Regretatul Parinte Symeon de la Essex: NEW-AGE = MISCAREA LUI ANTIHRIST
“Poţi spune: „Eu sunt creştin” şi în acelaşi timp să adopţi o mentalitate proprie New-Age-ului. Şi astfel devii exterior, formal creştin, dar prin felul nostru de a gândi, de a acţiona, poate chiar prin felul nostru de a ne ruga, aparţinem unui univers total diferit de universul creştin…”.
– Spuneţi-ne cîteva cuvinte despre curentul New-Age, care, din nefericire, se face simţit şi în România.
– Nu trăiesc în Africa, dar cred că în Africa, atunci când vezi că un elefant vine spre tine, îl vezi bine şi aproape ştii ce trebuie să faci. Când vezi că un nor de lăcuste vine spre locurile tale, nu ştii câte sunt, dar ele pătrund peste tot. Spre deosebire de acestea însă, New-Age este o stare de spirit, care pătrunde peste tot, într-o manieră insesizabilă.
(…) Toate aceste mişcări interesate de spiritualităţile orientale, de magie, de toate aceste lucruri, amestecate cu o răceală a credinţei creştine sunt legate un pic de astrologie. Se crede că omenirea va intra într-o nouă eră, în care elementele pozitive din toate religiile lumii vor forma o nouă religie, în care capacităţile spirituale ale omului vor fi dezvoltate enorm. Dificultatea constă în faptul că există un mare amestec de elemente bune şi rele. De exemplu, printre elementele pozitive se numără şi acela de a recunoaşte că raţionalismul trebuie, depăşit, că trebuie să se redescopere sensul simbolic. Alte elemente care completează ceea ce am spus mai înainte sunt o redescoperire a sacrului şi dorinţa de a duce o viaţă mai aproape de natură. Toate aceste elemente eu le numesc pozitive şi ele încurajează pe oamenii care intră în curentul New-Age. Din nefericire însă, intrând în acest curent, oamenii devin sclavii multor spiritualităţi false. Şi aici Ortodoxia ar avea de jucat un mare rol, pentru că ea este mai bine plasată decât Catolicismul şi Protestantismul, pentru a face o deosebire a duhurilor.
Am zis că aceşti oameni devin victimele New-Age-ului, dar adeseori ei nu sunt victime în totalitate. Căutările lor spirituale sunt adesea conduse de orgoliu. Şi aceasta este total diferită de calea creştină pe care mergem cu pocăinţă adevărată şi smerenie. Deci, în concluzie, mă tem că New-Age-ul este o mişcare a lui Antihrist.
– Ce ne mai puteţi spune despre Noua Eră?
– Este aproape imposibil de a defini Noua Eră. Este mai degrabă o stare de spirit, spre care converge practic duhul lui Antihrist. Este ideea că, de fapt, creştinismul ar fi depăşit şi că ar trebui un fel de sinteză a principalelor elemente din toate religiile lumii. În această perspectivă, creştinismul este una din religiile lumii. Deci, Noua Eră nu respinge direct pe Hristos, dar îl deformează complet.
Eu cred că la rădăcinile acestei mişcări, o mişcare cu frontiere insesizabile, se află ceea ce în Istoria Bisericii se numeşte gnosticism. Gnoza nu este un curent materialist, ci spiritualist. După perioada de decădere materialistă, omul se întoarce către spiritual, fără să-şi dea seama că există multe duhuri, care nu sunt Duhul Sfânt.
Preistoria acestei mişcări se leagă de căutarea în religiile orientale. Foarte mulţi creştini botezaţi astăzi, în Occident, au părăsit creştinismul şi au îmbrăţişat budismul sau diferite forme de yoga. Toate aceste manifestări nu sunt posibile decât acolo unde a slăbit trăirea creştină. Oamenii cred că pentru a-şi trăi adevărata viaţă, trebuie să caute soluţii în afara creştinismului. In ciuda industrializării excesive, a modernismului, oamenii caută o viaţă simplă, o hrană naturală, respectă natura. Toate acestea sunt adevărate.
– Ce implicaţii poate avea fenomenul New-Age asupra viitorului?
– Ca denominaţiune, New-Age este un fenomen relativ recent, dar el are rădăcini mai îndepărtate. El are legătură cu influenţele religiilor orientale, care sunt rezultatul unei slăbiri a credinţei creştine. Acolo unde Biserica este vie, cred că New-Age nu va avea nici o influenţă.
New-Age este un fel de căutare spirituală pentru cei care şi-au pierdut rădăcinile creştine în Biserică. Şi aici cred că trebuie să facem distincţie pentru că există elemente pozitive şi elemente negative, şi în acest, să zicem, vid spiritual în care trăim, există o căutare de a depăşi raţionalismul sau o formă de viaţă prea materialistă. De asemenea, există o redescoperire a sensului sacrului. Toate aceste elemente sunt pozitive în ele însele. Dar când se îndreaptă spre aceste forme de New-Age, atunci ne îndepărtăm complet de Biserică.
Este o căutare spirituală, în care omul vrea să devină Dumnezeu prin el însuşi. Deci, în realitate, aceasta este o formă de gnosticism care poate merge până la a lua forme de păgânism, ca de exemplu cultul naturii, astrologia, magia şi toate formele de spiritualitate orientală şi credinţe, care sunt foarte îndepărtate de tradiţia spirituală a ţărilor ortodoxe.
Calea duhovnicească creştină pune în centrul ei persoana divino-umană a lui Hristos, fără nici un fel de relativism şi fără nici o asimilare a unor alţi maeştri ai umanităţii. In calitatea Sa de Dumnezeu făcut Om, Hristos este absolut unic, în timp ce mişcarea New-Age caută să creeze un fel de suprareligie, cu elemente împrumutate din diferite religii, într-un fel de sincretism complet. Şi aceasta, pentru noi, creştinii, este o provocare foarte periculoasă, întrucât New-Age este o stare de spirit care se infiltrează pretutindeni, fără să-ţi dai seama. Poţi spune: „Eu sunt creştin” şi în acelaşi timp să adopţi o mentalitate proprie New-Age-ului. Şi astfel devii exterior, formal creştin, dar prin felul nostru de a gândi, de a acţiona, poate chiar prin felul nostru de a ne ruga, aparţinem unui univers total diferit de universul creştin.
Adesea, în Occident, trăim într-o stare de individualism extrem. Şi atunci trăim ca într-un fel de super-market şi fiecare îşi fabrică mica sa religie personală. Iei puţin de aici, puţin de dincolo şi îţi faci „salata ta orientală”. Aceasta corespunde unei mentalităţi moderne care este, în esenţa ei, refuzul tradiţiei. Şi fiecare, refuzând orice regulă, orice tradiţie, se simte capabil — crede el — să se dirijeze pe sine.
In măsura în care creştinismul a slăbit destul de mult în societatea noastră modernă, vedem că locul său este progresiv ocupat de o multitudine de curente religioase care promit omului o dezvoltare spirituală fără precedent. Acest fapt a început prin prezenţa religiilor orientale necreştine în Occident, observându-se o adevărată atracţie faţă de budism, zen, yoga şi alte forme şi tehnici spirituale de acest fel. Se dezvoltă, de asemenea, astrologia, o oarecare venerare a timpului, chiar magia, credinţa în reîncarnare şi multe alte credinţe de acest fel. Toate acestea erau mai mult sau mai puţin prezente înainte. Nou este că, adunate la un loc, au în comun o atitudine globală ce semnifică, pe scurt, că omenirea a intrat într-o perioadă nouă, epoca Vărsătorului, care urmează celei a Peştelui. În această epocă, omul va cunoaşte o dezvoltare unică, originală. In fond aceasta este o formă a progresului modern, aplicată lumii spirituale. Se vorbea despre progres social, tehnic, intelectual, dar aici ai de a face cu un fel de mutaţie spirituală a omului. Şi astfel, învaţă aceştia, va lua naştere o nouă „religie” care va folosi cele mai bune elemente din toate religiile lumii. Şi această nouă „religie” va înlocui pe celelalte. Nu-L abandonăm pe Hristos, dar îl înţelegem într-o manieră cu totul diferită de cea pe care o prezintă Biserica.
…Mulţi oameni sunt atraşi de „mutaţia” omului către o spiritualitate la care se ajunge fără eforturi prea mari. Vă vorbeam mai înainte că am fost atras în Ortodoxie de ideea sfinţeniei. Dar, sfinţenia creştină trece prin pocăinţă şi cruce. Însă omul, astăzi, nu vrea nici să sufere, nici să se pocăiască. New-Age-ul vine şi spune: „Iată, vă veţi dezvolta spiritual fără a fi nevoie să suferiţi sau să vă pocăiţi”. În puţine cuvinte, aceasta este ispita pe care a suferit-o Adam prin şarpe în rai. Aici avem de-a face cu problema fundamentului naturii umane, fiindcă omul a fost creat de Dumnezeu ca să devină asemenea Lui. Dar sunt două căi: aceea pe care Dumnezeu ne-a indicat-o şi arătat-o El însuşi făcându-Se om, El fiind Calea, Adevărul şi Viaţa. Dacă vrem să dobândim mântuirea şi să devenim asemenea Lui, trebuie să urmăm exemplul şi cuvântul lui Hristos. New-Age indică o altă cale: „Iată, veţi fi dumnezei fără să fie nevoie să treceţi prin cruce”.
Folosind un astfel de limbaj, aceştia găsesc în om un ecou favorabil pentru propovăduirea lor, pentru că, pe de o parte este adevărat că noi trebuie să devenim asemenea lui Dumnezeu, dar omul decăzut în păcat nu mai are puterea şi nu mai simte nevoia să accepte suferinţa. În acest sens, cred, fiindcă mi-aţi cerut părerea despre New-Age, că acest fenomen reprezintă în epoca noastră cel mai mare pericol pentru viaţa noastră creştină.
(…)
În diferitele ramuri ale New-Age-ului, omul caută să-şi dezvolte capacităţile spirituale prin el însuşi. În sprijinul tuturor acestor idei există diferite teorii, spre exemplu cea a lui Teilhard de Chardin, care credea şi el în evoluţia rectilinie a umanităţii către o stare de dezvoltare superioară, ceea ce numeşte el punctul omega.
New-Age îşi găseşte un punct de aplicare şi în mişcările ecologiste, dar şi aici ia o coloratură păgână, printr-un cult al naturii.
Trebuie să recunoaştem că Biserica creştină pretutindeni, dar mai ales în Occident, a neglijat rolul omului ca preot al creaţiei. Deci, omul are de îndeplinit o datorie în numele naturii faţă de Dumnezeu. Fiind sacerdot universal al creaţiei, aceasta poate fi reunită cu Dumnezeu. În Liturghia ortodoxă acest lucru are loc prin jertfa pâinii şi a vinului, când preotul zice: „Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie-Ţi aducem de toate şi pentru toate”. Dumnezeu nu are nevoie să I se aducă jertfă, dar este necesar ca natura întreagă să fie reunită în Dumnezeu şi oferită Lui. Numai în măsura în care creştinii vor conştientiza toate aceste dimensiuni, vor putea frâna această alunecare către un cult al naturii.
Pentru a conchide, trebuie să spunem că mişcarea New-Age este una din principalele provocări pentru creştinism, cu atât mai mult cu cât este greu de distins şi se infiltrează într-un fel de care nu ne putem da seama.
(…)
Se împlineşte anul acesta (1993 — n.ns.) un secol de când s-a ţinut la Chicago un congres mondial al religiilor. Anumite opere ale religiilor orientale, cum ar fi Bhagavad-Gita, au influenţat gândirea noastră. Ideologia masoneriei poate că nu este străină de viziunea New-Age-ului, dar nu cred că se poate spune că ea se află la originea acestui fenomen multiform. Cum aceasta coincide cu o perioadă de mare apostazie faţă de creştinism, eu văd fenomenul în sine ca precedând mai degrabă venirea Antihristului, pregătind o perioadă de mari confuzii şi tulburări spirituale. Şi vedem aceasta în jurul nostru, acum din ce în ce mai mult. După părerea mea nu există decât un singur remediu, un singur antidot şi anume să ne legăm cu toată fiinţa noastră de persoana divino-umană a lui Iisus Hristos.
– Atunci cine se află totuşi în spatele New-Age-ului şi cine ajută desfăşurarea acestei mişcări ?
– New-Age-ul nu s-a născut din nimic. Cred că s-a născut din diferite căutări ale spiritualităţii orientale, însă, prin anumite elemente ale sale, îl are prezent şi pe psihologul Jung, pe Rudolf Steiner, cu antroposofia, teosofia… Toate aceste mişcări, un pic oculte, au pregătit terenul apariţiei New-Age-ului. Însă, după câte ştiu eu, nu cred să existe în spatele acestei noi „religii” o organizaţie, o putere internaţională care ar dirija-o. Însă cred că, aşa cum am mai spus, este Antihrist care îşi pregăteşte încetul cu încetul condiţiile venirii sale pe pământ. Şi când Antihristul va veni, el îşi va fi pregătit deja condiţiile ca să fie acceptat de oameni.
Deci, pentru noi, creştinii, există în toate aceste curente o exigenţă a deosebirii duhurilor. Şi cred că la aceasta se referă şi una din cererile Rugăciunii domneşti „Tatăl nostru”: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău”.
(…)
– Aş vrea, dacă se poate, să ne spuneţi câteva cuvinte care să ne ajute să desluşim câte ceva din trăsăturile Occidentului, pentru că fiecare îl vede într-un anumit fel: unii îl văd ca o stare de bunăstare excepţională, alţii ca o civilizaţie care se situează cu câteva secole înaintea noastră, alţii îl văd însă într-o stare foarte decadentă. Cum îl vedeţi Dumneavoastră, de exemplu?
– A diagnostica Occidentul în câteva cuvinte este foarte dificil. Dar din cauza mediului tehnic în care trăim, eu cred că însăşi noţiunea de persoană, de fiinţă umană s-a devalorizat. Nu numai că nu mai credem în înviere şi în viaţa de veci, dar omul este văzut doar ca un simplu fenomen al naturii, deci ca o fiinţă supusă determinismului biologic, psihologic, ecologic etc. Deci, cred că Ortodoxia poartă această comoară a noţiunii de persoană. Folosind cuvântul persoană, mă tem să nu fie cumva înţeles de cineva în sensul utilizat în psihologie, drept sau sociologie. In Ortodoxie se începe totdeauna cu Dumnezeu şi apoi se trece la om. Şi numai în Dumnezeu, în Dumnezeu-Treime putem să descoperim acest principiu al persoanei, al ipostasului. Persoana este în acelaşi timp unică şi egală cu totul. în Dumnezeu sunt trei Persoane, dar fiecare dintre Persoane nu este o treime din Dumnezeu, ci Dumnezeu total.
Noi trăim actualmente experienţa aceasta a divizării, a separării, deci a individului, ultima consecinţă a atomizării fiinţei umane care este una. Or, Ortodoxia are tocmai această concepţie despre om ca persoană şi nu ca o parte a naturii. Eu cred că tocmai prin acest principiu al persoanei s-ar permite depăşirea antinomiei dintre unu şi multiplu şi prin aceasta Ortodoxia poate aduce ceva esenţial lumii atomizate în care trăim. Nu trebuie să fim hipnotizaţi de Occident.
Cuvântul Ortodoxiei trebuie să se adreseze lumii întregi. Mă gândesc la chinezi, indieni, la umanitate în întregimea ei. Şi trebuie să spunem că Hristos este Cel Care a revelat această noţiune de persoană, revelaţie care trebuie adusă umanităţii întregi.
Persoana este în comuniune cu Dumnezeu şi cu întreaga omenire. Această comuniune cu Dumnezeu şi cu omul este exprimată de Hristos în două porunci: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu din toată inima ta, din tot sufletul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Când, cu ajutorul Duhului Sfânt, omul devine o persoană, el poartă în sine întreaga umanitate. Şi această poruncă de a iubi pe aproapele ca pe sine însuşi, nu indică măsura pe care trebuie să o folosim în iubirea pentru aproapele, ci faptul că trebuie să-l iubeşti ca pe viaţa ta proprie. Astfel, umanitatea este recapitulată în sfânt (singura formă a persoanei adevărate) şi devine după chipul lui Dumnezeu-Treime: una în natură şi multiplă în persoană.
Această viziune despre om ca persoană este, cred eu, singura modalitate de a rezolva anumite probleme, înţelegând aici şi pe cele politice. Căci suntem întotdeauna între două extreme: sau subliniem comunul în detrimentul unicului, sau ne ocupăm de unic, de individ, neglijând comunul. Cu această antropologie creştină a persoanei putem însă uni unul şi multiplul, fără ca vreunul să fie suprimat în detrimentul celuilalt. Şi eu cred că aceasta este calea de a releva omului de astăzi cine este el cu adevărat, virtual. Suntem toţi persoane în devenire, în germene. Şi este esenţial să ajungem la deplina realizare a acestei stări de persoană.
– Cum v-aţi convertit la Ortodoxie? Ce aţi simţit în acel moment?
Este o întreagă confesiune a vieţii mele. N-am ajuns direct la Ortodoxie. Am fost protestant, dar am fost şi un om al timpului meu. Datorez mult unui profesor de istorie, pe care l-am avut când eram de 13-14 ani. în fond, datorită acestui om am descoperit alte forme de civilizaţie decât cea care mă înconjura atunci. Mă simţeam ca un prizonier al acestei lumi moderne, care înseamnă tocmai respingerea tradiţiei şi care are foarte mulţi idoli. Unul dintre aceşti idoli este ideea de progres (şi nu numai progres tehnic) cât şi aceea a unui progres cu „P” mare. De asemenea, ideea modernă despre om ca individ liber şi numai terestru. Şi atunci mi-am spus că, pentru a asimila cu adevărat esenţa creştinismului, nu aş putea să o fac în cadrul Protestantismului.
În Protestantism îl descoperim pe Dumnezeu, dar care nu propovăduia, în final, decât o morală. Aceasta înseamnă un creştinism foarte diminuat. Atunci am plecat în căutarea unei eliberări de universul acesta care mă înconjura. Şi am urcat în timp.
Protestantismul este foarte legat de Mişcarea Renaşterii şi de Umanism. Şi am înţeles că trebuie să merg mai departe, până în Evul Mediu. M-am interesat foarte mult de Evul Mediu occidental, dar am descoperit că atunci viermele era deja în măr, că Evul Mediu purta deja în potentă Renaşterea şi tot ceea ce avea să urmeze. Schimbarea formelor de artă mi s-a părut foarte expresivă pentru a ilustra o ruptură în tradiţie, în special trecerea de la arta romană la arta gotică. Dar o transformare analogă se petrecea pretutindeni.
În momentul acela nu ştiam nimic despre Ortodoxie şi prima mea descoperire a Ortodoxiei a fost prin intermediul cărţii Mărturisirea unui pelerin rus. Aceasta m-a atras foarte mult şi apoi am descoperit progresiv lumea ortodoxă. Mai târziu mi-am dat seama că problema care separă Răsăritul de Apusul creştin este învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul, Filioque, cum se spune în Occident. Aceasta a jucat un rol determinant pentru mine. Era vremea în care Vladimir Lossky a murit. În momentul în care a murit, s-a vorbit foarte mult despre contribuţia sa şi astfel, încetul cu încetul, am înţeles — cel puţin eu aşa le înţeleg — că această evoluţie istorică petrecută în Occident era legată tocmai de problema Filioque şi, cum încercam să mă eliberez de acest curent, care a ajuns în cele din urmă la modernism, era esenţial pentru mine să clarific această problemă. Şi atunci mi-am dat seama că eu însumi eram ortodox. Apoi pe măsură ce timpul trecea, m-am convins din ce în ce mai mult că punctul esenţial al diferenţei dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică era Filioque.
Au existat sinoade de unire la Lyon, în secolul al XIII-lea (1274 — n.ns.) şi apoi la Ferarra-Florenţa (1437-1439) şi punctul central al neînţelegerii a fost tocmai Filioque. Şi atunci am realizat pentru mine că trebuia să devin ortodox.
În ce priveşte bucuriile pe care le-am avut, amintesc cuvintele unui teolog rus, Bulgakov, că Ortodoxia nu convinge, ci seduce. Este foarte profund cuvântul acesta. El vrea să spună că Ortodoxia se adresează nu atât raţiunii, cât inimii omului, adică omului total şi trebuie să vă spun că am avut întotdeauna încredere totală în Biserica Ortodoxă. Cu toate acestea, nu sunt orb ca să nu văd anumite deformări, care sunt devieri de la tradiţia adevărată şi de aceea noi, ortodocşii, trebuie să măturăm propria noastră casă. Dar cu dragoste”.
(extrase din raspunsurile date de parintele Symeon in mai multe conferinte sustinute in Romania in diverse locuri – ceea ce explica si repetitiile – in perioada mai-iunie 1993, impreuna cu parintele Rafail Noica, si cuprinse in volumul “Celalalt Noica. Marturii ale monahului Rafail Noica insotite de cateva cuvinte de folos ale parintelui Symeon“, Editura Anastasia, 1994 si reeditata de Editura Partener in 2002)
Legaturi:
A spus Bulgakov “Ortodoxia nu convinge ci seduce.” – foarte corect si atat de frumos spus!
O data ce incepi sa faci cunostinta cu ea, te adancesti in ‘stiinta’ ei de viata-facatoare (viitoare) inzdravenindu-te si in cea d-aici – lumeasca, iti raspunde la toate intrebarile existentiale: de ce ai venit pe lume, cum trebuie sa traiesti aici, unde te duci dupa…, ce se intampla cu repausatii nostrii dragi (parinti, frati, rude, prieteni, cunostinte, amici), ce putem face si pentru ei si pentru noi, Tainele, cele 10 porunci, cele 9 porunci Bisericesti, scrierile Sf.Parinti, Evangheliile, Epistolele (Sf.Scriptura), Sf.Traditie, sinoadele ecumenice (cele 7) toate si tot insuflat de Darul Sf.Duh…este o sursa inepuizabila, mereu noua, mereu actuala, mereu hranitoare!
Din pacate, ortodoxia noastra nu este cunoscuta de marea majoritate a ortodocsilor – in virtutea Botezului si-a mirungerii; cu tristete observ realitatea asta dureroasa in jurul meu: majoritatea stiu doar ‘Tatal nostru’, Crezul (f.putini), nu stiu cele 10 porunci, nu stiu rugaciunile incepatoare, Psalmul 50, nu cunosc/realizeaza cele 7 Taine, se invartoseaza la inima si urasc dogma, nu sunt de acord cu Sf.Spovedanie (‘cum sa ma duc sa-i spun toate cele?!) iar cand totusi o fac, sunt contrariati si revoltati ca sunt opriti de la Sf.Impartasanie un anumit nr.de ani, nu cred in Inviere si-n Viata de apoi, in Judecata finala, in aratarea Dumnezeului nostru la sfarsitul veacurilor pe norii cerului de la un capat la altul prin aratarea mai intai a semnului Sf.Cruci, nu cred in fecioria Maicii Domnului de dupa nastere…la multi auzi stereotipii de genu: “A venit cineva de dincolo sa spuna ca exista inviere si viata de apoi?”, “Aici e Iadul, aici e Raiul”, “unde se va duce toata lumea, acolo ma voi duce si eu”, “Eu cred in Dumnezeul meu, ma rog in legea mea, in sinea mea, ce nevoie am sa ma duc la Biserica?”…cred in ‘Evangheliile’ apocrife, spun ca preotii au scris de capul lor Evangheliile, ce cele valide sunt cele descoperite la Marea Moarta…
Iar cel mai trist, din foamea lor fireasca de Dumnezeu, de descoperire a sensului vietii asteia aluneca usor si cred lesne in yoga, spiritism, superstitii, in reincarnare, in amestecatura asta new-agista (ca-ntr-o salata orientala – vorba Pr.Symeon); fata lumii arata cum arata fiindca crestinii s-au facut de tot rasul, ei insisi dand dovada ca nu le trebuie crestinism, ortodoxie ci, religia antihristului fiindca, in functie de aplecarile pacatoase, comoditate… prefera un ghiveci de ‘credinte’ din care se pot servi dupa bunul plac, in functie de starea psiho-somatica ori social-economica, la un moment dat!
Le este de ajuns si-i multumeste pentru ca, ortodoxia inseamna taierea voii, umilinta la scaunul spovedaniei, parasirea placerilor lumesti chiar daca ‘toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos’ si incepe sa-i doara razboiul cu propriul trup, cu diavolul si cu lumea care se pun de-a curmezisul incercand sa doboare Crucea! A mai spus un Parinte ca, majoritatea vor doar pana la ‘Cina cea de Taina’, pe Golgota nu vor sa mearga!
Si pentru ca diavolul e mester in minciuna, dezbinare, separare, insingurare…se foloseste de progresul tehnic aratandu-i omului ca nu mai are nevoie de Dumnezeu dar nici de ceilalti din moment ce el – omul – a reusit/reuseste prin inovatiile sale sa-si faca viata confortabila, cu multe inlesniri…te doare capul, ai luat hapul!, vrei sa nu ramai insarcinata, ai luat hapul si-ai lepadat copilul, vrei sa mananci, nu mai tragi la sapa, cumperi de la magazin, vrei sa ai lumea toata la tine acasa, deschizi televizorul, vrei sa te ‘indulcesti’ cu filme deocheate deschizi TV-ul la anumite ore, vrei sa scapi de larma si tovarasia copilului sa-ti faci treaba prin casa, il lasi fie in fata calculatorului fie a televizorului, te simti surmenat d.p.d.v. psihic te duci la psiholog/psihiatru, vrei relaxare, iti pui manele sa te-auda si vecinii, vrei sa arati ca esti stapan pe tine si nu-ti pasa de nimeni si nimic, iti faci numai propria voie: arunci pe jos, scuipi pe jos, vorbesti tare, iti impui pct.de vedere…si lista ar mai continua dar ma opresc!
Desi de obicei sunt exagerat de optimista, de data aceasta, simt nevoia sa-mi exprim nemultumirea si ingrijorarea fata de acest sincretism religios deosebit de periculos pentru crestini. Chiar acum cateva zile, cineva a incercat foarte insistent sa ma convinga ca Domnul nostru Iisus Hristos nu este superior celorlalti intemeietori de religii si ca prin toate religiile(chiar si prin cele politeiste) se poate ajunge la “Divinitate”. Cred ca fenomenele descrise de catre Magda caracterizeaza lumea secularizata in care traim si, mai ales, in care avem datoria de a-L marturisi pe Unicul Dumnezeu adevarat, Care S-a facut Om “din iubire pentru oameni”(parintele patriarh Daniel). Totusi, in opinia mea, cel mai periculos fenomen, ce ia amploare astazi, este sincretismul religios. Astfel, potrivit promotorilor acestui curent de gandire(nu-i pot spune religie, caci nu este), Budha, Iisus, Moise, Muhammad si alti intemeietori de religii ar avea o importanta egala, ajutandu-ne pe noi, cei de astazi, sa ne perfectionam. Cred ca trebuie sa luptam(prin cuvant) din tot sufletul, cu toata ravna, impotriva acestor idei, caci toti intemeietorii de religii sunt oameni obisnuiti(poate cu o inteligenta deosebita), iar Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, unicul Mantuitor al omenirii. I-as intreba pe adversarii credintei noastre crestine: cine dintre filosofii, sau dintre intemeietorii marilor religii a enuntat porunca iubirii vrasmasilor? Cine dintre aceia s-a sacrificat pentru salvarea omenirii? Cine dintre intemeietorii de religii a inviat din morti, fiind vazut de catre atatia martori, care si-au dat viata pentru marturisirea a ceea ce au vazut? Ce mare ganditor a putut spune ca “Dumnezeu este iubire” si “Adevar”? Desigur, doar Iisus Hristos, pentru ca ceilalti, oricat de inteligenti au fost si oricat de mult au reflectat asupra sensului vietii umane, au fost oameni si au promovat idei omenesti, in timp ce Domnul Hristos este Dumnezeu-Omul si ideile Sale nu sunt omenesti, ci dumnezeiesti si desavarsite. Cred ca sincretismul caracteristic zilelor noastre este deosebit de periculos, deoarece nu-L neaga direct pe Hristos, ci treptat si intr-un mod dificil de observat pentru cineva neinitiat in cele duhovnicesti. De aceea, in opinia mea, unica solutie pentru a recastiga lumea pentru Hristos este marturisirea credintei, marturisirea cu tot curajul, mai ales pentru ca astazi nu mai suntem prigoniti pentru credinta noastra, beneficiem de libertate religioasa. Sa-L marturisim, asadar, pe Domnul, asa cum ne invata parintele Steinhardt, cu gura, cu fapta si cu intreaga noastra viata. Sa marturisim impreuna cu Dostoievski ca, daca cineva ne-ar demonstra cu argumente irezistibile ca Hristos nu este adevarul, noi am ramane cu Hristos, parasind asa-zisul adevar.
As mai propune un subiect de discutie, care are legatura cu subiectul, pe care-l discutam si este actual. Propun sa discutam despre raportarea crestinului la stiinta. Cata incredere ar trebui sa avem in stiinta? In zilele noastre, cine afirma ca nu crede in Dumnezeu este lasat cu indiferenta in ratacirea lui, sub pretextul ca i se respecta libertatea religioasa, dar daca cineva ar indrazni sa conteste o teorie stiintifica, acela ar fi considerat labil psihic. Stiu, stiinta este studierea lumii create de Dumnezeu, iar “adevarata stiinta duce la credinta”. De aceea, multi dintre Sfintii Parinti(Sfantul Grigorie Teologul, Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Ioan Gura de Aur etc.) au studiat stiintelor vremii lor. Totusi, consider ca majoritatea semenilor nostri se raporteaza la stiinta ca la ultima realitate, considerand-o, parca, un adevar revelat, iar dogmele Bisericii noastre(adevaratele adevaruri revelate) sunt considerate facultative. Desigur, dogmele sunt facultative, in sensul ca Dumnezeu l-a inzestrat pe om cu vointa libera(liber arbitru), acordandu-i posibilitatea de a-L tagadui. Parintele Nicolae Steinhardt, pe care il consider un sfant al secolului trecut, considera ca faptul ca Dumnezeu ne-a dat libertatea de a-I tagadui existenta este o dovada a iubirii Sale jertfelnice, caci El nu ne-a impus sa-L acceptam prin miracole senzationale, ci ne-a lasat sa alegem intre bine si rau, intre credinta si necredinta. Totusi, dogmele nu constituie convingeri subiective ale unor persoane anacronice, ci sunt adevarate din punct de vedere obiectiv, caci Cel Care le-a revelat omenirii este Adevarul Insusi. De aceea, v-as intreba: cum sa ne raportam la stiinta si cum sa-i ajutam si pe ceilalti sa faca o ierarhie corecta a valorilor?
P s. La multi ani tuturor celor, care poarta numele Sfantului Ierarh Nicolae, in special domnului Nicolae Mirean, care posteaza pe site-ul acesta poezii crestine deosebit de educative.
“Credinta este un dialog, dar vocea lui Dumnezeu este aproape tacere. Ea exercita o presiune de o delicatete fara margini si niciodata irezistibila.”(Paul Evdokimov, Varstele vietii spirituale)
Doamne-ajuta!