“Iata ca au venit din nou saptamanile pregatitoare pentru Marele Post!” – DUMINICA VAMEȘULUI ȘI A FARISEULUI: “Trebuie sa simtim, si sa simtim adanc, ca NU MERITAM ABSOLUT NIMIC si nu putem pune temei pe nimic din cele ale noastre”. PAREREA DE SINE – gandul cel mai rau pentru lucrarea duhovniceasca!

28-01-2018 Sublinieri

Vedeti si:

Duminica vameşului şi a fariseului

Apostol: II Timotei 3,10-15; Evanghelie: Luca 18,10-14

Astăzi pătrundem în perioada pe care o cuprinde cartea de cântări pentru Postul Mare, Triodul. Aceasta este prima dintre cele trei Duminici de dinaintea Postului Mare în sine, care ne duce apoi la Pătimirea lui Hristos. Astăzi suntem invitaţi să cugetăm la pilda vameşului şi a fariseului.

Este interesant faptul că pericopa evanghelică de astăzi începe abrupt. Nu se citeşte versetul precedent, care introduce episodul în discuţie: „Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta”. Acest verset dă de gol morala poveştii. Ne-ar putea face să înclinăm de o parte sau de alta. În schimb ne sunt înfăţişate pur şi simplu două personaje: un fariseu – un membru credincios, virtuos al instituţiei religioase, şi un vameş – evident un personaj negativ, cel care ia bani de la aproapele său pentru a-i da străinilor urâţi de conaţionalii săi. Ni se cere să ne identificăm cu unul sau altul dintre aceste personaje.

Însă datorită familiarităţii noastre cu acest text din Evanghelie, pilda nu are aceeaşi putere. Ştim deja că fariseul este oarecum un păcătos şi că ar trebui să fim de partea vameşului. La urma urmei, nu este mai uşor să fii de partea vameşului? Se pare că nimeni nu se aşteaptă la ceva bun din partea lui!

Dacă nu analizăm mai profund problema, ne aflăm în pericolul de a face aceeaşi greşeală ca fariseul. Oare nu spunem din clipa în care auzim cuvintele de început: „Slavă Domnului că nu sunt ca el!”?

La drept vorbind, problema fariseului nu este faptul că este oarecum păcătos, fiindcă chiar nu este – cel puţin nu în sensul obişnuit al cuvântului. El nu a făcut nimic rău; de fapt, el este un om virtuos, absolut devotat Legii, neclintit în îndeplinirea obligaţiilor religioase: merge la templu, ţine postul orânduit şi dă bani săracilor.

Nici nu este doar un ipocrit, drept pe dinafară, dar fără credinţă adevărată în Dumnezeu. Nu, el atribuie explicit lui Dumnezeu viaţa sa cinstită şi îşi exprimă recunoştinţa pentru asta; el chiar îşi începe rugăciunea mulţumindu-I lui Dumnezeu.

Şi totuşi cât de urât sună cuvintele lui. El de fapt este „un drept, care piere întru dreptatea lui”, după cum spune Ecclesiastul (7,15). Cuvântul care apare cel mai frecvent în rugăciunea sa este cuvântul „eu”: eu am făcut toate acestea şi aşa mai departe. El îi mulţumeşte lui Dumnezeu, dar în realitate se gândeşte la propria sa persoană, la ce a făcut şi la ce merită. Îi reaminteşte lui Dumnezeu de toate lucrurile pe care le-a făcut ca să se asigure că Dumnezeu îi recunoaşte valoarea. Făcând astfel, el demonstrează că, de fapt, este satisfăcut de purtarea sa morală, mulţumit de sine, de virtuţile şi religiozitatea sa. În sfârşit, el nu are nevoie de Dumnezeu.

Cu siguranţă el nu are nevoie de Dumnezeul Care ne avertizează că preferă abstinenţa de la egoism, Care preferă un post exprimat prin compasiune faţă de săraci şi nevoiaşi, Care preferă mai degrabă jertfa unei inimi frânte şi smerite, decât jertfa arderilor-de-tot. Este limpede că nu se adresează unui astfel de Dumnezeu, fiindcă, de fapt, toate cuvintele fariseului sunt cuvinte care-i osândesc pe ceilalţi şi îl înalţă pe el. Iubirea sa de Dumnezeu nu este vizibilă printr-o inimă plină de compasiune faţă de ceilalţi; mai degrabă modul în care el înţelege ce înseamnă a trăi virtuos îl face să-i osândească pe ceilalţi.

Vameşul, de cealaltă parte, nu foloseşte deloc cuvântul „eu“; el nu are nimic să-I ofere lui Dumnezeu, nici măcar o scuză pentru faptul că este aşa cum este. El nici măcar nu caută cu privirea către cer, ci-şi ţine ochii în pământ – humus – în umilinţa sa. Nu face decât să-şi bată pieptul şi să plângă cuprins de smerenie. Nu se mai poate încrede în nimic – cu siguranţă nu în propria persoană.

Dar nici nu se încrede în genul de purtare virtuoasă a fariseului, promovat de instituţia religioasă din care acesta din urmă face parte. Vameşul nu are nădejde în nimeni, în nimeni în afară de Însuşi Dumnezeu.

Iar Dumnezeul Căruia I se adresează este Cel Care a propovăduit Evanghelia, Cel Care a venit pentru a-i chema pe cei păcătoşi la pocăinţă, nu pe cei drepţi care cred că nu au nevoie de El.

Faptul că Dumnezeu îi cheamă pe păcătoşi este, într-adevăr, o veste bună, dar de la noi se vrea ceva mult mai greu decât fapte de evlavie: de la noi se aşteaptă să ne dăm seama că suntem păcătoşi! Nu trebuie să subestimăm dificultatea unei astfel de cerinţe, dificultatea faptului de a înţelege cât de mult avem nevoie de Dumnezeu. Conform Sfântului Isaac Sirul, cel care ştie cum este cu adevărat, acesta este mai mare decât cel care poate învia morţii.

Să nu ne amăgim: cu toţii avem nevoie de Dumnezeu conform clauzelor Sale, nu ale noastre. Dumnezeu, în cuvintele Sfântului Pavel, a lăsat totul sub stăpânirea păcatului pentru ca noi să avem milă faţă de tot ceea ce există (cf. Rom. 11, 32; Gal. 3, 22). Noi avem mereu tendinţa să credem că putem ieşi singuri dintr-o situaţie, că ne putem îmbunătăţi, avem tendinţa de a ne conforma cu ceea ce noi credem că este dumnezeiesc, că îl putem chiar imita pe vameş (la urma urmei, ştim deja că ar trebui să fim ca el), şi apoi ne mândrim cu smerenia noastră!

Dacă ne purtăm astfel, să fim siguri atunci că, prin drept-credincioşia noastră, ne vom înstrăina şi mai mult de Dumnezeu, precum fariseul; toată evlavia noastră, toate nevoinţele noastre ascetice ne vor fi spre osândă.

Aşadar, chiar în clipa în care mintea noastră se îndreaptă spre Postul Mare, perioadă care este menită unei intensificări a modului în care păzim rânduielile bisericeşti – perioadă marcată de rugăciune şi post, fapte de milostenie mai mari aşteptate din partea noastră – chiar în această clipă ni se oferă drept avertisment această imagine a fariseului.

Ni se oferă şi exemplul vameşului, cel care a renunţat la tot, cel care-şi pune toată nădejdea în Dumnezeu. Despre o astfel de disperare tot Sfântul Isaac spune că nu este nimic altceva mai puternic. Dar dacă, prin smerenie, ne încredinţăm că nu suntem decât ţărână în mâna lui Dumnezeu şi, într-un târziu, Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne cârmuiască viaţa, să ne formeze aşa cum El doreşte – ce poate fi mai puternic decât aceasta?

Să ne rugăm ca toate strădaniile noastre din perioada ce se apropie să fie temperate de acea trăsătură a smereniei pe care o vedem la vameş, pentru ca Dumnezeu să poată fi cu adevărat slăvit în lucrările Sale.

(în: Pr. Prof. John Behr, “Crucea lucrează în lume: Omilii pentru perioadele liturgice de peste an”, Editura Doxologia, Iasi, 2016)

***

O PREDICA A SFANTULUI TEOFAN ZAVORATUL la Pilda vamesului si a fariseului (fragment):

Iata ca au venit din nou saptamanile pregatitoare pentru Marele Post! Sa multumim Domnului, Care ne-a invrednicit sa apucam aceasta vreme mantuitoare de suflet! Sa ne rugam ca El sa ne ajute si sa ne folosim de aceasta vreme potrivit bunelor Lui hotarari privitoare la noi. In aceasta privinta, totusi, nu cred ca e nevoie sa va spun prea multe. Nu intampinati acest rastimp pentru prima oara; nu o data ati ascultat talcuirea insemnatatii acestor zile si aratarea invataturilor pe care trebuie sa le tragem din ele; nu o data, cred, ati cunoscut si cu lucrul cum sunt petrecute ele in chip ziditor si cum sunt petrecute in chip stricator. Si atunci, ce nevoie mai este de povatuiri intinse? Este indeajuns sa spunem: Frati si parinti! Faceti asa cum deja stiti, asa cum va insufla constiinta voastra si va invata cercarea [experienta], numai sa se intoarca toate spre zidirea voastra si mantuirea su­fletelor voastre.

Cu toate acestea, nu vreau, totusi, sa va las fara a va aminti cate ceva, macar in mare, spre a va calauzi la petrecerea in chip mantuitor a rastimpului care a venit.

Sunt unii bolnavi care merg sa se trateze la statiuni. Ganditi-va cum incep ei din vreme a cugeta la calatoria ce ii asteapta si cu cata grija pregatesc tot ce este de trebuinta ca sa ajunga repede si usor la apele vindecatoare si sa se folo­seasca in chip cat mai roditor de rastimpul hotarat pentru tratament. Iata ca si la noi s-a apropiat sedinta de tratament a sufletelor noastre: sfantul post. Aici si noi ne vom scalda – in apele de lacrimi ale pocaintei, si vom lua inlauntrul nostru doctoria cea multvindecatoare – Trupul si Sangele Domnului nostru. Este nevoie sa ne pregatim si noi pentru acest tratament – si pe cat e sufletul mai presus de trup, pe atata si grija noastra pentru tratamentul lui trebuie sa fie mai puternica si mai lucratoare ca la bolnavii amintiti.

Pentru prima data, nu e nevoie sa ne impovaram cu multe. Sa ne ingrijim doar a patrunde in voile Maicii noastre Biserica si sa dam nastere in noi insine asezarilor [dispozitiilor] sufletesti pregatitoare aratate de catre ea. In post sa ne ostenim pentru curatirea constiintei si indreptarea vietii noastre – iar in­trucat reusita acestor osteneli depinde de inmuierea inimii prin strapungere, iata ca Sfanta Biserica ne pregateste din vreme pentru simtamantul acesta si vrea prin felurite mijloace sa il starneasca si sa il intareasca in noi. Acum, prin pilda despre vames si fariseu, ea ne insufla ca cea mai de nadejde cale pentru a ne strapunge este nimicirea in noi insine a parerii de sine fariseice si inradacinarea in inima a tanguirii de pocainta a vamesului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!

[…]

In ziua de astazi si in toata saptamana urmatoare sa luam lectie de la vames si fariseu si sa invatam aceasta lectie. Ea este scurta: nu te nadajdui in drepta­tea ta, ci, cu toata bogatia faptelor tale bune, toata nadejdea mantuirii sa ti-o pui in milostivirea lui Dumnezeu, strigand din adancul sufletului: „Dumne­zeule, milostiv fii mie, pacatosului!

[…]

Si apoi, oare si aceste putine fapte bune sunt curate? Oare asupra fiecareia dintre aceste neputincioase fapte bune se vede rasfrangerea slavei lui Dumne­zeu? Ostenindu-ne asupra lor, oare nu am facut mai mult pe placul nostru si al oamenilor decat pe placul lui Dumnezeu? Iar daca este asa, cum sa punem vreun pret pe ele si, privind la ele, sa ne semetim intru inselare de sine, spu­nand in sinea noastra: „Nu sunt ca ceilalti!”? Nu! Puneti, doar, faptele voastre in fata neamagitoarei oglinzi a dreptei judecati insemnate in Cuvantul lui Dumnezeu: este greu de crezut ca pe fiecare dintre voi constiinta nu-l va in­demna sa strige: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!

Poate ca intre voi nici nu sunt oameni care ar cuteza sa spuna in gura mare, laudandu-se pe sine: “Nu sunt ca ceilalti!“; insa eu cred ca rar se gaseste cineva care sa nu fi cazut in parere de sine si incuviintare de sine atunci cand prin ini­ma trec fara cuvinte ganduri ce dau nu putina insemnatate ostenelilor noastre si lucrarii noastre in mijlocul celorlalti. Nici acest simtamant al multumirii de sine nu este bun! Trebuie sa simtim, si sa simtim adanc, ca nu meritam absolut nimic si nu putem pune temei pe nimic din cele ale noastre. Temeiul nostru este unul singur – milostivirea lui Dumnezeu; iar aceste laude launtrice de sine trebuie alungate.

Un sfant nevoitor, de fiecare data cand gandul ii spunea: „cutare si cutare lucru este bun la tine“, banuind ca este vorba de o lingusire a vrajmasului, raspundea: Blestemat sa fii tu cu «binele» tau!. Asa facea sfantul parinte; cu atat mai mult se cuvine sa facem astfel noi, pacatosii.

In lucrarea duhovniceasca nu este nici un gand mai rau decat gandul parerii de sine. El navaleste pieptis asupra simtamantului smereniei si il raceste. Focul nu poate fi pus impreuna cu apa – iar strapungerea nu poate vietui impreuna cu simtamantul ca esti drept. Precum loveste paralizia organele miscarii, asa si parerea de sine taie toata incordarea puterilor omenesti spre bine. Precum roua vatamatoare strica florile minunate, asa si multumirea de sine amagitoare strica in noi tot binele – asadar, alegeti, fratilor, binele si lepadati raul!

In cantarile bisericesti, fariseul este asemanat cu cineva care pluteste pe mare intr-o corabie, iar vamesul care se urgisea pe sine – cu cineva care face acelasi lucru intr-o barca proasta. Pe cel dintai insa l-a inecat furtuna inaltarii de sine lovindu-l de stanca trufiei, iar pe cel din urma seninul adanc al urgisirii de sine si suflarea lina a suspinelor de pocainta l-au dus fara primejdie la lima­nul indreptarii dumnezeiesti. In aceleasi cantari, fariseul mai este asemanat cu cineva care merge in car, iar vamesul – cu cineva care merge pe jos. Cel din urma, insa, adaugand la strapungere smerenia, a luat-o inaintea celui dintai, care si-a pus in cale stancile laudei de sine.

Auzind asemenea indemnuri, fratilor, inteleptiti-va pentru a alerga in asa fel incat sa ajungeti la tinta. In voi mare sa fie lacrimile, luntre – defaimarea de sine, vanturi – suspinele, iar glas al vamesului – toate cele pe care le-ati randuit pentru plutire. Si fara indoiala veti ajunge la limanul milostivirii lui Dumnezeu si veti atinge grabnic tarmul indreptarii, unde veti gusta dulcea tihna a constiintei intru atotiertarea lui Dumnezeu.

Sa ne daruiasca acest mare bine noua, tuturor, preaindurata bunatate a lui Dumnezeu! Amin!

Pentru Duminica a 33-a dupa Rusalii, va mai recomandam:

***

SMERENIA PARUTA este odrasla a mandriei

PACATUL TRUFIEI versus LEPADAREA DE SINE

Arhim. Simeon Kraiopoulos: PAREREA DE SINE – idolul din noi, “bunii crestini”. SA NU ASCUNDEM LIPSA NOASTRA DE POCAINTA!

“TAINA MANTUIRII”: PREDAREA IN MANA LUI DUMNEZEU. “Sistemul” din care trebuie sa iesim daca vrem sa ne mantuim. Sa daramam idolul din noi!

PR. CONSTANTIN COMAN – conferința de la Iași despre POCĂINȚĂ ca VEDERE ȘI ASUMARE A NEPUTINȚEI PROPRII vs. “LOGICA” ÎNDREPTĂȚIRII DE SINE: “Cei care au construit un edificiu personal în care să se simtă bine, în care să se justifice, se plasează într-o stare de nepregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeu” (I)

POCAINTA – SINGURA NOASTRA SALVARE. DAR PE CINE MAI PREOCUPA…?

“Pocăinţa a fost dată vremii noastre în loc de fapte, care nu mai sunt” – MUSTRARI SI INCURAJARI de la Cuviosul Nikon Vorobiov pentru ASUMAREA CURAJOASA A ATITUDINII AUTENTICE DE POCAINTA

“NU EXISTĂ ARME MAI PUTERNICE DECÂT LACRIMILE CELOR CARE SE POCĂIESC. Nimic nu este mai puternic decât omul care-şi recunoaşte păcatul, decât omul care se simte nevrednic să se roage… şi totuşi se roagă”

Sfantul Tihon din Zadonsk: VEZI-TI, OMULE, SARACIA!

“Vai si amar cand omul este satul si multumit in inima sa…”

PĂRINTELE PROCLU: “Poate să aibă cineva fapte bune cu grămada; dacă nu are smerenie şi căinţă, degeaba! Dumnezeu iubeşte pe omul smerit şi nebăgat în seamă. DUHUL SFÂNT ÎL LASĂ ÎN PĂRĂSIRE PE CEL CE SE MÂNDREŞTE”

OTRAVA MANDRIEI si roadele acesteia. CUM SA O RECUNOASTEM?

CUM INCEPE INSELAREA SAU CUM ORICARE DINTRE NOI IL POATE VINDE PE HRISTOS


Categorii

Ce este pacatul?, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Preot John Behr, Sfantul Teofan Zavoratul, Vamesul si fariseul

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la ““Iata ca au venit din nou saptamanile pregatitoare pentru Marele Post!” – DUMINICA VAMEȘULUI ȘI A FARISEULUI: “Trebuie sa simtim, si sa simtim adanc, ca NU MERITAM ABSOLUT NIMIC si nu putem pune temei pe nimic din cele ale noastre”. PAREREA DE SINE – gandul cel mai rau pentru lucrarea duhovniceasca!

  1. @RobertCr
    Foarte bun articol, dar si foarte trist. S-a ajuns in aceasta situatie pentru ca preotii nu au luat atitudine si au tolerat pietistii si pietistele care au deturnat sensul si scopul bisericii.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate