“Ce faci, te face” (I). EȘTI CEEA CE TRĂIEȘTI! Ceea ce faci, gândești și simți TE TRANSFORMĂ: “Sufletul lasă urme în trup… SUNTEM CONSUMAȚI de o cultură exterioară şi exteriorizantă şi pierdem legătura cu INTERIORITATEA pe care, dacă o vizităm tot mai rar, devine tot mai subțire și mai săracă” (text și conferință VIDEO cu diaconul SORIN MIHALACHE)

9-05-2018 Sublinieri

Diacon Adrian Sorin Mihalache, “Ești ceea ce trăiești: Câteva date recente din neuroştiinţe şi experientele duhovniceşti ale Filocaliei”:

Ce facem în fiecare zi ne zideşte 

Astfel, dacă până acum o serie de studii arătau că meditaţia are efecte semnificative într-o varietate largă de procese care se petrec în corpul nostru, aceste noi rezultate dezvăluie cum înseşi mecanismele neuronale înregistrează unele modificări. Din perspectivă teologică, aceste rezultate sunt semnificative. Cercetările medicale arată că practicile spirituale antrenează modificări profunde, schimbări structurale în densitate în anumite regiuni din creier, cu rol foarte important în atenţie şi în emoţii.

Desigur, multe observaţii şi nuanţe pot fi introduse aici, privind conţinutul vieţii spirituale şi felul practicilor luate în discuţie în aceste cercetări. De asemenea, consideraţii chiar mai subtile ce vizează raportul dintre creier şi minte, pe de o parte, şi raportul dintre suflet (incluzând aici şi mintea) şi trup, pe de altă parte, aşa cum se regăsesc ele astăzi în abordarea neuroştiinţelor, filosofiei minţii şi, respectiv, gândirii patristice, ar putea fi invocate. Toate aceste observaţii sunt necesare, într-un context mai larg, şi ar solicita o analiză atentă şi extinsă.

Însă, pe lângă acestea, este relevant faptul că, potrivit experienţei lor duhovniceşti, Sfinţii Părinţi creştini au făcut observaţii asemănătoare. Reamintim aici că Petru Damaschinul observa cum mintea se preface după forma fiecărui lucru pe care îl primeşte şi se colorează după chipul lucrului cunoscut de ea (Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, vol. 5, Editura Harisma, Bucureşti, 1995, p. 106.). Cu alte cuvinte, activitățile mentale obișnuite, felul în care ne folosim mintea se imprimă în ea ca “dispoziţie”, determinând tot mai mult abilitățile, capacitățile ei. Părintele arhimandrit Teofil Părăianu sublinia adesea, în conferinţele sale, că omul trebuie să fie atent la propriile fapte şi cuvinte, la ceea ce face în fiecare zi, pentru că “ceea ce facem ne face, ne zideşte!” 

Devenim ceea ce trăim! Iată un motiv pentru care s-ar cuveni să fim mai atenţi, la fiecare dintre experienţele pe care le avem. În dispoziţia mea interioară nu se depun doar evenimentele fericite sau dramatice ale fiinţei, cu victoriile repurtate şi înfrângerile suferite pe linie profesională sau în alte teritorii ale vieţii. Şi nici nu pot filtra cu uşurinţă şi decide care sunt pietrele de bază, lecţiile de viaţă pe care se sprijină întreg edificiul persoanei mele. Nu doar acestea contează în ceea ce sunt şi în ceea ce devin. Şi celelalte experienţe, mai puţin intense, mărunte chiar, pot împiedica sau pot ajuta urcuşul devenirii mele. Mai ales dacă aceste lucruri sau experienţe neînsemnate sunt repetate adesea.

În puţine locuri, şi acelea sunt mai ales filocalice, se constată că starea lăuntrică are un rol determinant în structurarea percepţiei şi în procesul înţelegerii mele. Pentru că nu e de ajuns să ştiu, ca să fiu. Aproape că nici ceea ce fac nu e de ajuns, deşi fapta pătrunde mai mult, dacă e repetată, cu toate ale ei, în solul vieţii mele. E esenţial şi ceea ce simt, şi felul cum gândesc şi, mai adânc decât acestea, stând cumva la rădăcina lor, este esenţială coloratura stării lăuntrice. Din adâncul ei porneşte lanţul gândurilor, care mă poate trage în afară, departe de cele ziditoare. În starea interiorităţii mele stă ascunsă şi dispoziţia cea bună, care mă face să încordez ochiul lăuntric, ca el să caute către cele înalte şi frumoase.

De aceea, pentru a fi mai precişi, nu ne zideşte doar ceea ce facem, ci şi ceea ce gândim, şi modul cum gândim, şi ceea ce simţim, şi modul cum simţim, şi, în fine, ceea ce trăim, nu doar ca rezultat al unei experienţe din afară, ci împreună cu partea interioară, cu acel complement lăuntric ce însoţeşte întreaga experienţă. Starea lăuntrică are o contribuţie cognitivă. Şi, pentru a nu distorsiona înţelegerea mea asupra celor din afară, e necesară o ecologizare a vieţii interioare, o degajare de toate conţinuturile ei toxice. Omul şi lumea trebuie să intre într-o convalescenţă spirituală, după ce omul va fi înţeles că a traversat o comă a plăcerii cauzată de o hipertrofiere a poftei şi de un exces comportamental, anume consumul excesiv. Consumând lumea, el nu e tentat să epuizeze doar resursele ei, ci se apropie el însuşi de oboseala cronică. Nu e vorba neapărat de acea oboseală cronică ce e constatată în mod obişnuit în practica medicală.

Este vorba mai ales de o „oboseală metafizică (după o expresie care cred că îi aparţine lui Gabriel Liiceanu), de o diminuare a putinţei omeneşti de încordare a spiritului care să facă posibil întreg parcursul interior, încordare care ar permite o privire lucidă către adâncimile vieţii, către marginile lumii şi către ceea ce este dincolo. Miopia spirituală se poate constata în aceea că adâncimile nu mai sunt căutate, înălţimile spiritului nu mai par atrăgătoare, imboldul de a atinge graniţele a slăbit, tentaţia de a realiza, cu mintea, o cuprindere cât mai largă a lumii, a dispărut.

Omul nu mai vrea să caute bucuriile mari ascunse în lucruri mici. (Este important să deprindem jocul de-a v-aţi ascunselea. Pentru că şi cele mai mari întrebări ale ştiinţei şi cele mai profunde provocări ale vieţii şi cele mai tari teme ale filosofiei sunt abordabile în acest fel. Întreaga viaţă a omului în lume poate fi privită, în cheia aceasta, ca o incursiune într-un joc, real de data aceasta, de-a v-aţi ascunselea. Un joc în care omul descoperă frumuseţile şi tainele lumii, ascunse uneori în spatele celor sesizabile prin simţuri, alteori dincolo de ele). Marile teorii ştiinţifice, structurile lor matematice, sunt cumva ascunse în decorul sensibil al lumii, după cortina calităţilor sensibile, pe care le putem percepe prin simţuri. Dar noţiunile şi conceptele matematice ale minţii sunt ascunse cumva şi în labirintul celorlalte judecăţi şi raţionamente, frumoasele şi consistentele constatări ale filosofiei despre viaţă sunt şi ele camuflate în ţesătura densă, adesea încâlcită, a faptelor banale de viaţă.

Şi, într-un fel tainic, Însuşi Dumnezeu e ascuns în Creaţia Lui şi în cuvintele Scripturii, deşi e şi dezvăluit întrucâtva de ele şi, în forma cea mai apropiată de noi, în Fiul. Şi viaţa spirituală este o continuă descoperire a lui Dumnezeu – prin cele făcute de El, de Dumnezeu, de Cel Care rămâne mereu ascuns dincolo de cele sensibile şi de cuvintele corespunzătoare lor, fiind El altceva decât ele. Şi însuşi adâncul nostru ne este întrucâtva ascuns, deşi ne este şi accesibil în parte. Pentru că, deşi suntem cu noi înşine, noi trăind în fiecare zi, în fiecare ceas şi mai întâi de toate această realitate a propriului subiect, o viaţă despre care spunem că este conştientă, viaţă a unei fiinţe capabile de înţelegere, totuşi nu ştim deplin cine suntem, iar aceasta fără a avea o totală neştiinţă despre noi înşine.

Fiecare zi, fiecare ceas din viaţa pe care o trăiesc, în raport cu toate cele care îmi rămân ascunse şi cu cele pe care le descopăr, în raport cu Fiinţa Supremă Care este ascunsă şi totodată accesibilă, şi în raport cu propria mea adâncime, nedeplin ştiută, dar trăită, este o incursiune într-un joc multiplu de-a v-aţi ascunselea al condiţiei mele, în care sunt uneori dezvăluit, alteori ascuns, în care îi dezvălui pe alţii şi mă dezvălui şi pe mine, sau în care constat camuflarea lor şi a mea. O condiţie în care şi Cel Ce le-a făcut pe toate Se arată prin toate, dezvăluindu-Se ca Autor Ce Şi-a imprimat gândurile în lucrurile lumii, pentru cei care vor să Îl găsească, dar Care este mai presus de toate cele ale lumii create, fiind ascuns în ele, şi dincolo de ele. Încerc să descopăr cât mai mult din cele pe care voiesc să le aflu şi pe treptele acestei explorări ajung să mă descopăr şi pe mine, după ce înţeleg că lumea creată e de la Cineva pentru mine, şi după ce înţeleg că în El voi şti cine sunt, într-un mod mai desluşit. În felul acesta descopăr că nu sunt încă, în mod deplin, ci sunt mai degrabă chemat să fiu, într-un fel dorit de El, şi până nu sunt aşa cum a voit El să fiu, nu voi fi încă.

Şi, în drumul acestei deveniri prin labirintul lumii şi al vieţii, Revelaţia, descoperirea lui Dumnezeu făcută prin Creaţie, prin Scriptură şi prin Întruparea Fiului, dar şi lucrarea tainică a Bisericii îl călăuzesc pe om, în intenţia lui neobosită de a scoate la lumină cât mai mult din ascunderea lor, din ascunderea sinelui şi a Creatorului. Însă privilegiul extraordinar de care ne bucurăm nu este acela că trăim o viaţă interesantă, într-o lume cognoscibilă şi uşor de modelat, stârnită mereu de întrebări, întreţinută de putinţa înţelegerii noastre. Partea cea mai interesantă, cea mai provocatoare a vieţii noastre în lume, nu ţine de faptul că ne simţim atraşi de această lume-labirint, invitaţi să o explorăm, să o descoperim. Darurile cele mai preţioase pe care le-am primit, în această viaţă – ea însăşi dăruită, trăită în Creaţia care e primită şi ea în dar, ţin de Creator. Pentru că Dumnezeu S-a descoperit pe Sine, prin ele, prin Creaţie, prin Scriptură şi prin Întrupare, făcând din viaţa noastră în lume, cu strădaniile ei artistice, filosofice, ştiinţifice sau inginereşti, un prilej de a-L cunoaşte pe El. Mai mult decât atât, El nu doar Se dezvăluie pe Sine, ci Se şi dăruieşte pe Sine, în Tainele Bisericii, ca noi, păşind prin lume, pe drumul descoperirilor Sale, prin frumuseţile şi raţionalitatea lumii, prin puterile şi înţelesurile lor, dezvăluite de minte, să urcăm ca pe nişte trepte spre El.

În felul acesta, toate ostenelile omeneşti, strădania cercetării ştiinţifice, exerciţiul reflecţiei filosofice, creaţia artistică sau inginerească sunt posturi de-ale vieţii omeneşti, în acest labirint al ascunderii şi descoperirii Creaţiei şi a Creatorului, menite să ne mişte spre întâlnirea şi unirea cu Dumnezeu. În Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Logosul, Calea, Adevărul şi Viaţa, arătat lumii, omul vede, în forma cea mai desluşită, descoperirea lui Dumnezeu, în vreme ce în Tainele Bisericii Lui stau ascunse calea despătimirii noastre şi drumul unirii noastre cu El. Şi, în mod tainic, prin toate acestea, El „nu iese din ascunzimea Sa, dar Se dăruieşte pe Sine şi altora, ascunzându-i sub întunericul dumnezeiesc.”

Aici se poate vedea, cumva, motivul pentru care, în viaţa ascetică a părinţilor, orice mişcare a gândurilor sau a voinţei, orice experienţă de cunoaştere este cântărită cu grijă. Rezultatele acestea recente vin să întâlnească practica veche a părinţilor, supravegherea atentă a vieţii interioare, a gândurilor, a cuvintelor şi a faptelor săvârşite în fiecare zi. Viaţa ascetică recomandă o atenţie sporită faţă de cuvinte şi fapte, faţă de gânduri şi simţiri, pentru că fiecare dintre acestea se imprimă, într-un anumit fel, în viaţa noastră.

***

Implicaţiile neurale şi fiziologice ale vieţii interioare

În fiecare efort de înţelegere cuprinzătoare a omului şi a lumii, în fiecare încercare de a trasa o anumită direcţie în mişcarea vieţii omeneşti, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, dar aproape inevitabil, intră în discuţie modul în care înţelegem să ne raportăm la Dumnezeu.

Chiar şi pentru cei ca­re se declară a­tei, despărţirea de cre­din­ţă repre­zin­tă foar­te adesea o trăsătură defini­to­rie, nota distinctă, afir­ma­­tă pu­blic şi cu greutate, în­săr­ci­na­tă cu importante mize individualizatoare. Mai depar­te, o anumită ra­portare la Dum­n­ezeu şi în­ţe­le­gere a Lui antrenează fă­ră în­doială o anu­mi­­tă înţelegere a lu­mii şi o ra­por­­tare distinctă la ea.

De aceea, se dovedeşte folo­si­­tor să zăbovim asupra modului cum ne raportăm la ade­vă­ru­rile credinţei şi la modul cum în­ţelegem lumea, cu felurile ei con­crete de a ieşi în întâmpi­na­rea noastră, prin producţiile ei cul­turale, prin dispozitivele teh­nice, prin obişnuinţele de pe­trecere a timpului liber, dar şi prin toate celelalte. În acest cu­prins al ofertelor lumii intră de­sigur şi ideologiile, şi reprezen­tările sociale, şi felul în care sun­tem nevoiţi să lucrăm, toa­te constituind până la urmă o mat­că în care se plămădesc con­vin­ge­ri­le şi firescul existenţei, felul în ca­re gândim şi re­cep­­tăm lumea în­conjurătoare. O reflec­ţie cu pri­vire la modul cum ne raportăm la Dumne­zeu, la lume şi la obişnuinţele noastre este importantă, în­tru­cât în legătură cu toate a­ceste aspecte, se exprimă, se as­cute şi se întăreşte spiritul omului, ca­re de­vine tot mai deschis, mai tran­­s­­pa­rent lui Dumnezeu şi lu­crărilor Sale în lume, sau dim­potrivă, tot mai o­pac în raport cu prezenţa şi lucra­rea lui Dum­nezeu în el şi în ea.

Reflecția aceasta atentă cu privire la lume, la mişcările şi dinamica ei este poate cu a­tât mai potrivită astăzi, când a­tât de multe coordonate ale vie­ţii au suferit modificări im­por­tante. Tehnica şi media, eco­no­mia globalizată şi divertis­men­­tul au produs deja mutaţii ma­jore în aproape toate sectoa­re­le vieţii: actul medical sau e­du­­caţional, călătoriile, maniera în care comunicăm, profilul ar­hi­­tectural, obişnuinţele, profe­si­­ile, meniul de fiecare zi, for­me­le de recreaţie şi munca propriu-zisă, fiecare în parte şi toa­te la un loc s-au schimbat semnificativ. În multe privinţe, de­şi vorbim despre acelaşi om şi a­ceeaşi lume, avem de-a face cu o viaţă personală şi comunitară ca­re se desfăşoară în coordona­te noi. Este nevoie să reflectăm la modul cum toate aceste schim­bări ne afectează, la felul cum ele pătrund în fiinţa noastră și la cum anume ne influențează viața.

Reflecția cere însă o anumită dispoziție și un anumit exercițiu susținut, repetat, îndeajuns cât să statueze o deprindere. Părinţii filocalici învaţă că lucrul acesta, îngrijirea de sine, o anumită reflecţie asupra propriei persoane, o anumită analiză lucidă privind propria viaţă şi faptele mele nu e cu putinţă fără liniştire, fără tăcere, fără înfrânare. Sfântul Grigorie Sinaitul, de exemplu, pune la temelia întregii vieţi duhovniceşti cinci virtuţii distincte: tăcerea, înfrânarea, smerenia, supravegherea şi îndelunga-răbdare.

„Cel ce se linişteşte este dator mai întâi să aibă ca temelie aceste cinci virtuţi pe care să ridice clădirea lucrărilor sale: tăcerea, înfrânarea, privegherea, smerenia şi răbdarea. Iar ca lucrări bine plăcute lui Dumnezeu trebuie să le aibă pe acestea trei: cântarea, rugăciunea şi citirea; şi lucrul mâinilor, dacă este neputincios (la cele dintâi). Căci virtuţile pomenite nu numai că le cuprind pe toate, ci se şi susţin una pe alta. El trebuie să se îndeletnicească de dimineaţa cu pomenirea lui Dumnezeu, prin rugăciune, şi cu liniştirea inimii” (Sf. Grigore Sinaitul, Capete după acrostih, cap. 99, în col. Filocalia, 7, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 130).

După ce, prin tăcere, sunt restrânse „ieşirile” din sine prin cuvânt, şi posibilele rătăciri ale minţii cauzate de cuvintele altora, prin înfrânare sunt tăiate toate celelalte „ieşiri” din sine (săvârşirea unor lucruri nefolositoare) care ar putea slăbi supravegherea mişcărilor, înfrânarea fiind aceea care strâmtorează viaţa persoanei la un interval care exclude toate celelalte posibile lucrări şi dorinţe străine de parcursul duhovnicesc. Sfântul Grigorie continuă, în recomandările ce pregătesc adecvat starea interiorităţii omeneşti pentru rugăciune, cu lucrarea privegherii. Văd în aceasta o măsură menită să valorifice condiţiile amenajate de primele două, dar şi să păstreze agoniseala lor. Pentru că tăcerea şi înfrânarea pot oferi cadrul adecvat pentru priveghere, iar privegherea le consolidează pe primele două. [Astfel de conexiuni cauzale, în care două sau mai multe lucrări sunt legate între ele, sunt prezente în reflecţia filocalică. De exemplu, într-un loc găsim observaţia că tăcerea întru cunoştinţă este maica rugăciunii (Sf. Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul XI, Despre multa vorbire şi despre tăcere, în vol. Filocalia, 9, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 200).]

Şi, când acestea trei sunt săvârşite, pentru roadele care se nasc din tăcere, înfrânare şi priveghere, ostenitorul trebuie să păzească smerenia. Un înţeles practic al smereniei în acest loc al lucrărilor ar putea fi acela că nu mulţi sunt aceia care reuşesc să tacă, să se înfrâneze şi să privegheze. Săvârşindu-le, cineva e dator să se păzească pe sine de mândria agonisirii acestor lucrări dificile. În fine, Grigorie Sinaitul recomandă, la capătul acestor strădanii, îndelunga-răbdare, ca şi cum ar spune că cel ce caută să rămână în tăcere, înfrânat, priveghind şi păzind smerenia, va avea multe încercări din afară şi din sine, pentru a căror biruire trebuie să cultive îndelunga-răbdare.

Îndepărtaţi suficient de bine, îndeajuns de multă vreme, de zgomotoasa lume în care trăim, reuşim să surprindem propria viaţa cu mai multă fineţe. Chestiunea este asemănătoare cu ceea ce fizica sau cibernetica au constatat în cadrul lor formalizat: nu se pot face aprecieri asupra parametrilor unui sistem din interior, fără un reper adecvat din afară. Şi în privinţa vieţii noastre, a alegerilor şi a lucrărilor noastre, e nevoie de o privire din afară care poate oferi o mai mare acurateţe.

Cercetarea ştiinţifică a vieţii interioare şi cultura exteriorităţii

Una dintre realităţile care în­deobşte se bucură de mai pu­ţi­nă atenţie astăzi, dar care pa­re să sufere mult de pe urma a­ces­tor schimbări, este viaţa lă­un­trică. În mod salutar şi cum­va parado­xal, multe arii de cer­ce­t­are ştiin­ţifică şi din reflecţia fi­losofică au avut şi au în a­ten­ţie, tot mai pregnant şi mai profund în ultima vreme, felul în ca­re tehnica, entertainementul, teh­no­­logiile digitale, cultu­ra de consum, mediatizarea glo­­bală a informaţiei, consu­me­ri­s­mul şi toate celelalte afec­tea­ză viaţa interioară.

Pe de o parte, medicina inte­gra­­tivă sau comportamentală, ne­uroştiinţele, psihoterapia cog­­­nitiv-comportamentală evi­den­­ţiază că felul în care ne pe­tre­­cem viaţa, ataşamentul de ca­­re ne bucurăm în copilărie, dar şi cel pe care îl oferim se­me­­nilor noş­tri, calitatea experi­en­ţelor a­cu­mulate în mijlocul na­turii în­conjurătoare, felul cum în­ţe­le­gem să ne angajăm în raportu­ri­le cu semenii influ­en­­ţează în mod direct dis­po­zi­ţi­i­le şi capa­ci­tă­ţile noastre și, de asemenea, starea sănătăţii.

Pe de altă parte şi într-un mod chiar mai amplu, credinţa şi viaţa spirituală pot deschide pe om către un nivel chiar mai a­dânc al interiorităţii sale, lu­mi­nate de har, care pune în dis­cu­ţie şi organizează toate aceste as­­pec­te concrete ale vieţii într-o le­gătură strânsă cu Dum­ne­zeu.

În felul acesta, este uşor de con­statat o întâlnire surprin­ză­toa­re între arii de cercetare psi­ho­­logică şi medicală care au în cen­tru coordonatele unei vieţi să­nătoase, pe de o parte, și unele preocupări din viaţa creştină, pe de altă parte.

Ataşamentul interpersonal şi sănătatea

Tehnica şi dispozitivele co­mu­­nicării au produs o modifi­ca­­re importantă în planul vieţii o­meneşti: se stabilesc multe legături între oameni pe fondul unei dis­tanţări treptate, semnifica­ti­­ve între ei. Asistăm la o co­mu­­nicare globalizată, facilitată de dispozitive tehnice perfor­man­­te, dar participăm tot mai pu­ţin la comuniunea cu seme­nii, la întrajutorarea nemijlo­ci­tă, la experierea compasiunii în re­laţiile interpersonale angajate. Iar starea aceasta se resi­m­te, între altele, în pla­nul să­nă­tăţii. Sunt reprezentative aici rezultatele medi­ci­nei comportamentale. Ample stu­dii lon­gitudinale au scos la ivea­lă, în ultimele de­ce­nii, faptul că a­ta­şamentul şi căl­dura ex­pri­ma­te în relaţiile de fa­milie ne in­flu­enţează pe termen lung să­nătatea, dispoziţiile şi ma­­­ni­e­ra de receptare a experien­­­ţelor de viaţă.

Studiul Harvard, de exemplu, este edificator. Este vorba de o cer­cetare care ţine seama de da­te acumulate într-o perioadă de 35 de ani şi care a avut în a­tenţie 126 de bărbaţi sănătoşi din clasele de studenţi existenţi în­tre anii 1952 şi 1954. Acestor ti­neri li s-au distribuit la vremea aceea chestionare de eva­lu­­are a sentimentelor care a­ni­mă relaţiile lor cu părinţii. Du­pă 35 de ani, aceloraşi persoane li s-a întocmit un istoric medi­cal şi psihologic detaliat, pe ba­za fişelor medicale realizate de-a lun­gul anilor. Datele au arătat că 91% dintre participanţii care au caracterizat relaţia lor cu pă­rinţii ca fiind rece la data ches­tionarului, fuseseră diagnosticaţi la vâr­stă mijlocie cu boli grave (boli coronariene, hi­per­tensiune arterială, ulcer du­o­denal şi alcoolism). Compa­ra­tiv cu aceştia, doar 45% dintre cei care evaluaseră relaţia cu pă­rinţii ca fiind caldă, cu ma­ma în special, aveau acest gen de afecţiuni. Mai convingător chiar, toţi cei care au evaluat re­la­ţiile cu ambii părinţi, ca fiind reci, au înregistrat la vârs­ta mijlocie boli sem­ni­ficative, com­parativ cu doar 47% dintre cei care au avut o re­laţie a­pro­piată cu tatăl şi cu ma­ma. „Per­cepţia dragostei în si­ne, scriau cercetătorii, reduce im­pactul nega­tiv al factorilor de stres şi al agenţilor patogeni şi susţine func­ţia imună şi vin­de­carea.“ [Dean Or­­nish, Dragoste şi su­­pra­­vieţuire, Curtea Veche, Bucureşti, 2008].

Autorii studiului Harvard a­fir­mă că relaţiile pe care le dez­­vol­­tăm în copilărie sunt pre­dic­to­ri pentru sănătate pe ter­men lung, tocmai pentru că ele de­ter­­mină în mare parte o a­nu­mi­­tă organizare a vieţii: nu­tri­ţia, comportamentele să­nă­toa­se sau nesănătoase de­prin­se în copilărie, modalită­ţi­le alese pen­tru a face faţă si­tu­a­ţiilor gre­le, de exemplu anxie­t­a­te, furie, ostilitate, depresie, op­timism sau valori şi practici spirituale.

Urmele emoţiilor în trup: amprente chimice distincte

Dar nu doar starea sufle­teas­­că şi ambientul afectiv din pri­­mii ani de viaţă decid, pe ter­­men lung, starea sănătăţii. În gene­ral, modul în care în­ţe­le­­gem să relaţionăm cu ceilalţi şi cu noi în­­şine reprezintă un pre­­dictor foar­te important pen­tru să­nă­ta­te sau boală. Pe de altă parte în­să, trebuie spus că obiş­nuin­ţe­le de via­ţă nu au doar un impact fi­zio­logic pe termen lung. E­xis­tă, desi­gur, şi amprente ime­di­a­­te, care sunt cel puţin la fel de im­portan­­te. Gesturile pe ca­re le fa­­cem, stările sufleteşti pe care le resimţim mai des îşi pun o a­m­­­pren­­tă tot mai apă­sa­tă asu­pra stă­rii de spirit, a­su­pra dis­po­­zi­ţi­ei noastre gene­ra­le. Este bine cu­­­noscut faptul că învă­ţă­tu­ra tra­­­diţiei ortodo­xe afirmă că ră­dă­­cina vieţii tru­pului este în su­­flet, motiv pen­tru care tot ce­ea ce se întâm­plă în suflet se răs­­­­frânge în trup. În felul a­ces­ta pu­­­­tem în­ţelege ceea ce in­di­­că as­tă­­­zi şi neuroştiinţele, cum că a­vem par­te de o chimie spe­­cifică fie­­că­rei emoţii im­pri­ma­­te în pro­ce­­sele neurocere­bra­­le, de regi­mu­ri distincte de func­ţionare a cre­ierului şi cor­pului care se stru­c­­­tu­rea­ză şi se insta­lea­ză tot mai bine în fi­zi­ologia noas­tră, pe măsură ce o stare e­moţională, con­­­­duită in­te­rioa­ră, o reacţie de moment sau un com­portament sunt tot mai des sau intens tră­i­te.

Cu timpul, şi ca urmare a fie­cărei stări emoţionale mai pre­g­nante sau mai îndelunga­te, în noi se imprimă dispo­ziţii, stări de spirit, obişnuinţe care ne călăuzesc reacţiile şi tipare cog­nitive prin interme­diul că­rora receptăm şi jude­căm lu­mea. Un anumit stil emo­ţional, un anumit profil, mar­cat mai mult sau mai pu­ţin de bucurie sau irascibilitate, de blândeţe sau deznădejde, de bunătate sau vio­lenţă, lasă ur­me tot mai pronun­ţate în sta­rea noastră de fond. „Ce faci, te face“, exprima, în­tr-o vor­bă con­centrată, vred­ni­­cul de po­me­nire părintele Te­o­fil Părăian!

Ei bine, dacă ar fi să vedem, prin prisma datelor obținute din cer­ce­ta­rea neuroştiinţelor ac­tu­­ale, toa­te implicaţiile acestei apof­teg­me, prelungirile ei în cât mai multe aspecte ale vie­ţii, ar tre­bui să spunem că nu doar acțiunile obișnuite, ce­ea ce facem concret de-a lungul vieții, ne fa­ce, ne deter­mi­­nă într-un anumit mod felul nos­tru de a fi, ci şi ceea ce gândim! Şi gândurile ne schim­bă într-un mod decisiv dis­poziţia minţii, fe­lul ei de a pri­mi şi judeca lumea şi fiecare si­tuaţie în par­te. Sfântul Petru Da­maschinul ob­servă lucrul a­ces­ta, că „min­tea se preface du­pă forma fie­cărui lucru pe care îl pri­meş­te şi se colorează după chi­pul lucrului cunoscut de ea“.

Adevărul de credinţă configurează întreaga viaţă a omului

Rezultatele investigaţiilor ne­­­uroştiinţifice au găsit multe co­­­respondenţe între aceste fe­luri distincte de a gândi şi simţi, prezente în mod obiş­nuit în gândirea şi în emoţiile noastre, şi anumite arii neurale. Aceasta înseamnă că fiecare dintre simțirile noastre lăuntrice sau dintre stările interioare cu care ne o­biş­nu­im, şi fiecare fel de a privi şi de a gândi realitatea, pe care le în­­tre­bu­in­ţăm în via­ţa de zi cu zi, corespunde unui tip de func­ţio­­nare a creierului, conso­li­dând anumite arii și co­nexiuni. O carte recent apărută la noi, al cărei au­tor, Richard David­son, este chiar u­nul dintre pio­ni­erii cer­ce­­tă­ri­lor neuroşti­in­ţi­­fice cu pri­vire la ex­perienţele vie­ţii spi­rituale, o­fe­ră dovezi pri­vind a­numite ti­pa­­re de e­mo­ţio­na­li­tate şi gân­di­re care co­res­pund unor trasee spe­cifice în activitatea nervoasă, în structu­ri­le cerebra­le [V. Richard J. Davidson, Cre­ierul şi Inteligenţa E­mo­ţională, Editura „Cur­tea Veche“, 2013].

Su­fle­tul, am pu­tea spune în­­tr-o lectură teolo­gi­că, lasă ur­me în trup! Faptul că asceza se imprimă în trupul şi în chi­pul unui cuvios este o re­alitate an­tropologică de nă­tă­găduit. Mâinile unui pictor deprind, deodată cu ma­nu­a­­li­­tatea fină, solicita­tă de efortul lui creativ, o fra­gi­litate şi o a­gerime specifice, o su­ple­ţe şi fi­neţe speciale, o anumită măiestrie a mişcărilor ca­re de­vin, o­dată cu trecerea tim­pului şi cu e­x­­ersarea lor repe­ta­tă, tot mai ca­pabile să tran­sporte, să plas­ti­­cizeze ide­ea, cu un rest cât mai mic, în li­nii şi culoare. Cer­ce­tă­rile ne­u­roştiinţelor des­co­­peră as­tăzi, în­tr-un mod con­ver­­gent, că experienţele repeta­te, pe care le alegem, pe care le ur­măm, se imprimă în func­ţi­i­le noastre cerebrale, afectând ma­­niera în care gândim şi sim­ţim, felul în care ne re­pre­zen­tăm binele şi frumosul, cuprin­de­rea şi re­zo­luţia sen­sibi­li­tă­ţi­lor şi ju­de­că­ţilor noastre.

În fine, şi cumva firesc dacă ţi­nem seama de cele spuse pâ­nă a­cum, unele rezultate ex­pe­­ri­men­ta­le scot la iveală faptul că mo­dul în care credem sau în ca­re res­pingem existen­ţa lui Dum­ne­zeu sculptează ur­me a­dânci în via­ţa in­teri­oa­ră, lăsând ampren­te distincte chiar şi în funcţio­na­li­­­tatea cre­ie­ru­lui. Prin urmare, ateismul sau credinţa, fe­lul în care ne raportăm la şi cre­dem sau nu în Dum­nezeu se fixează inevitabil, la fel ca orice al­tă convingere ta­re, într-o su­me­denie de articu­la­ţii ale gân­di­rii, în emoţiona­li­­tate şi com­por­­tament, în fe­lul cum ne fău­rim viaţa.

Chestiunea aceasta a fost sesizată, într-un anume fel, și în cuprinsul experienței religioase. Arhimandritul Sofronie scrie că “...felul cum ne reprezentăm men­tal Întâia Fiinţă, pe Dum­nezeu cel Fără de Început, se răs­frânge în toate manifestări­le vieţii noastre“ [Naş­terea întru Împărăţia cea neclătită, Editura Re­în­tregirea, Alba Iulia, 2003, p. 19]. Fiecare mod de în­ţelegere şi de mărturisire a lui Dumnezeu, la fel cum şi nega­rea sau ignoranţa în raport cu a­de­vărul de cre­dinţă şi cu exis­ten­­ţa Lui, se imprimă adânc în celelalte aspec­­te ale vieţii: în expresii­le cul­tu­­rale, în maniera în ca­re ne ra­­portăm la lumea înconjurătoare, în felul în care înţelegem să folosim timpul li­ber, în tăria şi expresiile con­cre­te pe care le pri­meşte ata­şa­mentul faţă de va­lorile mora­le, în angajamentul rela­ţii­lor interpersonale şi, de­sigur, în lucrarea cultivării vir­tu­ţi­lor. Aşa­dar, o bună parte din edificarea de sine, şi, până la urmă, întreg conţinutul vieţii noas­­tre interioare, deodată cu lo­­cul pe care îl acordăm lumii şi o­­fertelor ei, ajung toate să de­­pin­dă de felul cum Îl înţele­gem pe Dum­nezeu.

(Diacon Adrian Sorin Mihalache, “Ești ceea ce trăiești: Câteva date recente din neuroştiinţe şi experientele duhovniceşti ale Filocaliei”, Editura Trinitas, București, 2017)

***

Viață curată (2016):

Ce faci, te face!

Ne mai invită societatea de astăzi la reflecţie? Am putea spune că da, cu fiecare dintre problemele sale pe care ni le pune în faţă zi de zi. În acelaşi timp, vedem cum suntem consumaţi de o cultură exterioară şi exteriorizantă, care ne cheamă să trăim la nivelul simţurilor şi pierdem legătura cu interioritatea noastră. Poate că ar fi mai corect să ne punem întrebarea, fiecare din noi, cât de mult reflectăm asupra experienţelor vieţii noastre şi asupra emoţiilor pe care le trăim? Şi dacă o facem, care ne sunt valorile la care ne raportăm în judecata noastră? Sunt ele bine alese? Ne conduc spre Adevăr? Ajungem la limanul de linişte către care tânjim, de altfel, cu toţii, din adâncul fiinţei noastre?

(Material realizat de Ramona Bandrabur)

Pornind de la dictonul „Ce faci, te face!”, Pr. Sorin Mihalache sublinia în conferinţa „Părintele Galeriu Astăzi” susţinută acum ceva vreme la Facultatea de Medicină şi Farmacie din Bucureştiatât scrierile filocalice ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii cât şi psihologia de astăzi afirmă că mintea noastră, respectiv puterea înţelegătoare a omului, este influenţată de emoţiile cu care participăm în viaţa de toate zilele, pentru că emoţiile au un conţinut cognitiv. Emoţiile cărora ne livrăm, ne afectează şi ne definesc viziunea asupra lumii.

Dacă ajungem să repetăm o anumită experienţă în raport cu un lucru, ea lasă în noi un tipar funcţional, care va ajunge să se activeze de fiecare dată când ne vom raporta la acel lucru. Mintea reţine atât forma cât şi dispoziţia din care am privit acel lucru. Prin repetiţie şi ritmicitate, se creează obişnuinţele. Acestea pot deveni porniri pătimaşe, atunci când raportarea noastră faţă de un lucru urmăreşte posedarea sau obţinerea plăcerii. Prin meditaţie însă dobândim puterea de înţelegere a semnificaţiei lucrurilor şi a persoanelor în rostul pentru care au fost create de Dumnezeu, după cum scrie Părintele Dumitru Săniloae explicând nevoia rugăciunii într-o lume secularizată.

Din păcate, în cea mai mare parte a timpului nu suntem conştienţi de ceea ce suntem şi devenim doar o suprafaţă receptoare a ceea ce lumea ne oferă. Lipsa preocupării pentru descoperirea sinelui, face ca interioritatea noastră să rămână tot mai săracă. Tocmai din acest motiv este foarte important să încercăm să avem noi controlul emoţiilor la care ne supunem, nu să trăim la dispoziţia circumstanţelor.

Uneori, retragerea din lume, pentru o anumită perioadă, este o reacţie firească, tocmai pentru a ne proteja din faţa atâtor stimuli din lumea de afară şi pentru a putea să ne regăsim, să ne cunoaştem şi să ne poziţionăm corect faţă de ceilalţi oameni, fără a ne pierde sinele şi capacitatea de a dărui.

Lupta pentru păstrarea echilibrul într-o lume care astăzi este atât de schimbătoare, şi mai ales versatilă, cere de fapt un foarte bun antrenament al minţii prin exerciţiul reflecţiei, care formează discernământul. Cei care practică rugăciunea şi au o reflecţie filocalică, sunt mult mai bine pregătiţi în aceasă luptă cu emoţiile, mai spune Părintele Mihalache. Constatăm acest lucru prin pacea, înţelepciunea şi frumuseţea interioară a acelor oameni cu care te cuceresc, fie că sunt laici, fie preoţi înconjuraţi de lume ori călugări retraşi din lume. Este pacea care vine dintr-o raportare şi relaţionare corectă cu Dumnezeu şi semenii.

Confirmarea ştiinţei

Ştiinţa din ce în ce mai avansată confirmă şi ea, la rândul ei, faptul că există o legătură directă între actul rugăcinii şi modul în care se structurează creierul uman. Studiile cercetătorului american Richard Davidson publicate la începutul anilor ’90 au demonstrat creşterea semnificativă a anumitor zone din creier prin intensificarea activităţilor cerebrale în anumite arii, ceea ce explică dobândirea unor noi capacităţi mentale, în urma rugăciunii şi a activităţii de reflecţie. Lucrul acesta arată că modul în care mintea lucrează, influenţează formarea creierului într-un anumit fel. Astfel, şi efortul de cunoaştere a propriului suflet prin rugăciune şi meditaţie crează o tensiune ziditoare, percepută nu doar la nivel stării de spirit ci şi la nivel biologic.

Neuroplasticitatea şi neurogeneza confirmă acum doctrina teologică, care afirmă că omul nu se poate schimba sufleteşte dacă nu se petrece şi o înnoire în trup, iar neuroimagistica ne oferă astăzi posibilităţile de a cunoaşte în timp real reacţiile la nivelul sistemului nervos în anumite momente de funcţionare a creierului. De asemenea genomica şi epigenetica sunt arii ale ştiinţei care afirmă că omul nu e complet decis de organicitatea lui.

„Practic, nu ne putem schimba mintea dacă în creierul nostru nu se produce o schimbare şi la nivelul ţesuturilor neuronale”, susţine Părintele Sorin Mihalache. Altfel, dacă creierul nostru nu se schimbă, schimbarea minţii este o iluzie, iar acest lucru se traduce din punct de vedere doctrinar, prin faptul că tot ce se întâmplă în suflet se răsfrânge în trup, iar ce se întâmplă în trup se răsfrânge în suflet.

Omul fiind alcătuit din trup şi suflet, este legat prin legea trupului de materie, dar exerciţiul gândirii, ce face ca mintea să vadă înţelesuri şi să se hrănească cu ele, poate determina modificări ale materiei. Viaţa ne arată că schimbările se pot întâmpla la orice vârstă, iar creierul adult nu este atât de rigid pe cât se credea în trecut. Prin convertire, schimbările sunt atât de profunde, încât tot universul de experienţe se poate reorganiza, tocmai datorită faptului că suntem făuriţi de ceea ce experimentăm. Avem însă nevoie de ritmicitate şi repetitivitate în experimentarea unei lucrări pe care vrem să ne-o însuşim. De aceea şi rugăciunea, care cere o adunare a minţii, trebuie făcută zilnic, pentru a căpăta acest exerciţiu al concentrării.

E foarte important să conştientizăm felul în care ne folosim mintea, felul în care ne livrăm experienţei simţurilor. Într-o lume care a dezvoltat o cultură în care performează vorbirea, care abuzează de cuvinte, să ne facem timp să şi tăcem. Tăcerea, retragerea, înfrânarea, supravegherea şi rugăciunea sunt comandamentele sub care ne putem oferi momente în care să exprimăm inexprimabilul.

Conform ultimelor descoperiri, neurologul Andrew Newberg, unul dintre fondatorii neuroteologiei, afirmă că toate religiile creează experienţe neurologice, însă, în timp ce Dumnezeu este de neimaginat pentru atei, pentru oamenii credincioşi, Dumnezeu este o prezenţă la fel de reală ca şi lumea fizică.

Rezultatele studiilor sale aratã cum rugãciunea acţioneazã asupra a patru zone diferite ale creierului uman: lobul frontal, cortexul cingulat anterior, lobul parietal şi sistemul limbic. Astfel, practicarea rugăciunii în fiecare zi ajută la prevenirea pierderilor de memorie sau a tulburărilor mentale şi chiar a demenţei sau a bolii Alzheimer, precum şi ameliorarea durerii, reducerea riscului de deces din cauza atacului de cord, scăderea posibilităţii apariţiei unui accident vascular cerebral, a anxietăţii sau a depresiei, îmbunătăţirea imunităţii etc.

Cunoaşte-te pe tine însuţi!

Cine sunt eu cel dinăuntru? Când cobor în mine la ce mă uit? La cel care vreau să fiu sau la cel care a făptuit ceva? Cine sunt eu, cel vechi sau cel nou? Care parte din mine a făptuit ceva? Eu care sunt: cel care pofteşte sau cel care nu pofteşte? cel care cenzureză sau cel care doreşte foarte mult? Iar şirul întrebărilor poate continua la nesfârşit…

Cunoaşterea psihologică nu are finalitate, pentru că omul nu se poate cunoaşte pe sine. El este într-o permanentă devenire. Meditaţia, ca practică psihologică, urmărirea comportamentului prin înregistrări ale unor acţiuni sau ţinerea unui jurnal sunt forme sortite eşecului ale proiectului „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, susţine Pr. Sorin Mihalache.

Perspectiva creştină însă, diferă de cea psihologică. Omul nu se poate descoperi pe sine pentru că este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ar trebui să îl descopere în lume pe Cel ce a făcut lumea, şi doar cunoscându-L pe Dumnezeu, omul se regăseşte în El.

Nici simţurile, nici mintea mea, nici poftele mele nu mă definesc pe mine în toalitate, pentru că în adâncul meu am o forţă interioară pe care am primit-o prin Taina Botezului, chipul lui Hristos şi harul Duhului Sfânt.

Noi ne putem defini doar când suntem într-o relaţie. Toate relaţiile ne schimbă, în fiecare suntem altfel, dar „numai în Duhul Sfânt oamenii se pot cunoaşte unul pe altul şi pot trăi bucuria deplinei regăsiri, pentru că în afară de această întâlnire totul este nedeplin şi schimbător” spune Pr. Savatie Baştovoi în eseul „Bucuria de a fi înţeles”.

Noi ne putem descoperi adâncul nostru doar într-o relaţie cu Dumnezeu, care e persoană pe deplin iubitoare. El ştie pe deplin cine suntem, pentru că el ne-a chemat la existenţă, şi darurile noastre sunt depline în El.

[…]

“CINE SE LIVREAZĂ  SIMȚURILOR SE PIERDE PE SINE”

 

FILOCALIA ȘI NEUROȘTIINȚELE APLICATE LA VIAȚA NOASTRĂ. Provocare duhovnicească la TRĂIREA ȘI LUCRAREA INTERIOARĂ DE ADÂNCIME, prin LINIȘTIRE și RESTRÂNGEREA experiențelor și stimulărilor informaționale. CONFERINȚA Părintelui Diacon SORIN MIHALACHE, “Ești ceea ce trăiești” (VIDEO, TEXT)

ATENȚIE sau DISTRACȚIE? CONCENTRARE sau RISIPIRE? “Să fim cu toată ființa noastră într-un loc și tot trupul să tacă, toate lucrurile omenești să tacă”. CUM SĂ CITIM, CUM SĂ STĂM LA SLUJBELE BISERICII? PS Sofian și Diaconul Adrian Sorin Mihalache despre importanța ÎNSINGURĂRII IMPUSE pentru cele duhovnicești, dar și despre FORȚA UNEI COMUNITĂȚI CU ADEVĂRAT RUGĂTOARE (video, text)

Părintele Sorin Mihalache despre MECANISMELE PLĂCERII ȘI ADICȚIILOR (video, text). “Ai putea crede că TELEFOANELE MOBILE au conexiune directă cu creierele noastre. Puţine lucruri pe care vreodată le-am visat, fumat sau injectat creează o asemenea DEPENDENȚĂ la nivelul creierului nostru precum TEHNOLOGIA”

PLĂCERI SECRETE, DORINȚE INTERZISE, POFTE RAFINATE și invitația-cheie la… REVIZIE TEHNICĂ GENERALĂ și la “CARANTINA SIMȚURILOR”! Părintele Adrian Sorin Mihalache “despre reglajul sensibilității și reglementarea plăcerii în Postul Mare” (VIDEO, TEXT)

VIAȚA 2.0. sau ALTFEL despre SENSUL PROFUND AL POSTIRII, BENEFICIILE ÎNFRÂNĂRII, ELIBERAREA DE DEPENDENȚELE PĂTIMAȘE: “Omule, fii atent la viaţa ta lăuntrică, fii atent la interioritatea ta, vezi ce se varsă într-însa de-a lungul unei zile, să nu torni în ea orice”. Conferința PĂRINTELUI SORIN MIHALACHE, “Viața creștină în Postul Mare. Convalescența ființei” (VIDEO și transcriere integrală)

INDREPTATIRILE LENEI DUHOVNICESTI si REFUZULUI LUI DUMNEZEU. Importanta decisiva a mediului, familiei si prietenilor pentru viata duhovniceasca

Parintele Paisie Aghioritul: CUM SA DUCEM “LUPTA CEA BUNA” SI CUM SA SPORIM DUHOVNICESTE?

Parintele Arsenie Muscalu despre formarea duhovniceasca in vremea noastra (III)

Sfantul Serafim Rose: INNOIREA DUHOVNICEASCA NU VINE DE LA SINE! “Adevarata viata a unui crestin ortodox este foarte grea si omul trebuie sa se tina de ea nu doar cu toata puterea, ci si cu un fel de indaratnicie…”

“Devii ceea ce iubeşti”. Predici audio la vindecarea femeii garbove. GARBOVIREA SI FATARNICIA LUMII CARE IL REFUZA PE HRISTOS, DORIND INCRANCENAT LANTURILE SATANEI vs. FERICIREA CEREASCA ASCUNSA IN SUFERINTA ASUMATA

Predici audio ale Parintelui Ciprian Negreanu la DUMINICA VINDECARII DEMONIZATILOR DIN GADARA (a cincea dupa Rusalii): AI CUI FII SUNTEM, AL CUI CHIP PURTAM si ce stapan chemam prin FAPTELE vietii noastre?

SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV (30 aprilie) despre OBICEIURILE care devin PATIMI si despre LUPTA cu ele: “Implinirea poftei ii mareste acesteia pretentiile… Pacatele pe care ne-am obisnuit sa le savarsim ne par usoare”

“Sa fii prezent si cu sufletul in viata ta”: Parintele Pantelimon Șușnea despre LIBERTATI, INGRADIRI si DEPENDENTE, COMPROMISURI si (NE)IMPLINIRE, FRUMUSETE si (IN)SENSIBILITATE. Lucrarea seducatoare si inteligenta a Raului, COSTURILE ASCUNSE ALE PACATULUI si constrangerea depersonalizanta a patimilor. POSTUL CA EXERCITIU DE LIBERTATE si de redescoperire (VIDEO)

PARINTELE PANTELIMON DE LA SCHITUL GĂBUD (video) despre ZESTREA TINERETII ca “mod de a fi”, PRIETENIA CU DUMNEZEU, CONFORTUL AUTO-AMAGIRII si CURAJUL SINCERITATII fata de tine insuti: “Fuga inspre DISTRACTIE inseamna o FUGA DE SINE pentru ca, intalnindu-te cu tine, intra in CRIZA constiinta ta”

“TU SĂ FII ATENT LA TINE ÎNSUȚI!” – Care sunt consecințele NEGLIJENȚEI și SUPERFICIALITĂȚII ÎMPRĂȘTIATE în viața duhovnicească? “Cu adevărat, lumea modernă nu a ajuns altceva decât o sită gigantică prin care Satana ne cerne”

INTRA INLAUNTRU SI VEI AFLA ODIHNA! Scopul si implinirea adevarata a crestinului: AFLAREA ADANCULUI INIMII. Parintele Zaharia ne invata CUM SE POATE APLICA IN VIATA NOASTRA ESENTA INVATATURII SF. GRIGORIE PALAMA. Care sunt caile prin care putem dobandi DUREREA DUHOVNICEASCA A INIMII?

Pe cine mai intereseaza… VIATA LAUNTRICA? Sfantul Teofan Zavoratul pune degetul pe o INSELARE ultra-generalizata astazi: viata crestina “de suprafata”

Sfantul Teofan Zavoratul: INTRAREA INAUNTRU SI CERCETAREA CELOR DE ACOLO

INVATATURI FUNDAMENTALE PENTRU MANTUIREA SUFLETULUI (IV): Viata in Biserica, postul, rugaciunea, pocainta, dobandirea Duhului Sfant

TACEREA CEA BINE GRAITOARE: “Lumea a obosit de vorbe multe, mari, opace, prefăcute, de lemn… Avem nevoie de odihna tăcerii celei de aur, de ascultarea cea de mult preţ, de folosirea cuvinte­lor necesare. PREDICA TUNĂTOARE A NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU ESTE CONTINUA EI TĂCERE”

SCARA SFANTULUI IOAN – oglinda care nu ne minte (1): DESPRE MULTA-VORBIRE, TACERE SI NESIMTIREA CEA IMPIETRITA

Doamna ASPAZIA OTEL-PETRESCU despre FAMILIA ROMANEASCA de altadata si MODUL DE VIATA TRADITIONAL: “In familie exista intotdeauna si Cel Nevazut ca membru al familiei. Era o viata asezata. Acum omul traieste la intamplare”

“LAZARII VEACULUI ACESTUIA” si IADUL CONSTIINTEI. Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la PILDA BOGATULUI NEMILOSTIV SI A SARACULUI LAZAR

Arhim. Paisie de la Hilandar: “ROAGĂ-TE ȘI NU ÎNCETA SĂ TE ROGI! INGRĂDEȘTE-TE CU RUGĂCIUNEA! Dacă omul nu face din rugăciune ritmul vieţii sale, sunt mici şansele să iasă biruitor din luptele duhovniceşti”

SCRISOARE CATRE UN PRIETEN, LA POGORAREA SFANTULUI DUH

Parintele Arsenie Boca despre insemnatatea FAPTUIRII in razboiul nevazut cu tendintele noastre contradictorii: LUCRAREA PORUNCILOR STINGE CRIZELE VOINTEI


Categorii

Diaconul Sorin Mihalache, Psihologie si psihoterapie duhovniceasca, Razboiul nevazut, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la ““Ce faci, te face” (I). EȘTI CEEA CE TRĂIEȘTI! Ceea ce faci, gândești și simți TE TRANSFORMĂ: “Sufletul lasă urme în trup… SUNTEM CONSUMAȚI de o cultură exterioară şi exteriorizantă şi pierdem legătura cu INTERIORITATEA pe care, dacă o vizităm tot mai rar, devine tot mai subțire și mai săracă” (text și conferință VIDEO cu diaconul SORIN MIHALACHE)

  1. Pingback: “Ești ceea ce trăiești”: RĂZBOIUL NEVĂZUT ÎN SOCIETATEA SPECTACOLULUI. “Descătuşarea simţurilor se face lanţ sufletului, iar înlănţuirea simţurilor aduce eliberarea sufletului” | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: “Ce faci, te face” (II). EȘTI CEEA CE TRĂIEȘTI! Conferința de la Cluj a Diacon Prof. Dr. SORIN MIHALACHE (2017, video si text). “Toate experiențele pe care le facem se înmagazinează în noi ca dispoziții și LASĂ URME”. De
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate