TREI INTÂLNIRI CU PĂRINTELE PAISIE, cel mult-milostiv, plin de blândețe, dar și… neclintit și neînduplecat în lupta nevăzută

18-10-2016 Sublinieri

parintele-paisie-olaru

Parintele Paisie desenat de Gabriela Mihaita David

Cititi si:

***

TREI ÎNTÂLNIRI CU PĂRINTELE PAISIE

bd9435f235cb4005045f2e6c43e9346a_xl

Am în faţă fotografia Părintelui Paisie scoasă de Muzeul Ţăranului Român -iniţiativă ce a adus, probabil, multă bucurie celor ce l-au cunoscut, dar nedumiritoare prin lipsa precizării numelui Părintelui. Cu rugăciunile sale, să-mi amintesc.

Prima întâlnire: Era în vara lui ’81. Odihneam la Agapia. La 6 august era hram la schitul Sihla, mai la deal de Agapia. Maicile din vale, binevoitoare, ştiind că doream să urc la schit, m-au dat în grija domnului Ioan Alexandru, care mergea şi dânsul acolo sus, împreună cu cineva. Pe drum, pentru a ne pregăti mintea şi inima pentru marea sărbătoare a Schimbării la Faţă, domnul Ioan Alexandru ne-a povestit despre Moise şi slava cu care Dumnezeu i-a luminat chipul. Vedea în această întâmplare a Vechiului Testament o prefigurare (un „tip”, ar fi spus Sfanţul Efrem Sirul) a Schimbării la Faţă. Patosul povestirii ne-a subjugat într-atât, încât nici nu am mai fost sensibili la frumuseţea priveliştii, în acea minunată dimineaţă de vară. Pentru a se eschiva admiraţiei pe care o simţea crescând în noi, domnul Ioan Alexandru ne spuse, glumind: Ei, dragii mei, nu sunt de la mine cuvintele acestea, ci ele-mi vin din traista asta din spate, pe care o ducem cu bucate Părintelui Paisie. Traista „ferme­cată” era de fapt a mea şi-mi era purtată din gentileţe de dânsul. Din uleiul de măsline pe care i-l duceam, Părintele prepara un leac pentru slăbiciunile vârstei sale.

Ajungând la poalele povârnişului care urcă pieptiş către Sihla, am auzit clopotele şi toaca ce chemau la Sfânta Liturghie. Domnul Ioan Alexandru ne zori să grăbim pasul. Eu, cunoscându-mi neputinţa de a înfrunta un urcuş abrupt, i-am rugat să urce înainte, lăsându-mă să-i urmez într-un ritm propriu. Puţin descumpănit, domnul Ioan Alexandru a ezitat o clipă, pentru ca apoi să rostească, în stilul său oarecum declamatoriu, dar atât de plin de căldură şi generozitate: „Nu-i nimic, mergem cu toţii deodată, doar am intrat deja în spaţiul liturghiei!

La Sfânta Liturghie desfăşurată în aer liber participau mulţime de credincioşi şi un sobor de preoţi adunaţi în jurul părintelui Cleopa.

Pe Părintele Paisie l-am văzut apoi urcând pe treptele săpate în coasta muntelui către căsuţa dânsului, aflată sub o streaşină nu de stâncă, ci de cer. Am intrat mai întâi într-o grădiniţă cu zarzavaturi pe care Părintele le cultiva şi îngrijea cu dragoste, mai cu seamă ca un fel de „lucrare a mâinilor” decât ca o ocupaţie bineplăcută sieşi. Emoţionată până la crispare de întâlnire, n-am perceput atunci, în puținele minute ale trecerii pe la Părintele, decât o revărsare de imensă bunătate şi de putere de a-ţi îndupleca sufletul să-I urmeze lui Hristos. Părintele, prin urarea cu care-şi încheia orice convorbire, Să ne vedem la poarta raiului, îţi indica ce cale aveai de urmat. Dar nu numai atât. Iubirea cu care te învăluia şi, desigur, ruga sa fierbinte către Dumnezeu (probabil pentru fiecare om pe care-l întâlnea) te făceau să simţi cerurile deschise. Aş putea spune, forţând oarecum lucrurile, că aproape nu te puteai opune acestei chemări de iubire ce venea prin glasul blând al Părintelui, de dincolo de dânsul.

A doua întâlnire: După această primă tentativă eşuată de a mă spovedi la Părintele, deoarece alesesem un mo­ment nepotrivit, perseverând, am reluat după scurtă vreme drumul către Sihla, împreună cu o prietenă. Găsindu-l pe Avva copleşit de mulţimea credincioşilor ce aşteptau a fi spovediţi, ne-am continuat drumul, coborând printre rugi de mure la Sihăstria. După o zi, ne-am reîntors pe seară la Sihla, unde rămăseseră doar doi-trei pelerini peste noapte. Ne-am dus la miezonoptică în micuţa biserică a schitului, luminată doar de câteva lumânări plăpânde. Sosit la sfârşitul slujbei, Părintele Paisie rosti cu o notă de umor, ce se dorea o dojana faţă de sine: „Na, am ajuns şi eu la amin“. In fapt, coborâse din căsuţa dânsului pentru a rosti nişte rugăciuni pentru credincioşi. 72955_parintele-paisie-olaruRidicându-şi mantia călugărească cu braţele ca două aripi îngereşti, Părintele ne cuprindea precum o pasăre măiastră puii săi, purtându-ne pe aripile rugăciunii sale. Rostea cuvintele încet, dar apăsat, şi conţinutul lor, oarecum înfricoşător (erau mo­liftele Sfântului Vasile cel Mare), era îmblânzit prin gestul de ocrotire exprimat cu mantia. Când privesc acum fotografia lui, cu chipul aparent aspru, cu o expresie de neînduplecare (oarecum neaşteptată pentru blândeţea obişnuită a Părintelui), îmi amintesc ce am simţit în clipele acelea de rugăciune. Blândeţea Părintelui se estompase şi dânsul părea un stâlp de rugăciune, de neclintit în faţa atacurilor duhurilor necurate.

A treia întâlnire: A doua zi, dis-de-dimineaţă, ne-am dus, prietena mea şi cu mine, să ne spovedim. Eram mai puţin crispată decât la prima întâlnire cu sfinţia sa, şi datorită unei mici întâmplări cu tâlc petrecute în zorii zilei. Trezită foarte devreme (de teama întârzierii la ora de spo­vedanie programată), ieşisem în pridvorul căsuţei Părintelui şi, cu zelul (pierdut!) al primei ucenicii, îmi rosteam rugăciunile dimineţii. Aerul era de o limpezime neînchi­puită la acea oră şi o linişte fermecătoare mă înconjura. La un moment dat, am auzit paşi uşori dinspre pădure, ai cuiva care se furişa către căsuţa Părintelui. Am fost luată prin surprindere de apariţia chiar a persoanei sale.

Împiedicându-se de mine în pridvor, Părintele, oare­cum încurcat, dar şi amuzat, îmi rosti în trecere: „Ce faci aici, voinice cu plete negre?” Şi fără să aştepte răspunsul meu, dispăru în cămăruţa dânsului. M-am întrebat atunci dacă nu cumva Părintele se retrăgea noaptea în pădure ca să se roage. Şi atunci, şi altă dată, mai târziu, spovedania la Părintele Paisie a fost un fapt foarte tainic. După obişnuita înşiruire a păcatelor mele, el nu-mi dădea sfaturi, ci îmi povestea diverse istorioare. Realizam ulterior con­vorbirii că acestea răspundeau unor întrebări interioare profunde, poate uneori nici măcar exprimate clar înlăuntrul meu, îndrumările Părintelui părând să aibă o valoare aproape prevestitoare.

Îmi amintesc acum doar de două dintre ele. Nu le voi relua în detaliu, deoarece ele fac parte din patrimoniul deja foarte cunoscut al istorioarelor sfinţiei sale, de genul celor redate în Proloage. Voi încerca să descifrez tâlcul lor, nu atât circumstanţial (avut la momentul respectiv), cât unul pentru veşnicie.

Prima istorioară este aceea a ţăranului ce îşi bătea nemilos boii înjugaţi la car. Părintele se afla în cerdacul casei sale – undeva într-un loc de surghiun, prin anii ’50 -, o casă aflată probabil într-un vârf de deal, în preajma unui drum de ţară. Boii, neputincioşi în a mai trage povara unui car supraîncărcat, căzuseră în genunchi. Degeaba îi biciuia ţăranul mânios, căci ei păreau incapabili să se mai ridice. Atunci, Părintele, înduioşat de suferinţa animalelor şi de impasul omului, şi-a proptit umărul într-un stâlp al cerda­cului şi, împingând de el, s-a rugat bunului Dumnezeu să ajute acestora. Boii s-au ridicat şi au urnit carul din loc. Am simţit că această asistenţă milostivă a Părintelui poate să existe pentru veşnicie şi că acolo, în ceruri, sfinţia sa se roagă Domnului şi Maicii Sale să ne putem şi noi purta povara zilnică („Răbdurie viaţă şi înceată/Mila poporului se cheamă Maria – Pierre Emmanuel).

A doua era reiterarea poveştii vieţii Sfântului Andrei cel nebun după Hristos.

142642_mormantul-parintelui-paisie-olaru-sihastria-3Părintele obişnuia să accentueze în povestire mai cu seamă asupra sfaturilor tactice primite de Sfântul Andrei de la înger în privinţa luptei cu duhurile răului. Dacă vrăjmaşul te împinge la dreapta, tu înclină-te către stânga. Dacă el te-mpinge la stânga, tu dă-te către dreapta.” Aceste sfaturi sunt şi ele, în fapt, „reguli de aur” pentru cei ce se nevoiesc pe calea creştină.

Din aceste imagini se compune pentru mine chipul Părintelui. O faţă este a iubirii nemărginite, milostive şi susţinătoare, chemătoare şi transfiguratoare (în faţa Părin­telui te simţeai cum se simţeau probabil acei fericiţi ce l-au putut vedea pe Sfântul Serafim de Sarov când acesta îi întâmpina cu „Bucuria mea, Hristos a înviat!). Cealaltă faţă este aceea din fotografie – chipul luptătorului împotriva duhurilor răului, cu crucea în mână, neclintit şi neînduplecat faţă de ele, pavăză pentru noi, cei ce ne gândim la dânsul.

 

(din: Parintele Paisie de la Sihla, Editura Bizantina, 2010)

Parintele Paisie de la Sihla

Va mai recomandam:


Categorii

Mari duhovnici, preoti si invatatori, Parintele Paisie Olaru, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate