Regretatul Parinte Symeon de la Essex: NEW-AGE = MISCAREA LUI ANTIHRIST

“Poţi spune: „Eu sunt creştin” şi în ace­laşi timp să adopţi o mentalitate proprie New-Age-ului. Şi astfel devii exterior, formal creştin, dar prin felul nostru de a gândi, de a acţiona, poate chiar prin felul nostru de a ne ruga, aparţinem unui univers total di­ferit de universul creştin…”.

– Spuneţi-ne cîteva cuvinte despre curentul New-Age, care, din nefericire, se face simţit şi în România.

– Nu trăiesc în Africa, dar cred că în Africa, atunci când vezi că un elefant vine spre tine, îl vezi bine şi aproape ştii ce trebuie să faci. Când vezi că un nor de lăcuste vine spre locurile tale, nu ştii câte sunt, dar ele pătrund peste tot. Spre deosebire de acestea însă, New-Age este o stare de spirit, care pătrunde peste tot, într-o manieră insesizabilă.

(…) Toate aceste mişcări interesate de spiritualităţile orientale, de magie, de toate aceste lucruri, amestecate cu o răceală a credinţei creştine sunt legate un pic de astrologie. Se crede că omenirea va intra în­tr-o nouă eră, în care elementele pozitive din toate re­ligiile lumii vor forma o nouă religie, în care capacită­ţile spirituale ale omului vor fi dezvoltate enorm. Difi­cultatea constă în faptul că există un mare amestec de elemente bune şi rele. De exemplu, printre elemente­le pozitive se numără şi acela de a recunoaşte că raţionalismul trebuie, depăşit, că trebuie să se redesco­pere sensul simbolic. Alte elemente care completează ceea ce am spus mai înainte sunt o redescoperire a sa­crului şi dorinţa de a duce o viaţă mai aproape de na­tură. Toate aceste elemente eu le numesc pozitive şi ele încurajează pe oamenii care intră în curentul New-Age. Din nefericire însă, intrând în acest curent, oame­nii devin sclavii multor spiritualităţi false. Şi aici Orto­doxia ar avea de jucat un mare rol, pentru că ea este mai bine plasată decât Catolicismul şi Protestantismul, pentru a face o deosebire a duhurilor.

Am zis că aceşti oameni devin victimele New-Age-ului, dar adeseori ei nu sunt victime în totalitate. Căutările lor spirituale sunt adesea conduse de orgoliu. Şi aceasta este total diferită de calea creştină pe care mergem cu pocăinţă adevărată şi smerenie. Deci, în concluzie, mă tem că New-Age-ul este o mişcare a lui Antihrist.

– Ce ne mai puteţi spune despre Noua Eră?

– Este aproape imposibil de a defini Noua Eră. Este mai degrabă o stare de spirit, spre care converge practic duhul lui Antihrist. Este ideea că, de fapt, creştinismul ar fi depăşit şi că ar trebui un fel de sinteză a principalelor elemente din toate religiile lumii. În această perspectivă, creştinismul este una din religiile lumii. Deci, Noua Eră nu respinge direct pe Hristos, dar îl deformează complet.

Eu cred că la rădăcinile acestei mişcări, o mişcare cu frontiere insesizabile, se află ceea ce în Istoria Bi­sericii se numeşte gnosticism. Gnoza nu este un curent materialist, ci spiritualist. După perioada de decă­dere materialistă, omul se întoarce către spiritual, fără să-şi dea seama că există multe duhuri, care nu sunt Duhul Sfânt.

Preistoria acestei mişcări se leagă de căutarea în religiile orientale. Foarte mulţi creştini botezaţi astăzi, în Occident, au părăsit creştinismul şi au îmbrăţişat budismul sau diferite forme de yoga. Toate aceste manifestări nu sunt posibile decât acolo unde a slăbit trăirea creştină. Oamenii cred că pentru a-şi trăi ade­vărata viaţă, trebuie să caute soluţii în afara creştinis­mului. In ciuda industrializării excesive, a modernis­mului, oamenii caută o viaţă simplă, o hrană naturală, respectă natura. Toate acestea sunt adevărate.

– Ce implicaţii poate avea fenomenul New-Age asu­pra viitorului?

– Ca denominaţiune, New-Age este un fenomen re­lativ recent, dar el are rădăcini mai îndepărtate. El are legătură cu influenţele religiilor orientale, care sunt re­zultatul unei slăbiri a credinţei creştine. Acolo unde Biserica este vie, cred că New-Age nu va avea nici o influenţă.

New-Age este un fel de căutare spirituală pentru cei care şi-au pierdut rădăcinile creştine în Biserică. Şi aici cred că trebuie să facem distincţie pentru că există elemente pozitive şi elemente negative, şi în acest, să zicem, vid spiritual în care trăim, există o căutare de a depăşi raţionalismul sau o formă de viaţă prea materialistă. De asemenea, există o redescoperi­re a sensului sacrului. Toate aceste elemente sunt po­zitive în ele însele. Dar când se îndreaptă spre aceste forme de New-Age, atunci ne îndepărtăm complet de Biserică.

Este o căutare spirituală, în care omul vrea să de­vină Dumnezeu prin el însuşi. Deci, în realitate, aceasta este o formă de gnosticism care poate merge până la a lua forme de păgânism, ca de exemplu cultul naturii, astrologia, magia şi toate formele de spiri­tualitate orientală şi credinţe, care sunt foarte îndepăr­tate de tradiţia spirituală a ţărilor ortodoxe.

Calea duhovnicească creştină pune în centrul ei persoana divino-umană a lui Hristos, fără nici un fel de relativism şi fără nici o asimilare a unor alţi maeştri ai umanităţii. In calitatea Sa de Dumnezeu făcut Om, Hristos este absolut unic, în timp ce mişcarea New-Age caută să creeze un fel de suprareligie, cu elemente împrumutate din diferite religii, într-un fel de sin­cretism complet. Şi aceasta, pentru noi, creştinii, este o provocare foarte periculoasă, întrucât New-Age este o stare de spirit care se infiltrează pretutindeni, fără să-ţi dai seama. Poţi spune: „Eu sunt creştin” şi în ace­laşi timp să adopţi o mentalitate proprie New-Age-ului. Şi astfel devii exterior, formal creştin, dar prin felul nostru de a gândi, de a acţiona, poate chiar prin felul nostru de a ne ruga, aparţinem unui univers total di­ferit de universul creştin.

Adesea, în Occident, trăim într-o stare de individu­alism extrem. Şi atunci trăim ca într-un fel de su­per-market şi fiecare îşi fabrică mica sa religie personală. Iei puţin de aici, puţin de dincolo şi îţi faci „salata ta orientală”. Aceasta corespunde unei menta­lităţi moderne care este, în esenţa ei, refuzul tradiţiei. Şi fiecare, refuzând orice regulă, orice tradiţie, se simte capabil — crede el — să se dirijeze pe sine.

In măsura în care creştinismul a slăbit destul de mult în societatea noastră modernă, vedem că locul său este progresiv ocupat de o multitudine de curente religioase care promit omului o dezvoltare spirituală fără precedent. Acest fapt a început prin prezenţa re­ligiilor orientale necreştine în Occident, observându-se o adevărată atracţie faţă de budism, zen, yoga şi alte forme şi tehnici spirituale de acest fel. Se dezvoltă, de asemenea, astrologia, o oarecare venerare a timpului, chiar magia, credinţa în reîncarnare şi multe alte credinţe de acest fel. Toate acestea erau mai mult sau mai puţin prezente înainte. Nou este că, adunate la un loc, au în comun o atitudine globală ce semnifică, pe scurt, că omenirea a intrat într-o perioadă nouă, epoca Vărsătorului, care urmează celei a Peştelui. În această epocă, omul va cunoaşte o dezvoltare unică, originală. In fond aceasta este o formă a progresului modern, aplicată lumii spirituale. Se vorbea despre progres social, tehnic, intelectual, dar aici ai de a face cu un fel de mutaţie spirituală a omului. Şi astfel, învaţă aceştia, va lua naştere o nouă „religie” care va folosi cele mai bune elemente din toate religiile lumii. Şi această nouă „religie” va înlocui pe celelalte. Nu-L abandonăm pe Hristos, dar îl înţelegem într-o manie­ră cu totul diferită de cea pe care o prezintă Biserica.

…Mulţi oameni sunt atraşi de „mutaţia” omului către o spiritualitate la care se ajunge fără eforturi prea mari. Vă vorbeam mai înainte că am fost atras în Ortodoxie de ideea sfinţeniei. Dar, sfinţenia creştină trece prin pocăinţă şi cruce. Însă omul, astăzi, nu vrea nici să sufere, nici să se pocăiască. New-Age-ul vine şi spune: „Iată, vă veţi dezvolta spiritual fără a fi ne­voie să suferiţi sau să vă pocăiţi”. În puţine cuvinte, aceasta este ispita pe care a suferit-o Adam prin şarpe în rai. Aici avem de-a face cu problema fundamentu­lui naturii umane, fiindcă omul a fost creat de Dum­nezeu ca să devină asemenea Lui. Dar sunt două căi: aceea pe care Dumnezeu ne-a indicat-o şi arătat-o El însuşi făcându-Se om, El fiind Calea, Adevărul şi Viaţa. Dacă vrem să dobândim mântuirea şi să devenim asemenea Lui, trebuie să urmăm exemplul şi cuvântul lui Hristos. New-Age indică o altă cale: „Iată, veţi fi dumnezei fără să fie nevoie să treceţi prin cruce”.

Folosind un astfel de limbaj, aceştia găsesc în om un ecou favorabil pentru propovăduirea lor, pentru că, pe de o parte este adevărat că noi trebuie să de­venim asemenea lui Dumnezeu, dar omul decăzut în păcat nu mai are puterea şi nu mai simte nevoia să accepte suferinţa. În acest sens, cred, fiindcă mi-aţi cerut părerea despre New-Age, că acest fenomen reprezintă în epoca noastră cel mai mare pericol pentru viaţa noastră creştină.

(…)

În diferitele ramuri ale New-Age-ului, omul caută să-şi dezvolte capacităţile spirituale prin el însuşi. În sprijinul tuturor acestor idei există diferite teorii, spre exemplu cea a lui Teilhard de Chardin, care credea şi el în evoluţia rectilinie a umanităţii către o stare de dezvoltare superioară, ceea ce numeşte el punctul omega.

New-Age îşi găseşte un punct de aplicare şi în mişcările ecologiste, dar şi aici ia o coloratură păgână, printr-un cult al naturii.

Trebuie să recunoaştem că Biserica creştină pretu­tindeni, dar mai ales în Occident, a neglijat rolul omu­lui ca preot al creaţiei. Deci, omul are de îndeplinit o datorie în numele naturii faţă de Dumnezeu. Fiind sacerdot universal al creaţiei, aceasta poate fi reunită cu Dumnezeu. În Liturghia ortodoxă acest lucru are loc prin jertfa pâinii şi a vinului, când preotul zice: „Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie-Ţi aducem de toate şi pentru toate”. Dumnezeu nu are nevoie să I se aducă jertfă, dar este necesar ca natura întreagă să fie reuni­tă în Dumnezeu şi oferită Lui. Numai în măsura în care creştinii vor conştientiza toate aceste dimensiuni, vor putea frâna această alunecare către un cult al naturii.

Pentru a conchide, trebuie să spunem că mişcarea New-Age este una din principalele provocări pentru creştinism, cu atât mai mult cu cât este greu de distins şi se infiltrează într-un fel de care nu ne putem da seama.

(…)

Se împlineşte anul acesta (1993 — n.ns.) un secol de când s-a ţinut la Chicago un congres mondial al re­ligiilor. Anumite opere ale religiilor orientale, cum ar fi Bhagavad-Gita, au influenţat gândirea noastră. Ideologia masoneriei poate că nu este străină de vizi­unea New-Age-ului, dar nu cred că se poate spune că ea se află la originea acestui fenomen multiform. Cum aceasta coincide cu o perioadă de mare apostazie faţă de creştinism, eu văd fenomenul în sine ca precedând mai degrabă venirea Antihristului, pregătind o peri­oadă de mari confuzii şi tulburări spirituale. Şi vedem aceasta în jurul nostru, acum din ce în ce mai mult. După părerea mea nu există decât un singur remediu, un singur antidot şi anume să ne legăm cu toată fiinţa noastră de persoana divino-umană a lui Iisus Hristos.

– Atunci cine se află totuşi în spatele New-Age-ului şi cine ajută desfăşurarea acestei mişcări ?

– New-Age-ul nu s-a născut din nimic. Cred că s-a născut din diferite căutări ale spiritualităţii orientale, însă, prin anumite elemente ale sale, îl are prezent şi pe psihologul Jung, pe Rudolf Steiner, cu antroposofia, teosofia… Toate aceste mişcări, un pic oculte, au pregătit terenul apariţiei New-Age-ului. Însă, după câte ştiu eu, nu cred să existe în spatele acestei noi „religii” o organizaţie, o putere internaţională care ar dirija-o. Însă cred că, aşa cum am mai spus, este Anti­hrist care îşi pregăteşte încetul cu încetul condiţiile ve­nirii sale pe pământ. Şi când Antihristul va veni, el îşi va fi pregătit deja condiţiile ca să fie acceptat de oameni.

Deci, pentru noi, creştinii, există în toate aceste curente o exigenţă a deosebirii duhurilor. Şi cred că la aceasta se referă şi una din cererile Rugăciunii dom­neşti „Tatăl nostru”: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău”.

(…)

– Aş vrea, dacă se poate, să ne spuneţi câteva cuvinte care să ne ajute să desluşim câte ceva din trăsăturile Occidentului, pentru că fiecare îl vede într-un anumit fel: unii îl văd ca o stare de bunăstare excepţională, alţii ca o civilizaţie care se situează cu câteva secole înaintea noastră, alţii îl văd însă într-o stare foarte de­cadentă. Cum îl vedeţi Dumneavoastră, de exemplu?

– A diagnostica Occidentul în câteva cuvinte este foarte dificil. Dar din cauza mediului tehnic în care trăim, eu cred că însăşi noţiunea de persoană, de fiin­ţă umană s-a devalorizat. Nu numai că nu mai credem în înviere şi în viaţa de veci, dar omul este văzut doar ca un simplu fenomen al naturii, deci ca o fiinţă supusă determinismului biologic, psihologic, ecologic etc. Deci, cred că Ortodoxia poartă această comoară a noţiunii de persoană. Folosind cuvântul persoană, mă tem să nu fie cumva înţeles de cineva în sensul utili­zat în psihologie, drept sau sociologie. In Ortodoxie se începe totdeauna cu Dumnezeu şi apoi se trece la om. Şi numai în Dumnezeu, în Dumnezeu-Treime pu­tem să descoperim acest principiu al persoanei, al ipostasului. Persoana este în acelaşi timp unică şi ega­lă cu totul. în Dumnezeu sunt trei Persoane, dar fie­care dintre Persoane nu este o treime din Dumnezeu, ci Dumnezeu total.

Noi trăim actualmente experienţa aceasta a divi­zării, a separării, deci a individului, ultima consecinţă a atomizării fiinţei umane care este una. Or, Ortodo­xia are tocmai această concepţie despre om ca per­soană şi nu ca o parte a naturii. Eu cred că tocmai prin acest principiu al persoanei s-ar permite depăşirea antinomiei dintre unu şi multiplu şi prin aceasta Or­todoxia poate aduce ceva esenţial lumii atomizate în care trăim. Nu trebuie să fim hipnotizaţi de Occident.

Cuvântul Ortodoxiei trebuie să se adreseze lumii întregi. Mă gândesc la chinezi, indieni, la umanitate în întregimea ei. Şi trebuie să spunem că Hristos este Cel Care a revelat această noţiune de persoană, revelaţie care trebuie adusă umanităţii întregi.

Persoana este în comuniune cu Dumnezeu şi cu întreaga omenire. Această comuniune cu Dumnezeu şi cu omul este exprimată de Hristos în două porunci: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu din toată inima ta, din tot sufletul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Când, cu ajutorul Duhului Sfânt, omul devine o persoană, el poartă în sine întreaga umanitate. Şi această poruncă de a iubi pe aproapele ca pe sine în­suşi, nu indică măsura pe care trebuie să o folosim în iubirea pentru aproapele, ci faptul că trebuie să-l iu­beşti ca pe viaţa ta proprie. Astfel, umanitatea este re­capitulată în sfânt (singura formă a persoanei adevăra­te) şi devine după chipul lui Dumnezeu-Treime: una în natură şi multiplă în persoană.

Această viziune despre om ca persoană este, cred eu, singura modalitate de a rezolva anumite proble­me, înţelegând aici şi pe cele politice. Căci suntem în­totdeauna între două extreme: sau subliniem comunul în detrimentul unicului, sau ne ocupăm de unic, de individ, neglijând comunul. Cu această antropologie creştină a persoanei putem însă uni unul şi multiplul, fără ca vreunul să fie suprimat în detrimentul celuilalt. Şi eu cred că aceasta este calea de a releva omului de astăzi cine este el cu adevărat, virtual. Suntem toţi per­soane în devenire, în germene. Şi este esenţial să ajun­gem la deplina realizare a acestei stări de persoană.

– Cum v-aţi convertit la Ortodoxie? Ce aţi simţit în acel moment?

Este o întreagă confesiune a vieţii mele. N-am ajuns direct la Ortodoxie. Am fost protestant, dar am fost şi un om al timpului meu. Datorez mult unui pro­fesor de istorie, pe care l-am avut când eram de 13-14 ani. în fond, datorită acestui om am descoperit alte forme de civilizaţie decât cea care mă înconjura atunci. Mă simţeam ca un prizonier al acestei lumi moderne, care înseamnă tocmai respingerea tradiţiei şi care are foarte mulţi idoli. Unul dintre aceşti idoli este ideea de progres (şi nu numai progres tehnic) cât şi aceea a unui progres cu „P” mare. De asemenea, ideea mo­dernă despre om ca individ liber şi numai terestru. Şi atunci mi-am spus că, pentru a asimila cu adevărat esenţa creştinismului, nu aş putea să o fac în cadrul Protestantismului.

În Protestantism îl descoperim pe Dumnezeu, dar care nu propovăduia, în final, decât o morală. Aceasta înseamnă un creştinism foarte diminuat. Atunci am plecat în căutarea unei eliberări de universul acesta care mă înconjura. Şi am urcat în timp.

Protestantismul este foarte legat de Mişcarea Re­naşterii şi de Umanism. Şi am înţeles că trebuie să merg mai departe, până în Evul Mediu. M-am interesat foarte mult de Evul Mediu occidental, dar am desco­perit că atunci viermele era deja în măr, că Evul Mediu purta deja în potentă Renaşterea şi tot ceea ce avea să urmeze. Schimbarea formelor de artă mi s-a părut foarte expresivă pentru a ilustra o ruptură în tradiţie, în special trecerea de la arta romană la arta gotică. Dar o transformare analogă se petrecea pretutindeni.

În momentul acela nu ştiam nimic despre Orto­doxie şi prima mea descoperire a Ortodoxiei a fost prin intermediul cărţii Mărturisirea unui pelerin rus. Aceasta m-a atras foarte mult şi apoi am descoperit progresiv lumea ortodoxă. Mai târziu mi-am dat seama că problema care separă Răsăritul de Apusul creştin este învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul, Filioque, cum se spune în Occi­dent. Aceasta a jucat un rol determinant pentru mine. Era vremea în care Vladimir Lossky a murit. În momentul în care a murit, s-a vorbit foarte mult despre contribuţia sa şi astfel, încetul cu încetul, am înţeles — cel puţin eu aşa le înţeleg — că această evoluţie istorică petrecută în Occident era legată tocmai de problema Filioque şi, cum încercam să mă eliberez de acest curent, care a ajuns în cele din urmă la modernism, era esenţial pentru mine să clarific această problemă. Şi atunci mi-am dat seama că eu însumi eram ortodox. Apoi pe măsură ce timpul trecea, m-am convins din ce în ce mai mult că punctul esenţial al diferenţei dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică era Filioque.

Au existat sinoade de unire la Lyon, în secolul al XIII-lea (1274 — n.ns.) şi apoi la Ferarra-Florenţa (1437-1439) şi punctul central al neînţelegerii a fost tocmai Filioque. Şi atunci am realizat pentru mine că trebuia să devin ortodox.

În ce priveşte bucuriile pe care le-am avut, amin­tesc cuvintele unui teolog rus, Bulgakov, că Ortodo­xia nu convinge, ci seduce. Este foarte profund cuvântul acesta. El vrea să spună că Ortodoxia se adresează nu atât raţiunii, cât inimii omului, adică omului total şi trebuie să vă spun că am avut întotdeauna încredere totală în Biserica Ortodoxă. Cu toate acestea, nu sunt orb ca să nu văd anumite deformări, care sunt devieri de la tradiţia adevărată şi de aceea noi, ortodocşii, tre­buie să măturăm propria noastră casă. Dar cu dragoste”.

(extrase din raspunsurile date de parintele Symeon in mai multe conferinte sustinute in Romania in diverse locuri – ceea ce explica si repetitiile – in perioada mai-iunie 1993, impreuna cu parintele Rafail Noica, si cuprinse in volumul “Celalalt Noica. Marturii ale monahului Rafail Noica insotite de cateva cuvinte de folos ale parintelui Symeon“, Editura Anastasia, 1994 si reeditata de Editura Partener in 2002)

Legaturi: