“Ce faci, te face” (I). EȘTI CEEA CE TRĂIEȘTI! Ceea ce faci, gândești și simți TE TRANSFORMĂ: “Sufletul lasă urme în trup… SUNTEM CONSUMAȚI de o cultură exterioară şi exteriorizantă şi pierdem legătura cu INTERIORITATEA pe care, dacă o vizităm tot mai rar, devine tot mai subțire și mai săracă” (text și conferință VIDEO cu diaconul SORIN MIHALACHE)
Diacon Adrian Sorin Mihalache, “Ești ceea ce trăiești: Câteva date recente din neuroştiinţe şi experientele duhovniceşti ale Filocaliei”:
Ce facem în fiecare zi ne zideşte
Astfel, dacă până acum o serie de studii arătau că meditaţia are efecte semnificative într-o varietate largă de procese care se petrec în corpul nostru, aceste noi rezultate dezvăluie cum înseşi mecanismele neuronale înregistrează unele modificări. Din perspectivă teologică, aceste rezultate sunt semnificative. Cercetările medicale arată că practicile spirituale antrenează modificări profunde, schimbări structurale în densitate în anumite regiuni din creier, cu rol foarte important în atenţie şi în emoţii.
Desigur, multe observaţii şi nuanţe pot fi introduse aici, privind conţinutul vieţii spirituale şi felul practicilor luate în discuţie în aceste cercetări. De asemenea, consideraţii chiar mai subtile ce vizează raportul dintre creier şi minte, pe de o parte, şi raportul dintre suflet (incluzând aici şi mintea) şi trup, pe de altă parte, aşa cum se regăsesc ele astăzi în abordarea neuroştiinţelor, filosofiei minţii şi, respectiv, gândirii patristice, ar putea fi invocate. Toate aceste observaţii sunt necesare, într-un context mai larg, şi ar solicita o analiză atentă şi extinsă.
Însă, pe lângă acestea, este relevant faptul că, potrivit experienţei lor duhovniceşti, Sfinţii Părinţi creştini au făcut observaţii asemănătoare. Reamintim aici că Petru Damaschinul observa cum mintea “se preface după forma fiecărui lucru pe care îl primeşte şi se colorează după chipul lucrului cunoscut de ea“ (Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, vol. 5, Editura Harisma, Bucureşti, 1995, p. 106.). Cu alte cuvinte, activitățile mentale obișnuite, felul în care ne folosim mintea se imprimă în ea ca “dispoziţie”, determinând tot mai mult abilitățile, capacitățile ei. Părintele arhimandrit Teofil Părăianu sublinia adesea, în conferinţele sale, că omul trebuie să fie atent la propriile fapte şi cuvinte, la ceea ce face în fiecare zi, pentru că “ceea ce facem ne face, ne zideşte!”
Devenim ceea ce trăim! Iată un motiv pentru care s-ar cuveni să fim mai atenţi, la fiecare dintre experienţele pe care le avem. În dispoziţia mea interioară nu se depun doar evenimentele fericite sau dramatice ale fiinţei, cu victoriile repurtate şi înfrângerile suferite pe linie profesională sau în alte teritorii ale vieţii. Şi nici nu pot filtra cu uşurinţă şi decide care sunt pietrele de bază, lecţiile de viaţă pe care se sprijină întreg edificiul persoanei mele. Nu doar acestea contează în ceea ce sunt şi în ceea ce devin. Şi celelalte experienţe, mai puţin intense, mărunte chiar, pot împiedica sau pot ajuta urcuşul devenirii mele. Mai ales dacă aceste lucruri sau experienţe neînsemnate sunt repetate adesea.
În puţine locuri, şi acelea sunt mai ales filocalice, se constată că starea lăuntrică are un rol determinant în structurarea percepţiei şi în procesul înţelegerii mele. Pentru că nu e de ajuns să ştiu, ca să fiu. Aproape că nici ceea ce fac nu e de ajuns, deşi fapta pătrunde mai mult, dacă e repetată, cu toate ale ei, în solul vieţii mele. E esenţial şi ceea ce simt, şi felul cum gândesc şi, mai adânc decât acestea, stând cumva la rădăcina lor, este esenţială coloratura stării lăuntrice. Din adâncul ei porneşte lanţul gândurilor, care mă poate trage în afară, departe de cele ziditoare. În starea interiorităţii mele stă ascunsă şi dispoziţia cea bună, care mă face să încordez ochiul lăuntric, ca el să caute către cele înalte şi frumoase.
De aceea, pentru a fi mai precişi, nu ne zideşte doar ceea ce facem, ci şi ceea ce gândim, şi modul cum gândim, şi ceea ce simţim, şi modul cum simţim, şi, în fine, ceea ce trăim, nu doar ca rezultat al unei experienţe din afară, ci împreună cu partea interioară, cu acel complement lăuntric ce însoţeşte întreaga experienţă. Starea lăuntrică are o contribuţie cognitivă. Şi, pentru a nu distorsiona înţelegerea mea asupra celor din afară, e necesară o ecologizare a vieţii interioare, o degajare de toate conţinuturile ei toxice. Omul şi lumea trebuie să intre într-o convalescenţă spirituală, după ce omul va fi înţeles că a traversat o comă a plăcerii cauzată de o hipertrofiere a poftei şi de un exces comportamental, anume consumul excesiv. Consumând lumea, el nu e tentat să epuizeze doar resursele ei, ci se apropie el însuşi de oboseala cronică. Nu e vorba neapărat de acea oboseală cronică ce e constatată în mod obişnuit în practica medicală.
Este vorba mai ales de o „oboseală metafizică” (după o expresie care cred că îi aparţine lui Gabriel Liiceanu), de o diminuare a putinţei omeneşti de încordare a spiritului care să facă posibil întreg parcursul interior, încordare care ar permite o privire lucidă către adâncimile vieţii, către marginile lumii şi către ceea ce este dincolo. Miopia spirituală se poate constata în aceea că adâncimile nu mai sunt căutate, înălţimile spiritului nu mai par atrăgătoare, imboldul de a atinge graniţele a slăbit, tentaţia de a realiza, cu mintea, o cuprindere cât mai largă a lumii, a dispărut.
Omul nu mai vrea să caute bucuriile mari ascunse în lucruri mici. (Este important să deprindem jocul de-a v-aţi ascunselea. Pentru că şi cele mai mari întrebări ale ştiinţei şi cele mai profunde provocări ale vieţii şi cele mai tari teme ale filosofiei sunt abordabile în acest fel. Întreaga viaţă a omului în lume poate fi privită, în cheia aceasta, ca o incursiune într-un joc, real de data aceasta, de-a v-aţi ascunselea. Un joc în care omul descoperă frumuseţile şi tainele lumii, ascunse uneori în spatele celor sesizabile prin simţuri, alteori dincolo de ele). Marile teorii ştiinţifice, structurile lor matematice, sunt cumva ascunse în decorul sensibil al lumii, după cortina calităţilor sensibile, pe care le putem percepe prin simţuri. Dar noţiunile şi conceptele matematice ale minţii sunt ascunse cumva şi în labirintul celorlalte judecăţi şi raţionamente, frumoasele şi consistentele constatări ale filosofiei despre viaţă sunt şi ele camuflate în ţesătura densă, adesea încâlcită, a faptelor banale de viaţă.
Şi, într-un fel tainic, Însuşi Dumnezeu e ascuns în Creaţia Lui şi în cuvintele Scripturii, deşi e şi dezvăluit întrucâtva de ele şi, în forma cea mai apropiată de noi, în Fiul. Şi viaţa spirituală este o continuă descoperire a lui Dumnezeu – prin cele făcute de El, de Dumnezeu, de Cel Care rămâne mereu ascuns dincolo de cele sensibile şi de cuvintele corespunzătoare lor, fiind El altceva decât ele. Şi însuşi adâncul nostru ne este întrucâtva ascuns, deşi ne este şi accesibil în parte. Pentru că, deşi suntem cu noi înşine, noi trăind în fiecare zi, în fiecare ceas şi mai întâi de toate această realitate a propriului subiect, o viaţă despre care spunem că este conştientă, viaţă a unei fiinţe capabile de înţelegere, totuşi nu ştim deplin cine suntem, iar aceasta fără a avea o totală neştiinţă despre noi înşine.
Fiecare zi, fiecare ceas din viaţa pe care o trăiesc, în raport cu toate cele care îmi rămân ascunse şi cu cele pe care le descopăr, în raport cu Fiinţa Supremă Care este ascunsă şi totodată accesibilă, şi în raport cu propria mea adâncime, nedeplin ştiută, dar trăită, este o incursiune într-un joc multiplu de-a v-aţi ascunselea al condiţiei mele, în care sunt uneori dezvăluit, alteori ascuns, în care îi dezvălui pe alţii şi mă dezvălui şi pe mine, sau în care constat camuflarea lor şi a mea. O condiţie în care şi Cel Ce le-a făcut pe toate Se arată prin toate, dezvăluindu-Se ca Autor Ce Şi-a imprimat gândurile în lucrurile lumii, pentru cei care vor să Îl găsească, dar Care este mai presus de toate cele ale lumii create, fiind ascuns în ele, şi dincolo de ele. Încerc să descopăr cât mai mult din cele pe care voiesc să le aflu şi pe treptele acestei explorări ajung să mă descopăr şi pe mine, după ce înţeleg că lumea creată e de la Cineva pentru mine, şi după ce înţeleg că în El voi şti cine sunt, într-un mod mai desluşit. În felul acesta descopăr că nu sunt încă, în mod deplin, ci sunt mai degrabă chemat să fiu, într-un fel dorit de El, şi până nu sunt aşa cum a voit El să fiu, nu voi fi încă.
Şi, în drumul acestei deveniri prin labirintul lumii şi al vieţii, Revelaţia, descoperirea lui Dumnezeu făcută prin Creaţie, prin Scriptură şi prin Întruparea Fiului, dar şi lucrarea tainică a Bisericii îl călăuzesc pe om, în intenţia lui neobosită de a scoate la lumină cât mai mult din ascunderea lor, din ascunderea sinelui şi a Creatorului. Însă privilegiul extraordinar de care ne bucurăm nu este acela că trăim o viaţă interesantă, într-o lume cognoscibilă şi uşor de modelat, stârnită mereu de întrebări, întreţinută de putinţa înţelegerii noastre. Partea cea mai interesantă, cea mai provocatoare a vieţii noastre în lume, nu ţine de faptul că ne simţim atraşi de această lume-labirint, invitaţi să o explorăm, să o descoperim. Darurile cele mai preţioase pe care le-am primit, în această viaţă – ea însăşi dăruită, trăită în Creaţia care e primită şi ea în dar, ţin de Creator. Pentru că Dumnezeu S-a descoperit pe Sine, prin ele, prin Creaţie, prin Scriptură şi prin Întrupare, făcând din viaţa noastră în lume, cu strădaniile ei artistice, filosofice, ştiinţifice sau inginereşti, un prilej de a-L cunoaşte pe El. Mai mult decât atât, El nu doar Se dezvăluie pe Sine, ci Se şi dăruieşte pe Sine, în Tainele Bisericii, ca noi, păşind prin lume, pe drumul descoperirilor Sale, prin frumuseţile şi raţionalitatea lumii, prin puterile şi înţelesurile lor, dezvăluite de minte, să urcăm ca pe nişte trepte spre El.
În felul acesta, toate ostenelile omeneşti, strădania cercetării ştiinţifice, exerciţiul reflecţiei filosofice, creaţia artistică sau inginerească sunt posturi de-ale vieţii omeneşti, în acest labirint al ascunderii şi descoperirii Creaţiei şi a Creatorului, menite să ne mişte spre întâlnirea şi unirea cu Dumnezeu. În Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Logosul, Calea, Adevărul şi Viaţa, arătat lumii, omul vede, în forma cea mai desluşită, descoperirea lui Dumnezeu, în vreme ce în Tainele Bisericii Lui stau ascunse calea despătimirii noastre şi drumul unirii noastre cu El. Şi, în mod tainic, prin toate acestea, El „nu iese din ascunzimea Sa, dar Se dăruieşte pe Sine şi altora, ascunzându-i sub întunericul dumnezeiesc.”
Aici se poate vedea, cumva, motivul pentru care, în viaţa ascetică a părinţilor, orice mişcare a gândurilor sau a voinţei, orice experienţă de cunoaştere este cântărită cu grijă. Rezultatele acestea recente vin să întâlnească practica veche a părinţilor, supravegherea atentă a vieţii interioare, a gândurilor, a cuvintelor şi a faptelor săvârşite în fiecare zi. Viaţa ascetică recomandă o atenţie sporită faţă de cuvinte şi fapte, faţă de gânduri şi simţiri, pentru că fiecare dintre acestea se imprimă, într-un anumit fel, în viaţa noastră.
***
Implicaţiile neurale şi fiziologice ale vieţii interioare
În fiecare efort de înţelegere cuprinzătoare a omului şi a lumii, în fiecare încercare de a trasa o anumită direcţie în mişcarea vieţii omeneşti, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, dar aproape inevitabil, intră în discuţie modul în care înţelegem să ne raportăm la Dumnezeu.
Chiar şi pentru cei care se declară atei, despărţirea de credinţă reprezintă foarte adesea o trăsătură definitorie, nota distinctă, afirmată public şi cu greutate, însărcinată cu importante mize individualizatoare. Mai departe, o anumită raportare la Dumnezeu şi înţelegere a Lui antrenează fără îndoială o anumită înţelegere a lumii şi o raportare distinctă la ea.
De aceea, se dovedeşte folositor să zăbovim asupra modului cum ne raportăm la adevărurile credinţei şi la modul cum înţelegem lumea, cu felurile ei concrete de a ieşi în întâmpinarea noastră, prin producţiile ei culturale, prin dispozitivele tehnice, prin obişnuinţele de petrecere a timpului liber, dar şi prin toate celelalte. În acest cuprins al ofertelor lumii intră desigur şi ideologiile, şi reprezentările sociale, şi felul în care suntem nevoiţi să lucrăm, toate constituind până la urmă o matcă în care se plămădesc convingerile şi firescul existenţei, felul în care gândim şi receptăm lumea înconjurătoare. O reflecţie cu privire la modul cum ne raportăm la Dumnezeu, la lume şi la obişnuinţele noastre este importantă, întrucât în legătură cu toate aceste aspecte, se exprimă, se ascute şi se întăreşte spiritul omului, care devine tot mai deschis, mai transparent lui Dumnezeu şi lucrărilor Sale în lume, sau dimpotrivă, tot mai opac în raport cu prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în el şi în ea.
Reflecția aceasta atentă cu privire la lume, la mişcările şi dinamica ei este poate cu atât mai potrivită astăzi, când atât de multe coordonate ale vieţii au suferit modificări importante. Tehnica şi media, economia globalizată şi divertismentul au produs deja mutaţii majore în aproape toate sectoarele vieţii: actul medical sau educaţional, călătoriile, maniera în care comunicăm, profilul arhitectural, obişnuinţele, profesiile, meniul de fiecare zi, formele de recreaţie şi munca propriu-zisă, fiecare în parte şi toate la un loc s-au schimbat semnificativ. În multe privinţe, deşi vorbim despre acelaşi om şi aceeaşi lume, avem de-a face cu o viaţă personală şi comunitară care se desfăşoară în coordonate noi. Este nevoie să reflectăm la modul cum toate aceste schimbări ne afectează, la felul cum ele pătrund în fiinţa noastră și la cum anume ne influențează viața.
Reflecția cere însă o anumită dispoziție și un anumit exercițiu susținut, repetat, îndeajuns cât să statueze o deprindere. Părinţii filocalici învaţă că lucrul acesta, îngrijirea de sine, o anumită reflecţie asupra propriei persoane, o anumită analiză lucidă privind propria viaţă şi faptele mele nu e cu putinţă fără liniştire, fără tăcere, fără înfrânare. Sfântul Grigorie Sinaitul, de exemplu, pune la temelia întregii vieţi duhovniceşti cinci virtuţii distincte: tăcerea, înfrânarea, smerenia, supravegherea şi îndelunga-răbdare.
„Cel ce se linişteşte este dator mai întâi să aibă ca temelie aceste cinci virtuţi pe care să ridice clădirea lucrărilor sale: tăcerea, înfrânarea, privegherea, smerenia şi răbdarea. Iar ca lucrări bine plăcute lui Dumnezeu trebuie să le aibă pe acestea trei: cântarea, rugăciunea şi citirea; şi lucrul mâinilor, dacă este neputincios (la cele dintâi). Căci virtuţile pomenite nu numai că le cuprind pe toate, ci se şi susţin una pe alta. El trebuie să se îndeletnicească de dimineaţa cu pomenirea lui Dumnezeu, prin rugăciune, şi cu liniştirea inimii” (Sf. Grigore Sinaitul, Capete după acrostih, cap. 99, în col. Filocalia, 7, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 130).
După ce, prin tăcere, sunt restrânse „ieşirile” din sine prin cuvânt, şi posibilele rătăciri ale minţii cauzate de cuvintele altora, prin înfrânare sunt tăiate toate celelalte „ieşiri” din sine (săvârşirea unor lucruri nefolositoare) care ar putea slăbi supravegherea mişcărilor, înfrânarea fiind aceea care strâmtorează viaţa persoanei la un interval care exclude toate celelalte posibile lucrări şi dorinţe străine de parcursul duhovnicesc. Sfântul Grigorie continuă, în recomandările ce pregătesc adecvat starea interiorităţii omeneşti pentru rugăciune, cu lucrarea privegherii. Văd în aceasta o măsură menită să valorifice condiţiile amenajate de primele două, dar şi să păstreze agoniseala lor. Pentru că tăcerea şi înfrânarea pot oferi cadrul adecvat pentru priveghere, iar privegherea le consolidează pe primele două. [Astfel de conexiuni cauzale, în care două sau mai multe lucrări sunt legate între ele, sunt prezente în reflecţia filocalică. De exemplu, într-un loc găsim observaţia că „tăcerea întru cunoştinţă este maica rugăciunii“ (Sf. Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul XI, Despre multa vorbire şi despre tăcere, în vol. Filocalia, 9, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 200).]
Şi, când acestea trei sunt săvârşite, pentru roadele care se nasc din tăcere, înfrânare şi priveghere, ostenitorul trebuie să păzească smerenia. Un înţeles practic al smereniei în acest loc al lucrărilor ar putea fi acela că nu mulţi sunt aceia care reuşesc să tacă, să se înfrâneze şi să privegheze. Săvârşindu-le, cineva e dator să se păzească pe sine de mândria agonisirii acestor lucrări dificile. În fine, Grigorie Sinaitul recomandă, la capătul acestor strădanii, îndelunga-răbdare, ca şi cum ar spune că cel ce caută să rămână în tăcere, înfrânat, priveghind şi păzind smerenia, va avea multe încercări din afară şi din sine, pentru a căror biruire trebuie să cultive îndelunga-răbdare.
Îndepărtaţi suficient de bine, îndeajuns de multă vreme, de zgomotoasa lume în care trăim, reuşim să surprindem propria viaţa cu mai multă fineţe. Chestiunea este asemănătoare cu ceea ce fizica sau cibernetica au constatat în cadrul lor formalizat: nu se pot face aprecieri asupra parametrilor unui sistem din interior, fără un reper adecvat din afară. Şi în privinţa vieţii noastre, a alegerilor şi a lucrărilor noastre, e nevoie de o privire din afară care poate oferi o mai mare acurateţe.
Cercetarea ştiinţifică a vieţii interioare şi cultura exteriorităţii
Una dintre realităţile care îndeobşte se bucură de mai puţină atenţie astăzi, dar care pare să sufere mult de pe urma acestor schimbări, este viaţa lăuntrică. În mod salutar şi cumva paradoxal, multe arii de cercetare ştiinţifică şi din reflecţia filosofică au avut şi au în atenţie, tot mai pregnant şi mai profund în ultima vreme, felul în care tehnica, entertainementul, tehnologiile digitale, cultura de consum, mediatizarea globală a informaţiei, consumerismul şi toate celelalte afectează viaţa interioară.
Pe de o parte, medicina integrativă sau comportamentală, neuroştiinţele, psihoterapia cognitiv-comportamentală evidenţiază că felul în care ne petrecem viaţa, ataşamentul de care ne bucurăm în copilărie, dar şi cel pe care îl oferim semenilor noştri, calitatea experienţelor acumulate în mijlocul naturii înconjurătoare, felul cum înţelegem să ne angajăm în raporturile cu semenii influenţează în mod direct dispoziţiile şi capacităţile noastre și, de asemenea, starea sănătăţii.
Pe de altă parte şi într-un mod chiar mai amplu, credinţa şi viaţa spirituală pot deschide pe om către un nivel chiar mai adânc al interiorităţii sale, luminate de har, care pune în discuţie şi organizează toate aceste aspecte concrete ale vieţii într-o legătură strânsă cu Dumnezeu.
În felul acesta, este uşor de constatat o întâlnire surprinzătoare între arii de cercetare psihologică şi medicală care au în centru coordonatele unei vieţi sănătoase, pe de o parte, și unele preocupări din viaţa creştină, pe de altă parte.
Ataşamentul interpersonal şi sănătatea
Tehnica şi dispozitivele comunicării au produs o modificare importantă în planul vieţii omeneşti: se stabilesc multe legături între oameni pe fondul unei distanţări treptate, semnificative între ei. Asistăm la o comunicare globalizată, facilitată de dispozitive tehnice performante, dar participăm tot mai puţin la comuniunea cu semenii, la întrajutorarea nemijlocită, la experierea compasiunii în relaţiile interpersonale angajate. Iar starea aceasta se resimte, între altele, în planul sănătăţii. Sunt reprezentative aici rezultatele medicinei comportamentale. Ample studii longitudinale au scos la iveală, în ultimele decenii, faptul că ataşamentul şi căldura exprimate în relaţiile de familie ne influenţează pe termen lung sănătatea, dispoziţiile şi maniera de receptare a experienţelor de viaţă.
Studiul Harvard, de exemplu, este edificator. Este vorba de o cercetare care ţine seama de date acumulate într-o perioadă de 35 de ani şi care a avut în atenţie 126 de bărbaţi sănătoşi din clasele de studenţi existenţi între anii 1952 şi 1954. Acestor tineri li s-au distribuit la vremea aceea chestionare de evaluare a sentimentelor care animă relaţiile lor cu părinţii. După 35 de ani, aceloraşi persoane li s-a întocmit un istoric medical şi psihologic detaliat, pe baza fişelor medicale realizate de-a lungul anilor. Datele au arătat că 91% dintre participanţii care au caracterizat relaţia lor cu părinţii ca fiind rece la data chestionarului, fuseseră diagnosticaţi la vârstă mijlocie cu boli grave (boli coronariene, hipertensiune arterială, ulcer duodenal şi alcoolism). Comparativ cu aceştia, doar 45% dintre cei care evaluaseră relaţia cu părinţii ca fiind caldă, cu mama în special, aveau acest gen de afecţiuni. Mai convingător chiar, toţi cei care au evaluat relaţiile cu ambii părinţi, ca fiind reci, au înregistrat la vârsta mijlocie boli semnificative, comparativ cu doar 47% dintre cei care au avut o relaţie apropiată cu tatăl şi cu mama. „Percepţia dragostei în sine, scriau cercetătorii, reduce impactul negativ al factorilor de stres şi al agenţilor patogeni şi susţine funcţia imună şi vindecarea.“ [Dean Ornish, Dragoste şi supravieţuire, Curtea Veche, Bucureşti, 2008].
Autorii studiului Harvard afirmă că relaţiile pe care le dezvoltăm în copilărie sunt predictori pentru sănătate pe termen lung, tocmai pentru că ele determină în mare parte o anumită organizare a vieţii: nutriţia, comportamentele sănătoase sau nesănătoase deprinse în copilărie, modalităţile alese pentru a face faţă situaţiilor grele, de exemplu anxietate, furie, ostilitate, depresie, optimism sau valori şi practici spirituale.
Urmele emoţiilor în trup: amprente chimice distincte
Dar nu doar starea sufletească şi ambientul afectiv din primii ani de viaţă decid, pe termen lung, starea sănătăţii. În general, modul în care înţelegem să relaţionăm cu ceilalţi şi cu noi înşine reprezintă un predictor foarte important pentru sănătate sau boală. Pe de altă parte însă, trebuie spus că obişnuinţele de viaţă nu au doar un impact fiziologic pe termen lung. Există, desigur, şi amprente imediate, care sunt cel puţin la fel de importante. Gesturile pe care le facem, stările sufleteşti pe care le resimţim mai des îşi pun o amprentă tot mai apăsată asupra stării de spirit, asupra dispoziţiei noastre generale. Este bine cunoscut faptul că învăţătura tradiţiei ortodoxe afirmă că rădăcina vieţii trupului este în suflet, motiv pentru care tot ceea ce se întâmplă în suflet se răsfrânge în trup. În felul acesta putem înţelege ceea ce indică astăzi şi neuroştiinţele, cum că avem parte de o chimie specifică fiecărei emoţii imprimate în procesele neurocerebrale, de regimuri distincte de funcţionare a creierului şi corpului care se structurează şi se instalează tot mai bine în fiziologia noastră, pe măsură ce o stare emoţională, conduită interioară, o reacţie de moment sau un comportament sunt tot mai des sau intens trăite.
Cu timpul, şi ca urmare a fiecărei stări emoţionale mai pregnante sau mai îndelungate, în noi se imprimă dispoziţii, stări de spirit, obişnuinţe care ne călăuzesc reacţiile şi tipare cognitive prin intermediul cărora receptăm şi judecăm lumea. Un anumit stil emoţional, un anumit profil, marcat mai mult sau mai puţin de bucurie sau irascibilitate, de blândeţe sau deznădejde, de bunătate sau violenţă, lasă urme tot mai pronunţate în starea noastră de fond. „Ce faci, te face“, exprima, într-o vorbă concentrată, vrednicul de pomenire părintele Teofil Părăian!
Ei bine, dacă ar fi să vedem, prin prisma datelor obținute din cercetarea neuroştiinţelor actuale, toate implicaţiile acestei apoftegme, prelungirile ei în cât mai multe aspecte ale vieţii, ar trebui să spunem că nu doar acțiunile obișnuite, ceea ce facem concret de-a lungul vieții, ne face, ne determină într-un anumit mod felul nostru de a fi, ci şi ceea ce gândim! Şi gândurile ne schimbă într-un mod decisiv dispoziţia minţii, felul ei de a primi şi judeca lumea şi fiecare situaţie în parte. Sfântul Petru Damaschinul observă lucrul acesta, că „mintea se preface după forma fiecărui lucru pe care îl primeşte şi se colorează după chipul lucrului cunoscut de ea“.
Adevărul de credinţă configurează întreaga viaţă a omului
Rezultatele investigaţiilor neuroştiinţifice au găsit multe corespondenţe între aceste feluri distincte de a gândi şi simţi, prezente în mod obişnuit în gândirea şi în emoţiile noastre, şi anumite arii neurale. Aceasta înseamnă că fiecare dintre simțirile noastre lăuntrice sau dintre stările interioare cu care ne obişnuim, şi fiecare fel de a privi şi de a gândi realitatea, pe care le întrebuinţăm în viaţa de zi cu zi, corespunde unui tip de funcţionare a creierului, consolidând anumite arii și conexiuni. O carte recent apărută la noi, al cărei autor, Richard Davidson, este chiar unul dintre pionierii cercetărilor neuroştiinţifice cu privire la experienţele vieţii spirituale, oferă dovezi privind anumite tipare de emoţionalitate şi gândire care corespund unor trasee specifice în activitatea nervoasă, în structurile cerebrale [V. Richard J. Davidson, Creierul şi Inteligenţa Emoţională, Editura „Curtea Veche“, 2013].
Sufletul, am putea spune într-o lectură teologică, lasă urme în trup! Faptul că asceza se imprimă în trupul şi în chipul unui cuvios este o realitate antropologică de nătăgăduit. Mâinile unui pictor deprind, deodată cu manualitatea fină, solicitată de efortul lui creativ, o fragilitate şi o agerime specifice, o supleţe şi fineţe speciale, o anumită măiestrie a mişcărilor care devin, odată cu trecerea timpului şi cu exersarea lor repetată, tot mai capabile să transporte, să plasticizeze ideea, cu un rest cât mai mic, în linii şi culoare. Cercetările neuroştiinţelor descoperă astăzi, într-un mod convergent, că experienţele repetate, pe care le alegem, pe care le urmăm, se imprimă în funcţiile noastre cerebrale, afectând maniera în care gândim şi simţim, felul în care ne reprezentăm binele şi frumosul, cuprinderea şi rezoluţia sensibilităţilor şi judecăţilor noastre.
În fine, şi cumva firesc dacă ţinem seama de cele spuse până acum, unele rezultate experimentale scot la iveală faptul că modul în care credem sau în care respingem existenţa lui Dumnezeu sculptează urme adânci în viaţa interioară, lăsând amprente distincte chiar şi în funcţionalitatea creierului. Prin urmare, ateismul sau credinţa, felul în care ne raportăm la şi credem sau nu în Dumnezeu se fixează inevitabil, la fel ca orice altă convingere tare, într-o sumedenie de articulaţii ale gândirii, în emoţionalitate şi comportament, în felul cum ne făurim viaţa.
Chestiunea aceasta a fost sesizată, într-un anume fel, și în cuprinsul experienței religioase. Arhimandritul Sofronie scrie că “...felul cum ne reprezentăm mental Întâia Fiinţă, pe Dumnezeu cel Fără de Început, se răsfrânge în toate manifestările vieţii noastre“ [Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 19]. Fiecare mod de înţelegere şi de mărturisire a lui Dumnezeu, la fel cum şi negarea sau ignoranţa în raport cu adevărul de credinţă şi cu existenţa Lui, se imprimă adânc în celelalte aspecte ale vieţii: în expresiile culturale, în maniera în care ne raportăm la lumea înconjurătoare, în felul în care înţelegem să folosim timpul liber, în tăria şi expresiile concrete pe care le primeşte ataşamentul faţă de valorile morale, în angajamentul relaţiilor interpersonale şi, desigur, în lucrarea cultivării virtuţilor. Aşadar, o bună parte din edificarea de sine, şi, până la urmă, întreg conţinutul vieţii noastre interioare, deodată cu locul pe care îl acordăm lumii şi ofertelor ei, ajung toate să depindă de felul cum Îl înţelegem pe Dumnezeu.
***
Viață curată (2016):
Ce faci, te face!
Ne mai invită societatea de astăzi la reflecţie? Am putea spune că da, cu fiecare dintre problemele sale pe care ni le pune în faţă zi de zi. În acelaşi timp, vedem cum suntem consumaţi de o cultură exterioară şi exteriorizantă, care ne cheamă să trăim la nivelul simţurilor şi pierdem legătura cu interioritatea noastră. Poate că ar fi mai corect să ne punem întrebarea, fiecare din noi, cât de mult reflectăm asupra experienţelor vieţii noastre şi asupra emoţiilor pe care le trăim? Şi dacă o facem, care ne sunt valorile la care ne raportăm în judecata noastră? Sunt ele bine alese? Ne conduc spre Adevăr? Ajungem la limanul de linişte către care tânjim, de altfel, cu toţii, din adâncul fiinţei noastre?
(Material realizat de Ramona Bandrabur)
Pornind de la dictonul „Ce faci, te face!”, Pr. Sorin Mihalache sublinia în conferinţa „Părintele Galeriu Astăzi” susţinută acum ceva vreme la Facultatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti că atât scrierile filocalice ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii cât şi psihologia de astăzi afirmă că mintea noastră, respectiv puterea înţelegătoare a omului, este influenţată de emoţiile cu care participăm în viaţa de toate zilele, pentru că emoţiile au un conţinut cognitiv. Emoţiile cărora ne livrăm, ne afectează şi ne definesc viziunea asupra lumii.
Dacă ajungem să repetăm o anumită experienţă în raport cu un lucru, ea lasă în noi un tipar funcţional, care va ajunge să se activeze de fiecare dată când ne vom raporta la acel lucru. Mintea reţine atât forma cât şi dispoziţia din care am privit acel lucru. Prin repetiţie şi ritmicitate, se creează obişnuinţele. Acestea pot deveni porniri pătimaşe, atunci când raportarea noastră faţă de un lucru urmăreşte posedarea sau obţinerea plăcerii. Prin meditaţie însă dobândim puterea de înţelegere a semnificaţiei lucrurilor şi a persoanelor în rostul pentru care au fost create de Dumnezeu, după cum scrie Părintele Dumitru Săniloae explicând nevoia rugăciunii într-o lume secularizată.
Din păcate, în cea mai mare parte a timpului nu suntem conştienţi de ceea ce suntem şi devenim doar o suprafaţă receptoare a ceea ce lumea ne oferă. Lipsa preocupării pentru descoperirea sinelui, face ca interioritatea noastră să rămână tot mai săracă. Tocmai din acest motiv este foarte important să încercăm să avem noi controlul emoţiilor la care ne supunem, nu să trăim la dispoziţia circumstanţelor.
Uneori, retragerea din lume, pentru o anumită perioadă, este o reacţie firească, tocmai pentru a ne proteja din faţa atâtor stimuli din lumea de afară şi pentru a putea să ne regăsim, să ne cunoaştem şi să ne poziţionăm corect faţă de ceilalţi oameni, fără a ne pierde sinele şi capacitatea de a dărui.
Lupta pentru păstrarea echilibrul într-o lume care astăzi este atât de schimbătoare, şi mai ales versatilă, cere de fapt un foarte bun antrenament al minţii prin exerciţiul reflecţiei, care formează discernământul. Cei care practică rugăciunea şi au o reflecţie filocalică, sunt mult mai bine pregătiţi în aceasă luptă cu emoţiile, mai spune Părintele Mihalache. Constatăm acest lucru prin pacea, înţelepciunea şi frumuseţea interioară a acelor oameni cu care te cuceresc, fie că sunt laici, fie preoţi înconjuraţi de lume ori călugări retraşi din lume. Este pacea care vine dintr-o raportare şi relaţionare corectă cu Dumnezeu şi semenii.
Confirmarea ştiinţei
Ştiinţa din ce în ce mai avansată confirmă şi ea, la rândul ei, faptul că există o legătură directă între actul rugăcinii şi modul în care se structurează creierul uman. Studiile cercetătorului american Richard Davidson publicate la începutul anilor ’90 au demonstrat creşterea semnificativă a anumitor zone din creier prin intensificarea activităţilor cerebrale în anumite arii, ceea ce explică dobândirea unor noi capacităţi mentale, în urma rugăciunii şi a activităţii de reflecţie. Lucrul acesta arată că modul în care mintea lucrează, influenţează formarea creierului într-un anumit fel. Astfel, şi efortul de cunoaştere a propriului suflet prin rugăciune şi meditaţie crează o tensiune ziditoare, percepută nu doar la nivel stării de spirit ci şi la nivel biologic.
Neuroplasticitatea şi neurogeneza confirmă acum doctrina teologică, care afirmă că omul nu se poate schimba sufleteşte dacă nu se petrece şi o înnoire în trup, iar neuroimagistica ne oferă astăzi posibilităţile de a cunoaşte în timp real reacţiile la nivelul sistemului nervos în anumite momente de funcţionare a creierului. De asemenea genomica şi epigenetica sunt arii ale ştiinţei care afirmă că omul nu e complet decis de organicitatea lui.
„Practic, nu ne putem schimba mintea dacă în creierul nostru nu se produce o schimbare şi la nivelul ţesuturilor neuronale”, susţine Părintele Sorin Mihalache. „Altfel, dacă creierul nostru nu se schimbă, schimbarea minţii este o iluzie, iar acest lucru se traduce din punct de vedere doctrinar, prin faptul că tot ce se întâmplă în suflet se răsfrânge în trup, iar ce se întâmplă în trup se răsfrânge în suflet.”
Omul fiind alcătuit din trup şi suflet, este legat prin legea trupului de materie, dar exerciţiul gândirii, ce face ca mintea să vadă înţelesuri şi să se hrănească cu ele, poate determina modificări ale materiei. Viaţa ne arată că schimbările se pot întâmpla la orice vârstă, iar creierul adult nu este atât de rigid pe cât se credea în trecut. Prin convertire, schimbările sunt atât de profunde, încât tot universul de experienţe se poate reorganiza, tocmai datorită faptului că suntem făuriţi de ceea ce experimentăm. Avem însă nevoie de ritmicitate şi repetitivitate în experimentarea unei lucrări pe care vrem să ne-o însuşim. De aceea şi rugăciunea, care cere o adunare a minţii, trebuie făcută zilnic, pentru a căpăta acest exerciţiu al concentrării.
E foarte important să conştientizăm felul în care ne folosim mintea, felul în care ne livrăm experienţei simţurilor. Într-o lume care a dezvoltat o cultură în care performează vorbirea, care abuzează de cuvinte, să ne facem timp să şi tăcem. Tăcerea, retragerea, înfrânarea, supravegherea şi rugăciunea sunt comandamentele sub care ne putem oferi momente în care să exprimăm inexprimabilul.
Conform ultimelor descoperiri, neurologul Andrew Newberg, unul dintre fondatorii neuroteologiei, afirmă că toate religiile creează experienţe neurologice, însă, în timp ce Dumnezeu este de neimaginat pentru atei, pentru oamenii credincioşi, Dumnezeu este o prezenţă la fel de reală ca şi lumea fizică.
Rezultatele studiilor sale aratã cum rugãciunea acţioneazã asupra a patru zone diferite ale creierului uman: lobul frontal, cortexul cingulat anterior, lobul parietal şi sistemul limbic. Astfel, practicarea rugăciunii în fiecare zi ajută la prevenirea pierderilor de memorie sau a tulburărilor mentale şi chiar a demenţei sau a bolii Alzheimer, precum şi ameliorarea durerii, reducerea riscului de deces din cauza atacului de cord, scăderea posibilităţii apariţiei unui accident vascular cerebral, a anxietăţii sau a depresiei, îmbunătăţirea imunităţii etc.
Cunoaşte-te pe tine însuţi!
Cine sunt eu cel dinăuntru? Când cobor în mine la ce mă uit? La cel care vreau să fiu sau la cel care a făptuit ceva? Cine sunt eu, cel vechi sau cel nou? Care parte din mine a făptuit ceva? Eu care sunt: cel care pofteşte sau cel care nu pofteşte? cel care cenzureză sau cel care doreşte foarte mult? Iar şirul întrebărilor poate continua la nesfârşit…
Cunoaşterea psihologică nu are finalitate, pentru că omul nu se poate cunoaşte pe sine. El este într-o permanentă devenire. Meditaţia, ca practică psihologică, urmărirea comportamentului prin înregistrări ale unor acţiuni sau ţinerea unui jurnal sunt forme sortite eşecului ale proiectului „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, susţine Pr. Sorin Mihalache.
Perspectiva creştină însă, diferă de cea psihologică. Omul nu se poate descoperi pe sine pentru că este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ar trebui să îl descopere în lume pe Cel ce a făcut lumea, şi doar cunoscându-L pe Dumnezeu, omul se regăseşte în El.
Nici simţurile, nici mintea mea, nici poftele mele nu mă definesc pe mine în toalitate, pentru că în adâncul meu am o forţă interioară pe care am primit-o prin Taina Botezului, chipul lui Hristos şi harul Duhului Sfânt.
Noi ne putem defini doar când suntem într-o relaţie. Toate relaţiile ne schimbă, în fiecare suntem altfel, dar „numai în Duhul Sfânt oamenii se pot cunoaşte unul pe altul şi pot trăi bucuria deplinei regăsiri, pentru că în afară de această întâlnire totul este nedeplin şi schimbător” spune Pr. Savatie Baştovoi în eseul „Bucuria de a fi înţeles”.
Noi ne putem descoperi adâncul nostru doar într-o relaţie cu Dumnezeu, care e persoană pe deplin iubitoare. El ştie pe deplin cine suntem, pentru că el ne-a chemat la existenţă, şi darurile noastre sunt depline în El.
[…]
“CINE SE LIVREAZĂ SIMȚURILOR SE PIERDE PE SINE”
Parintele Paisie Aghioritul: CUM SA DUCEM “LUPTA CEA BUNA” SI CUM SA SPORIM DUHOVNICESTE?
Sfantul Teofan Zavoratul: INTRAREA INAUNTRU SI CERCETAREA CELOR DE ACOLO
Doneaza pentru filmul "Scrum"
De trei ori da…
https://ro.pinterest.com/pin/379639443565681964/