INTALNIRI

25-02-2016 Sublinieri

publican-and-pharisee3

Mitropolitul Antonie de Suroj:

VAMESUL SI FARISEUL

(Luca 18, 9-14)

“[…]

Fariseul știe totul despre făptuire, dar nimic despre a fi. În întreaga sa viață de dreptate un lucru nu a înțeles: că între Dumnezeu și el poate exista o relație de iubire reciprocă. Nu a căutat-o niciodată și nu L-a întâlnit niciodată pe Dumnezeul lui Isaia, Care este atât de sfânt, încât înaintea Lui toată dreptatea noastră este precum un copac doborât de o furtună. El crede că între Dumnezeu și făpturile sale există o relație fixă, fosilizată, neschimbătoare. Niciodată nu a deslușit în Scripturi povestea de iubire dintre Dumnezeu și lumea pe care a creat-o și a iubit-o atât de mult încât L-a dat pe Fiul Său Cel Unul-născut pentru mântuirea ei. El trăiește într-un legământ pe care-l vede ca pe o tranzacție, fără să se gândească la posibilitatea vreunei relații. În privința  lui Dumnezeu, el cunoaște legea – nu Persoana. Nu are motive pentru care să se osândească pe sine; el este drept, rece, mort. (…)

Farisaios-kai-telonisDar vameșul știe că el este rău, fiindcă și legea lui Dumnezeu și judecata omenească sunt împotriva sa. El încalcă legea lui Dumnezeu și se folosește de ea, o manipulează în interesul său. El încalcă legile oamenilor – cu viclenie sau cu aroganță, în funcție de împrejurare – și se folosește de ele în folosul său, și din acest motiv este urât și disprețuit de oameni. Așadar, când vine la templu, nu îndrăznește să treacă pragul fiindcă templul este locul Prezenței, iar el nu are nici un drept, dă înapoi de la intrarea în Prezența lui Dumnezeu. El stă, așadar, și vede acest loc sfânt care se întinde înaintea lui, care pare să exprime nemărginirea lui Dumnezeu și distanța infinită dintre el și sfințenie – Dumnezeu. Acest templu este la fel de măreț precum Însăși Prezența și la fel de înspăimântător, de tragic, precum judecata semnificată de confruntarea dintre păcat și sfințenie. Și din greaua și cruda sa experiență de om se naște această rugăciune incredibil de adâncă și autentică: „Dumnezeule, fii mie milostiv, păcătosului”. Ce a învățat el din viață? El știe că, de fiecare dată când legea este aplicată fără indulgență, este prilej de suferință; el știe că sub stăpânirea riguroasă a legii nu este loc de milă. Aceasta este chiar legea de care se folosește și pe care o abuzează pentru a-I prinde în capcană pe datornicii săi, pentru a-și încolți victimele, legea care, dacă este mânuită cu viclenie, îl va îndreptăți când îi va trimite la închisoare pe datornicii care nu pot plăti, acea lege a cărei putere poate conta pentru a-și strânge avere și proprietăți, fără nici o urmă de omenie și fără milă.

Și totuși, chiar această experiență omenească l-a învățat și altceva, ceva absurd și care se împotrivește modului în care a trecut prin viață: își amintește clipe din viața sa și a altora la fel de cruzi și nemilostivi ca el când, poate, înarmat cu puterea legii se confruntă cu nefericirea și groaza pe care a adus-o asupra unei familii, suferința unei mame, lacrimile unui copil, și chiar în această clipă, când totul este al lui, spre uimirea consternată a confraților săi, în pofida legii, în pofida logicii nemiloase a tagmei sale, în pofida glasului lumii și a obișnuinței, își oprește mâna, privește în jur tăcut, zâmbește, probabil, cu tristețe sau blândețe și spune: „Lasă-i și pe ei să trăiască!”.(…)

Aceasta este starea vameșului și ce a învățat din viață. Cât de multe avem de învățat de la el! Oare nu am putea, precum acesta, să stăm smeriți și răbdători pe pragul de la intrare, având o conștientizare fie vagă, fie limpede a stării noastre de păcătoșenie? Putem pretinde dreptul de a-L întâlni pe Dumnezeu față către față? Așa cum suntem acum, avem în noi vreun loc acolo unde Dumnezeu stăpânește? Dacă El va alege să vină la noi, așa cum a făcut la Întrupare și în zilele când a trăit în trup și de la un capăt la celălalt al istoriei omenirii, să Se întâlnească cu noi în calitate de Mântuitor și Răscumpărător al nostru, vom cădea la picioarele Sale în uimire și recunoștință. Între timp, să rămânem la ușă și să-I spunem Domnului: O, Doamne, de vei căuta la fărădelegea noastră, cine va putea răbda? O, Doamne, primește-mă în Împărăția Harului, nu în cea a dreptății și răsplătirii după faptele săvârșite!”.

Și totuși, noi facem imposibilă această lucrare a harului, prin întoarcerea la lege, prin transformarea noastră în farisei – nu fiindcă imităm credincioșia lor stearpă și pretențioasă față de legea lui Dumnezeu și rânduielile bătrânilor, ci fiindcă avem aceeași mentalitate lipsită de nădejde și de milă. Fariseul era cel puțin drept după litera Legii; noi nici măcar așa nu suntem, deși ne închipuim că suntem vrednici să stăm înaintea lui Dumnezeu. Măcar de ne-am opri la ușă, dacă am bate cu smerenie, cu sfială, luând apoi aminte dacămirele Hristos bate la usa suntem poftiți înăuntru, atunci poate am descoperi cu uimire și uluire că, de partea cealaltă, de asemenea, este Cineva care bate la aceeași ușă: „Iată, stau la ușă și bat(Apoc. 3, 20). Am putea descoperi că, pe partea Sa, ușa nu este încuiată; pe partea noastră ea este încuiată: inima noastră este legată – și, vai, atât de strâns – fiindcă nu-și asumă riscul de a se lepăda de lege și de a păși pe tărâmul iubirii, unde totul este atât de fragil și imposibil de cucerit cu forța, așa cum sunt iubirea și viața în sine. Dar Dumnezeu continuă să bată cu nădejde, insistență, răbdare, continuă să bată neîncetat prin oameni, împrejurări și prin glasul mic, liniștit al conștiinței noastre, așa cum cerșetorul bate la ușa bogatului, fiindcă, după ce am ales să fim săraci, El așteaptă ca iubirea și mila noastră să Îi deschidă o inimă adevărată, de om. Și lucrul de care are nevoie pentru a intra și cina cu noi este ca să lepădăm inima de piatră și să dobândim o inimă de carne (Iez. 11, 19); iertare și libertate, iată ce dăruiește Domnul.

El caută de la noi o întâlnire: această temă a întâlnirii este esențială pentru trăirea creștinilor (…).

Oamenii se întâlnesc unii cu alții, dau unul de celălalt – cât de mulți oameni trec pe lângă noi în decursul unei singure zile fără să ne vadă? Și cât de mulți sunt cei pe care-i privim cu ochi care nu văd, cei cărora nu le adresăm nici un cuvânt, nici o privire, nici un zâmbet? Și totuși, fiecare dintre acești oameni a fost o Prezență, un chip al Dumnezeului celui Viu, pe care poate că Dumnezeu ni l-a trimis cu un mesaj sau pentru a primi un mesaj de la Dumnezeu prin noi, un cuvânt, un gest, o privire de recunoștință, de compasiune, de înțelegere. A te lăsa purtat pe lângă celălalt, pe stradă sau în timpul vieții, de mulțime sau de șansă nu este o întâlnire. Trebuie să învățăm fiecare dintre noi să ne vedem în adâncime, privind cu răbdare, atât cât este necesar, pentru a vedea cine este cel ce stă înaintea noastră.

Noi toți aparținem comunităților de oameni care au fost separate sau care s-au ridicat una împotriva celeilalte de-a lungul secolelor. Uneori, timp de sute de ani, ne-am întors spatele unul celuilalt, refuzând să privim în ochii celuilalt, îndepărtându-ne tot mai mult unul de altul. Apoi ne-am oprit; ne-am întors pentru a-l vedea pe cel care era fratele nostru, dar a devenit un străin, chiar un vrăjmaș. Dar noi încă suntem prea separați pentru a putea să-i deosebim trăsăturile, cu atât mai puțin pentru a putea vedea în el chipul lui Dumnezeu. Așa îl priveau și fariseii pe vameș, așa privește un popor pe alt popor, clasă socială pe clasă socială, Biserică pe Biserică, individ pe individ. (…)

Dar cât de dificil este să fii drept… Dreptatea începe din clipa în care îl văd pe aproapele meu (individual sau colectiv) ca fiind diferit de mine, uneori cu totul diferit, și recunosc dreptul lui de a fi astfel, accept că este el însuși și nu are nici un motiv pentru a nu fi decât o copie a mea. El este făptura lui Dumnezeu în aceeași măsură ca și mine. El nu a fost creat după chipul meu, ci după cel al lui Dumnezeu. El este chemat să devină după asemănarea lui Dumnezeu, nu după asemănarea mea. Iar dacă mi se pare că el este departe de a fi după asemănarea lui Dumnezeu și înrudit cu El, dacă mi se pare a fi o caricatură respingătoare, iar nu un chip al lui Dumnezeu – oare nu are și el la fel de mult temei să mă vadă la fel? Într-adevăr, toți suntem urâți și, de asemenea, foarte nefericiți și ar trebui să avem o atitudine plină de compasiune unul față de celălalt. (….)

quotes about people not listeningEste nevoie, de asemenea, să ascultăm pentru a auzi. Cât de adesea se întâmplă ca, într-o conversație, când părerile diferă sau se ciocnesc una de cealaltă – în timp ce conlocutorul nostru încearcă să ne facă să înțelegem opiniile sale, încearcă să ne deschidă inima pentru a ne oferi acces la colțișorul tainic și adesea sacru al inimii sale – în loc de a auzi ceea ce spune, noi culegem de ici, de colo din discursul lui material suficient pentru a fi gata, în clipa în care tace (dacă putem aștepta atât de mult), să-l contrazicem. Aceasta e ceea ce în mod eronat numim dialog: unul vorbește, celălalt nu ascultă. Și după prima rundă, locurile se schimbă, astfel că, în cele din urmă, fiecare a vorbit, dar nici unul nu a auzit.(…) Dacă ne-am fi asumat riscul de a face mai mult, de a fi atenți la tonul vocii, am fi putut descoperi că cele mai simple cuvinte erau îngreunate de suferință; am fi avut datoria de a răspunde la această suferință arătând compasiune, milă, dăruire. Dar cât de primejdios este acest lucru! Și astfel alegem să ascultăm cuvinte și să răspundem la nimic altceva; rămânem surzi la duh, deși „litera ucide, dar duhul face viu” (Cf. II Cor. 3, 6)

(…)

Vameșul știa că el era rău și înaintea lui Dumnezeu, și după judecata oamenilor; el știa instinctiv cum să se privească de la distanță, fiindcă sărăcăcioasă era bucuria contemplării propriei sale urâțenii. Fariseul a putut să se privească mulțumit fiindcă, cel puțin în mintea lui, dreptatea și propria persoană coincideau întru totul și a socotit că legea lui Dumnezeu se reflecta deplin în chipul viețuirii sale. Se desfăta de-a binelea de această priveliște, minunându-se de desăvârșita împlinire a dumnezeieștii înțelepciuni în persoana sa…

Cititorul meu evlavios, nu te grăbi să râzi de el sau să-ți exprimi indignarea îndreptățită! Întreabă-te dacă ești chiar atât de diferit de el: tu, bisericosule; tu, cetățeanule care respecți legea; tu, cel ce ești membru sârguincios al societății tale convenționale!

(…)

Din când în când ne vedem și ne recunoaștem reciproc într-un moment revelator de necaz sau de bucurie, dar, precum fariseul, noi pășim peste un prag, discernământul nostru pălește, și când întâlnim fratele sau sora pe care-i recunoșteam, vedem din nou un străin, nimicind toate nădejdile lor. Cât de mare e deosebirea de duhul Sfântului Pavel: „Am o mâhnire cumplită, un chin fără de sfârșit în inima mea: Doresc să fiu izgonit de la prezența lui Hristos” (Cf. Rom. 9, 3), numai pentru ca Israelul să fie mântuit.

(din: Mitropolitul Antonie De Suroj, Reflectii. O Calatorie Duhovniceasca, Editura Doxologia, 2014)

surojs_1985-Camp

 Legaturi:

***

***


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mitropolitul Antonie Bloom de Suroj, Vamesul si fariseul

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate