IESIREA DIN MINCIUNA INCHIPUIRII DE SINE, care rodeste NESIMTIRE, NEBUNIE SI DEZBINARE. Predici audio (si text) la PILDA VAMESULUI SI A FARISEULUI
Pentru aceasta Duminica va mai recomandam:
- INCEPUTUL TRIODULUI. Predicile Sf. Iustin Popovici la Duminica vamesului si fariseului despre PUTEREA SMERENIEI SI A RUGACIUNII. “Mandria este dumnezeul acestei lumi! Trebuie lupta pe viata si pe moarte cu acest balaur”
- Predica Episcopului Asterie al Amasiei la DUMINICA VAMESULUI SI FARISEULUI: Rugaciunea si virtutea fara smerenie – osteneli in zadar: “Adeseori e mai greu sa pastrezi faptele bune ce le-ai savarsit decat sa le savarsesti”
- Predici puternice si zdrobitoare de inima ale SFANTULUI TEOFAN ZAVORATUL. Frangerea inimii si inselarea cumplita a lui “Eu nu sunt ca ceilalti!”
- INCEPE PERIOADA TRIODULUI: “Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata!”
- VAMESUL SI FARISEUL. Predici audio cu Parintele Hrisostom de la Putna (si text) si Parintele Ciprian Negreanu: “Sa nu cereti altceva, decat mila si iertare!”
- VAMESUL SI FARISEUL. Predicile Sfantului Luca al Crimeei. “Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului!”
- FARISEUL (1)
- Sfantul Ignatie Briancianinov despre BOALA MORTALA A FARISEISMULUI SI SIMPTOMELE EI MAI GRAVE: smintirea prefacuta, osandirea, ravna vicleana (2)
- CUVANT DUHOVNICESC CU PUTERE AL PR. MIHAI ALDEA: “Trebuie sa lasam deschise portile pocaintei pentru oricine si sa fim sinceri cu noi insine”
- VAMESUL SI FARISEUL sau o inima care plange. PREDICA PARINTELUI GHEORGHE CALCIU (si audio)
- Vamesul-Fariseu – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem vamesi
- Predici, meditatii si cantari la DUMINICA VAMESULUI SI A FARISEULUI (IPS Bartolomeu Anania, PS Sebastian Pascanu, Parintele Petroniu Tanase)
- CUM E POSIBILA MANTUIREA NOASTRA IN VEACUL ACESTA LAUDAROS?
- FARISEUL SI VAMESUL, bolnavii din spitalul nevazut al lumii – OMILIA SF. NICOLAE VELIMIROVICI
- VAMESUL SI FARISEUL DIN INCHISORILE COMUNISTE. Ce putem invata pentru viata si vremurile noastre?
- “CRESTINUL DUPA INCHIPUIRE” si VIATA DUHOVNICEASCA FARISEICA (I): “Majoritatea oamenilor se tem sa patrunda mai in adanc in sufletul lor, ca nu cumva vreun monstru sa iasa din ei… Prefera sa faureasca o imagine inchipuita”
- VIATA DUHOVNICEASCA INCHIPUITA (II): “Crestinul dupa inchipuire pregusta unele experiente harismatice, care-l incredinteaza ca este bun crestin… In spatiul comod al inchipuirii sale caderile lui sunt uitate”
- PILDA VAMESULUI SI FARISEULUI talcuita de IPS Naum, Mitropolitul Strumitei: CUM ATRAGEM HARUL DUMNEZEIESC si CUM IL FACEM SA NE PARASEASCA?
- Intelegerea LUI HRISTOS si intelegerea FARISEICA. Legea veche si Legea noua. SENSUL RANDUIELILOR RELIGIOASE EXTERIOARE versus LEGALISMUL FORMELOR GOALE, FARA DUH
***
***
Predica Protos. Dosoftei (Manastirea Putna) – 9 februarie 2014:
INCHIPUIREA DE SINE SI DORINTA DE SUPERIORITATE DUC LA NESIMTIRE, LA NEBUNIE SI LA CONFLICTE
Transcript partial:
“[…] În primul rând, Domnul a vrut să biciuiască greşeala fariseului, s-o vindece în cei care-L ascultau, dar vrea s-o vindece şi în fiecare dintre noi, când ascultăm această Evanghelie sau ne aducem aminte de ea.
Patima pe care acest fariseu o lucrează se cheamă închipuirea de sine. Noi suntem obișnuiți cu acest cuvânt, cu a spune despre cineva că e un închipuit. Văzând obrăznicia unei persoane care nu are măsură în cuvânt ori în pretenţii, îl catalogăm astfel. Şi avem dreptate, pentru că nu poate să există obrăznicie la cineva, mai mare sau mai mică, fără să fie o închipuire de sine acolo.
Închipuirea de sine este o formă a mândriei care se naşte din părerea de sine. Fariseul crede că este cineva, bazându-se pe anumite fapte pe care le face, și pentru aceasta Îi mulţumeşte lui Dumnezeu. Dar el, mai întâi, are o părere bună despre sine, că vede bine, că îşi îndeplineşte anumite îndatoriri cu succes – dă zeciuială, posteşte – iar de aici, din această părere bună despre sine, trece în patima închipuirii, că ar fi ceva.
Părintele Cleopa, care a fost un adânc cunoscător al tainiţelor sufletelor omeneşti, inserează această patimă a închipuirii de sine într-un şir întreg de patimi “de sine”, care se termină într-un mod înfricoşător pentru noi:
„Iar mulţumirea de sine”, spune părintele Cleopa, „este un păcat, o ramură a iubirii de sine. Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne”, – îl citează pe fariseu – „fariseul din sine spune: <Tot ai tu ceva, tu nu eşti chiar cel mai rău om!>. Din mulţumirea de sine se naşte îndată trâmbiţarea de sine. Că îi scoate diavolul virtuţile la iveală: <Tu ai făcut aşa şi aşa!>, și pe urmă lauda de sine și pe urmă plăcerea de sine: <Măi, sunt şi eu ceva!> şi, din plăcerea de sine, închipuirea de sine – îşi închipuie că este cineva – iar, din închipuirea de sine se naşte simţirea de sine: <Eu!? Nu mă atinge, că mă sparg! Ce te atingi de mine?!> Din simţirea de sine se naşte îngâmfarea de sine, din îngâmfarea de sine vine cinstea de sine: <Mi se cade, că eu sunt cineva!> Din cinstea de sine se naşte încrederea în sine, apoi rezemarea pe sine, apoi bizuirea pe sine și apoi – acesta este sfârşitul – vine nesimţirea şi împietrirea inimii, care este moartea sufletului.”
Aşadar, din ceea ce pare la început o laudă motivată şi poate doar o lăudăroşenie se ajunge, din aproape în aproape, dar în chip de neocolit, la nesimţirea şi împietrirea inimii, care este moartea sufletului. Ceva mai rău decât atât nu i se poate întâmpla omului în viaţă.
Pe acest drum, pe care închipuirea de sine este o staţie, omul îşi pierde minţile, îşi pierde raţiunea, îşi pierde puterea de a înţelege drept din punct de vedere duhovnicesc. Şi totul pleacă din faptul că el cugetă ceva în afara adevărului. Acest fariseu se roagă cu mulţumire de sine și mai puţin îndreptat decât cel pe care îl credea mai prejos decât el. Deci e limpede că se afla în afara adevărului, adevăr pe care Hristos Domnul îl arată când arată starea lor.
Tot despre pericolul acestei patimi, Sf. Ioan Scărarul scrie în Scara sa:
Este atât de rea această patimă, această lucrare a sufletului este atât de dăunătoare pentru că ea ne face o imagine falsă despre noi, o imagine pozitivă. Iar [fariseul] de astăzi, din această parabolă, este cel mai bun prototip despre cum ne construim noi această imagine. El se măsoară chiar cu poruncile legii, nu cu ceva mai puţin, omenesc. Dar se măsoară numai cu unele dintre ele, căci, dacă ar fi voit, ar fi găsit şi altele pe care cu siguranţă că u le împlinea. În general, însă, în viaţa noastră, în orice faptă facem, în orice gând, când ne raportăm la orice situaţie noi putem avea una dintre aceste două atitudini: cea a fariseului ori cea a vameşului. Şi atitudinea pe care o avem este semnul cel mai clar despre încotro ne vom îndrepta. Nu unde am ajuns, ci încotro ne îndreptăm. Diferenţa dintre ei este de atitudine, pentru că şi unul şi altul vor fi avut fapte bune şi rele. Fariseul însă ce face? Priveşte cu mândrie la faptele bune. El mulţumeşte pentru ele, dar să ştim foarte bine că această mulţumire nu ajunge la Dumnezeu, pentru că ea nu este din toată inima, ea este o mulţumire formală, căci el nu simte cu toată fiinţa lui că nu poate face nimic fără Dumnezeu. Mulţumeşte, cum s-ar spune, cu jumătate de glas: <Mulţumesc, da, m-ai ajutat, dar, oricum, am făcut eu ceva.>
Pentru fariseu, Dumnezeu nu este ca un Părinte Atotputernic, ca un Izvor de fapte bune şi de viaţă, ci este mai mult un sfătuitor, un antrenor, ceva pe jumătate. El nu simte nevoia să se sălăşluiască cu totul în braţele lui Dumnezeu, ci are o relaţie distantă cu acesta, nu una de apropiere și iubitoare.
Vameşul, în schimb, se uită la faptele cele rele și cu smerenie îl dor până în străfundul inimii acestea şi, pentru că se smereşte, nu face o altă greşeală posibilă în cazul în care ne vedem noi relele și anume deznădejdea. Ci se smereşte văzând relele şi aleargă spre Dumnezeu. El cu adevărat Îl vede pe Dumnezeu ca pe un Izvor continuu din care nu s-a adăpat continuu, din care nu a luat viaţa şi puterea de care avea nevoie, dar ştie că Acest Izvor este cu adevărat cel care-l poate hrăni. Şi că tot ce a făcut a făcut prin Dumnezeu şi dacă n-a făcut ceva poate să se întoarcă către Dumnezeu şi de acolo să refacă ceea ce a stricat.
[…]
Când cultivăm închipuirea de sine nu ne este suficient un anumit statut. Vom face totul pentru a fi din ce în ce mai mari, mai deasupra celorlalţi. Şi asta poate la început va fi mai uşor, vor fi mai puţine greşeli în relaţia cu ceilalţi, dar din dorinţa aceasta acerbă de a fi mereu peste ceilalţi omul ajunge să-i calce în picioare, să calce în picioare legătura cu cei de aproape, cu cei mai intimi ai lui, cu cei pe care îi şi iubeşte la început, dar iubirea pentru ei este mai mică decât dorinţa lui de înălţare. Şi, până la urmă, această cultivare a închipuirii de sine duce la ceva care este numit nebunie în Sfânta Scriptură, adică atunci când omul se consideră egal sau superior lui Dumnezeu, adică şi-a ieşit cu totul din minţi. Și, chiar dacă nu spune aceasta direct, cel plin de sine contestă orice autoritate care ar putea veni din afară, inclusiv de la Dumnezeu, or aceasta nu este altceva decât rezultatul faptului că se pune în inima sa deasupra tuturor şi deasupra lui Dumnezeu.
Şi aceasta este explicaţia, nu din punct de vedere social sau politic, istoric, ci din punct de vedere duhovnicesc, pentru care au apărut ideologiile acestea ale necredinţei, ateismul. Ele nu au apărut din cauze sociale ori din fel de fel de nedreptăţi pe care le-au constatat oamenii ori din problemele pe care le-au avut ori din puţina minte. Ele au izvorât din dorinţa de mărire a omului care a simţit că în calea lui, după ce-i dă la o parte pe toţi oamenii, rămâne Dumnezeu. Şi atunci, în dorinţa aceasta de înălţare cât mai mare, a simţit necesitatea să-L nege pe Dumnezeu pentru a se mări pe sine. Şi de aceea ideologiile atee nu se mărginesc la a nega existenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în lume, ci ele sunt toate anti-thee, până la urmă. Adică încearcă din răsputeri să se lupte cu Dumnezeu şi bineînţeles cu oamenii care cred în El şi care-L ascultă.
Dacă astfel de efecte are închipuirea de sine în raportare la Dumnezeu e de la sine înţeles că în relaţia cu cel de aproape al nostru ea produce multe probleme. Ea hrăneşte închipuirea de sine, încrederea în sine. Iar atunci când omul se încrede în sine, atunci închipuieşte două mijloace prin cre el nădăjduieşte la bine, anume: crede că poate face binele singur și neglijează faptul că trebuie să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi să-şi pună nădejdea în binele acesta făcut cu cei de lângă el, din comuniunea cu ei, pentru că Mântuitorul ne spune clar că binele se face împreună, ne spune clar că Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu cu ei. De aceea, omul plin de sine se află mereu în conflicte cu ceilalţi, mai mari pe măsură ce și aceştia sunt stăpâniți de închipuirea de sine. Aşadar, oriunde apare închipuirea de sine apare și conflictul şi, dacă undeva este un conflict, acolo este cu siguranţă prezentă şi această patimă, la unul, sau, cel mai adesea, la ambele părţi.
Ne aducem cu toţii aminte că este un moment în care Mântuitorul nu vrea să facă judecată între doi fraţi care-I ceruseră aceasta, căci această judecată ar fi însemnat, între altele, să accepte separarea acestor doi fraţi. Adică să-l îndreptăţească pe unul dintre ei sau pe amândoi, în anumite privinţe. Şi închipuirea de sine desparte pe oameni. Când fariseul spune: Eu nu sunt ca acest vameş, el se separă de vameş. Rupe legătura frăţească dintre ei, care erau doi fii ai lui Dumnezeu. Și dacă din smerenie se naşte dragostea, din închipuirea de sine şi din îndreptăţirea de sine, care e rudă cu ea, se naşte dezbinarea.
Diavolul însuşi a trăit această patimă dintru începuturile venirii sale în rău. Lucifer era cel mai minunat dintre îngeri, cu cele mai multe caracteristici bune, și el s-a rupt din relaţia în care era cu Dumnezeu şi a făcut aceasta pentru a deveni el un întâi. Și în continuare tot aşa a ţinut-o diavolul: a despărţit. Pe om de Dumnezeu, pe Adam de Eva, pe copii de părinţi… – duminica viitoare, bunăoară, o să fie pilda fiului risipitor, care cu părere de sine a considerat că poate să se realizeze pe sine mai bine în afara familiei, că are un viitor mai fericit decât tatăl său. Diavolul desparte pe fraţi între ei, nu numai pe fraţii din familie, ci pe noi toţi, care suntem fraţi în Hristos. Căci şi fiul rămas acasă se bizuie pe cele bune făcute de el. El şi-a ascultat tatăl, crede el, se încrede în aceasta şi se desparte de fratele său.
Aşadar, din această părere de sine, pe măsura lucrării ei, se despart familii, se distrug prietenii, ba chiar state întregi ori civilizaţii. Și cei care sunt părtaşi văd și ei această distrugere, dar persistă în dezbinare. De ce oare? Pentru că atunci când omul pică în închipuirea de sine iese cumva din realitate şi nici pe ceilalţi nu-i mai vede aşa cum sunt cu adevărat. Putea vameşul să-l vadă pe fariseu aşa cum îl vedea Dumnezeu? În nici un caz. Şi atunci, pentru că nu-l mai vedem pe cel de lângă noi corect, nu mai considerăm că merită să facem eforturi pentru a păstra dragostea dintre noi şi devenim cumva nepăsători la o dezbinare din cei în ce mai mare. Preferăm cumva distrugerea unei legături, chiar a unei legături sfinte, cum este familia, pentru că considerăm că nu are o valoare atât de mare celălalt şi nu merită să facem eforturi pentru a păstra relaţia cu el. Bineînţeles, pentru că ne considerăm noi înşine o valoare.
Cuvântul acesta:
cu care Mântuitorul încheie parabola, este un îndemn clar şi ferm, fără loc de interpretări, la o atitudine smerită faţă de orice om, pentru că, dacă nu avem o atitudine smerită faţă de orice om, noi pierdem capacitatea de a înţelege, de a primi în inima noastră gândul lui Dumnezeu faţă de acel om și despre cum trebuie să fie legătura noastră cu el. Şi, în momentul în care pierdem gândul lui Dumnezeu, cu siguranţă că nu-l vom putea înlocui cu unul mai bun și, desigur, vom avea un gând mai stricăcios, mai nepotrivit faţă de aproapele nostru.
Patima aceasta a închipuirii de sine şi cea cu care ea este alăturată, îndreptăţirea, nu ispitesc numai pe cei care merg la templu, pe cei care încearcă să se ocupe de sufletul lor. Le putem vedea pe deplin în societate, la persoane în general care se întemeiază pe bogăţia lor, pe priceperea lor, pe frumuseţea lor ori pe orice alt lucru care poate fi al lor. Însă ele sunt cu atât mai periculoase atunci când devine un motiv de laudă un efort duhovnicesc, când ele se aşază pe efortul omului de a trăi cu Dumnezeu. Căci atunci, dacă cel care se bizuie pe bogăţie la un moment dat poate s-o piardă şi vede că are nevoie de ceva mai trainic, cel care se bizuie pe ceva duhovnicesc în închipuirea de sine, foarte greu îşi poate reveni, pentru că el chiar binele l-a transformat în rău.
[…]”
***
Predica Arhim. Nichifor Horia (Iasi) – 1 februarie 2015:
IESIREA DIN VIATA IN MINCIUNA si din NESIMTIRE prin impartasirea de SMERENIA CARE SE VEDE PE SINE vs. ATITUDINEA DISPRETUITOARE SI NECINSTITOARE la adresa aproapelui
CINE SI CUM SE POATE INTALNI CU ADEVARAT CU DUMNEZEU?
Transcriere rezumativa:
– Începând cu această duminică intrăm în perioada Triodului, în care începe să se citească din această carte, Triod, numită astfel pentru că sunt mai multe tricântări, ce cuprind câte trei ode, cântări specifice, pregătitoare pentru perioada Postului Mare, în care mai adânc înţelegem să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să ne apropiem de Dumnezeu până la întâlnirea adâncă din Ziua slăvită a Paştilor, a Învierii Domnului, zi în care să ne ajute Domnul să ajungem înţelegători și pregătiţi de această mare întâlnire, care nu numai atunci, ci în fiecare zi ni se deschide, întâlnirea cu Dumnezeul Cel Viu.
– În credinţa noastră nu avem o părere a unui om sau a altuia despre Dumnezeu, ci Însuşi Dumnezeu Cel Viu Se descoperă pe El Însuşi. Mărturia Evangheliştilor ne descoperă pe Dumnezeu, El Însuşi ni Se descoperă aşa cum este şi ne arată cum să trăim în această viaţă, cu toate strâmtorările ei, cu vicleşugurile, strâmtorările, măştile pe care le vedem în jur şi pe care le ni le punem și noi înşine. Dumnezeu ne arată cum să trăim în această lume, urmându-L pe El. Nu ne impune modelul Său, dar ne arată că numai astfel putem să lepădăm toată închipuirea de sine şi minciuna căutărilor noastre, dar, mai ales, numai astfel putem să-L întâlnim şi rugăciunile noastre Îl pot găsi şi pot primi răspuns.
– În afara acestora, trăim mai mult sau mai puţin în minciună: MINCIUNA PLĂCERILOR NOASTRE, MINCIUNA LINGUŞELILOR OMENEŞTI, MINCIUNA ÎNCHIPUIRII DE SINE. “Nu stim noi lumea asta cat este de plina de minciuna? Cine poate sa vicleneasca, vicleneste, cine poate sa mana pe bani, o pune, cine poate sa-si rafineze placerile, o face!”.
– Evanghelia de astăzi merge pe această linie, de a ne elibera de toată minciuna.
– Dumnezeul Cel Viu, descoperindu-Se oamenilor, Se arată într-un chip neştiut de ei. Pe de o parte spală picioarele ucenicilor, primeşte a fi scuipat, a fi biciuit, a primi răstignire, spre neînțelegerea nici măcar a celor mai apropiaţi apostoli. Dumnezeu poartă slăbiciunea noastră pentru ca să înţelegem că şi în slăbiciunea acestui neputincios trup putem să trăim viaţă sfântă cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă, într-adevăr, vom dori aceasta.
– Întru toate puternic şi sfânt, Dumnezeu n-a dispreţuit nici un gând de umilinţă, de smerenie, al celui care a venit la El. Zaheu, de exemplu, nu Îl aştepta cu un gând dispreţuitor sau neîncrezător, ci, dincolo de minciuna acestei vieţi, aştepta cu simplitatea şi curiozitatea unui copil să vadă ceva mai presus de lumea aceasta. Şi a văzut, căci Hristos i-a văzut gândul şi l-a chemat, a intrat în casa sa, iar Zaheu a văzut că a fost cunoscut de Dumnezeu și nu a fost respins sau batjocorit sau dispreţuit, precum vedem în ziarele de astăzi, atunci când cineva este descoperit cu o greşeală mai mică sau mai mare. Dimpotriva, l-a primenit şi întărit şi atunci Zaheu, într-adevăr, devine om al lui Dumnezeu, nu se mai lasă purtat de plăcerile acestei lumi, de dorinţa de a agonisi. Zaheu nu se mai caută pe sine, ci înţelege să-I slujească lui Dumnezeu cu toată fiinţa lui, nu din datorie şi nu ca să se arate că este mai presus de alţi oameni, înţelegând cât de gingaş lucrează bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu în lume. Şi acestei gingăşii el îi răspunde SCHIMBÂNDU-ŞI VIAŢA.
– Vameşul din templu venise să se roage şi îşi vede toată neputinţa, toată nimicnicia, tot vicleşugul vieţii, precum odinioară Zaheu. Şi spune Evanghelia că îşi bate pieptul, spunând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului, nu pentru că-l păştea vreo nenorocire sau avea vreo datorie, ci pentru că înţelegea că viaţa lui este vrednică de milă, că este plină de minciună şi de egoism lăuntric. Și negreşit că şi acest vameş, ca şi Zaheu, venise cu gând de schimbare, de înnoire lăuntrică, şi acest gând Dumnezeu îl primeşte.
– Cuvântul fariseu, etimologic, înseamnă a se separa. Fariseii se gândeau că ei sunt separaţi de lume prin faptul că ei duceau o viaţă atentă în împlinirea prescripţiilor Legii, dar crezând că astfel ar iscăli un contract în alb cu Dumnezeu, “obligându-L” să le dea un loc de cinste. Şi atunci fariseul, în templu, îl priveşte cu dispreţ pe acest vameş…Iar pilda o spune Mântuitorul în contextul în care şi alţi farisei, în perioada aceea, priveau cu dispreţ nu numai spre vameşi, ci şi spre Cel ce-i primea cu îngăduinţă, pe Mântuitorul Hristos.
Altă dată, intrând în casa lui Simeon, atunci când o femeie desfrânată s-a apropiat de Mântuitorul cu inima cutremurată şi sfâşiată, Simeon avea să-L judece iar pe Hristos: Dacă ar fi proroc, ar şti ce femeie este aceasta…, şi, parafrazăm, n-ar lăsa-o să se apropie de El. Nu aşa gândea Mântuitorul şi nu aşa lucrează Dumnezeu şi nu aşa gândeşte Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Ci, văzând umilinţa femeii şi transformarea care se făcea în inima ei, nu numai că o primeşte, ci o arată lui Simon ca fiind singura care înţelegea cum trebuie să te întâlneşti cu Dumnezeu. Şi Simon avea să înţeleagă atunci, cât de puţin.
Iată, precum Simon, fariseul de astăzi priveşte cu suspiciune, cu duh de superioritate pe vameşul care este în templu. Şi Hristos, spunând această pildă arată că neîndreptat a ieşit acela şi nu s-a întâlnit cu adevărat cu Dumnezeu, ci mai mult vameşul s-a întâlnit cu Dumnezeu.
Pe de o parte, Hristos stă împotriva celor care vin cu nesimţire în templu, vedem că a scos cu biciul pe cei care făceau negoţ în casa lui Dumnezeu, pe cei ce vin cu îndărătnicie şi cu împietrire. Dumnezeu, în acelaşi timp, faţă de cel ce îşi închipuie că singur se va îndreptăţi pe el, privind cu dispreţ pe cei din jurul lui, iarăşi nu Se recunoaşte în aceştia şi vedem că nu este întâlnire adevărată între ei şi Dumnezeu. Ci Se întâlneşte Dumnezeu în templu şi în templul fiecărei inimi şi cu vameşul, dar şi cu fariseul care caută să împlinească toate ale Legii din dragoste de Dumnezeu şi purtând Duhul lui Dumnezeu, acela de a primi pe tot omul cu bunăvoinţă, gândul lui Dumnezeu, Care voieşte nu moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Omul care a cunoscut pe Dumnezeu şi a cărui inimă a fost schimbată de Legea lui Dumnezeu, de porunca Lui, acel om se raportează la cel din jurul lui cu încredere, cu acea prezumţie de nevinovăţie pe care i-o acordă, cu acel drag. Îi stă împotrivă atunci când cel de lângă el vine cu viclenie sau cu nesimţire, dar se apropie cu gingăşie atunci când omul îşi smereşte sufletul său şi începe să lucreze binele.
Iată acest început ca o naştere din nou, care se face în inima vameşului Zaheu, a vameşului din această Evanghelie de astăzi, a femeii celei desfrânate, în faţa acestei naşteri din nou sufleteşti Hristos Se bucură precum mama care naşte copilul. Iar în faţa celui care-şi închide inima, osândind, dispreţuind, închis în propria mândrie, în propriile capacităţi de cunoaştere sau de avuţie, și Dumnezeu Se înstrăinează, pentru că inima aceluia, ca inima celui ucigaş, respinge pe frate şi, cum spune Scriptura, ucigaşul și vicleanul necuraţi sunt înaintea lui Dumnezeu.
Aşadar, ne este pusă Evanghelia de astăzi înainte apropiindu-ne de Sfântul și curăţitorul Post al Paștelui, ca să înţelegem că toată Legea şi proorocii stau în porunca iubirii, în porunca de a trăi precum sfinţii trăiesc, precum Hristos trăieşte. Nu putem absolutiza o poruncă şi, crezând că o împlinim pe aceea, putem sta confortabil în grijile noastre, în dorinţa noastră de câştig sau cu părută liniște, ci, înţelegând voia lui Dumnezeu, să putem duce până la capăt slujirea noastră, necăutând doar confortul nostru sau închipuirile pe care ni le-am făcut noi înșine despre noi sau despre lume.
Evanghelia de astăzi ne cheamă să trăim în lume cu gândul lui Hristos, învăţând să judecăm pe om nu doar după cele părute, după măștile pe care poate el însuşi şi le pune, după ce ceea ce el vrea să pară, ci în taina inimii lui, învăţând că, atunci când cinstim pe cel din jurul nostru, în gândul lui curat, Dumnezeu este aproape de noi. Când osândim pe cel care poate se apropie de noi cu onestitate, cu sinceritate, fiind într-o nevoie, într-o durere, ne îndepărtăm de Dumnezeu şi nu-L cunoaştem pe El.
Iar scopul vieţii noastre şi viaţa veşnică, cum spune Scriptura, este să-L cunoaştem pe Dumnezeul Cel Viu. Și această cunoaştere o putem face, iubiţi credincioşi, învăţând să trăim precum Hristos ne-a vădit că este drept şi neînşelător în această lume. Să trăim viaţa lui Hristos netemându-ne de nesimţirea sau viclenia celor din jur şi neîmpietrindu-ne în faţa slăbiciunii sau a durerii aproapelui nostru. Dumnezeu să ne dea pricepere, iubiţi credincioşi, cum să trăim drept faţă de fraţii noștri, cum să nu disprețuim atunci când omul are nevoie de mângâiere şi de încurajare, cum să nu ne înfricoşăm în faţa bădărăniei și minciunii și vicleniei celorlalţi şi cum în toate aceste alegeri ale noastre să-L cunoaştem drept pe Hristos, să ne bucurăm – pentru că semnul că ne-am întâlnit cu Hristos este și această putere de a trăi în bucurie, în dreaptă înţelegere, în mărturisire că bun este Domnul, precum spune psalmistul: Gustaţi și vedeţi că bun este Domnul!
Trăim mulţi creştini obosiţi şi ofiliţi, adeseori deprimaţi în adevăratul sens al cuvântului, neînţelegând că şi prin aceasta suntem departe de Dumnezeu, prea prinşi în îngrijorările noastre, în temerile noastre, în gândurile noastre. Creştinul care înţelege voia şi puterea lui Dumnezeu trebuie să fie un creştin netemător, nedisprețuitor şi cu bucurie reînnoită în sufletul lui. Dumnezeu să ne ajute să biruim toate întristările şi neputinţele noastre, astfel încât şi în noi să Se proslăvească Dumnezeu, aşa cum spunem în rugăciune: Sfinţească-Se numele Tău. Amin.
Legaturi:
- Parintele Rafail Noica (AUDIO, VIDEO): “NU NE DAM SEAMA CAT TRAIM IN INCHIPUIRE”
- Intre Crucea REALITATII si bucuriile straine ale INCHIPUIRII
- MANDRIA, IMAGINATIA si raul ascuns sub masca binelui
- PARINTELE CLEOPA despre dreapta masura, sfatuire, smerenie, despre ispitele calugarilor si ale celor ce nazuiesc spre daruri mari: “Cate oleaca, incet…”
- PARINTELE CLEOPA DESPRE PAZA MINTII: “Sa nu iesi la razboi fara Mine!”
- SFANTUL IOAN SCARARUL: “Unde s-a intamplat o cadere, acolo s-a salasluit mai inainte mandria”
- SCARA SFANTULUI IOAN: Invataturi importante pentru dreapta socoteala si pentru deslusirea unor nuante duhovnicesti si taine ale razboiului nevazut: “Se intampla uneori ca ceea ce pentru unul este leac, pentru altul este otrava“. SA NU SARIM ETAPELE IN VIATA DUHOVNICEASCA!
- PARINTELE STARET MELCHISEDEC AL PUTNEI: AVERTISMENT fata de caderile “de-a dreapta” (audio + text)
- CADERILE “DE-A DREAPTA”. Noi invataturi si pilde de pateric romanesc culese de IPS Antonie Plamadeala. CONDITIILE FAPTELOR CU ADEVARAT MANTUITOARE
- ISPITA ANGELISMULUI SAU INSELAREA DIN RAVNA CEA CU MANDRIE – Cazul parintelui Ioil din manastirea Slatina si discernamantul Avvei Cleopa
- Moravuri ecleziale: EGOISMUL “DREPTMARITOR” SI RAVNA DIN MANDRIE
- CUM INCEPE INSELAREA SAU IN CE FEL ORICARE DINTRE NOI IL POATE VINDE PE HRISTOS? (PAREREA DE SINE)
- PARINTELE ARSENIE PAPACIOC – cuvinte insufletitoare despre VIATA IN PUSTIE, CALUGARIE si LUPTA CU DIAVOLUL, despre ajutorul Maicii Domnului si al ingerului pazitor, despre IUBIRE, VORBIRE DE RAU si ISPITE DE-A DREAPTA: “Nu ne pot mantui faptele noastre, e nevoie de smerenie continua si autentica”
- In actualitate: IMPOSTORUL RELIGIOS, FALSUL PROFET, INSELATUL, FANATICUL… (I)
- In actualitate: PRIMITIVUL “MISTIC”, “VEDETA” DUHOVNICEASCA, “MINUNISTUL”, DREPTUL MANDRU, SARLATANUL RELIGIOS (II)
- SFANTUL MACARIE DE LA OPTINA – SFATURI DUHOVNICESTI PENTRU MIRENI: Sa nu umblam dupa mangaieri si desfatari harice, sa ne socotim slugi netrebnice!
- Invataturi si pilde esentiale pentru lepadarea INSELARILOR SUBTILE: “Vrajmasul da sufletului o anumita dulceata amestecata cu slava desarta”
- Cuviosul Sofronie de la Essex despre PERICOLUL INCREDERII PREA MARI IN PROPRIA INTUITIE SI IN PROPRIA RATIUNE
- Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala: LIPSA POCAINTEI, A INIMII INFRANTE (1)
- Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala: lipsa pocaintei, a inimii infrante (2). AVIZ CELOR CARE CAUTA IN RUGACIUNE TRAIRI INALTE SI “EVOLUTIE SPIRITUALA”
- MAICA ARSENIA DESPRE ASUMAREA NEPUTINTELOR SI REFUZUL VISARII. “Unica iesire si linistire din orice tulburare si ispitire este smerenia”
- SA NE CUNOASTEM BOALA NOASTRA – Cuv. Paisie Aghioritul
- ADANCUL NESTIUT AL PATIMILOR
- PARINTELE ARSENIE BOCA despre ROADELE IUBIRII DE SINE si ale RAVNEI FARA SFATUIRE SI FARA ASCULTARE. Cum iti poti “taia mintea” in Scripturi si pana unde se poate ajunge? Cum sa recunosti inselarea?
- FUGA OMULUI DE SINE INSUSI. Mecanismele de aparare in fata… adevarului. Mic indrumar psiho-duhovnicesc de CERCETARE LAUNTRICA
- ZIUA CAND SE TERMINA PIESA DE TEATRU, SE ARUNCA MASTILE SI SE ARATA ADEVARUL DESPRE FIECARE: “Nu‑mi judeca dupa cele dinafara ale omului, ci dupa cele dinauntru…”. CINE ESTE OM si cine lup, leu sau naparca?
- VIATA CA O MINCIUNA
- Episcopul IGNATIE MURESANUL la Petru-Voda: “In lume purtam foarte multe masti, suntem ipocriti, dar la Judecata PE DUMNEZEU NU-L VOM PUTEA MINTI IN NICIUN FEL!”
- Ce e pocainta? CEEA CE NE STRICA PETRECEREA CU MASTI IN CARE NE COMPLACEM ZI DE ZI…
- Avva Efrem Filotheitul si Arhim. Melchisedec Velnic (audio) despre COPLESITOAREA FRUMUSETE A SMERENIEI LUI HRISTOS si REFUZUL INVERSUNAT AL OMULUI: “Mandria respinge si rastigneste in cele din urma, prin ura si invidie“
- SFANTUL IOAN DAMASCHIN. Din viata si invataturile sale duhovnicesti. DREAPTA SOCOTEALA, SMERENIE, ASCULTARE: “Dumnezeu nu cauta la binele ce se face si PARE ca e bine, ci la scopul pentru care se face”
- SFANTUL PETRU DAMASCHIN DESPRE RABDARE, IMPRASTIERE, MANDRIE, MULTUMIRE SI SFATUIRE: “Cel ce nu vrea sa se smereasca ramane in intuneric…”
- Avva Dorotei: NU TREBUIE A SE INCREDE CINEVA IN INTELEPCIUNEA SA
- Sa ne temem de fatarnicie!
- PARINTELE TEOFIL ROMAN (Cluj) despre POST SI DISCRETIE: “E foarte multa suferinta în viata noastra din mandrie, pentru ca vrem sa fim apreciati” (si AUDIO)
- OTRAVA MANDRIEI si roadele acesteia. CUM SA O RECUNOASTEM?
- SFANTUL IOAN DE KRONSTADT, “Viata mea in Hristos”: Cand te ispiteste TRUFIA sau cand te copleseste DUHUL DESCURAJARII…
- Doua caderi: Petru si Iuda. O singura ridicare. MANDRIA NU NE LASA SA PRIMIM IERTAREA SI NE DUCE LA DEZNADEJDE
- Arhimandritul Simeon Kraiopoulos despre FORTAREATA EULUI BOLNAV sau despre INCAPATANAREA DE A NE APARA DE DUMNEZEU SI A NE REFUZA IZBAVIREA
- Parintele Aleksandr Elceaninov: FORTAREATA DEMONICA DIN NOI
***
- DUMNEZEU, CERŞETORUL DRAGOSTEI NOASTRE… “A, Tu eşti Doamne? Un moment, mai aşteaptă puţin… am atâtea treburi de făcut…, treburi, griji, interese!”
- ZAHEU SI PUTEREA IUBIRII CARE CHEAMA LA POCAINTA: “Domnul nu intoarce spatele nimanui” (Sf. Luca al Crimeei, Pr. Alexandr Schmemann)
- Predici audio (si text) la DUMINICA LUI ZAHEU VAMESUL. “Câţi dintre noi ne mai gândim că Dumnezeu Şi-a arătat bunătatea cu noi, deşi noi nu meritam?…” (Arhim. Damaschin Luchian, Protos. Teofan Popescu, Pr. Ciprian Negreanu)
- IUBIREA DOMNULUI, “FARA REPROSURI”: Domnul si astazi ne spala picioarele si continua sa bata la usa inimii noastre, desi o gaseste inchisa…
- Parintele Rafail Noica despre “subtirimea” si vulnerabilitatea iubirii lui Dumnezeu pentru noi
- FIUL RISIPITOR. IUBIREA LUI DUMNEZEU si TAINA POCAINTEI. Predici strapungatoare de inima si pline de putere ale Staretului Efrem Filotheitul
- “Niciodata sa nu-ti pierzi nadejdea mantuirii, ci sa strigi catre Dumnezeu si sa plangi. DUMNEZEU NICIODATA NU TRECE CU VEDEREA UN SUFLET CARE VREA SA SE MANTUIASCA SI SA SE POCAIASCA, ORICAT DE MULT S-AR RANI IN LUPTA!”
- CUVIOSUL NIKON VOROBIOV: “Dumnezeu Iubire ESTE, nu doar ARE iubire. Cea mai mică întoarcere spre Domnul, cea mai mică hotărâre de a merge către El stârnesc deja bucurie în cer, ajutor şi iertarea fărădelegilor”
- SFANTUL SILUAN ATHONITUL da marturie vie despre IUBIREA MILOSTIVA a lui Dumnezeu pentru CEI PACATOSI
- Sfantul Siluan despre NECREDINTA, MANDRIE, IUBIRE SI PACEA INIMII. “Omului pacatos Domnul ii pare neinduplecat, pentru ca nu este har in sufletul lui”
- “Domnul nu e ca noi… Ah, ce Dumnezeu avem!”
- CUM SI CAND LUCREAZA DUMNEZEU MINUNI IN VIATA NOASTRA? “Dumnezeu este atent la nevoia noastra, la durerea noastra, la dorul nostru cel mai adanc si ne cheama ca si PRIN NOI sa-si imparta si sa inmulteasca darurile Sale”
- INTOARCEREA FIULUI RISIPITOR. Predica audio miscatoare a Parintelui Damaschin Luchian despre DRAGOSTEA PARINTEASCA si SINGURATATEA celui despartit de casa lui Dumnezeu: “E minunat atunci cand vrei sa te intorci la Dumnezeu, dar mai minunat lucru este sa ai UNDE sa te intorci!”
- “INVREDNICESTE-MA, DOAMNE, SA TE BUCUR SI EU CU INTOARCEREA MEA!”. Cand uitam ca suntem fii risipitori sau uitam cum ne iubeste si ne asteapta Tatal… ISPITELE CRESTINULUI – INTRE OBRAZNICIE SI DEZNADEJDE
- Meditatie zguduitoare la Pilda Fiului Risipitor a Arhim. Andrei Coroian: CHEMAREA BRATELOR PARINTESTI ALE CELUI RASTIGNIT SI CHINUIT DE PACATELE NOASTRE…
- Duminica Fiului Risipitor si descoperirea marii taine: CUM NE IUBESTE DUMNEZEUL NOSTRU? (predica exceptionala a Sf. Nicolae Velimirovici)
- SE POATE DRAGOSTE MAI MARE CA ACEASTA? DAR SE POATE SI NEPASARE MAI SALBATICA?
- CAMARA TA, MANTUITORULE…. Femeia pacatoasa care a spalat cu lacrimi picioarele lui Iisus – pilda luminoasa de POCAINTA si de INCREDERE in adancul indurarilor Domnului: FARA DEZNADEJDE!
- “FUNIA” BUNATATII LUI DUMNEZEU CARE NE IARTA PACATELE: “Te conjur din partea lui Dumnezeu celui viu, frate crestine, nu lasa sa se rupa funia!”
Omul trebuie “să-şi pună nădejdea în binele acesta făcut cu cei de lângă el, din comuniunea cu ei, pentru că Mântuitorul ne spune clar că binele se face împreună”!!! Solutia asta e fix pentru zilele noastre, aceea de a crea lucruri bune care sa-i implice si pe altii, de a face binele impreuna cu altii, nu singuri!
“A fool thinks himself to be wise, but a wise man knows himself to be a fool.”
— William Shakespeare