Parintele Dumitru Staniloae – studiu putin cunoscut, dar esential: MARTURISIREA PACATELOR SI POCAINTA IN ISTORIA BISERICII. Spovedania si lupta cu pacatul – conditiile IMPARTASIRII CU SFINTELE TAINE si primirii milei lui Dumnezeu

17-11-2013 Sublinieri

Parintele Staniloae explica si combate cu temeinicie INSELAREA ADORMIRII CONSTIINTELOR credinciosilor fata de pacat si a IMPARTASIRII GENERALE CU USURATATE si FARA POCAINTA

spovedanie21

“Practica unei împărtăşiri dese a tuturor, cu nesocotirea oricărei peni­tenţe pentru păcatele grave, se poate armoniza cu spiritul catolicismului, dar nu cu al Ortodoxiei, care a păstrat duhul creştinismului… În catolicism se vorbeşte numai de o unire cu Hristos pur şi simplu, ca de o unire cu cineva, care produce o simplă bucurie sentimentală, nu şi o răspundere, nu şi o angajare”.

***

Vedeti si:

matalavia_095

***

MĂRTURISIREA PĂCATELOR ŞI POCĂINŢA ÎN TRECUTUL BISERICII

Izbăvirea de păcat şi de moartea veşnică e marele dar pe care l-a adus lumii Fiul lui Dumnezeu prin întruparea, răstignirea şi învierea Lui şi pe care şi-l însuşeşte omul în clipa botezului. Voinţa lui Dumnezeu e ca omul, odată primind acest dar al curăţiei, această eliberare de păcat şi de moartea veşnică, să nu mai devină iarăşi rob păcatului şi morţii.

«De acum să nu mai păcătuieşti, spune Mântuitorul slăbănogului, ca să nu ţi se întâmple şi mai rău» (Ioan 5, 14).

«Noi, care am murit păcatului, spune şi Sf. Apostol Pavel, cum vom mai trăi păcatului?» (Rom. 6, 2).

Dar omul este slab, iar Dumnezeu mult milostiv. Omul cade adeseori în păcat şi după ce a fost izbăvit de El la botez, iar Dumnezeu, din multa Lui iubire de oameni, îi dă iarăşi putinţa să se elibereze de el. Tot Sf. Apostol Pavel spune:

«Fraţilor, chiar când va cădea cineva fără de veste într-o greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţelor» (Gal. 6,1).

Astfel, tema izbăvirii de păcat, în care se cade aşa de uşor, rămâne mai departe o temă centrală a creştinismului. De-a lungul celor două milenii n-a fost generaţie, n-a fost suflet de creştin care să nu se fi frământat mai mult sau mai puţin intens de grija izbăvirii de păcat, care să nu fi luptat pentru eliberarea de el. Şi e şi firesc să fi fost aşa, odată ce conştiinţa cre­ştinului ştie ca păcatul, dacă rămâne în el, îi pregăteşte moartea veşnică. Frământarea aceasta, lupta aceasta, e de aceea esenţială creştinismului. Atât de esenţiala, încât, unde ea încetează sau e tratată cu o prea mare uşurinţă, viaţa religioasă însăşi se răceşte şi e cuprinsă de somnul indiferenţei. Unde păcatul nu mai chinuieşte conştiinţa, unde se socoteşte că el e lichidat fără un efort mai serios din partea celui ce l-a săvârşit, a dispărut sensibilitatea pentru realitatea lui înfricoşată, aducătoare de moarte veşnică. Acolo se va păcătui uşor şi în viitor şi grija de mântuire îşi va pierde intensitatea.

confession101Dar, precum trecerea peste prăpastia dintre păcat şi mântuire a făcut-o creştinul la botez, prin Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel ce S-a întrupat, S-a răstignit pe cruce şi a înviat pentru izbăvirea noastră de păcat şi de moarte, tot prin Hristos face această trecere şi după aceea.

Însă la mişcarea aceasta de trecere de la păcatul în care a recăzut la izbăvirea de el, creştinul trebuie să colaboreze cu Hristos într-un mod cu mult mai intens decât a făcut-o la botez (dacă a fost adult). Participarea lui constă în mărturisire şi pocăinţă, care reprezintă atitudinea lui personală faţă de păcat, duşmănia şi lupta lui împotriva păcatului săvârşit. Hristos inspiră creştinului această duşmănie şi luptă, aceasta atitudine şi puterea pentru ea, cu Hristos o realizează, dar creştinul trebuie să şi-o însuşească, să şi-o facă personală. Această participare personala a cerut-o Biserica creştinului în toate timpurile. Mărturisirea şi pocăinţa au fost condiţiile indispensabile pentru acordarea iertării păcatelor de la începutul cre­ştinismului şi până azi.

Cu durere trebuie să constatăm însă că de câţiva ani încoace, în două mânăstiri din ţară, Sihastru şi Vladimireşti, s-a introdus o practică a iertării păcatelor care nu ţine seama de cele două condiţii. Prin aceasta se desfiinţează Sfânta Taină a mărturisirii, ştiut fiind că nici o taină nu este validă când se suprimă vreuna din părţile ei constitutive. De fapt, aşa zisa «mărtu­risire» în masă nu e o mărturisire propriu zisă. Căci cum se poate numi mărturisire răspunsul prin da şi nu pe care-l dă în bloc o mulţime de sute şi mii de oameni la înşirarea unei liste de păcate din partea unui preot? Mărturisirea e un act personal, precum şi păcatul e un act personal. Prin ea îşi precizează omul în faţa lui Dumnezeu, prin duhovnic, starea sa personala de păcătoşenie şi atitudinea faţă de ea. Omul trebuie sa răspundă singur de păcatul său în faţa lui Dumnezeu prin duhovnic, trebuie să aibă curajul să iasă singur cu chipul său spiritual întinat de păcat, dar şi pătruns de căinţă, nu să rămână acoperit în norul mulţimii.

Penitentul trebuie să iasă personal în faţa lui Dumnezeu cu păcatul său prin preot, pentru că şi Dumnezeu îi dă iertarea printr-un act adresat lui personal, punându-şi mâna prin preot pe creştetul lui, cum ne spune toată tradiţia bisericească de la Sf. Ciprian şi Didascalia Apostolilor şi până azi. Raportul între om şi Dumnezeu e un raport de la persoana la persoana, nu un raport între masă şi Dumnezeu. Omul primeşte o demnitate prin ri­dicarea lui în acest raport, pentru că-şi trăieşte răspunderea în modul cel mai accentuat, precum în mod accentuat experiază şi atenţia specială ce i-o acordă Dumnezeu. Dumnezeu îi vrea pe oameni uniţi în iubire, dar nu contopiţi în masă; într-o unire care nu-i anulează ca persoane, care nu le anulează răspunderea personală, ci le-o accentuează.

Şi mai total e suprimată în această practică pocăinţa pentru păcatele grele. În toate timpurile a cerut Biserica o astfel de pocăinţă, care nu e una cu aşa zisa căinţă de un moment, pe care o simte păcătosul când se mărturiseşte, ci o seamă de înfrânări şi osteneli prelungite în timp, pentru ca prin aceste eforturi firea lui să se vindece de slăbiciunea contractata prin păcat.

Biserica a înfăptuit, prin impunerea unor astfel de eforturi celor cu păcate grele, o importantă lucrare de educaţie a fiilor ei. Aşa zisul «canon» ce se dă penitentului nu e o pedeapsă arbitrară dată de Dumnezeu prin preot din răzbunare, ci o «normă», un «dreptar», după care omul are să-şi reorganizeze viaţa, ca s-o conducă spre idealul omului adevărat, voit de Dumnezeu.

În toate timpurile Biserica a primit la împărtăşire pe cei ce au săvârşit păcate grele numai după ce împlineau canonul sau epitimii dată de duhovnic, socotind că o împărtăşire de Trupul şi Sângele Domnului a celor care n-au scos din firea lor slăbiciunea lăsată de astfel de păcate, reprezintă pentru ei o mare primejdie şi le pricinuieşte o grea osândă. În mănăstirile amintite nu se mai dă nici un canon pentru nici un fel de păcat, ci e primită toată mulţimea celor «iertaţi» în masă la împărtăşa­nie.

Mai mult chiar, stăpâniţi de ideea greşită că Sf. Împărtăşanie lucrează magic, ca asupra unui obiect, asupra omului, indiferent de starea morală în care se află acesta, şi stăruind asupra împărtăşirii de fiecare zi, ieromonahi de acolo trimit Sf. împărtăşanie prin mireni altor mireni, în parohii unde este preot, ca aceia să se împărtăşească singuri, nesocotind canoanele şi rânduielile bisericeşti care interzic mirenilor chiar şi intrarea în altar, deci cu atât mai mult atingerea cu mâna lor de Sf. Trup şi Sânge şi autoîmpărtăşirea lor cu Ele. Aceasta tinde să desfiinţeze deosebirea dintre preoţi şi mireni şi să creeze impresia că mirenii pot avea şi dreptul de a împărtăşi pe alţii şi prin urmare chiar şi pe acela de a săvârşi Sf. Liturghie.

În timpul ultimelor luni s-a adunat un material considerabil din tot trecutul Bisericii, şi cu deosebire din primele veacuri ale ei, din care reiese cu evidenţă practica mărturisirii secrete şi a penitenţei pentru pă­catele grele în toate timpurile. Până la publicarea acestui material, care pune totodată în lumină sensul dogmatic-spiritual al mărturisirii şi pe­nitenţei, dăm în paginile ce urmează câteva mărturii despre existenţa ace­stor două elemente ale tainei pocăinţei în trecutul Bisericii, însoţite de unele explicaţii menite să lămurească rostul lor, ca şi urmările nefaste ce le pot avea practicile din amintitele mănăstiri asupra vieţii duhovniceşti a credin­cioşilor şi asupra incompatibilităţii lor cu concepţia spirituală ortodoxă.

Publicarea anticipată a acestui articol e impusă de necesitatea de a atrage neîntârziat atenţia preoţilor şi credincioşilor asupra amintitelor abateri de la rânduiala de totdeauna a Bisericii, întrucât în timpul din urmă s-a produs şi faptul foarte grav că unii ieromonahi din acele mănăstiri, ca­terisiţi pentru faptul că n-au dat ascultare de a se opri de la acele abateri, au continuat să slujească, nesupunându-se autorităţii bisericeşti canonic con­stituită.

I. MĂRTURISIREA PĂCATELOR ŞI POCĂINŢĂ ÎN SF. SCRIPTURĂ

Biserica a învăţat pe credincioşii ei să practice mărturisirea păcatelor şi pocăinţa, întemeindu-se în primul rând pe cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură.

Încă după primul păcat omenesc, Dumnezeu provoacă pe Adam şi Eva la o mărturisire personală şi Adame2..explicită. El nu vrea numai o mărturisire co­mună şi generală, ci o mărturisire personală, o descriere din partea fiecă­ruia a modului său personal de păcătuire, a cauzei care l-a îndemnat pe fie­care la păcat.

«Pentru ce ai făcut aceasta?», o întreabă pe Eva (Fac. 3,13).

Deşi Dumnezeu ştia ce l-a îndemnat pe fiecare să păcătuiască, El vrea s-o spună aceasta omul cu gura lui, pentru ca să mediteze asupra motivelor condamnabile ale greşelii sale şi asupra slăbiciunilor speciale ale persoanei sale, ca altădată să nu se mai lase condus de acele motive şi să fie cu o grijă mai deosebită la părţile mai slabe ale firii sale. Omul, vorbind, se ana­lizează în ceea ce are comun cu toţi oamenii, dar şi în ceea ce are specific ca individ; sau ca să vorbească despre sine, trebuie să se analizeze şi să tragă anumite concluzii, pe când printr-un da simplu trece uşor peste moti­vele, natura, urmările păcatelor sale, ţine acoperită rana complexă a fiinţei sale.

Dumnezeu întreabă pe Adam deosebit şi pe Eva deosebit. Căci descrie­rea păcatului sileşte pe om la o scrutare a vinei sale, la o cunoaştere de sine. Mărturisirea personală e un mijloc de adâncire a conştiinţei personale, a răspunderii personale, un mijloc de creştere spirituală; prin ea omul e oprit de a se ocoli pe sine, de a se ascunde din faţa sa şi din faţa unui judecător, de a se da după alţii. Cum ne spun Sf. Părinţi (Afrates[1], Sf. Ioan Gură de Aur[2]), din nefericire, atât Adam cât şi Eva au refuzat invitaţia la o mărturisire personală.

Dacă ar fi fost întrebaţi în grup, poate s-ar fi dat unul după altul, răspunzând printr-un da comun. Fiind întrebaţi însă separat, fiecare s-a dat după altul, punând vina pe altul. Sf. Părinţi amintiţi ne spun că blestemul lui Dumnezeu a căzut asupra vieţii lor nu pentru că au păcătuit, ci pentru că n-au mărturisit.

Totuşi, întrucât chiar fără să vrea să-şi mărturisească păcatul, fiecare trădează o altă cauză a păcatului său, pedeapsa ce o dă Dumnezeu fiecă­ruia e motivată nu numai de păcatul în general, ci de cauza specială a pă­catului fiecăruia, cu care stă într-o anumită corespondenţă, urmărind ţi­nerea în frâu a slăbiciunii speciale a fiecăruia, manifestată în cauza care l-a făcut pe fiecare să păcătuiască. Căci fiecare păcătuieşte folosind rău totalitatea relaţiilor în care stă sau ajunge cu semenii, cu natura, cu duhurile rele, fiind mai vulnerabil la influenţa rea a acelora. Iar pedeapsa urmăreşte restabilirea omului în poziţia justă faţă de acei factori, adică are o funcţie de restaurare a firii omului şi a echilibrului dintre om şi factorii realităţii, nu de simplă răzbunare a lui Dumnezeu. Astfel, femeia va avea o duşmănie faţa de şarpe, pentru că la ispita şarpelui a fost mai sensibilă. Legătura între pedeapsa lui Adam şi între cauza pentru care a păcătuit el, ne este mai puţin evidentă, dar cu siguranţă că există şi aci una.

Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Cain. Întrebat să-şi mărturisească pă­catul, să se declare răspunzător kain_1pentru uciderea fratelui său, el refuză sa-şi recunoască această răspundere (Fac. 4,9). Sf Părinţi spun iarăşi că nu pentru păcat a fost el blestemat de Dumnezeu, ci pentru ocolirea mărturisirii.

Din istoria lui Moise şi a Faraonului de sub care a fost eliberat Israil, vedem că de câte ori Faraonul îşi recunoştea păcatul şi se pocăia, Dumnezeu oprea plăgile trimise asupra Egiptului (Ieş. 9,27; 10,17).

Când Aaron s-a făcut vinovat de greşeala poporului de a fi făcut un viţel de aur, el îşi mărturiseşte păcatul la invitaţia lui Moise (Ieş. 32, 21 şi urm.).

Dar Dumnezeu dă prin Moise o poruncă apriată pentru mărturisirea personală a păcatelor. Aşa, după ce înşiră o serie întreagă de păcate, Dum­nezeu zice:

«Deci, dacă el a căzut în păcat prin vreunul din aceste chipuri, atunci să mărturisească păcatul săvârşit» (Lev. 5, 5).

Pentru fiecare păcat săvârşit se aducea şi o jertfă personală: nu se aducea de mai mulţi o jertfă pentru păcatele lor. Numai pentru un păcat comun al poporului se aducea o jertfă comună (Lev. 4, 14). Se făcea deci o deosebire clară între păcatul obştesc, pentru care se aducea o jertfă de obşte, şi între păcatul personal, pentru care se aducea o jertfă personală şi se făcea deci şi o mărturisire personală. Mărturisirea personală se făcea înaintea preotului, căci el avea misiunea să curăţească pe cel ce a păcătuit.

«Astfel preotul să-l curăţească de păcatul pe care l-a săvârşit în vreunul din aceste chipuri şi păcatul i se va ierta» (Lev. 5, 12).

Legea Veche prevedea diferite jertfe pentru anumite păcate determinate ale particularilor. Însăşi aducerea acestor jertfe însemna o mărturisire a unor păcate determinate săvârşite, în faţa preotului de la templu (Lev. 4,5; Num. 15, 22-29).

«Dar pare să fi fost cerută însăşi mărturisirea explicită dacă se ţine seama de termenii textului evreiesc în mai multe texte legisla­tive»[3].

Jertfa pentru păcatul împotriva aproapelui era adusă de particular adeseori după restituirea sau compensarea făcută către acela (Lev. 6, 1-7; Num. 5, 6-7).

Exista în Testamentul Vechi şi o mărturisire colectivă. Dar ea se deo­sebea prin două elemente de aşa-zisa mărturisire colectivă născocită recent.

Întâi, mărturisirea aceea era a poporului întreg sau a unei cetăţi, nu a unei grupe întâmplătoare de oameni.

Al doilea, prin mărturisirea aceea se re­cunoşteau păcatele comune ale poporului, ca de pildă idolatria, răcirea credinţei etc., nu păcatele săvârşite de diferiţi inşi din obşte. În acele măr­turisiri grăia poporul ca o unitate (Num. 21, 17; Deut. 1, 41; Jud. 10, 10, 15; 1 Sam. 12, 10), nu striga fiecare ins din grupă în numele său.

O astfel de mărturisire nu e nici colectivă, pentru că nu denunţă un păcat colectiv, nici personală, pentru că nimeni nu-şi arată prin ea păcatul lui special.

Mărturisirea aceea îşi arăta caracterul de colectivă adeseori prin faptul ca o făcea o singură persoană ca reprezentant al întregului popor. Aşa mărturiseau proorocii păcatele poporului (Ier. 14, 7, 20; Dan. 3, 29), iar în mod regulat arhiereul în ziua împăcării. El mărturisea cu mâinile întinse asupra unui ţap toate fărădelegile poporului şi apoi dădea drumul ţapului în pustie, „ca să ducă toate păcatele în loc singuratic” (Lev. 16, 21-22).

O mărturisire personală a făcut în faţa lui Iosua Acan, specificând lu­crurile pe care şi le-a însuşit din prada de război şi unde le-a ascuns (Iosua, 7, 20). La fel face o mărturisire personală Saul, înaintea lui Samuil, declarând cu gura lui ce a făcut şi arătând cauza păcatului său (I Sam. 14, 20).

Căci Dumnezeu vrea ca omul să facă să răsune de pe buzele proprii păcatul lui, ca în lumina greu de suportat a judecăţii altuia să simtă toată urâciunea lui, să-l vadă dezbrăcat de toată falsa podoabă. Numai spunând el însuşi, la lumina produsă de prezenţa altuia, pe nume păcatului săvârşit, omul trăieşte un moment cu totul contrar celui în care a săvârşit păcatul, e cutremurat de o scârbă şi de o ruşine faţă de el. Numai aşa se înfăţişează într-o stare de totală umilinţă.

101_0520Sunt celebre apoi mărturisirile regelui David (II Sam. 12, 1-13; II Sam. 24, 10, 17). Mărturisirea pentru păcatul uciderii lui Urie, după ce i-a luat soţia, a făcut-o David nu numai în faţa proorocului Natan, ci în faţa tuturor neamurilor, eternizând-o în Ps. 50.

Dar şi în alt psalm spune David:

«Că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi griji pentru păcatul meu» (Ps. 37, 18).

Iar prin proorocul Isaia, Dumnezeu îndeamnă pe om:

«Spune tu fărădelegile tale întâi, ca să te îndreptezi» (Is. 43, 26).

Sf. Părinţi, interpretând cuvântul acesta, au subliniat necesitatea ca omul să nu aştepte să fie acuzat în faţa lui Dumnezeu de pârâşul nostru cel neobosit, căci aceasta îi va aduce osânda veşnică, ci s-o ia înaintea acestuia, acuzându-se el pe sine însuşi, acuzându-şi prin acea­sta el însuşi păcatul său şi prin aceasta despărţindu-se de el.

În Proverbele lui Solomon se declară că cel ce-şi tăinuieşte păcatele nu propăşeşte, iar cel ce le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare (28, 3).

Daniil mărturiseşte păcatele poporului şi pe ale sale (Dan. 9, 20). Bărbaţii evrei întorşi din robia babilonică îşi mărturisesc în faţa preotului Ezdra şi a bătrânilor poporului păcatul căsătoriei cu femei străine (Ezdra III, 9, 17).

În ce priveşte pocăinţa, amintim doar de pilda lui David (II Regi 12), de iertarea pe care şi-a câştigat-o prin ea Ahab (III Regi 21, 27), cetatea Ninive (Iona 3, 6-10) şi Manase (II Cronici 33, 12). Acesta din urmă a fi­xat şi în scris, pentru toate timpurile, mărturisirea păcatelor cu care şi-a început pocăinţa (Rugăciunea lui Manase).

0_6e52f_854f69c0_LÎn Noul Testament, Sf. Ioan Botezătorul vesteşte apropierea împără­ţiei cerurilor, îndemnând pe oameni la pocăinţă, şi cere de la cei ce veneau la el să se boteze o mărturisire a păcatelor (Mt. 3, 6; Mc. 1, 5). Şi, cum fiecare era botezat în parte, se pare că şi mărturisirea lor era individuală[4]. Aşa crede Tertulian[5] şi Sf. Chiril al Ierusalimului[6].

Mântuitorul Iisus Hristos, acordând Apostolilor şi urmaşilor lor pute­rea de a ierta sau ţine păcatele (Ioan 20, 23, Mt..18, 18), a rânduit desi­gur şi o mărturisire a păcatelor, ca Apostolii şi urmaşii lor să dea sau să refuze dezlegarea pe baza judecăţii făcută în cunoştinţă de cauză. Câteva texte din Noul Testament arată că în vremea Apostolilor se practica de fapt o mărturisire a păcatelor. Un astfel de text este cel din Fapt. Apost. 19, 18, unde se spune că Efesenii care crezuseră,

«veneau şi se mărturiseau şi spu­neau faptele lor».

Un îndemn la pocăinţă ne dă Mântuitorul în pilda vameşului şi a fari­seului. Alt exemplu ne este Zaheu vameşul, care împarte jumătate din ave­rea sa săracilor şi celui pe care l-a năpustit îi întoarce împătrit (Luca 19. 8). Sf. Ap. Pavel porunceşte corintenilor să scoată pentru o vreme din comunitate pe unul care săvârşise un păcat grav (I Cor. 5, 5) şi ar vrea să nu aibă prilej să plângă pe vreunii că au păcătuit şi nu s-au pocăit (II Cor. 12, 21; 7, 8-10).

2. MĂRTURISIREA PĂCATELOR ÎN TRECUTUL BISERICII

a) În secolul II

Tradiţia Bisericii ne dă încă de la începuturile ei ştiri despre o măr­turisire a păcatelor. Astfel, Epistola lui Barnaba, adresându-se creştinului, îi spune:

«Să-ţi mărturiseşti păcatele tale» (cap. 19).

La fel îi spune creşti­nului Clement Romanul:

«E mai bine să-ţi mărturiseşti păcatele decât să-ti împietreşti inima» (I Cor., cap. 15).

88533_taina_spovedanieiEl face menţiune şi de rolul preotului în primirea mărturisirii şi în impunerea penitenţei ce îi urma (I Cor. 5, 7). Prin adresarea către persoana a doua la singular, căreia îi cere să-şi măr­turisească toate păcatele, aceşti Părinţi Apostolici arată că se gândesc la o mărturisire individuală a păcătoşilor, nu la una în masă.

O ştire foarte veche despre mărturisirea personală ce trebuiau s-o facă păcătoşii înaintea episcopului şi a unui consistoriu episcopal avem şi de la Ignatie Teoforul (Ep. către Filadelf., cap. 8). De o mărturisire şi de o iertare a unor păcate grele vorbeşte în secolul II şi Sf. Irineu. El relatează cazul unor femei care, după ce s-au lăsat antrenate de gnostici la desfrâu, «revenind la Biserica lui Dumnezeu, au mărturisit împreună cu cealaltă rătăcire şi aceasta» (Adv. haeres. I, 6, 3). În alt text povesteşte că unele femei din cele amintite, nevoind să mărturisească de ruşine, sau au ieşit cu totul din Biserică, sau n-au mai fost nici în Biserică, nici în afară de ea (Op. cit., I, 13, 7).

Desigur că era vorba de o mărturisire individuală a păcatelor, cu ară­tarea lor specificată, căci o mărturisire în masă, ca aceea care se practica la Sihastru şi la Vladimireşti, nu ar fi implicat nici un prilej de ruşine. Totodată, din textul din urmă al Sf. Irineu rezultă că mărturisirea aceasta, împreunată cu ruşine, era atât de necesară, încât cine n-o presta, chiar dacă nu se despărţea formal de Biserică, putea fi considerat ca nefiind nici în Biserică, nici afară de ea.

b) În secolul III

În mod clar vorbeşte de mărturisirea păcatelor, la începutul sec. III, Tertulian. El defineşte mărturisirea ca actul

«prin care mărturisim păca­tul nostru Domnului»[7].

Domnul ne cere acest act de mărturisire nu pen­tru că n-ar cunoaşte păcatele noastre, ci pentru că penitenţa ce urmează se naşte din ea şi e determinată de ea, adică e în funcţie de calitatea şi mări­mea păcatelor mărturisite şi de dispoziţia sufletească a celui ce le mărtu­riseşte[8]. De aci se vede că pe vremea lui Tertulian era necesară o mărtu­risire specificată a păcatelor şi nimeni nu putea să se restrângă la un sim­plu da, invocând scuza că Dumnezeu cunoaşte prea bine păcatele omului.

Tertulian nu oboseşte să insiste asupra necesităţii mărturisirii ca des­coperire a păcatelor personale, căci erau mulţi care, ca şi femeile amintite de Sf. Irineu, refuzau să-şi facă cunoscute păcatele sau amânau aceasta din zi în zi,

«gândindu-se mai mult la ruşine decât la mântuire»[9].

El aseamănă arătarea păcatelor cu descoperirea rănilor în faţa medicilor. Cei ce nu le descoperă pier din pricina ruşinii[10].

«Eu nu dau loc ruşinii, zice el, de­oarece câştig mai mult din lipsa ei»[11].

«Dacă vom ascunde ceva cunoştinţei omeneşti, oare prin aceasta vom înşela şi pe Dumnezeu?»[12].

«Pe cât uşurează mărturisirea păcatelor, pe atât îngreunează ascunderea lor»[13].

Pentru Tertulian, păcatele se arată lui Dumnezeu prin om, prin Bise­rică, ceea ce înseamnă că prin preot[14].

Din toate expresiile lui Tertulian se vede că mărturisirea de care vor­beşte el era personală, era o arătare de către fiecare a păcatelor lui, nu o consimţire printr-un simplu da, căci în cazul din urmă n-ar fi putut fi vorba de un sentiment de ruşine la cei ce le mărturiseau. Mai mult chiar, mărtu­risirea aceasta era secretă. Publică era numai penitenţa ce urma, începând din sec. III, în anumite cazuri, mărturisirii secrete[15].

ciprianMult s-a ocupat cu mărturisirea păcatelor ş5 cu penitenţa pentru ele Sf. Ciprian, episcopul Cartaginei, la mijlocul sec. III. Mărturisirea este pen­tru Sf. Ciprian o condiţie neapărată pentru obţinerea milei lui Dumnezeu în strâmtorări şi necazuri, dat fiind că acestea vin din pricina păcatelor. De aceea el îndeamnă pe păstoriţii săi din timpul persecuţiei lui Deciu să-şi recunoască fiecare păcatele sale şi să expună viaţa omului vechi[16]. De vor mărturisi păcatele lor, Tatăl ceresc îi va curăţi şi întări în timpul persecu­ţiei[17]. În acelaşi timp preoţii din Roma sfătuiesc pe cei din Cartagina că au datoria ca pe credincioşii care au căzut, în timpul persecuţiei, să-i în­demne să se mărturisească pentru a-şi corecta greşeala[18].

Despre necesitatea ca fiecare să-şi expună păcatul său episcopului sau preotului ca delegat al episcopului, pentru a primi de la aceia penitenţa ce trebuie să o facă şi apoi iertarea sau, în caz de pericol de moarte, iertare imediată, spune altădată Sf. Ciprian:

«De sunt prinşi de vreo strâmtorare sau primejdie de boală, să nu aştepte prezenţa noastră, ci pot să facă mărturisirea (exomologeza) păcatului lor la orice preot prezent…, ca punându-li-se mâna spre penitenţă, să vină la Domnul cu pace»[19].

Preoţii trebuiau să primească o mărturisire individuală de la fiecare, pentru ca, recunoscând în concret păcatele fiecăruia, să fie în măsură să-şi facă o judecată despre starea lor şi despre penitenţa ce trebuie să le-o impună[20]. Sf. Ciprian în­deamnă pe cei ce voiesc să obţină iertarea de la preoţi ca, în loc să caute să o obţină cu sila sau cu vorbe perfide, să-şi deschidă inimile ca

«piepturile lor acoperite de tenebrele păcatelor să cunoască lumina penitenţei»[21].

O mare osândă îşi atrage cel ce se apropie de Trupul şi Sângele Domnului ascunzând preotului păcatul său.

Sf. Ciprian istoriseşte mai multe cazuri de împărtăşire fără mărturisire. Astfel, relatează cazul unei fetiţe pe care părinţii, fugind în timpul persecuţiei, au lăsat-o cu doica. Aceasta a adus fetiţa la magistraţi, în faţa ido­lului. Întrucât fetiţa nu putea mânca carne de la jertfele idoleşti, aceia i-au dat să mănânce pâine amestecată cu vin din cea rămasă de la jertfe. Mai târziu mama şi-a reluat fetiţa fără să ştie de ceea ce s-a întâmplat, întrucât copila nu putea încă vorbi. Ducând-o să o împărtăşească, copila plângea mereu şi nu voia să primească, inima ei mărturisindu-se ca nevrednică, aşa cum putea. Împărtăşită cu forţa, Sângele Domnului n-a putut rămâne în trupul ei întinat. Era în ea o necurăţie ascunsă, nemărturisită[22].

Şi Sf. Ciprian continuă:

«Aceasta s-a întâmplat unei copile care nu avea încă etatea de a mărturisi păcatul străin, săvârşit cu ea. O alta însă, care, înaintată în vârstă şi sporită în ani mai adulţi, s-a furişat pe ascuns (latenter obrepsit) lângă noi, care aduceam jertfa, primind nu mâncare, ci sabie şi luând în gâtlej şi în piept ca un fel de venin mortal, a început să se sufoce şi, slăbindu-i inima, să se sfârşească. Şi, sub apăsarea nu a persecuţiei, ci a păcatului ei, a murit palpitând şi tremurând. Păcatul unei conşti­inţe mincinoase n-a rămas mult timp nepedepsit şi ascuns. Aceea care în­şelase pe om l-a simţit pe Dumnezeu ca răzbunător»[23].

«Şi iarăşi altul, pentru că a îndrăznit să primească în mod ascuns (latenter), întinat fiind, parte din jertfa celebrată de preot, n-a putut să mănânce şi să pipăie Sfântul Domnului, ci s-a făcut aproape cenuşă cu mâinile deschise»[24].

Dar câţi sunt cei ce, apropiindu-se de împărtăşanie fără mărturisire şi fără penitenţă, sunt luaţi în stăpânire de duhuri necurate; câţi sunt cei ce ajung chiar până la nebunie[25]? Dacă vreunul nu a fost încă atins de pe­deapsa dumnezeiască, să nu creadă că a scăpat de ea, ci să se teamă şi mai mult de ceea ce-i rezervă mânia lui Dumnezeu[26].

Sf. Ciprian ţine să repete că Dumnezeu nu poate fi înşelat. Cu cât crede cineva că poate înşela pe Dumnezeu, nemărturisindu-şi păcatul, cu atât pă­cătuieşte mai mult[27].

Dacă Tertulian şi Sf. Ciprian certifică existenţa mărturisirii în Biserica din Africa de Nord, Origen o certifică în acelaşi timp pentru Biserica din Alexandria.

Despre datoria păcătosului de a-şi spune păcatele explicit cu gura lui vorbeşte Origen în legătură cu textul din Levitic 5,5:

«Deci, dacă cineva a căzut în păcat în vreunui din aceste chipuri, să mărturisească păcatul său».

Comentând acest loc, Origen spune:

«Este o taină minunată în faptul că porunceşte să-şi pronunţe păcatul. Fiindcă în tot felul spovedania 1trebuie să fie pronunţate şi divulgate toate cele ce le facem. Dacă facem ceva în ascuns, dacă am săvârşit ceva numai în cuvânt sau în gândurile secrete, toate trebuie date pe faţă, toate trebuie spuse (cuncta proferri); spuse însă de acela care este şi acuzatorul păcatului şi aţâţătorul lui. Căci acela ne instigă acum să păcă­tuim şi tot acela, după ce am păcătuit, ne acuză. Dacă deci i-o luăm în viaţă aceluia înainte şi ne facem noi înşine acuzatorii noştri, scăpăm de ră­utatea diavolului, inamicul şi pârâşul nostru. Căci aşa zice şi Proorocul un­deva:

«Spune tu întâi toate şi te vei îndrepta» (Is. 43, 26).

Oare nu arată în chip vădit taina de care vorbim, când zice: Spune tu întâi?, ca să-ţi arate ţie că trebuie să previi pe acela care e gata spre acuzare? Spune tu deci, zice, întâi, ca să nu ţi-o ia înainte acela. Pentru că, dacă vei spune primul şi vei aduce jertfa penitenţei…, ţi se va spune şi ţie:

«Pentru că ai primit şi tu în viaţa ta rele, odihneşte-te aici».

Dar şi David vorbeşte în acelaşi duh în Psalmi şi zice:

«Fărădelegea mea am făcut-o cunoscută şi păcatul meu nu l-am acoperit. Am spus: mărturisi-voi împotriva mea nedreptatea mea şi tu ai iertat impietatea inimii mele».

Vezi deci că a mărturisi păca­tul înseamnă a merita iertarea păcatului. Căci, prevenind pe diavolul în acuzare, nu ne va mai putea acuza; şi, dacă ne facem noi înşine acuzatorii noştri, aceasta ne va ajuta la mântuire; dar, dacă vom aştepta să fim acu­zaţi de diavolul, acuzarea aceea ne va duce la pedeapsă, căci va avea soţi în gheenă pe cei pe care îi va fi dovedit ca soţi în fărădelegi»[28].

Origen, explicând cuvintele Ps. 37, 18: «că fărădelegea mea eu voi vesti», arată în mod clar că preotul era acela care recomanda în unele ca­zuri ca păcătosul să-şi destăinuiască păcatul mărturisit lui şi să facă po­căinţă pentru el şi în public. Deci iniţial mărturisirea se făcea în secret. Iată acest pasaj al lui Origen:

«Despre vestirea fărădelegii, adică despre mărturisirea păcatului, am vorbit mai des. Priveşte deci ce ne învaţă Scrip­tura, că nu trebuie să ascundem păcatul nostru înăuntru. Căci, precum aceia care au înăuntru un aliment nemistuit sau abundenţă de suc sau venin ce supără greu stomacul, dacă vomită, se uşurează, aşa şi aceia care au păcătuit, dacă ascund şi reţin înlăuntrul lor păcatul, sunt presaţi înlăuntru şi aproape se sufocă de veninul sau de sucul păcatului. Dar, dacă se face el însuşi acuzatorul său, când se acuză şi se mărturiseşte îşi vomează păcatul şi elimină toată cauza bolii. Numai priveşte atent cui trebuie să mărturiseşti păcatul tău.

Probează mai întâi medicul căruia trebuie să-i spui cauza bolii tale, care să ştie boli cu cel bolnav, să plângă cu cel ce plânge, care să cunoască disciplina participării la durere şi a compătimirii; ca astfel, de va spune ceva acela, care mai înainte s-a arătat ca medic priceput şi milos, de va da vreun sfat, să-i împlineşti şi să-l urmezi; de va în­ţelege şi prevedea că boala ta este de aşa fel că trebuie expusa şi tratată (curari) în comunitatea întregii Biserici, prin ceea ce s-ar putea folosi even­tual şi ceilalţi şi te-ai putea însănătoşi şi tu mai uşor, să dai ascultare aces­tui sfat, mult deliberat şi destul de priceput al acestui medic»[29].

Că medicul cel priceput, care-l poate îndemna pe păcătos uneori şi la o mărturisire şi penitenţă publică, trebuia să fie însă un preot, că trebuia căutat aşadar numai între preoţi, o spune Origen în comentariul la acelaşi psalm, declarând întâi medici pe urmaşii Apostolilor[30], apoi în mod direct pe episcopi şi preoţi[31].

Existenţa mărturisirii individuale în secolul III e certificată şi de Didascalia Apostolilor, care constituie textul de bază al cărţii I şi II din Constituţiile Apostolice, alcătuită mai târziu. Didascalia spune episcopului:

«Să nu dai pentru fiecare păcat aceeaşi sentinţă, ci pentru fiecare una pro­prie, judecând cu multă chibzuială fiecare greşeală, pe cele mici şi pe cele mari, şi într-un fel pe cea cu lucrul, într-altul pe cea cu cuvântul, deosebit pe cea cu intenţia, sau calomnia, sau bănuiala. Şi unora le vei impune aju­torarea săracilor, altora posturi, iar pe alţii îi vei elimina (aforeseis) după mărimea păcatului lor»[32].

Desigur că pentru cunoaşterea şi canonisirea fiecărui păcat, după specificul lui, chiar şi a celor cu intenţia, era necesară o mărturisire personală şi chiar secretă. Şi care om nu săvârşeşte păcate cu intenţia? De aceea, împărtăşirea membrilor comunităţii de Trupul şi Sângele Domnului, ce avea loc la sfârşitul fiecărei Liturghii[33], nu putea avea loc decât după mărturisirea personală a fiecăruia, cu care prilej erau opriţi de la împărtăşanie cei găsiţi nevrednici, care erau supuşi la penitenţă.

c) În secolul IV

spovedanie11Despre datoria mărturisirii individuale vorbeşte şi Sinodul I Ecumenic. În can. 12 Sinodul stăruie asupra cercetării dispoziţiei lăuntrice şi a purtă­rii penitentului, ca în funcţie de ea să se scurteze sau să se lungească tim­pul penitenţei.

«La toţi aceştia se cuvine să se cerceteze intenţia şi felul pocă­inţei. Cei ce dovedesc prin frică, lacrimi, răbdare şi fapte bune, o întoarcere cu fapta şi nu la arătare», nu vor împlini tot timpul[34].

Se înţelege însă că pentru a cunoaşte dispoziţia penitentului, duhovnicul trebuia să primea­scă mărturisirea acestuia. Dar Sinodul vorbeşte şi în mod direct despre mărturisirea personală şi secretă în can. 9, în care sunt canonisiţi cei ce hirotonesc ca preoţi pe cei vinovaţi de păcatul desfrânării, deşi aceştia «şi-au mărturisit păcatele»[35].

Valoarea mărturisirii individuale, ca descoperire din proprie iniţiativă a unor păcate ştiute sau neştiute de alţii, o subliniază adeseori Sf. Vasile cel Mare. Urmând unei tradiţii ce coboară până în sec. III, Sf. Vasile cel Mare prescrie o pocăinţă publică de mulţi ani, împărţită în mai multe sta­ţiuni, pentru păcatele grele. Această penitenţă publică era însoţită şi de o mărturisire publică. Dar dezvăluirea aceasta în public era precedată de mărturisirea secretă, făcută la duhovnic.

Can. 63 deosebeşte clar cele două mărturisiri, pe cea de la început şi pe cea care era una cu penitenţa ce-i urma: «Cel ce-şi mărturiseşte (exagoreon) nelegiuirea cu animalele va fi ţinut tot atâta timp în mărturisire» (= 15 ani, ca şi preacurvarii, n. pr.)[36]. Aceeaşi deosebire o face între cele două mărturisiri, can. 65:

«Cel ce-şi mărturiseşte vrăjitoria şi fermecătoria se va mărturisi aceeaşi durată ca şi ucigaşul, fiind tratat ca cel ce şi-a vădit el însuşi păcatul»[37].

Mărturisirea iniţială e adică aşa de importantă, încât ucigaşul sau vrăjitorul care o prestează nu trebuie să se pocăiască toată viaţa (can. 2)[38], ci numai 20 ani.

De obicei mărturisirea de bună voie înjumătăţeşte timpul pocăinţei. Dar prin mărturisire se înţelege o descoperire benevolă a păcatului, din proprie iniţiativă. Căci simpla recunoaştere a lui, după ce a fost vădit de altul, se canoniseşte îndoit. Astfel, can. 61 spune:

«Cel ce a furat, dacă se acuză pe sine, căindu-se din proprie iniţiativă, va fi oprit un an numai de la împărtăşanie cu cele sfinte (deci fără aşezarea lui în staţiuni inferioare celeia a împreună-stătătorilor, n. p.). Dacă e dovedit, doi ani. Iar acest timp i se va împărţi în treapta căderii şi a împreună-stării. Şi apoi să se învrednicească de împărtăşanie»[39].

Duhovnicul nu iartă decât ceea ce cunoaşte prin măr­turisire, rămânând lui Dumnezeu judecata pentru ceea ce rămâne ascuns[40].

În Regulile monahale, Sf. Vasile recomandă monahilor două mărturi­siri: una a tuturor faptelor şi 09.-St.-Basil-56-x-22-cmgândurilor de peste zi, în fiecare seară, în faţa obştii. Dar, întrucât păcatele propriu-zise nu trebuie divulgate în public, mo­nahul trebuie să le mărturisească pe acestea numai celor ce pot să i le le­cuiască.

«Întrebare: De trebuie mărturisite faptele oprite, fără ruşine, tutu­ror sau numai unora, şi cărora anume?

Răspuns: Mărturisirea păcatelor are rostul pe care-l are arătarea bolilor trupeşti. Precum deci bolile trupu­lui nu le descoperă oamenii oricărora se nimeresc, ci numai celor experi­mentaţi în tămăduirea lor, aşa şi mărturisirea păcatelor trebuie să se facă la cei ce pot să le tămăduiască» (Reg. brev. tract. inter. 279; P.G. 31, 1236).

Aceştia sunt cei încredinţaţi cu administrarea tainelor, adică preoţii:

«Deoa­rece modul îndreptării trebuie să fie acomodat păcatului şi deoarece e tre­buinţă de roade vrednice de pocăinţă…, e necesar să fie mărturisite păcate­le numai celor încredinţaţi cu iconomia tainelor lui Dumnezeu» (Reg. brev. tract. interr. 288; P.G. 31, 1284).

Ca şi fratele său, tot aşa şi Sf. Grigorie de Nisa prescrie ca celui ce şi-a descoperit din proprie iniţiativă păcatul său şi nu a aşteptat să-l de­nunţe altcineva, să i se scurteze la jumătate timpul de penitenţă:

«căci cel ce a pornit de la sine spre dezvăluirea păcatelor, chiar prin faptul că a primit din propria pornire să se facă pârâşul celor ascunse ale sale, primeşte epitimii mai blânde, ca unul ce a început deja tratamentul patimii şi a ară­tat un semn al schimbării spre mai bine. Dar cel ce e descoperit fără voie asupra răului, fie prin vreo bănuială, fie printr-o pâră, trebuie să-şi facă întoarcerea în timp mai îndelungat, ca, purificat cu rigurozitate, să fie pri­mit apoi la împărtăşirea de cele sfinte»[41].

Necesitatea mărturisirii individuale o argumentează şi Afraates[42] la începutul secolului IV, cu acelaşi considerent că preotul ca medic nu poate prescrie un tratament corespunzător pentru boala păcatului înainte de a cunoaşte boala penitentului. Căinţa e de un aşa de mare folos, pentru că ea îl ajută pe om să învingă ruşinea şi să-şi arate rănile unui medic, căci medicul nu ştie ce medicament sa-i dea. E vorba, desigur, nu de o mărtu­risire ce se reduce la un da abstract, consimţit de păcătos la întrebările adre­sate unei întregi mulţimi, ci de arătarea de către fiecare a rănilor lui specia­le, căci numai aceasta implică un sentiment de ruşine care trebuie învins.

«Căci cel ce a fost rănit în luptă nu se ruşinează să se încredinţeze mâinilor unui medic înţelept, dacă a fost rănit şi doborât în luptă. Şi, dacă s-a tămăduit, nu-l respinge regele, ci-l numără şi socoteşte în oastea sa. Aşa trebuie şi un om pe care l-a rănit Satana să nu se ruşineze a-şi mărtu­risi păcatele, a le părăsi şi a se ruga să i se dea ca doctorie pocăinţa. Căci cel ce se ruşinează să-şi arate rănile sale capătă rac şi se întinde pustiirea în tot trupul său. Şi cel ce nu se ruşinează, rănile lui sunt vindecate şi el se întoarce iarăşi înapoi, pentru a lua parte la luptă. Şi cel ce s-a umplut de rac nu mai poate fi tămăduit şi nu mai poate îmbrăca armura, pe care a dezbrăcat-o»[43].

De aceea preoţii trebuie să îndemne pe oameni să-şi ara­te rănile, să-şi mărturisească păcatele.

«Celui ce vă arată rănile sale daţi-i pocăinţa ca doftorie. Şi pe cel ce se ruşinează să-şi arate durerea îndemnaţi-l să nu şi-o ascundă de voi»[44].

Mărturisirea e astfel începutul tămăduirii de boala păcatului. De aceea se poate spune că cei ce se mărturisesc obţin vindecarea şi iertarea.

«Celui ce-şi mărturiseşte păcatul său Dumnezeu i-l iartă»[45].

De aceea Afraates îi îndeamnă pe păcătoşi:

«Asemănaţi-vă, deci, voi, cei ce căutaţi pocăinţa, lui Aaron arhiereul, care, după ce ispitise poporul prin viţei, şi-a recunoscut păcatul şi el i-a fost iertat» (Ieşire 32, 22-24)[46].

«Nu fiţi nebuni ca Adam, care s-a ruşinat să-şi mărturisească păcatul! Nu vă asemănaţi nici lui Cain, care, după ce a fost ispitit să omoare pe fra­tele său, a zis: «Nu ştiu unde este Abel, căci nu sunt păzitorul lui» (Fac. IV, 9)[47].

Dar preoţii au datoria să nu divulge rănile ce li s-au arătat, căci în felul acesta află şi duşmanii, care iau în râs toată oastea în care se află ast­fel de răniţi. Mărturisirea deci se făcea în secret şi cele comunicate în ea se ţineau în secret. Iar dacă ne amintim că păcatele grave şi notorii erau supuse unei pocăinţe publice, ne dăm seama că aci se vorbeşte despre păca­tele mai mici, care nu trebuiau supuse unei pocăinţe publice. Deci şi păcatele mici se mărturiseau.

«Şi pe cel ce-şi descoperă durerea nu-l dezgoliţi, ca nu cumva pentru el să fie ţinuţi şi cei nevinovaţi drept vinovaţi de către duşman. Căci morţii care cad într-un detaşament de luptă sunt socotiţi de duşmani ca o înfrângere a tuturor celor din detaşament. Şi, dacă se află între ei de aceia care au fost răniţi, vindecă rănile lor cei ce n-au fost răniţi şi nu le descoperă duşmanilor lor. Dar, dacă le descoperă fiecăruia, îşi atrage întreaga oaste un nume rău şi se mânie şi regele, comandantul oastei, asupra acelora care au descoperit oastea lui şi sunt loviţi de el cu lovituri mai tari ca acelea pe care le-au suferit în luptă cei răniţi»[48].

«Dacă însă cei răniţi nu-şi arată rănile medicilor, medicii nu sunt vi­novaţi pentru faptul că răniţii nu se tămăduiesc»[49],

precum nu sunt vino­vaţi nici dacă aceia nu se păzesc de alte răniri.

Se face uneori afirmaţia ca până la sfârşitul veacului IV se practica mărturisirea păcatelor în masă şi că numai prin actul patriarhului Nectarie din Constantinopol, de la anul 391, s-a desfiinţat această mărturisire în masă. Această afirmaţie e pur şi simplu rodul unei ignoranţe, care face o confuzie între mărturisirea păcatelor şi penitenţa ce-i urma. Exista adică, începând încă din secolul III, o penitentă publică pentru păcatele grave no­torii, dar şi aceasta era iniţiată de o mărturisire secretă la preot, care el recomanda, când socotea util, penitenţa publica.

Astfel, patriarhul Nectarie nu desfiinţează mărturisirea publică a păcatelor, ci penitenţa publică pen­tru păcatele grave, notorii. Căci chiar incidentul care a dus la acest act şi care s-a produs în timpul unei penitenţe publice, adică păcatul unei doam­ne cu un diacon al Bisericii, a urmat după o mărturisire secretă. Istoricul Socrate spune că doamna respectivă a fost supusă penitentei de preotul în­credinţat cu problemele penitenţei, după ce aceasta, venind la el,

«i-a mărtu­risit pe rând păcatele pe care le săvârşise după botez»[50].

Iar istoricul Sozomen declară categoric că încredinţarea unui preot anume cu problemele po­căinţei s-a introdus chiar de la începutul Bisericii pentru ca oamenii să nu trebuiască să-şi mărturisească păcatele în public, ca la teatru[51]. Deci la «preotul penitenţiar» se făcea mărturisirea păcatelor în secret. Patriarhul Nectarie, desfiinţând postul acestui preot, n-a introdus prin urmare de-abia el mărturisirea secretă, căci aceasta exista de la începuturile Bisericii. El a desfiinţat numai penitenţa publică, pe care preotul penitenţiar o impunea uneori după ce primea mărturisirea secretă.

Mărturisirea secretă, existentă de la începuturile Bisericii, a rămas şi după actul patriarhului Nectarie, în fiinţă până azi.

2. POCĂINŢA în TRECUTUL BISERICII

a) În secolele II-III

IMG_4011-e1384623155633In tot trecutul Bisericii, episcopii sau preoţii, după ce primeau mărtu­risirea păcatelor de la cei ce le-au săvârşit, impuneau un timp de pocăinţă sau de penitenţă, pentru păcatele grele, înainte de a primi pe săvârşitorii lor la Sf. împărtăşanie. Penitenţa aceasta, corespunzătoare cu gravitatea păcatelor, avea rostul să întărească firea slăbită prin păcat, să dezrădăci­neze înclinarea spre păcatele săvârşite, să cureţe orice urmă, orice afecţiune din fire pentru păcatele cu care se obişnuise. Se considera că până ce peni­tentul nu dădea dovezi, printr-o stăruire mai îndelungată într-o nerepetare a păcatului respectiv, firea lui nu era total curăţită de afecţiunea pentru pă­cat, deci nici vrednică să primească Trupul şi Sângele atotcurat al Domnului. Întrucât oprirea aceasta de la Sf. Împărtăşanie era o oprire de la «comu­niunea» cu Trupul şi Sângele Domnului, care era totodată şi o «comuniune» cu ceilalţi membri ai «comunităţii», el se afla într-o stare de «excomunicare», fără ca aceasta să însemne că el era scos propriu-zis din Biserică.

Încă la începutul sec. II, Clement Romanul îndeamnă pe păcătoşi, după ce-şi mărturisesc păcatele,

«să se supună preoţilor şi să primească disciplina pocăinţei» (I Cor. 5, 7).

Despre penitenţa ce trebuia să o facă cei cu păcate grele vorbeşte însă pe larg Păstorul lui Herma (scrisă pe la 140 la Roma). Opunându-se opi­niei rigoriste, care susţinea că pentru păcatele grele (ucidere, desfrâu, idolatrie) creştinii nu pot obţine în viaţa aceasta nici o iertare, scrierea acea­sta admite o iertare, dar numai una singură, după o penitenţă îndelungată. Nu sunt excluşi din legătura cu Biserica nici cei ce cad a doua oară, dar ei stau mai mult pe lângă comunitate, aşteptând iertare de la Dumnezeu, în viaţa viitoare[52]. Aceeaşi opinie o reprezintă şi Tertulian în De poenitentia[53], înainte de a deveni montanist, când scrie De pudicitia, în care nu mai admite nici o iertare pentru păcatele grave, ci numai pentru cele uşoare[54].

Necesitatea penitenţei îndelungate pentru sacrificarea la idoli în timpul persecuţiei (deci pentru unul din cele trei păcate grave) formează o temă principală a scrisului Sf. Ciprian. El condamnă aspru pe preoţii care profa­nau Trupul Domnului, primind la împărtăşanie pe cei căzuţi în timpul per­secuţiei lui Deciu fără penitenţă[55]. La fel mustră pe cei ce forţează prin ameninţări pe preoţi să le acorde pacea (iertarea) Bisericii şi Trupul Dom­nului fără penitenţă[56]. Cu atât mai necesară e mărturisirea şi penitenţa pentru păcatele de moarte cu cât şi pentru cele mai uşoare trebuie să se îm­plinească aceste condiţii.

«Căci, dacă şi pentru greşalele mai mici, care nu se săvârşesc împotriva lui Dumnezeu, trebuie să se facă penitenţă un timp cuvenit (justo tempore) şi să se facă mărturisire (exomologeză), cercetându-se viaţa aceluia care face penitenţă, şi nu poate veni cineva la comuni­une înainte de ce i s-au impus mâinile de către episcop şi cler, cu atât mai mult trebuie în aceste greşeli foarte grele şi extreme să se observe toate cu precauţie şi moderaţie, după rânduiala Domnului»[57].

Aceleaşi sfaturi le dă Sf. Ciprian şi poporului[58]. Cei ce n-au răbdare şi vor să se împărtăşească fără pocăinţăsaint_cyprian adaugă la păcatul propriu alt păcat[59]. Răspunzându-i unii mărturisitori, consideră şi ei că Sf. Ciprian a avut dreptate să mustre pe lapsi, care în absenţa lui

«au stors de la preoţi pacea printr-o lăcomie grăbită şi precipitată şi pe aceia care fără respectul Evangheliei şi cu o uşurinţă profană au dăruit câinilor trupul Domnului (sanctum Domini) şi porcilor mărgăritarele».

Fapta aceasta trebuie con­damnată, ca nu cumva, vrând să refacem ruinele, să vedem producându-se altele mai mari. Căci unde rămâne cuvântul Domnului, dacă aşa de uşor se acordă păcătoşilor iertare? Faptul că sunt mulţi cei căzuţi nu e un argument pentru iertarea lor uşoară.

«Nu numărul neruşinat are putere să micşoreze păcatul, ci ruşinea, modestia, răbdarea, disciplina, umilinţa şi supunerea, aşteptarea judecăţii străine asupra sa, suportarea sentinţei străine cu pri­vire la sine. Aceasta este ceea ce dovedeşte pocăinţa; aceasta este ceea ce cicatrizează rana produsă; aceasta e ceea ce ridică şi ajută ruinele minţii povârnite, ceea ce stinge aburii arzători ai păcatelor în fierbere. Căci nu va da medicul bolnavului cele ce se potrivesc trupurilor sănătoase ca nu cumva mâncarea neoportună, în loc să potolească furtuna unei sănătăţi agi­tate, să o aţâţe»[60].

Sf. Ciprian a excomunicat chiar pe unii preoţi care au primit la împăr­tăşanie pe nişte căzuţi, fără penitenţă. Prin procedeul lor curtenitor, întrerupând gemetele şi lacrimile celor ce trebuiau să facă pocăinţă, au întunecat adevărul şi au făcut ca rănile celor căzuţi şi mintea lor bolnavă să sufere ceea ce suferă adeseori şi bolnavii trupeşte când, respingând mâncările potri­vite lor şi poftind pe cele în aparenţă plăcute, îşi provoacă lor pieirea şi moartea prin neascultare şi neînfrânare[61].

Scriind clerului din Roma în timpul vacanţei scaunului papal, Sf. Ci­prian spune că preotul trebuie să îndemne pe păcătos la pocăinţă; aceasta e calea legitimă a mântuirii (et cohortando ad poenitentiam, viam legitimam ostendis). Cei căzuţi să nu revendice pentru un păcat aşa de mare atât de urgent şi atât de prematur iertarea, fără să suporte judecata celor de la care cer iertarea[62]. Ei trebuie să facă un anumit timp de pocăinţă ca să-şi dovedească durerea pentru căderea lor, să-şi arate frica, să manifeste umilinţa, să-şi arate modestia, ca prin supunere să provoace îndurarea lui Dum­nezeu şi prin cinstea dată preotului lui Dumnezeu să-şi atragă mila di­vină[63].

Clerul roman e de acord cu Sf. Ciprian în neînduplecarea cu care cere pocăinţă de la cei căzuţi, înainte de a fi primiţi la împărtăşanie. O iertare prea uşoară adaugă, printr-o falsă milă, răni noi la rănile vechi ale celor păcătoşi şi le provoacă o cădere şi mai mare, întrerupându-le pocăinţa.

«Cum va putea ajuta medicina, dacă şi medicul cedează primejdiilor, prin întreruperea pocăinţei? Dacă acopere numai rana, nu lasă remediul necesar al timpului să aşeze o cicatrice. Aceasta nu înseamnă a vindeca, ci, dacă vrem să spunem adevărul, a ucide»[64].

«Medicina să nu fie mai mică decât rana, remediile să nu fie mai mici decât ruinele»[65].

«Cu cât mai mult am păcătuit, cu atât mai tare să plângem. Rănii vechi îi trebuie un tratament atent şi îndelungat. Pocăinţa să nu fie mai mică decât păcatul»[66].

Pornind de la Isaia 3, 12 («Cei ce vă spun fericiţi vă trimit în greşeală şi încurcă căile picioarelor voastre»), spune:

«Cel ce mângâie cu neteziri lin­guşitoare pe păcătos, întreţine focul păcatului; acela nu comprimă greşalele, ci le nutreşte. Iar cel ce mustră cu sfaturi tari îl instruieşte pe frate şi-l duce spre mântuire… Aşa trebuie şi preotul Domnului să nu înşele cu com­plimente mincinoase, ci să întărească cu remedii mântuitoare. E un medic nepriceput cel ce atinge tumorile rănilor cu o mână cruţătoare şi măreşte virusul închis în colţurile adânci ale viscerelor, conservându-l. Rana tre­buie deschisă şi tăiată şi, amputându-se putreziciunile, să se trateze cu un medicament mai tare»[67].

Preoţii care dau pacea fără pocăinţă dau o falsă pace, periculoasă celor ce o dau şi celor ce nu primesc prin ea nimic (irita et falsa pax, periculosa dantibus et nihil accipientibus profutura).

«Uşurătatea aceasta nu procură pacea, ci o suprimă, nu acordă comunicarea, ci împiedică mântuirea».

Ea face

«ca vaietele să se potolească, durerea să tacă, smintirea păcatului să se evaporeze, geamătul inimilor să se comprime, plânsul ochilor să se oprească, ca Domnul, grav ofensat, să nu fie rugat printr-o pocăinţă înde­lungată şi deplină»[68].

«Pocăinţa e scoasă din inimă, amintirea celui mai greu şi mai extrem păcat e suprimată. Se acoperă rănile muribunzilor şi plaga otrăvitoare, fixată în viscerele adânci şi ascunse, e acoperită cu o falsă durere. Dispreţuindu-se toate acestea, înainte de expirarea delictelor, înainte de exomolo­geza păcatului, înainte de curăţirea conştiinţei, prin jertfa şi mâna preotului, înainte de împăcarea ofensei lui Dumnezeu cel supărat şi ameninţător, se apropie forţat de Trupul şi Sângele Domnului»[69].

Peste tot unde se suprimă pocăinţa se promite o falsă mântuire şi se pierde nădejdea adevăratei mântuiri[70].

«Fugiţi pe cât puteţi de astfel de oameni», spune Sf. Ciprian;

«cuvântul lor se furişează ca un cancer»[71].

Cei ce nu iau asupra lor osteneala unei pocăinţe nu pot primi Sf. îm­părtăşanie nici pe patul de moarte, oricât ar cere-o atunci. Pentru că nu pocăinţa pentru păcat îi îndeamnă atunci să o ceară, ci frica de moarte[72].

Rostul pocăinţei ca tratament medicinal îl pune în relief Clement Alexandrinul şi mai ales Origen. Cel dintâi spune:

«Bine este a nu păcătui, dar bine este şi aceea ca păcătosul să se pocăiască, precum foarte bine este a fi pururea sănătos, dar bine este şi a te tămădui de boală. De aceea se spune şi prin Solomon:

«Bate pe fiul tău cu nuiaua şi izbăveşte sufletul lui de moarte» (Proverbe 23, 13). …

Precum cei sănătoşi nu au trebuinţă de doctor, întrucât sunt sănătoşi, iar cei bolnavi au lipsă de meşteşugul aceluia, aşa şi noi, cei ce ne îmbolnăvim în viaţă de poftele cele de ocară, de neînfrânările condamnabile şi de alte tumori ale patimilor, avem lipsă de Mântuitorul. Iar acela jinduieşte nu numai doftorii dulci, ci şi amare, căci rădăci­nile amare ale fricii opresc întinderea păcatulu[73].

Dar în mod cu mult mai întins se ocupă cu pocăinţa Origen, dezvoltând doctrina lui Clement Alexandrinul. Ca şi învăţătorul său, Origen con­sideră şi el că omul n-a fost pus prin botez la capătul final al desăvârşirii, ci, deşi curăţit de păcat, a rămas în latura subconştientă a firii lui debili­tare posibilitatea unor tendinţe contrare voinţei spre bine, tendinţe care uşor pot câştiga voinţa de partea lor, primind caracterul de păcat şi deve­nind chiar patimi. Datoria omului după botez e să înfrângă puterea acestor tendinţe, să le veştejească cu totul.

119222input_file0113001De cele mai multe ori omul înaintează însă spre această stare nu fără să fie uneori biruit de ele, nu fără să păcătuiască. Deci drumul lui spre desăvârşire nu e un urcuş continuu, ci urcuşul e întrerupt şi de unele căderi. Peni­tenţa repară aceste căderi, încât ea face pentru toţi creştinii o parte necesară din urcuş. În sensul acesta toţi sunt şi sfinţi, şi păcătoşi.

«Căci nu e cum cred unii, că, îndată ce începe cineva să fie sfânt, nu mai poate păcătui, ci trebuie crezut îndată fără păcat.

Căci dacă Sfântul n-ar păcătui, nu s-ar fi scris:

«Veţi lua păcatele sfinţilor» (Num. 18, 1).

Lucrul acesta îl explică Origen însă mai pe larg:

«Aceiaşi se zic şi sfinţi, şi păcătoşi, cei ce s-au dedicat lui Dumnezeu şi s-au separat de petrecerea cu vulgul viaţa lor, cu scopul ca să slujească Domnului. Deci un om de felul acesta prin aceea că s-a predat lui Dumnezeu, tăindu-şi de la sine celelalte fapte, se zice sfânt. Poate însă să se întâmple ca, chiar prin aceea că serveşte Domnului, să nu facă toate astfel cum se cuvine să le facă, ci greşeşte în unele şi păcătuieşte. Dar, pre­cum acela care se pune de o parte şi se separă de toate faptele, ca să ur­meze disciplina, de pildă, a medicinii sau a filosofiei, nu va fi îndată ce s-a dedicat acestor discipline aşa de desăvârşit, încât să nu mai păcătuiască în vreo privinţă, ci, dimpotrivă, de abia păcătuind mult va ajunge cândva la desăvârşire şi totuşi îndată ce s-a închinat studiilor acestora e sigur că se numără sau între medici, sau între filosofi, aşa trebuie să admitem şi despre sfinţi că, îndată ce s-a închinat cineva strădaniilor spre sfinţenie, după ceea ce şi-a propus, se numeşte sfânt, dar după faptul că în mod necesar va pă­cătui în multe, până ce prin uz, prin disciplină şi prin silinţă va tăia de la sine obişnuinţa păcatului, se va numi, precum am spus mai sus, şi păcătos.

Ba eu adaug ceva şi mai mult, că, dacă nu are cineva o ţintă sfântă şi nu s-a dedicat silinţelor spre sfinţenie, când păcătuieşte, nu ştie sa facă po­căinţă pentru păcat, nu ştie să caute remediul greşelii. Cei ce nu sunt sfinţi mor în păcatele lor, cei ce sunt sfinţi fac penitenţă (poenitentiam gerunt) pentru păcate, îşi simt rănile, îşi înţeleg căderile, caută preot, îşi caută sănătatea, cer purificarea prin pontifice. De aceea cuvântul legii spune cu pru­denţă şi cu sens că arhiereii şi preoţii nu iau păcatele tuturor, ci numai ale sfinţilor; iar sfânt e cel ce îşi tratează (curat) păcatul său prin arhiereu»[74].

Păcatul, fiind o rană a firii, iar pocăinţa tratamentul ei medicinal, e necesar ca tratamentul să stea în raport direct proporţional cu rănile ce trebuiesc tămăduite.

Comentând Num. 14, 34, unde se spune că evreii au fost pedepsiţi 40 de ani pentru păcatul a 40 de zile şi amintind şi de Păstorul lui Herma, unde, la fel, pentru o zi de păcat se rânduieşte un an de ispăşire[75], Origen caută să întâmpine obiecţia că o asemenea pedeapsă ar contrazice bunătatea lui Dumnezeu cu argumentul că şi rănile corpului, deşi se fac într-o clipă, au trebuinţă de timp îndelungat pentru tămăduire:

«Dacă se produce o rană în trup sau se frânge un os sau se rupe o legătură a nervilor, aceste răni se produc în spaţiul unei ore, dar se tămăduiesc în timp lung, după foarte multe suferinţe şi dureri, căci câte tumori nu se nasc pe acel loc, câte chinuri? Dar, dacă se întâmplă ca în aceeaşi rană sau în aceeaşi fractură să se producă o rană nouă, o fractură mai deasă, câte pedepse şi câte sufe­rinţe nu sunt necesare pentru vindecare (curari, medicari)»[76]?

Dacă aşa se întâmplă cu rănile trupului, tot aşa trebuie să se întâmple cu cele ale sufle­tului, cu păcatele.

«O, dacă am putea vedea cum prin fiecare păcat se răneşte asiduu omul nostru lăuntric, cum cuvântul rău îi produce rană! Se răneşte deci prin limbă sufletul, se răneşte şi prin cugetări şi pofte rele, se frânge şi se zdrobeşte prin faptele păcatului! Pe care, dacă le-am putea vedea pe toate şi am simţi rănile sufletului, e sigur că am rezista până la moarte păcatului. Dar ca şi aceia care fie că sunt plini de demoni, fie că sunt înstrăinaţi cu mintea, nu simt când se rănesc, aşa şi noi, fie înnebuniţi de poftele veacului, fie îmbătaţi de patimi, nu putem simţi rănile, nu putem simţi câte prăbuşiri ale sufletului ne adunăm păcătuind.

Şi de aceea o raţiune cu totul consecventă cere să fie extins timpul pedepsei, adică al curei şi doftoricirii (curae ac medicationis), şi pentru fiecare rană, după calitatea plăgii de vindecat, să fie prelungit şi spaţiul. Astfel se face evidentă echitatea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu şi în înseşi supliciile sufletului: şi acestea auzindu-le cel ce a păcătuit, să me­diteze şi să nu mai păcătuiască. Căci întoarcerea în viaţa aceasta şi o po­căinţă făcută în chip rodnic aduce o vindecare grabnică a rănilor de acest fel, pentru că pocăinţa nu vindecă numai rana trecută, ci şi după aceea nu mai lasă sufletul să fie rănit de păcat. Dar adaug şi aceea: de pildă, dacă sunt păcătos, oare aceeaşi pedeapsă o voi avea de am păcătuit o dată, pe care aş avea-o de aş păcătui a doua, a treia oară şi mai des? Nu va fi aşa; ci după modul, numărul şi măsura păcatului se va măsura şi cantitatea pedepsei»[77].

Faptul că timpul de pocăinţă se măsoară cu păcatele şi faptul că po­căinţa înseamnă lacrimi, post, înfrânare, ceb1cf83cebaceb7cf84ceaecf82-cf80cf81cebfcf83ceb5cf85cf87ceaerugăciune, ne arată că în era pri­mară pocăinţa nu se reducea la un regret platonic pentru păcatele săvârşite, la un sentiment subiectiv, ci ea trebuia să se manifeste în acte exterioare obiective, ea supunea şi trupul la o disciplină. Indicând aceasta, Origen foloseşte totdeauna, ca şi Ciprian şi ca întreaga Tradiţie, expresia: Poenitentiam agere, a face pocăinţă (Bussetun). Reducerea pocăinţei la aşa-zisa «căinţă», ca sentiment pur lăuntric şi de un moment, sau în orice caz de scurtă durată, e o invenţie a timpurilor recente, o influenţă a spiritului protestant, care, din comoditate, a suprimat întreaga grijă a omului pentru păcat şi toată osteneala lui pentru eliberarea de păcat, ceea ce în fond în­seamnă o lichidare a problemei păcatului pentru conştiinţa omului, o ador­mire a conştiinţei lui, lăsând lui Dumnezeu toată grija pentru ea. Dar Dum­nezeu lucrează prin antrenarea omului. Unde nu e mişcată conştiinţa omu­lui, nu are efect lucrarea lui Dumnezeu.

Cel zdrobit de plâns şi de durere, care şi-a macerat trupul şi l-a ve­ştejit prin post şi multă înfrânare aduce o jertfă mai adevărată decât cele aduse de evrei în Vechiul Testament[78].

Această jertfă de ispăşire pentru păcate, această străduinţă de refacere a firii prin pocăinţă suntem datori cu atât mai mult a o aduce cu cât Însuşi Domnul continuă a Se jertfi în cer pentru păcatele noastre, a suferi pentru refacerea firii noastre.

«Mântuitorul meu nu se poate bucura până ce eu rămân în fărădelege… Cum poate Acela, Care se apropie de altar ca să ispă­şească pentru mine păcătosul, să fie în bucurie; Acela la Care se urcă mereu tristeţea păcatelor mele?»

Plânsul Lui pentru noi e cu atât mai intens, cu cât nu vrem să facem pocăinţă.

«Cât timp noi nu lucrăm astfel să ajungem la împărăţie, nu poate bea Singur vinul pe care a promis să-l bea cu noi. Este deci întristat atâta timp cât persistăm în greşeală. Dacă Apostolul Lui plânge pe cei ce păcătuiseră înainte şi nu au făcut pocăinţă pentru cele ce au săvârşit (II Cor. 12, 21), ce să zic de El, Care e Fiul iubirii?»

Mai mult chiar, toţi sfinţii din cer plâng pentru noi când nu facem pocăinţă:

«Căci încă nu au aceia o bucurie desăvârşită, atâta timp cât sunt îndureraţi de gre­şalele noastre şi plâng pentru păcatele noastre».

Plânge Hristos atâta timp cât nu fac pocăinţă unele mădulare ale trupului Său şi plâng sfinţii pentru mădularele cu care sunt în acelaşi trup al Domnului[79]. Dimpotrivă, bucurie este în cer pentru un păcătos care se pocăieşte. A nu presta pocăinţă pentru păcatele noastre înseamnă deci a rămâne nesimţitori la durerea Domnului pentru păcatele noastre, a nu participa la ea, a o face inutilă pentru noi. Şi, cum durerea Domnului e jertfa Lui permanentă, a ne împărtăşi de ea fără a fi prestat pocăinţă înseamnă a nu fi căutat să ne punem la unison cu starea Domnului de jertfă, de durere.

După ce stăruie asupra necesităţii autoacuzării păcătosului prin măr­turisire la preot şi asupra necesităţii pocăinţei şi după ce arată cât de pri­mejdios e să fie omul sigur de sine, Origen sfârşeşte relevând osânda ce şi-o adaugă cei ce se împărtăşesc de Sfintele Taine cu nevrednicie.

«Când sufletul tău e bolnav şi e apăsat de bolile păcatelor, mai eşti sigur, mai dispreţuieşti gheena şi mai râzi de chinurile focului veşnic? Nesocoteşti judecata lui Dumnezeu şi dispreţuieşti îndemnul Bisericii? Nu te temi să te împărtăşeşti cu Trupul Domnului, apropiindu-te de Euharistie ca şi când ai fi curat şi neîntinat, ca şi când n-ar fi în tine nimic? Şi, făcând acestea toate, crezi că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Nu-ţi aminteşti de ceea ce s-a scris: «Pen­tru aceea sunt între voi neputincioşi şi bolnavi şi mor mulţi» (I Cor. 11-30)? De ce sunt bolnavi mulţi? Pentru că nu se judecă pe ei înşişi, nu se exami­nează pe ei înşişi şi nu înţeleg ce înseamnă a comunica cu Biserica sau a se apropia de aşa de mari şi minunate Taine. Pătimesc ceea ce obişnuiesc să pătimească cei ce, având temperatură, primesc mâncare cu cei sănătoşi, provocându-şi lor înşişi moartea»[80].

Dar, chiar dacă nu pătimesc în trupul lor semnele sensibile ale osândei pentru împărtăşirea cu nevrednicie, nu vor scăpa de osânda veşnică. Ei au putut obţine iertare de la preot sau episcop, dar, din lipsa unei mărturisiri sincere sau a unei pocăinţe corespunzătoare cu păcatul, nu sunt scăpaţi de osânda lui Dumnezeu, ceea ce se arată în neliniştea conştiinţei.

«Dacă ci­neva dintre noi păcătuieşte, e lepădat, deşi nu e lepădat de episcop, fie pentru că ascunde, fie pentru că, în vreme ce e iertat, el e lepădat totuşi de în­săşi conştiinţa păcatului. Nu-i foloseşte omului iertarea când Hristos nu primeşte în căsătorie un astfel de suflet, care e lepădat»[81].

Pocăinţa este atât de necesară pentru iertarea păcatelor, încât aceasta se dă pe măsura pocăinţei.

«Dacă, pocăindu-ne pentru relele făcute, ne în­toarcem la Dumnezeu, primind Dumnezeu de la noi întoarcerea noastră, ne dă dezlegarea de fărădelegi pe măsura întoarcerii. Căci cui i se iartă mult, a iubit mult şi de aceea se spune că femeii aceleia i s-a iertat mult pentru că a iubit mult (Lc. 7, 47). Deci pe măsura pocăinţei se măsoară cantitatea iertării. Să nu ne înşelăm pe noi înşine, socotind că nu ni se administrează aceste reguli, aceste judecăţi. Căci socotesc că acela care a împlinit toate dreptăţile şi-a spălat toate fărădelegile; iar cel ce a împlinit puţine sau o parte a dreptăţii a scăpat de o parte oarecare a nedreptăţilor. Cel ce a prestat pocăinţă perfectă şi întreagă pentru toate relele (qui vero perfectam pio omnibus malis et integram poenitentiam gesserit), aşa încât să ofere lui Dumnezeu un suflet curat, acela a şters toată pata păcatelor; iar dacă s-a pocăit în parte, în parte a meritat dezlegarea»[82].

Origen cunoaşte şi o pocăinţă publică, pentru păcatul extrem de grav al adoptării unor învăţături străine sau pentru neîndreptarea păcătosului după admonestări repetate. Dar în amândouă cazurile preotul o impunea aceasta numai după multă deliberare (multa deliberatione)[83].

Ca şi Origen, tot aşa şi Didascalia Apostolilor cere eliminarea sau pe­nitenţa publică fie pentru păcatele notorii foarte grave (ca idolatria)[84], fie pentru altele mai puţin grave, dar de care păcătosul nu voieşte să se îndrepte şi să facă penitenţă şi care, având totuşi un caracter public, ame­ninţă să infecteze tot corpul Bisericii[85]. În primul caz eliminarea o de­cidea episcopul, pe baza unui denunţ confirmat de trei martori nepărtini­tori[86]. În al doilea caz, pe baza unui denunţ de la un om fără pată, dar numai după ce cel denunţat, sfătuit întâi între patru ochi de episcop sau în­tre unul sau doi martori, refuza să se pocăiască şi să se îndrepte[87]. Atunci se proceda la eliminarea lui pentru a nu se contamina de pilda rea toată turma. Pentru aceste păcate mai uşoare, pocăinţa publică dura mai puţin şi se putea repeta. Având ele un caracter mai mult sau mai puţin notoriu, e explicabil de ce şi judecata asupra lor se făcea oarecum în forul extern, pe bază de denunţ şi martori.

Până la excomunicare erau diferite alte pedepse. În general pocăinţa este, şi după acest document, condiţia neapărat necesară pentru îndreptarea delicventului.

«Dumnezeu a făgăduit să acorde iertare celor ce se po­căiesc»[88].

ΠΡΟΣΕΥΧΗDar pocăinţa pentru anumite păcate este atât de împreunată cu oprirea de la rugăciunea comună (Liturghia), încât păcătosul care nu e oprit de la aceasta de către episcop sau intră la Liturghie împotriva opreliştii nu are prilejul să se pocăiască, ba, pe lângă aceasta, face să se piardă şi alţii, care prind curaj să păcătuiască, văzând că păcătosul nu e pedepsit[89].

Pocăinţa înseamnă durere, întristare, lacrimi, dar şi timp. De aceea omul e avertizat să nu caute să facă experienţa păcatului;

«căci ce ştii, omu­le, după ce ai păcătuit, de vei avea zile în această viaţă ca să te pocăieşti?»[90].

b) În sec. IV

Pocăinţa publică pentru păcatele grave, a cărei existenţă e certificată de pe la începutul sec. III, se organizează în mai multe staţiuni în a doua jumătate a sec. III (a se vedea canoanele Sf. Grigorie Taumaturgul), dar atinge o înflorire deplină în sec. IV. Despre ea vorbesc canoanele Sino­dului din Ancyra (314), ale Sinodului I Ecumenic, ale Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Grigorie de Nisa. Pocăinţa aceasta era impusă de preot cu ocazia primirii mărturisirii secrete.

Anii cei mulţi ai acestei pocăinţe se repartizau în patru staţiuni: penitenţii plângeau câţiva ani la uşa bisericii, ascultau câţiva ani partea didactică a Liturghiei cu catehumenii, asistau în genunchi (cădeau) câţiva ani la toată Liturghia, stăteau câţiva ani împreună cu cre­dincioşii până la sfârşit şi în sfârşit erau primiţi la Sfânta Împărtăşanie. Nu­mărul total de ani ai pocăinţei publice variază întrucâtva în canoanele Sinoa­delor şi ale Părinţilor amintiţi. Sf. Vasile, ale cărui canoane s-au bucurat de cea mai mare autoritate, prescrie pentru curvie şapte ani, pentru preacurvari şi pentru cei ce se spurcă cu animalele timpul îndoit de 15 ani, pen­tru ucigaşii cu voia şi vrăjitori 20 de ani. (Sinodul din Ancyra prescria pen­tru ucigaşii cu voia o penitenţă de toată viaţa).

Dar nici în sec. IV pocăinţa aceasta nu înseamnă o răzbunare a lui Dumnezeu asupra păcătosului, ci are rostul unui tratament medical. De aceea termenele date de canoane puteau fi scurtate, când se observa că penitenţa şi-a dat rodul, adică a întărit firea penitentului împotriva păcatului respectiv, mai înainte.

«Toate acestea le scriem, spune Sf. Vasile despre canoanele date, ca să se probeze roadele pocăinţei. Căci, desigur, nu cu timpul le măsurăm acestea, ci dăm atenţie modului de pocăinţă. Dar, dacă vor rămâne nedespărţiţi de obiceiurile lor şi vor vrea să slujească mai mult plăcerilor decât Domnului şi nu vor primi viaţa cea după Evanghelie, nu vom mai avea nici un cuvânt cu ei»[91].

De aceea Sf. Vasile permite duhovnicului să scurteze termenele, când vede la penitent că printr-o pocăinţă covârşitoare apare mai curând ca un fruct al pocăinţei, viaţa cea fără de păcat.

«Dacă fiecare dintre cei căzuţi în păcatele amintite va petrece cu sârguinţă în mărturisire, cel încredinţat de Dumnezeul iubirii de oameni să dezlege şi să lege, văzând mărturisirea (pocăinţa, n. pr.) covârşitoare a pă­cătosului, de va vrea din iubire de oameni să micşoreze timpul epitimiilor, nu va fi vrednic de osândă, istoria din Scripturi arătându-ne că cei ce se mărturisesc (se pocăiesc, n. pr.) cu mai mare durere capătă mai repede iubirea de oameni a lui Dumnezeu» (can. 74)[92].

Dar penitenţa publică nu era prescrisă decât pentru păcate extrem de grave (uciderea, desfrâul, idolatria, vrăjitoria). Pentru celelalte peniten­tul nu trebuia să facă penitenţă publică. Asupra lor se păstra secretul după mărturisire şi de preot, şi de penitent (Reg. brev. tract. interr. 279, P.G. 31, 1236).

Ba chiar şi pentru păcatele grave nu se prescria de preot penitenţă pu­blică atunci când prin aceasta se aducea un prejudiciu penitentului. De pildă, Sf. Vasile cel Mare cere ca femeia adulteră să nu fie obligată sa treacă prin toate staţiunile preacurvarilor, ci să fie lăsată să stea împreună cu credincioşii, dar să nu se împărtăşească (can. 24, Rali-Potli, Sintagma, vol. 4, p. 222).

c) În secolele următoare

Prin actul patriarhului Nectarie de la 391 s-a desfiinţat publicitatea penitenţii, deci şi repartizarea penitenţilor în staţiuni, dar nu s-a desfiinţat penitenţa. Dimpotrivă, aceasta a rămas, cum au rămas şi termenii prescrişi de canoanele din sec. IV pentru diferitele păcate grele. Toate acele canoane, împreună cu ale altor Părinţi, au fost primite în marile colecţii de canoane alcătuite în sec. VI, pe vremea împăratului Justinian. Ele sunt confirmate şi de can. 2 al Sinodului Trulan. Dar acesta precizează totodată în can. 102 că aplicarea riguroasă a termenelor prevăzute de ele se va face numai în cazurile extreme, când penitentul va rămâne mereu cu sufletul învârtoşat. Încolo să se ia în considerare dispoziţia penitentului şi să nu se urmă­rească decât însănătoşirea lui. Dar tocmai de aceea o anumită pocăinţă este necesară.

ANANIAS2-up2«Cei ce au luat de la Dumnezeu puterea de a lega şi a dezlega trebuie să privească  la calitatea păcatului şi la promptitudinea spre îndreptare a celui ce a păcătuit şi aşa să aplice doctoria acomodată bolii, ca nu cumva, uzând de o lipsă de măsură, să dea greş în mântuirea bolnavului. Căci boala păcatului nu e simplă, ci variată şi de multe feluri şi odrăsleşte în multe mlădiţe vătămătoare, din care răul se întinde mult şi înaintează departe până ce pune stabilă puterii tămăduitoare. De aceea cel ce are ştiinţa medicală a duhului, mai întâi trebuie să cerceteze dispoziţia celui ce a păcătuit şi să vadă de tinde spre sănătate sau, dimpotrivă, prin purtările lui îşi stârneşte boala împotriva lui şi cum îşi duce viaţa în acest timp (al pocăinţei) şi de nu lucrează împotriva medicului şi de nu cumva sporeşte boala prin aplicarea doctoriilor – şi aşa să măsoare mila după vrednicie.

Căci toată grija lui Dumnezeu şi a celui ce mânuieşte puterea pastorală este să readucă oaia cea rătăcită şi pe ce a muşcată de şarpe să o vindece şi nici să nu o împingă în prăpastia disperării, nici să nu sloboadă frâul spre o relaxare şi o nesocotire a purtărilor,ci în tot modul, fie prin doctorii severe şi dureroase, fie prin altele mai dulci şi mai blânde, să stea împotriva patimii şi să lupte pentru cicatrizarea rănii, probând roadele pocăinţei şi cârmuind cu înţelepciune pe omul chemat la strălucirea de sus. Căci amândouă trebuie să le ştim noi, şi cele ale rigurozităţii, şi cele ale compătimirii. Iar când nu primesc sfătuirea exactă (penitenţii), să se urmeze rânduielile cele moştenite, precum ne învaţă Sf. Vasile»[93].

Dar acest principiu al scurtării epitimiilor în caz de bună voinţă din partea penitentului, afirmat, după însăşi pilda Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Grigorie de Nisa, de Sinodul trulan, nu se putea să nu-şi găsească şi anumite concretizări în practica penitenţială. Asemenea concretizări avem de la Nichifor, Patriarhul Constantinopolului la începutul sec. IX, care supunea curvia unui bărbat cu o fecioară la o epitimie de patru ani, iar cu o văduvă unei epitimii de trei ani[94].

Scurtări şi mai mari aflăm la Teodor Studitul, contemporan cu Nichifor, care prescrie chiar pentru ucidere o epitimie de trei ani, ca şi pentru preacurvie, pederastie şi desfrânare cu animale[95].

«În general Teodor Studitul nu cunoaşte epitimii ce se prelungesc mai mult de trei ani şi numai faţă de păcătoşi ce nu se pocăiesc găseşte necesar să se observe vechile canoane severe (anume ale Sf. Vasile cel Mare)»[96].

Dar de cea mai mare autoritate în aplicarea scurtării epitimiilor pentru cazuri de căinţă intensă a penitenţilor, s-au bucurat recomandările lui Ioan Postitorul, care, după unii, este Patriarhul Constantinopolului de la sfârşitul sec. VI, iar după alţii un ieromonah din sec. XI[97]. În orice caz, unele sfaturi din scrierile sale („Rânduiala pentru cei ce se mărturisesc” şi „Cuvânt despre pocăinţă”) coincid cu unele sfaturi ale Patriarhului Sofronie al Ierusalimului, din sec. VII, Teodor Studitul şi Patriarhul Nichifor[98].

El recomandă pentru păcatele desfrâului, când s-au săvârşit de persoane sub 30 de ani, epitimii până la 2 sau 3 ani, iar celor de peste 30 de ani epitimii până la 3 sau 4 ani. Dar, dacă păcatele acestea s-au săvârşit după fire şi nu contra firii, epitimiile pot fi scurtate până la un an sau chiar până la jumătate de an. Dar uciderile, inclusiv avorturile şi incesturile, se canonisesc până la 12 sau 15 ani. Epitimiile cuprinse în Sintagma lui Rali-Potli (vol. 5, p. 430 şi urm.), deşi sunt date de Matei Vlastares şi Const. Armenopulos ca ale lui Ioan Postitorul[99], nu e sigur că sunt ale lui, întrucât, cu toate că termenii de pocăinţă sunt tot aşa de scurţi, pocăinţa în ele e împreunată cu post riguros şi cu sute de metanii zilnic în tot timpul anilor de pocăinţă, ceea ce nu se află în cele două scrieri care provin sigur de la Ioan Postitorul.

Principalul după Ioan Postitorul e să nu se împărtăşească cei care au păcătuit până nu s-au lăsat de păcatul mărturisit.

«Căci chiar şi numai pentru aceasta se vor învrednici de milă la judecată» (P.G. 88, 1929).

«Pentru că cel mai greu păcat dintre toate este să se împărtăşească cineva cu nevrednicie» (P.G. cit. 1906, 2929).

Lucrul acesta îl spune şi Teodor Studitul:

«Principala putere a epitimiei se cuprinde în oprirea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine pentru vremea pe care o rânduieşte cel ce dă epitimia» (P.G. 99, 1661).

Canoanele lui Ioan Postitorul erau privite încă în sec. XII cu rezervă[100]. Dar cu vremea s-au impus tot mai mult. În sec. XIV, ele îşi găsesc aprobarea canoniştilor Matei Vlastares şi Constantin Armenopulos, iar la începutul sec. XV sunt primite în Nomocanonul penitenţial ce se alcătuieşte atunci la Athos de un necunoscut. Acest Nomocanon tradus în slavoneşte în sec. XVI, se tipăreşte în Rusia de mai multe ori în prima jumătate a sec. XVII (a treia oară la 1729 de Petru Movilă), la început ca o carte deosebită, apoi ca adaos la Marele Trebnic (Molitfelnic)[101].

Din limba slavonă el s-a tradus şi în româneşte de către călugărul Mihail Moxalie şi s-a tipărit sub titlul de Pravila Mică la Govora[102].

AgNikodimosAgioritisÎntre limita maximă a vechilor canoane şi limita minimă a lui Ioan Postitorul se mişcă şi recomandările date de Nicodim Aghioritul la sfârşitul sec. XVIII în cartea sa Exomologhitarion, care a devenit de atunci normativă în Biserica grecească, umbrind autoritatea Nomocanonului[103]. Nicodim Aghioritul, pe lângă oprirea de la împărtăşanie şi nevoinţele ascetice, recomandă şi fapte de milostenie şi, în general, acte contrare păcatelor săvârşite. Astfel, celui ce fură sau face nedreptate Nicodim Aghioritul îi cere să restituie lucrul furat sau să refacă paguba, celui ce huleşte pe Dumnezeu, să-L slăvească.

«Dacă muierea a lepădat pruncul, să-i dai canon (lângă celelalte ale Sf. Ioan Postitorul) să hrănească un prunc sărac, de are mijloc… Zi ucigaşului, o duhovnice, că, precum Prea Sfinţitul Patriarh Atanasie şi împăratul Andronic rânduiesc (Vlastar, slova f, cap. 8), trebuie el să împartă averea sa la fiecare copil ce are şi o parte să dea celui mort, adică femeii aceluia şi copiilor celor săraci ce are acela. Iar de nu are, să o dea pomană pentru sufletul celui ucis şi să se roage lui Dumnezeu din tot sufletul ca să-l ierte şi aşa cu acestea să facă să tacă strigarea ce face sângele celui ucis şi cere asupra lui răsplătire»[104].

Se aplică, precum vedem, în canonisire, ca un principiu nou, miloste­nia, care, pe lângă faptul că e impusă de situaţia socială mai nouă, înfrângând egoismul, ca izvor principal al păcatului, contribuie la realizarea ace­luiaşi efect pe care-l urmăreşte şi postul şi celelalte umiliri.

Dar Nicodim Aghioritul cere duhovnicului să cunoască şi toate cele­lalte canoane, ca pentru cazurile neprevăzute în canoanele lui Ioan Postitorul să se ajute de acelea şi în general pentru cazurile neprevăzute de nici un canon, dar apropiate de cele prevăzute de canoane, să găsească în ace­lea inspiraţii pentru canonisirea ce trebuie să dea[105].

În rezumat, putem spune că Biserica, stând până azi pe baza principiilor stabilite din vechime, aplică în practica duhovniciei până azi fie vechile ca­noane, când penitenţii nu fac niciun efort de convertire, fie prescurtări care merg până la limita de jos a canoanelor lui Ioan Postitorul, când penitenţii, dând dovadă de mare căinţă, primesc şi unele osteneli ascetice şi fapte de milostenie.

4. ALTE RÎNDUIELI BISERICEŞTI PRIVITOARE LA SPOVEDANIE ŞI LA DISCIPLINA CLERULUI

Hirotesie-intru-duhovnic-1Duhovnicia este o putere specială împărtăşită de episcopul local preo­ţilor sau ieromonahilor. În vechime, adeseori dezlegarea de păcate o dădea penitenţilor, după prestarea pocăinţei, numai episcopul şi numai cu delega­ţie specială o dădea şi preotul. O dispoziţie din Nomocanon precizează:

«Dacă va îndrăzni cineva să primească gânduri şi mărturisiri fără porunca episcopului local, acela se va pedepsi canonic, ca unul ce calcă dumnezeieştile canoane. Deoarece nu numai pe sine s-a pierdut, ci şi toţi câţi s-au mărtu­risit la el sunt nemărturisiţi şi câte a legat sau a dezlegat sunt neîndreptate, după canonul 6 al Sinodului din Cartagina şi canonul 43 al aceluiaşi si­nod»[106].

Dar, dacă chiar dezlegările date de un preot sau ieromonah cu preoţie lucrătoare sunt fără valoare, daca nu are delegare de la episcop sau i s-a retras această delegaţie, cu atât mai mult sunt fără valoare dezlegările date de un preot sau ieromonah oprit de la săvârşirea tainelor sau caterisit de către episcopul locului. Ba mai mult, can. 28 apostolic şi 4 Antiohia di­spun ca un preot sau ieromonah caterisit care continuă să săvârşească sfin­tele slujbe sa fie scos din Biserică.

O altă dispoziţie din Nomocanon porunceşte ca un duhovnic să nu dezlege pe un penitent de epitimie dată lui de alt duhovnic.

«Duhovnicul nu are putere să dezlege sau să lege hotărârea altui duhovnic, căci, dacă unul leagă şi altul dezleagă, se face dezbinare, iar Hristos nu S-a împărţit. Ci cel ce a legat să şi dezlege, după can. 32 al Sf. Apostoli»[107].

Dar aceeaşi dispoziţie în continuare declara că duhovnicul cu adevă­rat legitim e numai cel ce chiverniseşte cele privitoare la mântuirea oame­nilor după legile lui Dumnezeu, nu cei iubitori de slavă deşartă, cei ne­experimentaţi, cei ce practică medicina sufletească pentru câştig urât. Aceia sunt mai degrabă ucigaşi de suflete prin neglijenţa şi inexperienţa lor.

«Dar arhiereul trebuie să hotărască totul»[108].

Deci arhiereul are căderea să judece când un duhovnic nu corespunde misiunii sale şi să-l oprească de la practica duhovniciei, precum tot el are căderea să judece în cazurile când unii duhovnici dezleagă, fără drept, epitimiile date de alţii.

Iar o dispoziţie asemănătoare din Pravila Mică de la Govora (tradusă tot după Nomocanon) spune:

«Popa cela ce va pricestui orice om, ori mic ori mare, ori tânăr ori bătrân, până ce nu va lua ştire dânsul de la duhovnicul său, oare destoinic este ’au ba; unii ca aceia să se gonească de la preoţie, ce se zice întru pocaianie 15 ani»[109].

De aci se vede şi aceea că fiecare cre­dincios trebuie să-şi aibă duhovnicul său şi să nu umble de la unul la altul.

Dar cu siguranţă că, atunci când se dezleagă în masă sute şi mii de oa­meni, se face un lucru şi mai grav decât anularea epitimiilor altor duhov­nici: se anulează fără ca măcar ele să fie cunoscute şi fără ca să se fi încer­cat măcar să se vadă dacă ele corespund sau nu cu dispoziţia penitentului.

Lucrul acesta trădează la cel ce săvârşeşte nu numai închipuirea că e mai bun decât alţi duhovnici, ci socotinţa orgolioasă de a fi un fel de supraduhovnic suprem, care poate înlătura ceea ce nu poate Biserica întreagă, le­gile puse de Sf. Sinoade şi de Sf. Părinţi.

Socotinţa aceasta o manifestă însă ieromonahii de la Sihastru şi Vladimireşti şi direct când contestă autoritatea ierarhiei constituite a Bisericii, când declară că toţi ierarhii şi preoţii Bisericii sunt căzuţi din har din pri­cini morale. Cu o astfel de logică desfiinţează Biserica văzută, căci, ne mai recunoscându-se existenţa vreunor preoţi, nu se mai consideră valide nici Tainele săvârşite de ei sau se socoteşte că viaţa în Dumnezeu nu e condiţio­nată de Taine. În amândouă cazurile avem de a face cu un protestantism patent.

Biserica a luat atitudine faţă de această eroare încă din vremea Sf. Ciprian şi a Fer. Augustin. Sf. Ciprian a definit că

«episcopul este în Bi­serică şi Biserica în episcop şi cine nu este cu episcopul nu este în Bise­rică»[110].

Iar

«în afară de Biserică nu este mântuire» (salus extra ecclesiam non est)[111].

Fer. Augustin, la rândul său, a precizat împotriva donatiştilor, care contestau validitatea Tainelor săvârşite de preoţii căzuţi în vre­mea persecuţiei că validitatea şi eficacitatea Tainelor nu depinde de vredni­cia preoţilor[112].

5. DESPRE ÎMPĂRTĂŞIREA CU SFINTELE TAINE

θ.κοινωνίαToate abaterile în care au căzut ieromonahii de la Sihastru şi Vladimireşti provin din tendinţa unilaterală de a împărtăşi pe oricine, cât mai des, ba chiar în fiecare zi, pe motiv că aşa ar fi făcut şi Biserica primară. Ei ignoră însă – cu voie sau fără voie – faptul că în tot trecutul Bisericii Sfânta Împărtăşanie s-a acordat numai după mărturisirea individuală şi numai celor ce nu erau puşi, la mărturisire, sub un canon de penitenţă. Încă Dida­hia Apostolilor ne spune că duminica, înainte de aducerea jertfei, credin­cioşii îşi mărturiseau păcatele ca jertfa lor să fie curată (cap. 14, 1). Cre­dincioşii erau atunci atât de puţini încât nu era nici o greutate să se mărtu­risească toţi; ba faptul că erau puţini impunea chiar ocuparea preotului cu fiecare individual. Mărturisirea trebuia să se facă individual, ba chiar secret, pentru că uneori numai aşa se puteau descoperi cei nevrednici să se apropie de Sfânta Împărtăşanie, lucru la care cei vechi erau foarte atenţi.

De aci s-a născut, probabil, indicaţia despre mărturisirea credincioşilor, aflată în unele vechi Liturghii greceşti[113].

Practica aceasta a mărturisirii la începutul Liturghiei exista şi în sec. IV, cum ne spune Sf. Vasile cel Mare:

«Se adună poporul la noi de dimineaţa la casa de rugăciune şi în osteneală şi lacrimi neîntrerupte, mărturisindu-se lui Dumnezeu… etc.»[114].

Această mărturisire se putea face şi atunci individual, pentru că, pe lângă faptul că comunităţile erau încă destul de restrânse, existând încă mulţi păgâni, o parte din membrii comunităţilor îşi făceau pocăinţa în diferitele staţiuni şi această parte trebuie să fi fost, de fapt, destul de mare, căci în cei 7 sau 15 sau 20 de ani, cât dura pocăinţa pentru fiecare, conform canoanelor din sec. IV, e firesc să fi intrat mulţi în ceata celor ce, păcătuind, trebuiau să facă penitenţă.

O altă parte din membrii comunităţii erau iarăşi excluşi pentru câteva săptămâni de la Liturghie pentru păcate mici, conform Didascaliei Apostolilor. Altă parte, deşi stătea cu credincioşii până la sfârşitul Liturghiei, nu se putea împărtăşi, făcându-şi o penitenţa secretă, ca femeile adultere de care vorbeşte Sf. Va­sile cel Mare. Toţi aceştia nu mai trebuiau mărturisiţi la fiecare Liturghie. Deci rămâneau foarte puţini cei ce aveau să fie mărturisiţi în vederea îm­părtăşirii. De altfel, din tot spiritul canoanelor şi al indicaţiilor scrierilor vechi despre pocăinţă, rezultă o temeinică cunoaştere individuală a fiecărui credincios de către preot.

La aceşti puţini credincioşi fără pată, la această elită spirituală, se re­feră can. 2 din Antiohia (an. 341) şi 9 Apost, care redă în formă mai simplă aceeaşi idee. Lor le cere să se împărtăşească la fiecare Liturghie.

Can. 2 din Antiohia hotărăşte eliminarea celor ce, «intrând în biserică şi auzind Sfintele Scripturi, nu participă împreună cu poporul la rugăciune (adică până la sfârşitul Liturghiei) sau se feresc de Sf. Împărtăşanie cu de­zordine».

Dar se pare că nici pe aceşti puţini credincioşi fără pată nu-i sanc­ţiona canonul pentru că nu se împărtăşeau, ci pentru că ieşeau prematur din biserică, producând dezordine. Aceasta pare a o spune şi mai clar ca­nonul 9 Apos., care dispune eliminarea

«credincioşilor care, intrând în bi­serică, nu rămân la rugăciune şi la Sfânta Împărtăşanie, producând dezordine în biserică».

Pe lângă aceasta mai e de observat că cele două canoane, cerând eliminarea pentru ieşirea prematură de la Liturghie, se inspiră din du­hul Didascaliei apostolice, care prevede eliminarea pentru câteva săptămâni de la Liturghie pentru transgresiuni mici şi nu rânduieşte aşezarea săvârşitorilor lor în staţiuni pentru ani mulţi, cum rânduiesc canoanele de la Ancyra şi Niceea pentru cei cu păcate grave (desfrânaţii, idolatrii, uci­gaşii), cu care se ocupă.

Deci avem dreptul să deducem că, întrucât Didascalia Apostolilor (care face parte în sec. IV din Constituţiunile Apostolice, ca şi canoanele apostolice) dispune eliminări de scurtă durată (de una, două, trei, şapte săptămâni de la Liturghie) pentru transgresiuni mici, o elimi­nare de felul acesta dispun şi can. 2 Antiohia şi 9 Apostolic pentru cei ce ies prematur de la Liturghie, făcând dezordine.

Meister_der_Sophien-Kathedrale_von_Ohrid_001La aceşti puţini creştini fără pată se gândeşte şi Sf. Vasile când cere o împărtăşire deasă, se înţelege după ce se mărturisesc de fiecare dată. Căci cum s-ar împăca altfel rigorismul canoanelor lui cu această largheţe? Sf. Vasile spune singur: împărtăşirea deasă o pot primi numai cei ce nu sunt sub canonul amânării. Iar sub canonul amânării preotul e dator să pună pe oricine a săvârşit păcatele înşirate în canoanele sale şi ale sinoadelor ante­rioare. Dar, pentru a putea cunoaşte pe cei nevrednici de împărtăşanie, se înţelege că trebuie să mărturisească în prealabil pe credincioşi.

«Vai nu numai de cel căruia i se împărtăşeşte Trupul Domnului fiind în păcate, ci şi de preotul care o face… Nu daţi cele sfinte câinilor şi nu aruncaţi măr­găritarele înaintea porcilor… (Mt. 7, 6). Vezi să nu scufunzi (înnebuneşti) pe om în căderea lui. Să nu dai pe Fiul lui Dumnezeu în mâinii celor ne­vrednici. Să nu te ruşinezi, în ceasul acela, de vreunul din cei slăviţi ai pământului, nici chiar de cel ce poartă diadema… Celor cărora nu le-o permite dumnezeieştile canoane nu le-o da, căci sunt socotiţi ca păgânii. Şi, de nu se vor întoarce, vai şi lor şi vai şi celor ce le-o dă»[115].

Cei ce ar vrea, aşadar, să se întemeieze pe Sf. Vasile pentru practica împărtăşirii dese sunt datori să ţină seama şi de limitele în care o încuviinţează el.

Numai la aceşti puţini creştini trebuie să admitem că se gândeşte şi Sf. Ioan Gură de Aur când dă îndemnul unei împărtăşiri dese. Căci îi mustră cu mare severitate pe cei ce se apropie de Sfintele Taine fără vrednicie. Şi acea­sta se pare că o făceau mulţi creştini în vremea lui, dat fiind că, prin desfi­inţarea penitenţii publice prin patriarhul Nectarie (391), nu se mai făcea o supraveghere şi o oprire publică prin diaconi a celor ce, având să împlinea­scă un timp de penitenţă, nu trebuiau să se apropie de Sfintele Taine.

sf_ioan_gura_de_aurIndignat de această apropiere a celor nevrednici de Sf. Împărtăşanie, Sf. Ioan Gură de Aur constată cu durere:

«Să nu se supere nimeni. Nu voi da nume. Dacă intrând cineva în această biserică, v-ar face să apăreţi toţi înaintea lui pentru a vă examina pe fiecare, mai bine zis nu acum, ci chiar în ziua de Paşti dacă ar cerceta cineva cu deamănuntul pe toţi cei ce vin şi se spală, după ce s-au apropiat de Taine, având un astfel de duh încât să ştie toate cele făcute cu precizie, ar afla multe păcate mai grele ca ale iudeilor. Ar afla vrăjitori ce se folosesc de farmece, de blesteme, de tra­ficuri ruşinoase, curvari, preacurvari, bârfitori… Şi, ca să aflaţi de câtă pe­deapsă se fac răspunzători cei stăpâniţi de aceste păcate, cugetaţi la cei vechi; un ostaş a furat lucruri consacrate şi toţi au pierit. Cunoaşteţi istoria. Zic de Harmi, care a furat un lucru consacrat (Iosua, cap. 7). …Acum însă sunt pline toate de rele şi nimenea nu se teme»[116].

Interpretând cuvintele Sf. Ap. Pavel:

«Cel ce mănâncă şi bea cu nevred­nicie vinovat va fi Trupului şi Sângelui Domnului» (I Cor. 11, 27),

Sf. Ioan Gură de Aur zice:

«Cei ce iau Sângele şi Trupul Domnului simplu şi cum se nimereşte vor suporta aceeaşi pedeapsă ca şi cei ce L-au omorât»[117]

sau:

«Ceea ce zice (Sf. Apostol) aceasta este: precum cei ce L-au răstignit pe Iisus, aşa şi cei ce se împărtăşesc de Taine cu nevrednicie vor da soco­teală»[118].

Cel ce se împărtăşeşte cu nevrednicie cade pe urmă în păcate şi mai mari, asemenea lui Iuda, care, după ce s-a împărtăşit la Cina cea de taină, ieşind a vândut pe Domnul. Când o spune aceasta, Sf. Ioan Gură de Aur enumeră totodată unele păcate care îl fac pe om nevrednic să se împărtăşească. Insistenţa asupra acestui fapt ne face să înţelegem că în epoca aceea se împărtăşeau mulţi cu nevrednicie:

«Dar e vremea să ne apropiem de înfricoşata masă. Toţi să ne apropiem cu conştiinţă curată… Nimenea să nu fie viclean, nimenea rău, nimenea răpitor, nimenea bârfitor, nimenea urâtor de fraţi, nimenea arghirofil, nimenea beţiv, nimenea zavistnic, nimenea să nu slujească desfrânării, nimenea hoţ, nimenea uneltitor, ca să nu ia judecată sieşi. Căci Iuda atunci s-a împărtăşit cu nevrednicie şi ieşind a vândut pe Domnul, ca să înveţi că mai ales pe cei ce se împărtă­şesc cu nevrednicie de Taine îi ia diavolul mai des în stăpânire şi aceia îşi atrag o mai mare pedeapsă… Căci, precum o hrană trupească, când ajunge într-un stomac ce are sucuri rele, agravează şi mai mult boala, aşa şi hrana duhovnicească, de o ia cineva cu nevrednicie, îşi îngrămădeşte sieşi osândă»[119].

Chiar cei fără păcate ca cele înşirate trebuie să se pregătească cu post şi rugăciune în vederea împărtăşirii.

«Nu ai auzit că şi cele trei mii care s-au bucurat de împărtăşanie erau continuu stăruind în rugăciune şi în în­văţătură (Fapte 2, 42), nu în beţii şi ospeţe? Iar tu, înainte de a te împăr­tăşi, posteşte ca să te arăţi cât de cât vrednic de împărtăşanie»[120].

Sau:

«Voind să vă apropiaţi de înfricoşata şi dumnezeiasca masă şi de Sfânta Taină, cu frică şi cu cutremur faceţi aceasta, cu conştiinţă curată şi cu rugă­ciune»[121].

Sf. Ioan Gură de Aur menţionează că şi Postul Paştilor de aceea l-au rânduit Părinţii, pentru ca credincioşii să se pregătească în cursul lui pentru o împărtăşire cu vrednicie.

«De aceea este postul şi Patruzecimea şi slujbele atâtor zile şi auzirile şi rugăciunile şi învăţăturile, ca în tot modul scuturându-ne de păcatele săvârşite în tot anul, prin această împlinire a poruncilor dumnezeieşti, să ne împărtăşim cu îndrăzneală şi în chip evlavios de jertfa aceea nesângeroasă»[122].

Sau:

«Pentru ce deci postim… aceste patruzeci de zile? Mulţi în vechime se apropiau de Taine simplu şi cum se nimerea şi mai ales în timpul acesta în care Hristos ni le-a predat pe acestea. Deci, dându-şi seama Părinţii de paguba ce provine din apropierea fără grijă, adunându-se, au fixat 40 de zile de post, de rugăciuni, de auziri, de slujbe, ca în aceste zile curăţindu-se toţi cu osârdie prin rugăciuni, prin milostenie, prin post, prin privegheri, prin lacrimi, mărturisire şi prin toate celelalte, aşa să ne apropiem de acea zi după putinţă cu conştiinţa curată»[123].

Im­portanţa Postului Paştelui pentru pregătirea spre împărtăşanie o subliniază însă mai înainte Sf. Atanasie cel Mare:

«În sfârşit curăţirea noastră în timpul Patruzecimii prin rugăciuni, posturi şi bune purtări şi fapte ne va permite nouă să mâncăm pasca şi înăuntrul Ierusalimului» (Ep. 3, c. 5, ed. Mai, Nova patr. bibi. VI, 47).

Putem spune că nicicând, în Biserica primară, practica unei împărtăşiri mai dese nu s-a asociat cu nesocotirea mărturisirii păcatelor şi a penitenţei pentru păcatele ce trebuiau puse sub canon.

Aceasta nu s-a întâmplat nici în sec. XVIII, când la Athos s-a ivit o dis­cuţie dacă e bine să se împărtăşească omul mai des sau mai rar. Aderenţii împărtăşaniei mai dese au fost de acord cu ceilalţi ca împărtăşirea deasă o pot primi numai cei nesupuşi vreunui canon pentru vreun păcat grav, iar pentru aceasta trebuie să treacă fiecare înainte de a se împărtăşi pe la scau­nul mărturisirii.

Martor despre aceasta este Nicodim Aghioritul, care, deşi în toiul acelor discuţii a scris chiar o carte, în favorul împărtăşirii dese[124], a menţinut în cartea Despre Mărturisire (Exomologhitarion), toate canoanele vechi îm­preună cu ale lui Ioan Postitorul, declarând că cel mai principal ajutor pen­tru îndreptarea penitentului este oprirea de la împărtăşanie pentru mai mulţi ani. El spune duhovnicului:

«Peste toate acestea să ştii, duhovnice, că trebuie să dai păcătoşilor ca un canon şi depărtarea de Sf. precistanie câte atâţia ani, precum rânduieşte Sf. Ioan Postitorul, punându-i înaintea lui acestea:

Fiule, să ştii:

1. Că de te vei împărtăşi aşa nevrednic fiind, te vei face vinovat Trupu­lui şi Sângelui Domnului, precum zice dumnezeiescul Pavel, şi te vei îm­părtăşi spre osânda şi munca ta, făcându-te un al doilea Iuda şi asemenea cu evreii. Că, precum evreii au împuns trupul Domnului nu ca să-i bea sângele, ci ca să-l verse, precum tâlcuieşte Ioan cel cu gura de aur (Om. 17 I către Corinteni), aşa şi tu te vei socoti pentru nevrednicia ta că verşi sângele Domnului cel fără de moarte, iar nu ca să-l bei…

4. Să ştii că cu această depărtare de la pricestanie se va face pocăinţa ta mai întărită şi te vei întări mai mult întru darul lui Dumnezeu şi vei cunoaşte mai bine răutatea ta, care ţi-a pricinuit păcatul, mai vârtos când vei vedea pe alţii că se împărtăşesc şi tu te lipseşti»[125].

Practica unei împărtăşiri dese a tuturor, cu nesocotirea oricărei peni­tenţe pentru păcatele grave, se poate armoniza cu spiritul catolicismului, dar nu cu al Ortodoxiei, care a păstrat duhul creştinismului, din următoa­rele motive:

a) în catolicism, în scaunul mărturisirii se dă iertarea de pedepsele eterne pentru păcatele de moarte, iar epitimia ce se dă păcătosului e un echivalent al pedepselor temporale pentru păcate, ce trebuie să le suporte păcătosul pentru a satisface setea de răzbunare a lui Dumnezeu. Epitimia nu înseamnă, deci, un mijloc de tămăduire a firii îmbolnăvite prin păcat, tămăduire ce are lipsă de durată, în cursul căreia firea nu poate lua hrana împărtăşaniei, destinată celor sănătoşi.

În catolicism păcatul nu produce nici o boală în fire. Credinciosul cu păcate grave se poate deci împărtăşi din momentul în care primeşte în scaunul mărturisirii iertarea pedepselor eterne, iar cel care nu se ştie cu păcate grave se poate împărtăşi şi fără mărturisire, căci păcatele uşoare nu implică pedepse eterne, care să aibă lipsă de o iertare în scaunul mărturisirii. Firea, în concepţia catolică, neîmbolnăvindu-se prin păcat, nu e primejdie de moarte pentru ea să primească hrana tare a Euharistiei. Prin aceasta, catolicismul a părăsit tradiţia stră­veche a creştinismului.

b) Din concepţia păcatului şi ca boală, în Răsărit, rezultă duhul ascetic al ortodoxiei, în armonie iarăşi cu tradiţia veche, Sf. Euharistie 02creştină. Păcătosul tre­buie să se supună la o disciplină de înfrânări pentru a scoate din fire slăbi­ciunea înclinării spre păcatul ce l-a săvârşit. El trebuie să ducă o acţiune de mortificare a legii păcatului din sine, iar aceasta reprezintă o jertfă de sine. Numai în acest duh de jertfă se poate apropia de Hristos care şi El ni Se împărtăşeşte în starea de jertfă, căci numai într-o stare adecvată cu cea a Domnului primit ne putem uni cu adevărat în duh cu El. Ne unim cu Hristos cel jertfit, în stare de jertfă, adică postind, omorând egoismul prin milostenie etc. pentru ca puterea stării lui de jertfă şi mai mult să întă­rească în noi duhul de jertfă, de mortificare a pornirilor păcătoase şi de întărire a omului nou, al învierii.

În catolicism s-a pierdut conştiinţa că credinciosul se împărtăşeşte de Hristos în stare de jertfă, de aceea diversele teorii ale teologiei catolice au evaporat învăţătura creştină că Hristos e în Euharistie în stare de jertfă. În catolicism se vorbeşte numai de o unire cu Hristos pur şi simplu, ca de o unire cu cineva, care produce o simplă bucurie sentimentală, nu şi o răspundere, nu şi o angajare.

Dar Sf. Apostol Pavel spune:

«De câte ori mâncaţi această Pâine şi beţi acest Pahar, moartea Domnului vestiţi până la venirea Lui».

Iar Sf. Vasile cel Mare, răspunzând la întrebarea:

«Cum vesteşte cineva moartea Domnu­lui?, zice:

«Precum ne-a învăţat Domnul, zicând:

«De vine cineva la Mine, să se lepede de sine şi să ia crucea sa».

Şi Apostolul a arătat-o, mărturisind:

«Mie lumea s-a răstignit şi eu lumii»

sau:

«Omul cel vechi al nostru s-a răstignit împreună cu El ca să se desfiinţeze trupul păcatului, spre a nu mai sluji noi păcatului»[126].

Şi desigur că mai ales monahii ar trebui să se împărtăşească în acea­stă stare şi cu acest scop, dat fiind că acesta este rostul chemării lor: să mortifice cu Hristos mai stăruitor pe omul cel vechi al păcatului ca să crea­scă după omul cel nou, tot cu Hristos.

O altă abatere privitoare la Sfânta Împărtăşanie, practicată de unii din ieromonahii de la amintitele mănăstiri, este trimiterea dumnezeieştii Eu­haristii în tuburi de sticlă, prin mireni şi mirence, unor mireni din parohii unde există preoţi.

O dispoziţie din Pravila Mică spune:

«Popa de va da Sfânta Taină a lui Dumnezeu citeţului celui destoinic sau omului prost (simplu) s-o poarte el încoace şi încolea pentru oarecare treabă, iară nu însuşi cu frica lui Dum­nezeu să o poarte, unii ca aceia să se pocăiască în 3 ani».

La fel e canonisit preotul ce dă citeţului să împărtăşească pe soţia lui[127].

Cum s-ar încredinţa Trupul Domnului mirenilor, când canoanele (69 trulan) interzic acestora şi intrarea în altar, desigur pentru că se află pe Sf. Masă Trupul şi Sângele Domnului[128]. Numai cei care au slujba de pa­racliseri pot intra în altar.

A permite mirenilor să umble cu Sf. Taine şi a se împărtăşi singuri sau a împărtăşi şi pe alţii înseamnă a nu mai ţine seama de deosebirea între preoţi şi mireni, ceea ce uşor poate duce la teoria protestantă a preo­ţiei generale şi la ideea că mirenii pot săvârşi şi prefacerea.

Dar în această practică se mai ascunde şi o altă deviere de la spirituali­tatea ortodoxă, ca să nu ne mai oprim asupra profanării la care sunt expuse Tainele prin purtarea lor de oricine, în orice loc, în orice dispoziţie şi stare ar fi, sau asupra dispreţului aruncat prin aceasta asupra preoţilor din acele parohii, ca şi când Euharistia săvârşită de aceia n-ar fi reală.

Sf. Împărtăşanie este şi Taina unităţii noastre în Hristos. De aceea ne împărtăşim la un loc, dintr-un Potir şi dintr-o Pâine. Unitatea aceasta suferă când se iau părticele şi se duc, fără motiv, pentru împărtăşire cu ele în izo­lare. Nu se mai observă comuniunea insului cu ceilalţi membri ai comuni­tăţii şi strângerea tuturor în jurul preotului, idee larg dezvoltată de Sf. Părinţi. Sf. Chiril din Alexandria, în această împărtăşire a tuturor din ace­laşi Trup al Domnului, vede temeiul Bisericii ca trup tainic al Domnului:

«Căci într-un trup, în al Său adică, binecuvântându-i pe cei ce cred în El, prin împărtăşirea tainică îi face un trup cu Sine şi între ei. Căci cine ar şi despărţi şi scoate din unitatea naturală întreolaltă pe cei legaţi printr-un trup în unitatea lui Hristos? Căci dacă toţi ne împărtăşim dintr-o Pâine, toţi alcătuim un singur trup»[129].

Ieromonahii de la mănăstirile amintite pe de o parte anulează persoa­nele în masă, când le iartă în bloc, pe de alta le separă una de alta, când le trimite Euharistia pentru împărtăşire în izolare. În amândouă felurile se abat de la unitatea adevărată a credincioşilor în Hristos, care este o unitate de persoane responsabile, o unitate în iubire.

CONCLUZII

pr.staniloaePe baza mărturiilor din tradiţia de totdeauna a Bisericii, care s-ar pu­tea înmulţi considerabil, putem formula următoarele concluzii:

1. În întreg trecutul său, Biserica i-a îndemnat pe credincioşi la o luptă serioasă cu păcatul.

În spiritul acestei lupte le-a cerut totdeauna, pentru izbăvirea de el, o mărturisire personală şi o pocăinţă extinsă în timp pentru păcatele grave. Prin mărturisirea personală a ridicat pe credincios la conştiinţa accentuată a răspunderii sale şi a unui raport personal între Dumnezeu şi el. Iar prin pocăinţă, a exercitat o lucrare stăruitoare şi sistematică de educaţie a cre­dincioşilor, de conducere treptată a lor spre starea bărbatului desăvârşit în Hristos.

Ieromonahii de la mănăstirile Sihastru şi Vladimireşti nu ţin seama de realitatea gravă a păcatului, nu iau în seamă grija de el şi temerea de el. Aceasta e proprie concepţiei protestante, după care omul nu trebuie să se pre­ocupe nicidecum de păcat, căci păcatul nu poate fi scos din fire, în lumea aceasta, prin nici uri efort, pe de alta concepţiei catolice, după care păcatul nu are nici un efect păgubitor asupra firii omului.

În spiritul acestor concepţii, practica numiţilor ieromonahi suprimă mărturisirea personală şi pocăinţa, ca mijloace de luptă a omului cu păca­tul şi de desăvârşire. Suprimarea mărturisirii personale slăbeşte răspun­derea omului pentru păcat şi conştiinţa întâlnirii cu Dumnezeu, Care-i cere socoteală de el. Suprimarea penitenţei privează Biserica de orice prilej de educaţie sistematică a credincioşilor, iar pe aceştia de orice îndemn la luptă împotriva păcatului şi a patimilor din fire.

2. Cei ce şi-au însuşit această practică se depărtează de la tradiţia Bi­sericii prin ridicarea lor peste toţi duhovnicii, peste toate canoanele şi peste toată Biserica, atunci când dezleagă în masă pe toţi credincioşii de orice epitimie.

3. Foştii ieromonahi de la amintitele mănăstiri trădează o mentalitate protestantă când, trimiţând Euharistia prin mireni altor mireni, micşorează deosebirea dintre preoţi şi mireni şi consideră Euharistia trimisă de ei su­perioară celei săvârşite de preoţii din parohii, iar prin îndemnul la împărtă­şirea mirenilor în izolare, fără trebuinţă, slăbesc unitatea Bisericii şi legă­tura mirenilor cu preoţii.

4. În acelaşi timp se resimt de o influenţă catolică atunci când se îm­părtăşesc de Domnul, lipsiţi de orice duh de jertfă, fără spovedanie perso­nală, fără pocăinţă, fără post şi fără voinţa de a se întări în acest duh de jertfă din Domnul cel jertfit. Prin aceasta ei nesocotesc starea de jertfă a Domnului sau nu-i găsesc nici un rost practic pentru viaţa credincioşilor care se împărtăşesc de ea.

5. Ei se depărtează de la tradiţia Bisericii când dau Trupul Domnului celor cu păcate grele înainte de a fi făcut vreo pocăinţă, pricinuindu-le o primejdie de moarte veşnică. Ei concep Euharistia ca lucrând magic, când nu cer nici o pregătire de la om, nici un efort de a se apropia cu vrednicie de ea. Ei nu o concep ca o putere ce lucrează spiritual, prin întâlnirea cu un efort spiritual din partea omului.

6. Cea mai grea osândă şi-o pricinuiesc ei însă când, contrar tradiţiei Bisericii, se fac vinovaţi de neascultarea faţă de autoritatea bisericească, slujind în continuare şi după ce au fost caterisiţi.

Credincioşii nu trebuie să se lase amăgiţi de aceşti foşti ieromonahi care le promit mult, dar nu le pot da nimic, ci dimpotrivă, îi rostogolesc în primejdia morţii veşnice. Ei nu le pot da iertarea păcatelor, pentru că o ier­tare dată în afară de legătura cu ierarhia canonic constituită a Bisericii şi fără o pocăinţă pentru păcatele grele nu e iertare adevărată. Şi e o mare primejdie pentru credincioşi să se lase adormiţi de falsa liniştire de pe urma unei iertări ireale în loc să-şi caute iertarea reală de la preoţii care stau în legătură cu ierarhii lor şi ţin seamă de canoanele Bisericii.

Dar primejdia aceasta şi-ar atinge gradul suprem dacă ei ar continua să primească Tainele de la acei ieromonahi, acum când sunt caterisiţi, acum când nu mai au dreptul şi puterea să săvârşească Tainele. Credincioşii nu nu­mai că nu pot primi nimic de la ei, dar şi-ar pricinui şi o grea osândă, continuând să stea alături de cei ce imită Tainele numai la arătare, ca la teatru, şi deci le profanează, odată ce sunt dezbrăcaţi de vrednicia preoţească.

(Parintele Dumitru Staniloae, in Revista “Biserica Ortodoxa Romana”, nr. 3-4/1955, pp. 218-250)

Parintele-Dumitru-Staniloae-de-Dinu-Lazar-11-via-Roncea-Ro(sursa foto)


[1] Homilien, în Texte und Untersuchungen, UI, 3-4, Leipzig 1896, p. 121.

[2] Omilii la Geneză, Migne, P.G. LIII, cbl. 163.

[3] E. Mangenot, D.T.C., III, 1, col. 830.

[4] Idem. ibidem, col. 831.

[5] De baptismo, 20, Migne, P.L., I, col. 122.

[6] Cat. III, Migne, P.G. XXXIII col. 437.

[7] Liber de poenitentia, cap. 9, Migne, F.L. I, col. 1354.

[8] Ibidem: «Exomologesis est, qua delictum Domino nostrum confitemur norf quidem ut ignaro, sed quatenus satisfacţio confessione disponitur, confessione poeni­tentia nascitur».

[9] Op. cit., cap. 10, Migne, Pi». I, col. 1355.

[10] Ibidem: «cum erubescentia sua pereunt».

[11] Ibidem: «Ego rubori locum non facio, cum plus de detrimento ejus acquiro».

[12] Op. cit., col. 1496.

[13] Op. cit., col. 1354: „Tantum revelat confesio delictorum, quantum dissimulatio exagerat”.

[14] Ibidem.

[15] A. D’Ales, La Theologie de Tertullien, Paris, 1905, pp. 342-343.

[16] Ep. XI, 7, Hartel, p. 500: «Delicta sua singuli recognoscentes, vel modo conversationem veteris hominis exponant».

[17] Ep. XI, 5; ed. Hartel, p. 499.

[18] Ep. VIII, 3; ed. Hartel, p. 487.

[19] Ep. XVIII; ed. Hartel, p. 523.

[20] Ep. LIX, 17, ed. Cit., p. 687;  Ep. LIII, 3; ed. cit., p. 649.

[21] Ep. LIX, 18; ed. cit., p. 687.

[22] Liber de lapsis, Migne, P.L. IV, col. 499-500.

[23] Op. cit., Migne, P.L. IV, col. 500: «…Impunitum diu non fuit nec occultum dissimulatae conscientiae crimen. Quae fefellerat hominem, Deum sensit ultorem».

[24] Op. cit., Migne, P.L. IV, col. 501.

[25] Ibidem; «Quam multi quotidie poenitentiam non agentes, nec delicti sui conscientiam confitentes, immundis spiritibus adimplentur, quam multi usque ad insaniam mentis excordes dementiae furrore quatiuntur».

[26] Ibidem.

[27] lapsis, Migne, P.L. IV, col 503; «Derideri et circumveniri Deus non potest nec astutitia aliqua fallente deludi. Plus imo delinquit qui secundum hominem Deum cogitans evadere se poenam criminis credit, si non palam crimen admisit».

[28] In Levit., Hom. III, 4; Migne, P.G. XII, col. 429.

[29] Selecta in Psalmos, Homil. II, in PS. XXXVII; Migne, P.G. XII, col. 1386.

[30] Selecta in Psalmos, Homil. I, in Ps. XXXVII; Migne, P.G. cit., col. 1569; «Et ille quidem erat arhiatros qui posset curare omnem langurorem et omnem infirmitatem; discipuli vero ejus Petrus et Paullus, sed et prophetae medici sunt, et hi omnes qui post apostoles in Ecclesia positi sunt, quibusque curandorum vulneram dis­ciplina comissa est, quos voluit Deus in Ecclesia sua esse medicos animorum…».

[31] Op. cit., col. 1572: «Omnes episcopi atque omnes presbyteri vel diaconi erudiunt nos, et erudientes adhibeant correptiones et verbis austeribus increpant».

[32] Const. A post., CarteaII, cap. 48; Migne, P.G. I, col. 709.

[33] Const. Apost., Cartea II, cap. 57; Migne, P.G. I, col 737.

[34] Ralli-Potli, Sintagma canoanelor, vol. 2, p. 141.

[35] Ibidem, p. 137.

[36] Ralli-Potli, op. cit., vol. 4, p. 222.

[37] Ibidem, p. 223.

[38] Ralli-Potli, op. cit., vol. 4, p. 96.

[39] Ibidem, vol. 4, p. 219.

[40] Can. 10, în Op. cit., vol. 4, p. 125: „Fiindcă nu suntem judecătorii inimilor, ci din cele ce auzim judecăm”.

[41] Can. 4, la Ralli-Potli, Sintagma, vol. 4, p. 310.

[42] Aphrates des persischen Weisen, Homilien, aus den syrischen. tibersetzt und erlâutert, von Dr. Georg Bert, in Texte und Untersuchungen zur Geschichte der altchristlichen Literatur, III, 3-4, Leipzig, 1896.

[43] Omil. 7, Op. cit., p. 115.

[44] Ibidem, p. 116.

[45] Ibidem, p. 121.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Hist. eccl., Migne, P.G. LXVII, col. 616.

[51] Hist. eccl., lib. VII, Migne, P.G. LXVII, col. 1460.

[52] Mand. IV, cap. 3; Vis. II, cap. 2.

[53] Cap. IX, Migne, P.L. I, col. 1354.

[54] Cap. XIX, Migne, P.L. II, col. 1074.

[55] Epistola XV,  1; ed. Hartel, p. 514.

[56] De lapsis, în Migne, P.L. IV, col. 499-500.

[57] Ep. XVII, 2; ed. Hartel, p. 522.

[58] Ep. XVII; ed. Hartel, pp. 521-523.

[59] Ep. XXVI; ed. Hartel, p. 540.

[60] Ep. XXXI, c. 6; ed. Hartel, pp. 562-563.

[61] Ep. XXXIV, c. 2; ed. Hartel, pp. 569-570.

[62] Ep. XXXVI, cap. I; ed. Hartel, p. 572: «…mirati sumus … ut tam urgentur et tam immaturo atque acerbo tempore, in tam ingenti et immenao crimine atque delicto pacem sibi non adpeterent quam vindicarent … cur non iudicium eorum sustinent a quibus petendam pacem quam atique non habent putaverunt?».

[63] Ep. cit., cap. 3; ed. Hartel, p. 575.

[64] Ep. XXX, cap. 3; ed. Hartel, pp. 551-552: «… et nova per mîserlcordiam falsam vulnera veteribus transgressionis vulneribus imprimantur, ut miseris ad eversionem majorem eripiatur et poenitentia. Ubi enim poterit indulgentiae medicina proficere, si etiam ipse medicus intercepta poenitentia indulgent periculis? Si tantum modo operit vulnus, nec sinit necessaria temporis remedia obducere cicatrîcem? Hoc non est curare, sed, si dicere verum volumus, occidere».

[65] Ep. cit., cap. 5; ed. Hartel, p. 553.

[66] De lapsis, Migne, P.L. IV, col. 507.

[67] Ibidem, col. 491.

[68] Op. cit., col. 494.

[69] Ibidem, col 491.

[70] Op. cit., col. 507.

[71] Op. cit., col. 506.

[72] Ep. LV, cap. 23; ed. Hartel, pp. 641-642.

[73] Pedagogul, lib. I, Migne, P.G. VIII, col. 348-349.

[74] In Num., X, 1; Migne, P.G. XII, col. 638.

[75] Pastor Hermae, lib. III, similitud. 6, cap. 4.

[76] In Num., hom. VIII, Migne, P.G. XII, col. 623.

[77] Ibidem.

[78] 1n Lev., hom. II, 4; Migne, P.G. cit., col. 419.

[79] In Lev., hom. VII,: 2; Migne, P.G. cit., col. 478-483.

[80] Selecta in Psalmos, hom. III, in Ps. XXXVII; Migne, P.G. cit., col. 1386.

[81] In Lev., horn. XII, 6; Migne, P.G. cit., col. 548.

[82] Selecta in Psalmos, hom. I, in Ps. XXXVIII, Migne, P.G. cit., col. 1404-1405.

[83] Selecta in Psalmos, hom. II in Ps. XXXVII, 6; Migne, P.G. XII, col. 1386.

[84] Const. Apostolice, cartea II-a, cap. 23; Migne, P.G. I, col. 651-654.

[85] Const. Apostolice, cartea II-a, cap. 38; Migne, P.G. I, col. 692. În cartea II-a, cap. 43, Migne, P.G. I, col. 701, se cere ca intrigantul care a adus pâră nedreaptă împotriva altui membru al comunităţii să fie pedepsit cu excomunicarea cerută pen­tru acela. Iar dacă, după ce e reprimit, face iarăşi acelaşi lucru, să fie scos din nou. Cu această ocazie se arată că eliminarea se aplica mai ales celor ce divizau şi tur­burau pacea şi unitatea Bisericii prin purtarea lor. «Când se va afla un mădular de prisos, cugetând lucruri viclene şi aducând necinste trupului şi agitându-l cu dezbi­nări şi calomnii…, acesta fiind scos a doua oară din Biserică, cu dreptate s-a tăiat de la adunare».

[86] Op. cit., cartea a II-a; Migne, P.G. I, col. 637-640.

[87] Const. Apost., cartea a II-a, cap. XXXVII-VIII; Migne, P.G. I, col. 683-6S2.

[88] Cartea II-a, cap. 11; Migne, P.G. I, col. 606.

[89] Cartea II-a, cap. 12; Migne, P.G. I, col. 612. Păcătosul de a intrat în adu­nare, de va vedea curăţia episcopului şi a credincioşilor, «rușinându-se va ieşi paş­nic, cu ruşine şi multe lacrimi, străpuns la inimă şi va rămâne turma curată; şi va plânge înaintea lui Dumnezeu şi se va pocăi pentru ceea ce a făcut; şi va avea nă­dejde şi turma toată, privind lacrimile aceluia, va şti că cel ce păcătuieşte prin po­căinţă se mântuiește de pierzare».

[90] Cartea II-a, cap. 11, ibidem.

[91] Can. 84, Ia Ralli-Potli, op. cit, vol. 4, p. 253.

[92] Can. 74, Ia Ralli-Potli, op. cit, vol. 4.

[93] Ralli-Potli, Op. cit., vol. 2.

[94] Constitutiones Ecclesiasticae, la I. Pitra, Spfeilegium Solesmense sanct. Patrum, t. IV, pp. 404-405.

[95] Peri exomologeseos, Migne, P.G. XCIX, col. 1721-1729, Can. 18, 20, 21, 22, 23.

[96] A. Pavlov, Nomocanon pri Bolşom Trebnik, Moscova, 1827, p. 29.

[97] K. Holl, Enthusiasmus und Bussewalt beim grichieschen Monchtum, Leipzig, 1898, pp. 295-296.

[98] A. Pavlov, Op. cit., pp. 26-27.

[99] De la aceştia şi în special de la Matei Vlastares le-a luat şi Nicodim Aghioritul în „Cartea foarte folositoare de suflet”, tradusă în româneşte în 1799.

[100] Ghedeon, O Atos, p. 294.  Ralli-Potli, Sintagma, vol. 4, p. 425.

[101] A. Pavlov, Op. cit., p. 59-60, 440-443.

[102] Ibidem, p. 59.

[103] Ibidem, p. 51. Ideile din ea se cuprind şi în Cartea folositoare de suflet amintită mai înainte.

[104] Carte folositoare de suflet, foaia 43.

[105] Op. cit., foaia 46.

[106] A. Pavlov, op. cit., p. 86.

[107] A Pavlov, op. cit., p. 243.

[108] Ibidem.

[109] Pravila bisericească, numită cea mică, Bucureşti, 1884, p. 57.

[110] Epistola 66, 8; ed. cit., p. 733: «scire debes episcopum in ecclesia esse et ecclesiam in episcopo, et si quis cum episcopo non sit, in ecclesia non esse».

[111] Epistola 73, 21, p. 795.

[112] Fr. Loofs, Leitfaden zum Studium der Dormengeschichte, 4, ed. Halle, A. S., 1906.

[113] K. Holl, Op. cit., p. 255.

[114] Ep. 207; ed. Garn., III, 311, la Holl, op. cit., p. 255.

[115] Poruncă către preot despre harul dumnezeiesc, la Ralli-Potli, Op. cit., vol. 4, p. 392.

[116] Hom. VI, Ia Ep. c. Efeseni, ed. lui Bareille, t. XVIII, p. 233.

[117] Hom. despre martiri, ed. Bareille, tom. IV, p. 400.

[118] Hom. despre martiri, ed. Bareille, tom. IV, p. 400.

[119] Hom. II despre trădarea lui Iuda, ed. Bareille, tom. III, p. 654.

[120] Hom. XVII la a II-a Ep. către Corinteni, ed. Bareille, tom. XVII, p. 72.

[121] Hom. despre Naşterea Domnului, ed. cit., tom. III, p. 606.

[122] Ad populum Antioh., Hom. XX, Migne, P.G. XLIX, col. 197.

[123] Hom. In eos qui primo paseha ieunant, c. 4, Migne, P.G. XLVIII, col. 967.

[124] Cartea se numea Apologhia. Vezi la P. A. Sircu, Istoria Atona, partea III-a, Petersburg 1892, p. 390 urm.

[125] Carte folositoare de suflet, foaia 55 urm.

[126] Reg. brev. tract., 134; Migne, P.G. XXXI, col. 1240.

[127] Op. cit., p. 57.

[128] Vezi şi A. Pavlov, Op. cit., p. 187, unde e citat şi can. 11 al Patriarhului Nichifor pentru monahia care poate intra în altar.

[129] Comment. la Ev. lui Ioan, lib. XI, cap. 11; Migne, P.G. LXXIV, col. 500.

2604_8_1323092797-large

***

***


Categorii

Ce este pacatul?, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Deasa impartasire, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Impartasania, Parintele Dumitru Staniloae, Pocainta, Preotie (pentru preoti), Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine), Taina Spovedaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

15 Commentarii la “Parintele Dumitru Staniloae – studiu putin cunoscut, dar esential: MARTURISIREA PACATELOR SI POCAINTA IN ISTORIA BISERICII. Spovedania si lupta cu pacatul – conditiile IMPARTASIRII CU SFINTELE TAINE si primirii milei lui Dumnezeu

  1. Da, un studiu profund al Parintelui Dumitru Staniloaie, pe un subiect ESENTIAL pentru mantuire. Ne explica multe aspecte peste care putem trece usor daca nu luam aminte. Trebuie sa-l mai recitesc o data.

  2. Interesanta sugestia ca, pe vremea Sf. Vasile cel Mare, s-ar fi spovedit toti cei ce urmau sa participe la Liturghie. Dar nu prea are temei. Traducerea revizuita recenta a Scrisorilor Sf. Vasile contine urmatorul text: “Poporul se scoala sa mearga la lacasul de rugaciune, unde, cu efort, cu mahnire si cu lacrimi staruitoare, se marturiseste Domnului, apoi se ridica in cele din urma DE LA RUGACIUNI si se aseaza la cantarea de psalmi”(Ep. 207,III). De aici putem deduce ca prin marturisire se intelege rugaciunea ca marturisire, dupa cum sfatuieste el in Regulile sale mari ca, inainte de cereri, sa laudam pe Dumnezeu, sa ne marturisim, sa ne pocaim de pacatele care ne umbresc convorbirea cu Dumnezeu, apoi sa ne facem rugaciunile. In plus, nu se savarsea Liturghia zilnic, dar aceste slujbe erau probabil zilnice.Desigur ca textul nu exclude ideea de spovedanie, dar nu o sustine explicit, ca sa fim onesti.
    Oricum, este minunat articolul Parintelui Staniloae, care atesta continuitatea neintrerupta (mai ales pe meleagurile noastre) a traditiei apostolice. Pe langa Parinti din manastiri precum Sf. Paisie de la Neamt, Gheorghe de la Cernica si urmasii lor neintrerupti pana la Ioanichie Moroi, Cleopa, Iustin Parvu, Arsenie Papacioc, Parintele Staniloae este un exponent al preotilor de mir crescuti si mostenitori ai aceleiasi traditii.
    Foarte frumoase pozele din cuprinsul articolului, care surprind ispostaze luminoase si umane reprezentative pt Parintele Staniloae. O reusita comemorare a 110 ani de la nastere (16 noiembrie).

  3. “Nu sărbătoarea Naşterii sau a Botezului Domnului, nici cele patruzeci de zile (Postul Mare) fac vrednici pe creştini a se apropia de împărtăşirea cu Preacuratele Taine, ci lămurirea şi curăţia sufletului. Cu aceasta, totdeauna apropie-te; fără aceasta, niciodată”.

    (Sfantul Ioan Gura de Aur)

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/08/13/impartasania-des-sau-rar-in-ce-conditii-cuvantul-sfintilor-parinti-cei-care-sunt-intru-nepocainta-sa-nu-indrazneasca/

  4. Pingback: Parintele Dumitru Staniloae | albastru de ...
  5. Pingback: INVATATURI FUNDAMENTALE PENTRU MANTUIREA SUFLETULUI (III): Impartasania cu pregatire, leacurile bolilor, faptele milosteniei, pocainta, paza gandurilor, citirea Evangheliei… -
  6. Pingback: SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL – sfaturi intelepte despre INSELARE si IMPARTASANIE -
  7. Pingback: Taina sfintei marturisiri. DARUL, BUCURIA SI PUTEREA DUMNEZEIASCA A POCAINTEI -
  8. Pingback: Pr. Vasile Mitrofanovici – STUDIU DESPRE RANDUIALA CANONICA A TAINEI POCAINTEI SI A DEZLEGARII PACATELOR IN ISTORIA BISERICII - Recomandari
  9. Pingback: Parintele Staniloae despre POCAINTA ca LUCRARE PERMANENTA opusa descurajarii fataliste si ca MOTOR AL TUTUROR VIRTUTILOR: “o ar­dere necontenita in launtrul omului, care intretine tensiu­nea dupa mai bine” -
  10. Pingback: PREDICI AUDIO si TALCUIRI DE MARE PROFUNZIME la EVANGHELIA INMULTIRII PAINILOR: Ce vrea Hristos de la noi si ce cautam noi la Dumnezeu? -
  11. Pingback: TAINA POCAINTEI MARTURISITE intre intelegerea ei duhovniceasca autentica si formele “deviate” de intelegere si practicare | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: PARINTELE DUMITRU STANILOAE – OMUL, PREOTUL SI TATAL DESAVARSIT, in amintirea fiicei sale, LIDIA. Sfarsitul lumii paradisiace a satului romanesc si inceputul “vremurilor absurde, de cosmar”… care bat din nou la usa si azi | Cuvânt
  13. Pingback: INTALNIREA CU MIRELE NOSTRU, LA CINA CEA DE TAINA. Cum sa avem candelele aprinse, cum sa ne pregatim pentru Impartasire si cum sa PARTICIPAM LA DENII pentru A TRAI INVIEREA CA EVENIMENT LAUNTRIC, NU EXTERIOR? | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: LEPADAREA LUI PETRU si PRIVIREA LUI IISUS. “Fara ispite si caderi, omul nu isi cunoaste slabiciunea”. Adevarata CAINTA ca “durere mistuitoare” pentru RANIREA DRAGOSTEI versus SPOVEDANIA FORMALA, DIN OBISNUINTA, fara frangerea inimi
  15. Pingback: CUM SA NE PREGATIM PENTRU SFANTA IMPARTASANIE? Cum sa traim si ce sa facem INAINTE SI DUPA PRIMIREA SFINTELOR TAINE, pentru a ne impartasi din harul lor? “Este o problema ca prea multi primesc Sfanta Impartasanie cu usuratate. Trebuie sa ne apropiem
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate