TAINA IMPARTASANIEI. Cuvantul marilor parinti duhovnicesti: CONTEAZA NU FRECVENTA, CI PREGATIREA SI NEVOINTA DE PASTRARE A HARULUI
CAND NE IMPARTASIM “SPRE OSANDA”?
CE CONSECINTE POATE AVEA IMPARTASIREA USURATICA, FARA PREGATIRE?
Cititi si:
- IMPARTASANIA – DES SAU RAR? IN CE CONDITII? Cuvantul Sfintilor Parinti: “Cei care sunt intru nepocainta, sa nu indrazneasca!”
- FRANGEREA INIMII PENTRU PACATE SI HOTARAREA DE A RENUNTA LA ELE – conditiile esentiale ale pregatirii de Impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului
- MILUIESTE-MA, DUMNEZEULE, MILUIESTE-MA … Omilii ale Sf. Teofan Zavoratul in Miercurea Curata despre ce inseamna sa facem pocainta si cum sa ne pregatim cum se cuvine pentru Sfanta Impartasanie?
***
“[…] Criteriul privind apropierea de Sfintele Taine ni-l prezinta cu acuratete Parintele Dumitru Staniloae:
„Cand te apropii de Euharistie, principalul e sa crezi in prezenta reala a Trupului si Sangelui Domnului in ea si ca esti pacatos, dar si sa fi luptat in tot felul impotriva pacatelor si pentru curatirea de ele. Adica sa nu vii ca unul ce te impaci, cu nepasare, cu starea de pacatos.
Numai luptand din toata puterea, e prezent si Dumnezeu in tine, luptand cu puterea Lui impreunata cu puterea ta. Daca lupt molesit, Dumnezeu nu lupta cu tarie in mine. In taria luptei mele e prezenta taria luptei lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea sa fiu tare, dar nu sunt tare daca nu simt puterea mea incordandu-se. Insa in incordarea aceasta e lucrator si Dumnezeu pe masura ei.
Deci mantuirea se capata prin voia omului si se respinge prin ea. Cel ce se apropie cu parere de rau pentru pacatele sale de Sfantul Trup si Sange se mantuieste, iar cel ce se apropie cu nepasare sau dispret se osandeste.
Se remarca legatura fireasca intre pomenirea neincetata a lui Hristos, deci si a patimii Lui, prin rugaciune, si impartasirea continua cu Trupul Lui rastignit si biruitor al mortii prin cruce. Comunicarea continua cu Trupul Domnului intretine pomenirea Lui continua, caci ea e o pomenire cu lucrul, cu fapta, nu numai cu cuvantul. La randul ei, pomenirea neincetata a Domnului cu cuvantul, deci comunicarea Lui cu mintea, cu duhul, cu inima noastra, se cere dupa o comunicare deplina cu Hristos prin impartasirea de Trupul Lui.
Impartasirea deasa cu Trupul Domnului ca si comunicare a puterii Lui catre noi, comunicare a Duhului Lui in sufletul si vointa noastra, nu trebuie sa fie deci o primire magica a Lui, ca lucrand prin El Insusi fara noi. Factorul activ uman comunica cu factorul activ care e Hristos, pentru a deveni si mai activ. De aceea trebuie o pregatire in acest sens din partea omului. «Cine se impartaseste cu nevrednicie judecata siesi mananca, nedeosebind trupul Domnului» (I Corinteni 11, 29). De aceea e mai buna o impartasire mai rara dar bine pregatita, primita cu mare concentrare de putere si cu hotararea de a conlucra cu puterea din Trupul Domnului, decat o impartasire int-o stare laxa, nepasatoare, a puterilor proprii. O impartasire deasa cu Trupul si Sangele Domnului poate duce la slabirea concentrarii in primirea Lor.
De aceea credem ca nu e bine sa se impartaseasca toti credinciosii sau foarte multi la fiecare Sfanta Liturghie, fara spovedanie si fara post, chiar daca ei se socotesc lipsiti de pacate grele. Aceasta poate duce la un automatism lipsit de simtire al primirii Sfintei Impartasanii.
Prin spovedanie ne recunoastem greselile: doar astfel ne taiem mandria noastra. De aceea Biserica Ortodoxa pastreaza randuiala de a conditiona participarea la jertfa euharistica de marturisirea pacatelor, de recunoasterea vinovatiei noastre. Trebuie sa traim cu cutremur acest moment, atat din pricina obisnuintei noastre cu tot felul de ganduri, de critici ale altora, de suparari cu altii, cat si din constiinta ca ne impartasim cu Trupul preacurat al Domnului cerului si pamantului si cu preascump Sangele Lui.”
Mai de curand (cu exceptia unora mai batrani care existau deja) s-au ivit si „parintei generosi” care considera depasita ideea de sinteza propusa de Parintele Dumitru Staniloae, care coincide de fapt cu parerile Parintilor: Paisie Aghioritul, Arsenie Papacioc, Iustin Popovici – glasul Traditiei. Unul dintre acesti tineri propovaduitori spunea intr-o conferinta: “Nu ne impartasim ca spune cutare mosneag (recte duhovnicii consacrati ai romanilor – n.n.) ca n-avem patruzeci de zile…ca n-avem nu stiu ce…!?” Atunci mi-am amintit o observatie a Cuviosului Paisie Aghioritul careia ii dau citire cu speranta ca le-ar putea modera entuziasmul acestor „parintei”:
„Daca un parinte nu are prea multa experienta, dar are dragoste foarte mare si adanca smerenie, el ii poate ajuta pe fiii sai duhovnicesti cerand indrumare de la Batranii mai incercati si cu harul lui Dumnezeu, pe care il primeste neincetat datorita marii sale smerenii. Cu toate acestea, preotul tanar care aduna in jurul lui persoane tinere ca ucenici isi arata inaltimea mandriei, de care este patruns pana in maduva oaselor. El este asemenea unui prunc nascut cu barba –un monstru -, iar cei care il urmeaza dovedesc ca au mintea sau inima bolnava”.
Referitor la acel soroc de patruzeci de zile, Sfantul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, scrie cu totul altceva in Tratat asupra dogmelor credintei noastre ortodoxe:
„Crestinii, si ei adesea, prin spovedanie, prin sfaramarea inimii si cucernicia sufletului sa se cuminece si nimeni dintre cei ce se tem si iubesc pe Domnul sa nu treaca peste patruzeci de zile; si daca se va pazi, pe cat va putea, sa se apropie si mai curand de cuminecatura lui Hristos; si daca se va putea, si in toate duminicile, mai ales cei batrani si cei bolnavi…”
[…]
Prea Sfinţitul Ioan Mihălţan face o analiză de mare realism duhovnicesc, care constituie de fapt criteriul Tradiţiei:
„Se obişnuiesc mari pregătiri inainte de primirea Sfintei Cuminecături şi mai puţine după primirea infricoşătoarei Taine. Or, după primirea talantului trebuie să lucrăm cu el. Puterea Sfintei Cuminecături se realizează in măsura în care noi conlucrăm cu harul transmis prin cuminecare. Aici se pare că suntem deficitari. Uneori lipsesc această trudă şi sinergism, de aceea şi rodirea mai puţin eficientă a Sfintei Taine. Nu cred în rodirea impărtăşirii dese fără o sârguincioasă lucrare cu Harul. Avem exemple destule. Mai intâi noi, preoţii, care ne impărtăşim foarte des…, şi Sfânta Maria Egipteanca, care s-a impărtăşit o singură dată, dar a conlucrat cu harul, incât umbla pe apele Iordanului. Cantitativul şi calitativul trebuie imbinate intr-un mod inţelept”.
[…]
“Omului îi revine să lupte, iar lui Hristos să dea puterile [energiile] trebuitoare. Numai in acest fel se săvârşeşte lucrarea
Sămânţa lui Dumnezeu cea dintru inceput se află in sufletul zidit după chipul lui Dumnezeu, in mintea, in voinţa omului; dar sămânţa lui Dumnezeu se seamănă din plin înlăuntrul omului, mai ales prin Sfintele Taine si prin sfintele virtuţi cele evanghelice. Sfintele Taine şi sfintele virtuţi sunt de asemenea “sămânţa lui Dumnezeu” inlăuntrul omului, care încolţeşte prin fapte, creşte şi moare. De pildă, Sfânta Impărtăşanie este sămânţa lui Dumnezeu, în ea Se găseşte intreg Dumnezeul-Om. Lucrarea omului face sa crească această sămânţă in toată fiinţa lui, in toate gândurile lui, in toate trăirile lui şi in firea lui intreagă, să-i străbată intreg sufletul, inima întreagă, mintea intreagă, puterea intreagă şi întreaga lui râvnă, intreaga lui neobosită faptuire evanghelicească. Ingrijindu-se de virtuţile cele dinlăuntrul lui, omul face ca «sămânţa» lor să treacă de la incolţire la deplina maturitate la rodirea virtuţilor. Căci Sfânta Impărtăşanie nu e altceva decat Sfânta Taină in care Dumnezeu, în chip concret şi real Se intrupează in om“‘.
Cuviosul Paisie Aghioritul ne spune acelaşi lucru:
„N-are atâta importanţă cât de des se impărtăşeşte cineva, ci mai cu seamă felul in care se pregăteşte pe sine pentru aceasta,
Când am mers la Sinai, coboram la mănăstire in fiecare săptămână sau la două săptămâni, ca să mă impartăşesc. Odată un proiestos, care inlocuia pe episcop când lipsea din mănăstire, mi-a spus: «Ei, dar chiar in fiecare săptămână, călugării trebuie să se impartăşească de patru ori pe an». Atunci aveau tipic sa se impărtăşească des. Aveam şi camilafca. «Nu trebuie nici camilafca», imi spune. Ei şi-o puneau numai la sărbători. «Să fie binecuvântat» — am spus şi o purtam si eu aruncată pe umăr, ca pe un fular şi nu m-a mai preocupat asta. Ce? Să mă cert? De fiecare dată când coboram mă pregăteam pentru Sfânta impărtăşanie şi mergeam la biserică. Atunci când preotul spunea: «Cu frică de Dumnezeu…», îmi plecam capul spuneam: «Hristoase al meu, Tu ştii câtă nevoie am», şi simţeam o astfel de schimbare, pe care nu ştiu de aş fi simţit-o dacă ma impărtăşeam“.
Se observă atitudinea smerită a Cuviosului Paisie Aghioritul, care fiind impiedicat să se cuminece primeşte har din belşug. Este de mare folos indeosebi pentru tineri să ia aminte, să se cerceteze dacă nu cumva au dat loc vreunui duh de răzvrătire in sufletele lor şi în felul acesta s-au lipsit de har, acuzând spiritualitatea românească de inchistare. […]. Este o privire facilă, unilaterală accentuarea impărtăşirii dese fără o pregătire continuă. SubtiIitatea acestei chestiunii gingaşe o sesizează diaconul Ioan I. Ică jr. in studiul său introductiv la traducerea voluminoasei cărti Impărtăşirea continuă cu Sfintele Taine. De asemenea, este de mare folos citirea Scrisorii către Vladimireşti, unde se observă ce efecte poate produce spiritul gregar indeosebi la noi, la români, şi cum se poate contraface evlavia faţă de Euharistie. Iată o istorisire grăitoare în acest sens:
„Dacă un trup, atingându-se de un alt trup, se schimbă in puterea lui de lucrare, cum nu se va schimba cel ce s-atinge de trupul Domnului cu mâini nevinovate? Căci s-a scris şi in Gherontic (Pateric): Ioan de Bostra, bărbat sfânt şi având putere asupra duhurilor necurate, a intrebat pe draci, care locuiau în nişte fetite furioase şi chinuite de ei cu răutate, zicând: «De care lucruri vă temeti la creştini?» Aceştia au răspuns: «Aveti cu adevărat trei lucruri mari: unul pe care-l puteti atârna de grumazul vostru; unul cu care vă spălati in biserică; şi unul pe care-l mâncati în adunare». Intrebându-i «Din acestea trei de care vă temeti mai mult?», au răspuns: «Dacă aţi păzi bine aceea cu ce vă impărtăşiti, n-ar putea nimeni din noi să facă rău vreunui creştin». Deci lucrurile de care se tem răufăcătorii mai mult decât de toate sunt crucea, Botezul şi Cuminecătura“. [W. Bossuet, Apophtegmata, Tubingen, 1923].
După cum vedem, este nevoie de „…a păzi bine aceea cu ce ne impărtăşim“. Lucrul acesta îl ignora cândva ucenicul Sfântului Serafim de Sarov şi drept consecintă a stării lui de entuziasm orgolios a fost posedat de diavol o perioadă, ceea ce confirmă pledoaria de mai sus.
„In acel moment m-am gândit, scria Motovilov, cum este cu putintă ca o creştină ortodoxă, care se impărtăşeşte cu Preacuratele şi de viată făcătoarele Taine ale lui Hristos, să mai poată fi stăpânită de duhul cel rău al diavolului şi incă un timp aşa de indelungat, de treizeci şi mai bine de ani? şi am zis: «E o prostie! Nu se poate una ca asta! Aş vrea să văd cum ar indrazni necuratul să se cuibărească înlăuntrul meu, dacă m-aş împărtăşi cât se poate de des cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos!»“
Sfântul Siluan scoate la iveală aceleaşi nuanţe care de cele mai multe ori le trecem cu vederea:
„Dacă cineva se mărturiseşte nesincer şi işi face voia proprie, atunci, chiar dacă se impărtăşeşte cu Sfintele Taine, demonii viază in trupul său şi îi tulbură mintea. Daca vrei ca demonii să nu vieze in tine, atunci smereşte-te, fii ascultător…şi mărturiseşt
Mai consemnăm mărturia Părintelui ieroschimonah Paisie Olaru:
“Nu deasa Impărtăşanie ne duce la desăvârşire, ci pocăinţa cu lacrimi, deasa spovedanie, părăsirea pacatelor, rugăciunea din inimă. Râvna unora pentru deasa Impărtăşanie este semnul slăbirii credintei şi al mândriei, iar nu semnul sporirii duhovniceşti. Indreptarea şi sporirea noastră pe calea mântuirii incepe cu deasa spovedanie şi se continuă prin post şi rugăciune cu lacrimi, prin părăsirea păcatelor, milostenie, impăcare cu toţi şi smerenie. Numai după ce facem toate acestea ne putem impărtăşi mai des. Altfel cum sa-l primeşti pe Domnul cerului şi aI pământului când sufletul tău este necurat, nespovedit, robit de patimi şi mai ales, plin de mândrie?”
Părintele Arsenie Papacioc elucidează pe scurt, dar cuprinzător problema impărtăşirii:
“Dar acum se pune o problemă cu aspect tehnic. Când ne impărtăşim? Nu timpul decide. Asta-i o greşeala. Decide intensitatea credinţei tale, văpaia din inima ta. Cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: «Ani să-i dai? Vindecă-i rana!» Acesta-i scopul duhovnicului. Si, dacă ii vindeci rana, il faci capabil de intalnirea cu Hristos prin impărtăşire.
Nu ne impărtăşim pentru că au venit Paştile sau Craciunul. Ne impărtăşim ca să fim mereu cu Hristos, pentru că nu exista numai o împărtăşire cu Sfintele Taine ci şi o împărtăşire duhovnicească, adică această continua prezenţă a inimii noastre la Dumnezeu.
S-a discutat foarte mult in lumea trăitorilor, a oamenilor de credinţă şi a duhovnicilor când sa te impartaşeşti. Unii spun că la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregătirea ta interioară, pentru că la un eveniment aşa de mare, ca să-L primeşti pe Dumnezeu, cu adevărat iţi trebuie o pregătire.
Numărul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce inseamnă numaidecât acest patruzeci? Dragă, mai intâi de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca să te pregăteşti pentru marele eveniment ce are in vedere Veşnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise in Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit MântuitoruI. Patruzeci de zile durează postul Crăciunului si Postul Paştelui. E un timp suficient ca să te pregătesti pentru marele eveniment care urmează, eveniment bisericesc, mântuitor. A patruzecea zi după zămislirea pruncului se formează inima. A patruzecea zi după moarte putrezeşte inima.
Noi am rămas la patruzeci de zile intr-o formă traditională, care nu e atât de recomandată. Te împartaşeşti continuu cu Hristos, duhovniceşte, iar când te pregateşti şi printr-o postire… Nu numaidecât postirea este o condiţie. Nu o faci pentru că ţi s-a spus s-o faci, ci ca să te smerească trupeşte, să renunti la o serie întreagă de porniri spre rau: lăcomii, curvii, judecăţi. Posteşti cu procese, cu certuri, cu procurori şi cu avocaţi? Asta nu. Si atunci, impărtăşirea este in funcţie de curătirea inimii tale.
Inima e adâncul cel mai adânc din noi. Aş putea să spun că inima e o fiinţă in fiinţă. De ce spune Dumnezeu: «Am făcut inima ta ca să locuim in ea?» El nu locuieşte oriunde. Dumnezeu, Care Se simte atât de lăudat in slăvile Cerurilor, are placerea să locuiască intr-o inimă de om. Este locul pe care L-a făcut special ca să fie găzduit El. Mintea e subordonată inimii. Fiinţa noastră de răspundere şi de adevărată bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curăţirea inimii ar fi deci un motiv care trebuie respectat in vederea primirii Sfintei Impărtăşanii cu Trupul şi Sangele Mântuitorului. A te impărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului înseamnă, repet, să fii una cu El, să fii cu adevărat un implinitor al cuvintelor Lui şi să recunoşti cu adevărat că pierdut ai fost şi te-ai aflat. Pentru că, da, e nevoie să, te pierzi. Dar nu in sensul de a părăsi invăţătura adevărată, ci de a renunţa la o identitate moleşită, sau strict omenească şi de a te regăsi intr-o personalitate ingerească.
Aşa cum am spus, impărtăşirea nu trebuie c
Dar dacă o iei din obişnuinţă sau zilnic, cum am auzit ca se face in unele părţi, este o greşeală extrem de mare. Pentru că nu postirea în sine decide, dar ea este necesară, ca să te mai strujească niţel trupeşte. Trupul acesta trebuie să existe şi să implinească o serie de lucruri ale firii. Dar să fim impotriva exagerării lucrurilor. Si atunci e necesară postirea.
– Iarăşi e o primejdie mare, tocmai pentru ca-i foarte mare lucru – mai mare decât a te impărtăşi nu există nimic în viaţa cu Dumnezeu – să nu te impărtaşeşti. Intervine şi Impărtăşirea duhovnicească, cu: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!» Dar nu inlocuieşte impărtăşirea aceasta pipăită, simţită. Sfânta Impărtăşanie nu iartă pacatele. Sfânta Impărtăşanie desăvârşeşte. Iertarea pacatelor o primim in Taina Pocăinţei: «Te iert şi te dezleg…>> Deci nu se poate fără să mergi mai intâi la spovedanie, să primeşti dezlegarea păcatelor, pentru ca Sfânta Impărtăşanie poate să fie foc, să te ardă.
– Este întotdeauna necesară Spovedania înainte de Sfinta Impărtăşanie?
Este, ca să-ţi ierte păcatele. E nevoie să te spovedeşti nu numai când te impărtăşeşti, ci să te culci mereu cu linişte, spovedit. Te duci la pansat de câte ori esti rănit. Sau, intr-adevăr, să o faci pentru că sunt o serie intreagă de lucruri care ţi-au scăpat. Lumea e obişnuită să spună nişte păcate, dar să ştiţi că foarte puţini işi pun problema unor păcate pe care noi le numim păcatele lipsirii, adică faptele bune pe care le puteai face şi nu le-ai făcut. Vedeţi, şi asta inseamnă o curăţire. A vorbit de rău, nu s-a rugat suficient şi permanent… Mai intâi de toate, «…cine ştie să facă ce e bine şi nu face păcat are» (Iacov 4, 17). Cât bine puteai să faci intr-o săptămână şi nu ai făcut?! şi iată ai săvârşit păcatele lipsirii. Nu prea văd la spovedanie: «…că puteam să fac un bine şi n-am făcut». Si eu recomand tuturor sa se spovedească bine, ceea ce inseamnă să te gândeşti la spovedit cu mult timp inainte, adicâ să-ţi faci mereu acest control, iar la spovedit să te duci pregâtit. Te-ajuta duhovnicul, căci s-ar putea să uiţi unele lucruri, dar in orice caz, nu te duce nepregătit sau din obişnuinţă.
Repet: nu se poate să mergi la impărtăşit fără dezlegare. Cu nevrednicie se impărtăşeşte un om impătimit, necuraţit, nespovedit, fără grijă, care merge din obicei sau care nu s-a spovedit cu adevărat. Pentru că o spovedanie bună este ca tu să fii pe poziţia de a nu mai face. Nu să te spovedeşti şi să spui că asa şi-aşa fac. Asta e o fraudă. Nu trebuie să te ingrijoreze marile păcate, pentru că toate se iartă, dar să fii pe o poziţie de mare căinţă. Te spovedeşti de pe poziţia de a nu mai face. Că se intâmplă, e accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepăsarea ta, nu e pocăinţă falsă. Când te pocăieşti cu adevărat, te duci ca să nu mai faci. Altfel eşti vinovat de participare, nu de accidentare.
Deci, ca să poţi să fii pregâtit trebuie sa fii un om de jertfă. Aceasta-i poziţia creştina: jertfa.”
Incheiem cu o precizare a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul:
„Boala şi neputinţa, precum şi moartea celor ce se fac vinovaţi de Trupul şi Sângele Domnului nu sunt obişnuite, ca la toţi oamenii. De obicei la aceştia bolile şi neputinţele sunt mai mult sufleteşti, dar se răsfrâng şi asupra trupului. La ei vine boala pe neaşteptate şi făra sa aibă vreo pricină firească. Ii ajunge de multe ori paralizia sau boala grea la creier. Mai toţi au mereu fiori de frică, neastâmpăr şi sunt cu ideea că-i urmăreşte cineva şi-i persecută, intocmai cum spune in Sfanta Sfânta Scriptură despre Cain“.
Legaturi:
- Ne vorbeste parintele Arsenie Papacioc (5) despre SPOVEDANIE SI IMPARTASANIE. Cum sa ne pregatim si cand sa ne impartasim? DES SAU RAR?
- Cuviosul Paisie Aghioritul: TAINELE CRESTINE SI LUCRARILE MAGICE
- Parintele Calciu despre DEASA IMPARTASANIE FARA SPOVEDANIE si “CERBERII POTIRULUI”
- Cuviosul Paisie Aghioritul despre SFANTA LITURGHIE, IMPARTASIRE si pomenirea la PROSCOMIDIE
- CRIZA VIETII DUHOVNICESTI A CREDINCIOSILOR “PRACTICANTI” si PERICOLUL BANALIZARII CELOR SFINTE. Urgenta iesirii din inertie, a retrezirii la pocainta adevarata, la nevointa si lucrarea launtrica
- Fer. Filotei Zervakos: Cum trebuie sa se apropie monahii si laicii de Taina Dumnezeiestii Cuminecaturi
- Intre constiinta adanca a pacatului si Iubirea “nebuna” a lui Dumnezeu. PS MARC NEMTEANUL despre PREGATIREA DE IMPARTASANIE SI SPOVEDANIA DEASA
- MITROPOLITUL IEROTEI VLACHOS: Despre impartasania deasa, rugaciunea inimii, psihoterapia ortodoxa si pr. Ioannis Romanidis
- Parintele Dionisie Ignat de la Colciu despre SPOVEDANIE SI IMPARTASANIE (plus audio si video)
- Parintele Gheorghe Calciu: “SPOVEDITI-VA SI IMPARTASITI-VA, NU E NIMIC MAI INALT IN LUMEA ACEASTA!”
- STIM SI CONSTIENTIZAM CE SE INTAMPLA IN SFANTA LITURGHIE? CU CE SI CUM NE IMPARTASIM? Cuvinte trezitoare ale Sf. Ioan de Kronstadt (2)
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Pr. Timotei:
Parinte, Parinte, eu sunt foarte confuz din ce-mi spuneti. Si-mi pare ca nu aveti contact defel cu realitatea. Vorbiti de niste oameni ipotetici care „nu au oprire canonica de la Sfanta Impartasanie” şi „incep sa duca o viata duhovniceasca”, „se spovedesc regulat, cad, se ridica etc”. Ca sa va dati seama ca cele spuse sunt contradictorii, ba chiar si inexistente, priviti reaitatea. Mergeti nu mai departe de aceasta pagina virtuala la Marian si Magda. Din marturia lor sincera se vede ca incepatorii sufera caderi, chiar majore. Acestea de multe ori sunt pacate grave, de cele mai multe ori sunt de moarte (certuri, desfranari…).
Pana acum m-am silit sa dau raspunsuri care sa se incadreze in spiritualitatea ortodoxa, in care se incadreaza, de altfel, canoanele. Din pacate, nu puneti deloc problema la fel si nu putem purta un dialog. Suntem pe pozitii radical diferite. Una este a spune ca Sfanta Impartasanie este pt pacatosi cu sensul ca se considera, se vad astfel şi alta a spune ca e pentru pacatosi reali. Nu este pt cei ce fac efectiv pacate. Va rog din suflet sa nu mai veniti cu astfel de deziderate penibile.
@Ingrid
Sa-mi fie cu iertare, dar demersul pe care-l propui pur si simplu nu este intemeiat canonic, nici patristic, nici spiritual. Ba are si contradictii interne. Ca sa constientizeze cineva cu ce si cu Cine se impartaseste nu e lucru putin. Iar aceasta nu o invata doar din carti. Frica, cutremurul, evlavia nu rasar decat din fapte drept-slavitoare. Iar pt asta se cere timp si nevointa si, foarte important, discernamant. Discernamant pt a nu confunda simtirile si trairile omenesti cu vindecarea de impietrire necesara inainte de Impartasanie. Iubirismul, rigorismul sec, amabilitatea, compatimirea… nu sunt lipsite de impietrire si orbire si orgoliu si chiar necredinta.
Ca sa fac o altfel de comparatie cu medicamentele, ar trebui sa fim atenti la contraindicatii. Tainele ne dau viata, ne vindeca, dar nu inseamna ca nu pot aparea complicatii daca nu le administram corect.
Dupa cum am spus, exista un punct, rugaciunea inimii, dupa care omul nu se poate intoarce grabnic la cele lumesti. Acela este pragul vindecarii, inceperii unei vieti in Hristos. De aici incepe impartasirea. Pana acolo harul lucreaza prin pocainta. Altfel negam lucrarea lui prin pocainta, prin Spovedanie. Iar duhovnicul ar trebui sa aiba libertatea duhovniceasca de a sesiza starea penitentului. Ar putea face derogari, dar in spiritul acesta. Eu sesizez ca pornesti de la dezideratul impartasirii. Este fals. In astfel de cazuri, cam toate, e vorba de pacate grave, de slabanogire sufleteasca. Nu e deloc normal sa-mi pun problema impartasirii aici, ci a doctoririi, cum se proceda in vechime prin institutia catehumenatului. Si dura ani de zile pana la botez. Tocmai ca acum spovedania are rolul catehumenatului: cateheza si epitimie. Tolerarea pacatului are ca roada pacatul. Si prin pornirea de la premiza impartasirii tocmai asta se obtine.
@Ingrid
Exact. Unii ca acestia se imaprtasesc cel tarziu pe patul de moarte. Dar au cumva garantia aceasta. E si mila lui Dumnezeu la mijloc, dar asta este. Si, pana la urma, sunt in regula, sunt impacati cu Dumnezeu in masura in care se silesc sa-si implineasca epitimia.
Problema alegerii duhovnicului este una foarte delicata. Nu e momentul aici. Si-asa sunt stors de atatea raspunsuri pe tema.
Cat despre preoti, in mare parte e responsabilitatea lor. Liturghia este valida cat timp este ortodox. Dar… De aceea se si spune ca preotii, mai ales ierarhii. intra cu alai si covor rosu in rai. Pt ca-s raritati. Desigur ca problema nu e doar atat de simpla. Pacatele preotului se rasfrang asupra turmei prin pastorire gresita. Dar acestea nu sunt si nu trebuie sa fie probleme de internet.
Ca un adaos, oricine vrea sa se impartaseasca des trebuie sa ajunga la masura ceruta unui preot. Nu a unui preot, ci ceruta unui preot. Alfel ajunge si el in situatia majoritatii preotilor. Din pacate.
Am dus pana acum o ostenela de a clarifica de pe pozitia spiritualitatii ortodoxe tema impartasirii (dese) si ma bucur ca am ajuns la un final. Zic de final pt ca tot ce am scris pana acum m-am inspirat din teologia IPS Hierotheos expusa in cartea “Psihoterapia ortodoxa”, capitolul despre psihoterapeut si poate lamuri eventual chiar el alte detalii neclarificate, fiind in viata si de incredere. Trebuie sa fie si un sfarsit.
Las pe cei interesati sa citeasca, nu mai aduc citate, ci doar o prezentare succinta.
Cele trei trepte ierarhice corespund treptelor de curatire (a diaconului), luminare (a preotului prin Sfintele Taine) si desavarsire (a episcopului). Cei care vin la Potir trebuie sa fie pe trepta luminarii, curatiti deja prin mijloacele psihoterapiei ortodoxe aferente. De aceea preotii trebuie sa fie macar pe treapta luminarii ca sa aiba experienta a ceea ce indruma pe altii sa faca. Altfel sunt simpli oficianti nevrednici.
Deci pt impartasire e nevoie de o viata de curatire anterioara bine sustinuta si cu roade vrednice.
@Par Ierom
In privinta la ce scrieti in commentariul acesta 19 Aug 2012 la 23:34 sunt intru totul de acord afara de “Dupa cum am spus, exista un punct, rugaciunea inimii, dupa care omul nu se poate intoarce grabnic la cele lumesti.” Desi stiu ca nici unul dintre duhovnici nu se poate astepta la anumite pacate de la mine, si probabil nu as cadea grabnic in ele, nu inseamna ca nu trebuie sa ma gandesc la Sf Ap Petru si la lepadarea care lui i se parea imposibila. Sau cand ma gandesc la inaltimea duhovniceasca si pofetica a psalmilor, si la pacatul in care a cazut David….
Dar cu adevarat, duhovnicul trebuie sa astepte acea stabilitate ca macar “nu ar cadea grabnic in ele”
De aici “Sa-mi fie cu iertare, dar demersul pe care-l propui pur si simplu nu este intemeiat canonic, nici patristic, nici spiritual. Ba are si contradictii interne.” inteleg ca este inca ceva ce criticati la ce am scris, dar iarasi nu am inteles ce anume.
(de asemenea si cu comentariul urmator sunt de acord cuvant cu cuvant)
@Ingrid
Ma bucur ca ajungem la o intelegere si asta si doream. Referirea mea era la “saptamana aceea de post trebuie sa li se ceara ca pe un minim de asceza pe care ei il pot face pe langa posturile Bisericii”, pe care am interpretat-o ca saptamana inainte de impartasire pt cei proaspat catehizati si care “cad adesea in pacatele opritoare”. Cu alte cuvinte, acestia pot fi dezlegati la Impartasanie inainte sa se fi dezbarat de acele pacate.
Daca nu e vorba de asta (nu stiu cum poate fi interpretat altfel paragraful acela), atunci am inteles eu gresit si am scris in zadar.
Eu sunt unul din incepatorii care cad in “certuri” si “desfranari”.
Credem ca daca avem rasa pe noi suntem inaintati? Eu m-am referit clar la pacate care sunt canonisite cu lipsa Impartasaniei pe o perioada, canoane ale Sf Vasile cel Marei si Ioan postitorul, canoane pe care le trecem cu vederea, in schimb canonisim noi, dupa mintea noastra. La aceasta anomalie ma refer. Ma iertati.
@par Ierom
Si eu socotesc ca rostul discutiei e de a lamuri niste probleme, si discutand se face unitatea in gandire si marturisire, ca altfel fiecare marturiseste ale sale.
“minim de asceza pe care ei il pot face pe langa posturile Bisericii”, pe care am interpretat-o ca saptamana inainte de impartasire pt cei proaspat catehizati si care “cad adesea in pacatele opritoare”.”
Parinte, in practica eu nu stiu cum se realizeaza dezbararea de pacate precum fumat, baut, cred ca unii din cei care au avut astfel de pacate, chiar daca s-au lasat de 5 ani, pot relua mult mai usor respectiva patima decat unul care nu a cazut niciodata. Asemenea socotesc ca este si in privinta desfranarii. Ca din experienta proprie, cel putin cu privire la cea cu mintea, dupa ce stii mai mult si ai vazut mai mult, altfel fuge mintea, si uneori chiar dupa ce ai reusit o vreme sa alungi cu rugaciunea mintii orice gand desfranat, cazi din nou cand nici nu te astepti.
Luandu-ma pe mine cum eram pe la 15 ani cand am inceput a merge la Biserica, anumite injuraturi erau aproape doua natura in loc de “draga” in familie, si nu m-am dezbarat complet nici in 2-3 ani de spovedanie, apoi vreo 2 ani nu am stiut ca in anumite perioade nu ne atingem de cele sfinte, nimeni din familie nu stia, nici duhovnicul la care am inceput a merg la Biserica nu mi-a spus, desi ma vedea la anafura in fiecare Duminica, apoi posturile standard ale Bisericii nu le-am luat chiar din primul an cu strictele, apoi in primii 3 ani aproape nici n-au existat rugaciuni de dimineata, de seara, abia erau oarecare rugaciuni incepatoare cunoscute pe derost si spuse dupa voia proprie, apoi chiar in primele luni, in rugaciunile mele particulare imi exprimam indoiala inaintea lui Dumnezeu cu privire la fecioria Maicii Domnului, si tot asa.
Iar preotul respectiv ma impartasea absolut ori de cate ori m-am dus la spovedit, cel putin in fiecare post o data, in unele din posturile mari de doua ori (cu respectiva saptamana de post de care vorbeam). Nu stiu daca sa-l judec ca a procedat gresit, ca a fost prea ingaduitor, totusi eu nu pot decat sa recunosc ca Dumnezeu a lucrat prin el, el a asternut fundamentul credintei in inima mea, si toata familia datorita lucrarii pe care Dumnezeu a facut-o prin el a inceput a merge la Biserica (nu toate rudele, ci cei mai apropiati cu care am locuit in casa).
@Par Ierom
Sunt de acord ca pe unul care nici nu vrea a lasa un anumit pacat precum cele pomenite de dvs ca de obicei raman necanonisite (necununat, divort, ferire de prunci, desfranare, patima betiei, fumat droguri, ghicit in cafea, carti, impartasire pe la alte confesiuni, etc) sa nu fie impartasit pana nu incearca sa-l lase, si au oarecare roade ca au reusit sa-l lase, chiar daca sunt incepatori.
Iar pt ce spune par Timotei
“Eu sunt unul din incepatorii care cad in “certuri” si “desfranari”.”
De cazut in acestea toti cadem. (totusi desfranare cu fapta mai greu, daca avem bun simt si stim ca ne impartasim. Iar daca s-a intamplat, e tot timpul inainte de urmatoarea Duminica sa spovedim pacatul ca preotul sa ne opreasca. Nu cred ca este vreun duhovnic care sa socoteasca deranj, pierdere de timp, daca ai un pacat destul de serios de spovedit.)
Limitand la desfranarea cu mintea (nu cele care sunt patimi, ci doar de cele trecatoare) si la certuri usoare, si de acestea ne putem feri cand ne impartasim continuu mai ales daca avem siguranta ca un duhovnic e dispus in fiecare saptamana, sau la 2 saptamani sa le asculte si noi luptam continuu sa le indreptam.
Nu stiu daca am gresit, dar (chiar dupa 2 Duminici dupa ce parintele mi-a ingaduit impartasirea continua) mi s-a intamplat sa ma cert dupa spovedanie inainte de impartasanie, si desi m-am iertat cu persoana respectiva (din familie), nu m-am dus la impartasit, nici n-am cerut voie duhovnicului sa nu ma duc (adica dupa capul meu, desi imi dau seama ca nu se cuvenea), dar fiind imediat spovedania saptamana urmatoare, i-am spus si nu mi-a zis nimic.
Probabil trebuia sa-i fi spus/cerut voie dimineata la utrenie, sa-i fi spus ca-s tulburata si sa fie cuvantul duhovnicului ce am de facut.
Nu are rost sa intram in detalii foarte adanci. Ar fi interminabile. Eu deja am spus ca ne situam intr-o traditie vie, exprimata la o adica si in Parinti contemporani, ca IPS Hierotheos. Deci nu putem diseca aici firul la nesfarsit.
@Pr. Timotei
Realitatea este ca cei mai multi oameni au pacate multe si adancite in ei, chiar daca n-ar fi prea mari, cum ar fi depresiile, tulburari mentale… Vindecarea de pacatele acestea NU se face prin impartasire, mai ales deasa. Ci prin smerire prin nevointa, rugaciune, post, infranare, citire, pazire a mintii. Stiu sa fie, din pacate, duhovnici mai aspri chiar si decat canoanele, literisti. In plus, ma refer la oameni, nu la tinerei. Caci tineretea e grabnic schimbatoare si cruda. Deci noi vorbeam de o regula generala si Sfintia Voastra vedeti aplicata aceasta regula la niste cazuri extrem de izolate. Eu nu vreau sa avansez teorii generale care sunt, de fapt, pentru niste cazuri izolate fericite, ci o practica eficienta, realista si canonica.
@Ingrid
Deci n-ai avut parte de o impartasire deasa la inceputuri. Iar sporirea ti-a venit nu atat din Impartasanie, cat din catehizare si spovedire. Esti fericita ca ai avut parte de un echilibru folositor. Ce-ar fi fost daca te impartaseai saptamanal si ti se parea astfel ca ai o legatura mai mult decat vie cu Dumnezeu, fara sa fi stiut unele lucruri elementare?!? Dar sa fi fost duhovnicul “ingaduitor” cu astfel de lucruri? Oare o grija mai atenta ar fi fost daunatoare? Vezi ca si pt tineri e necesara o moderatie folositoare, ce sa mai vorbim de adulti cu probleme navalnice?
Eu consider ca cei care spun ca constrangerea unei impartasiri dese te fereste de pacat nu cunosc natura si parsivitatea pacatului. Trebuie sa existe o maturizare duhovniceasca, o crestere interioara care e bine sa fie controlata de duhovnic iscusit. Nici nu stii ce greseala este a nu sti cineva gravitatea pacatelor! Am avut cazuri de caderi de plans. Doar pt ca n-au fost constientizati dinainte. Ce sa mai vorbesc dupa savarsirea unor anumite pacate?
Eu zic ca trebuie sa ne bazam pe teoria ascetica a Bisericii, care vine dintr-o experienta practica adanca. In acest sens Impartasania trebuie sa fie primita pe fondul unei vieti bine directionate duhovniceste. Experienta harului este esentiala. Cel ce l-a simtit ii este tributar mereu. E un punct de cotitura. Se poate sa nu fi ajuns la aceasta masura si sa te impartasesti, dar inima sa fie, totusi, canalizata spre si intarita in bine. Viitorul oricum este imprevizibil, dar sa nu-l facem mai imprevizibil.
Acum cred ca este suficienta discutia. Restul nu mai tine de mediul online. 🙂
@ieromonah conceptia aceasta cum ca cineva cazut in depresie sa nu il impartasesti este o cumplita gresala.
Exista canoane clare ale Sfantului Vasile cel Mare si Sfantului ioan Postitorul referitor la ce pacate sunt opritoare de la Sfanta Impartasanie. Nu avem voie sa oprim noi dupa mintea noastra pe cineva de la Impartasanie ca ne osandim ca preoti. Sfanta Impartasanie NU e premiu, nu se da pentru asceza, nici pentru post. Se ca pentru Viata Vesnica, pentru a ne mentine in viata.
A pune duhovnicul propria masura in cercetarea spovedaniei e o mare gresala, care nu are cum sa se soldeze cu rezutatele dorite. Asceza pastrati-o pentru dumneavoastra, dar cu oamenii lucrati dupa invatatura Bisericii- Sfintele Canoane cu acrivia si iconomia.
@Pr Timotei
Nu are rost sa continuam discutia. Suntem pe pozitii diferite, fiecare se revendica la traditia Bisericii. Cu siguranta una nu este traditie a Bisericii, ci reinterpretare in cheie proprie.
Pt a nu ramane confuzii celor ce citesc, canoanele Sf. Vasile nu sunt o opera de sine statatoare, ci o scrisoare adresata Sf. Amfilohie. Cuprinde raspunsuri la unele intrebari. Deci nu trece in revista toata gama pacatelor ce trebuie canonisite si nici metoda duhovniciei. Iar Sf. Ioan Postitorul este mai explicit in Canonul 5. Cine-l citeste sper sa inteleaga.
@Par Ierom
“Deci n-ai avut parte de o impartasire deasa la inceputuri. Iar sporirea ti-a venit nu atat din Impartasanie, cat din catehizare si spovedire.”
Exact, in primul rand catehizarea conteaza la incepatori, ca apar multe intrebari si indoieli cu privire la adevarurile de credinta esentiale, degeaba spune incepatorul crezul atata vreme cat nu-l intelege. Sunt destule pacate opritoare, chiar daca n-a savarsit un pacat cu oprire nu stiu cati ani, ca cel incepator, impartasit ceva mai rar, sa poata fi catehizat destula vreme.
“Eu consider ca cei care spun ca constrangerea unei impartasiri dese te fereste de pacat nu cunosc natura si parsivitatea pacatului.”
Dupa primul duhovnic am avut al doilea duhovnic care ma incuraja nu la o impartasire deasa, ci la o spovedanie cat mai deasa puteam eu. Ma straduiam sa ma spovedesc in fiecare luna. Constrangerea ca imi propusesem sa ma spovedesc asa, fagaduinta de a “pune inceput bun” pe care accentua duhovnicul la fiecare spovedanie, necesitatea interioara de a ma spovedi cat mai sincer, toate acestea dadeau o oarecare ritmicitate luptei duhovnicesti, si cred ca m-au ferit de multe pacate. Sau mai bine zis iscusinta si maturitatea duhovnicului ma ajutau enorm.
Apoi mutandu-ma din oras si fiind nevoie de alti duhovnici, la urmatorii doi am regresat, tocmai datorita atitudinii lor fata de frecventa si importanta spovedaniei. Incepusem sa-mi ingadui chiar de buna-voie anumite pacate care nu apareau decat ca exceptie mai inainte, totala neglijenta, spovedanie la jumatate de an si mai rar. Dumnezeu a avut grija totusi ca invatatura sanatoasa sa fie destul de bine asternuta in inima mea ca sa nu ma arunc in pacate mai grele.
Acum socotesc ca cel mai mult imi ajuta nu impartasania deasa ci spovedaia deasa, mai deasa ca oricand.
Pe de alta parte si la spovedania deasa sunt doua taisuri, ca duhovnicii (mai ales cei de mir care ei insisi se spovedesc mult prea rar, desi se impartasesc des) descurajeaza spovedania, iar daca ii dai prea multa atentie duhovnicului si ii ceri prea des (dupa el) spovedanie, depinde de la duhovnic la duhovnic daca nu te interpreteaza altfel. Cel putin pentru o tanara care nu are maturitate poate fi chiar pericol spovedania deasa daca duhovnicul nu are capul pe umeri si nu e deprins.
Situatia nu e deloc roz nici din acest punct de vedere, daca s-ar vrea macar pe alocuri sa fie posibila impartasirea mai deasa, ar trebui toti preotii sa fie deprinsi sa spovedeasca fiii duhovnicesti mai des si sa se spovedeasca si ei insisi mai des. Dar nu neaparat pentru impartasire deasa, ci pentru imbunatatirea vietii duhovnicesti e nevoie de astfel de deprindere.
Si la urma urmei nu e vorba de doua tradtii diferite ci de lenevire cumplita si progresiva atat a preotilor cat si a laicilor la care se adauga consecintele institutionalizarii preotilor.
Degeaba spuneti par Ierom de canonul 5 al Sf Ioan Postitorul. Situatia la noi in tara e cu totul jalnica. Nici nu se poate vorbi de spovedirea si canonisirea pacatelor cu gandul cand avem posibilitate la preotii de mir de spovedanie numai in posturi. Numai la spovedanie mai deasa decat o luna se poate vorbi de spovedania gandurilor!!!!
Ce sa faca parintii calugari, cand si cum sa ajunga la nivelul spovedaniei gandurilor la mireni? E absurditate.
Oamenii se simt ok, impacati cu Dumnezeu si cu o legatura mai mult decat vie cu Dumnezeu , aproape de dasavarsire, chiar daca nu sunt cununati, se feresc de prunci, mai fac si alte pacate asemenea, se mai spovedesc si se impartasesc de doua sau patru ori pe an si au raiul garantat….
Nu e bine ca oamenii nu sunt constientizati ca sunt aproape toti “morti”, “madulare taiate” si afara de Biserica! Ar trebui ca toti sa stie, ca sa aiba motiv cei mai ravnitori sa incerce sa fie “in regula”, in Biserica, adica fie sa obtina oprire de la duhovnic si canon, fie sa aiba ocazia prin posibilitatea de spovedanie saptamanala sa ajunga la o alta masura duhovniceasca sa poata macar din cand in cand sa se impartaseasca continuu…
Ar trebui pe langa Sf Maslu vineri sa fie in fiecare Biserica posibilitatea spovedaniei in fiecare saptamana nu numai in post, iar oamenii sa fie incurajati la o spovedanie cat mai deasa, nu numai in post! Sa li se explice ca nu pot fi ok fara spovedanie inclusiv a gandurilor!
Desi sunt constient de situatia generala, eu n-as face o distinctie intre duhovnici calugari si cei mireni pt ca nu este intru totul reala, ci intre cei calugarosi si cei laicizati sau chiar profanizati. Sunt multi preoti de mir mult mai buni ca altii calugari si calugari nepregatiti. E o greseala sa categorisim foarte sablonist lucrurile. Si las pe fiecare sa aleaga cu responsabilitate.
ieromonah1 Sfintia Voastra de cate ori va impartasiti? In fiecare duminica? Nu cumva ar trebui la 40 de zile sa ne impartasim si noi preotii?
Cu ce drept noi ne impartasim cel putin in fiecare duminica si credinciosilor le punem povere? Avem ceva in plus? Vreo vrednicie speciala?
@Pr Timotei
Bineinteles ca avem o vrednicie speciala primita prin hirotonie. Avem si o datorie speciala de a sluji si a nu fi neglijenti cu slujirea. Mirenii nu au acestea. Mi se pare evident.
Dar bineinteles ca mai trebuie sa ne ridicam la inaltimea rangului. Adica sa cunoastem credinta, sa o traim, sa fim gata a muri pt cuvantul Domnului, sa nu fim batausi, sa stim sa pastorim pe credinciosi, sa fim pilde in toate, nebetivi, neagonisitori de castig urat, neimplicati in afaceri lumesti… Exista o diferenta care nu se cere mirenilor. Ei nu sunt osanditi pt unele din ele ca si noi, preotii.
Inca ceva. Cand un preot este depus, se poate impartasi apoi (daca a lasat pacatul). Nu i se mai da alt canon de oprire de la Impartasanie. Nu este mai mult decat evident ca aceasta este o sanctiune grozava? Daca mireanul primeste 10 ani sau mai mult epitimie, preotul este doar caterisit, apoi se impartaseste. Nu spune nimic asta?!?