras concuzia cu postul de o saptamana sau de trei zile… mie o singura data mi-a dat acest “canon” si numai la prima spovedanie,,, in rest sa stii ca de la sfintia sa am invatat sa ma apropi mai des de Sf. Taine
Cam atat. Un post cu folos in continuare.”
Daca este asa, imi cer iertare de la par. Calciu, de acolo de unde este el. Eu nu l-am cunoscut personal si e de folos precizarea.
@Par Ierom
In privinta la asta:
“Eu am folosit “excomunicare”, adică alungare in loc de anatemă. Apoi afurisirea inseamna indepartarea, osebirea pt o vreme, dar in comuniune. Prima data, cand nu voia sa lase pacatul, a fost excomunicat, dat anatemei. Apoi, cand s-a pocait, a fost primit, dar afurisit. Ca doar nu l-a primit direct la Impartasanie, ci la pocainta.”
Acum am inteles la ce v-ati referit si sunt de acord ca cei care sunt opriti, fiind in mana duhovnicului, sunt intr-un mod in Biserica desi nu se impartasesc. Intru totul de acord aici. M-am gandit in timp ce am fost plecata ca trebuie sa revin asupra acestui aspect, ca nu se poate ca cel din mana duhovnicului sa fie cu totul afara de Biserica desi nu se impartaseste.
Luand din nou textul acesta al Sf N Cabasila
(Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tainic al Său –, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n‑au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul)
-inteleg ca oricine savarseste pacat de moarte este afara de Biserica, indiferent daca se impartaseste in continuare cu Sf Taine.
De asemenea si cei care nefiind opriti, nu ii intereseaza sa intrebe preotul daca sunt opriti, nu ii intereseaza sa se spovedeasca cat mai des ca sa fie pregatiti daca se poate la fiecare Sf Liturghie daca nu sunt opriti, sunt tot automat afara de Biserica pentru ca au pacat de moarte in acest dezinteres.
Abia cei care se spovedesc si s-au asigurat de la duhovnic ca au oprire de la Sf Impartasanie (nu ca de capul lor nu-i intereseaza sau isi gasesc pacate cu care nu se duc la duhovnic sa le confirme oprirea si pe cat timp), deci doar cei care stiu clar de ce nu se impartasesc – sunt in regula, si pentru ca sunt sub canon pot fi socotiti in Biserica.