STARETUL AMBROZIE DE LA OPTINA, intruparea iubirii desavarsite

14-10-2010 Sublinieri

“(…) La Optina, parintele Ambrozie a fost primit la schit si i s-a dat o ascultare la bucatarie. Apoi a fost luat ajutor la parintele Macarie si a devenit cel mai apropiat ucenic al acestuia.

Ca un om invatat ce era, parintele Ambrozie a participat la importanta munca intreprinsa de parintele Maca­rie: traducerea in limba rusa si tiparirea operelor despre viata monahala a vietuitorilor din vechime ai pustiei.

Pe neobservate s-a dezvoltat in parintele Ambrozie acea inaltime a duhului, acea putere a dragostei pe care atunci cand a devenit staret  si-a inchinat-o spre alinarea necazurilor si suferintei omenesti. El s-a distins chiar de la intrarea sa in schit printr-o bunavointa deosebita. Dupa moartea parintelui Macarie, turma acestuia a trecut la parintele Ambrozie in liniste, fara de zguduire. Staretul a inceput o lupta duhovniceasca neincetata.

Parintele Ambrozie, cum a inceput sa fie cunoscut in popor, a fost unul dintre acei stareti de la Optina la care fiecare putea sa vina in clipa de apasare sufleteasca si de nenorocire in viata si sa-i ceara ajutor. Oamenii veneau la el auzind despre intelepciunea lui, despre sfintenia lui, si indeosebi despre marea bunatate cu care el intampina pe oricine.

A-i iubi pe cei din jur dorindu-le toata fericirea binecuvantata de Dumnezeu si a se stradui sa le ofere aceasta bucurie – aceasta a fost viata si respiratia sa. Si in acest torent al dragostei, pe care parintele Ambrozie il revarsa asupra fiecaruia dintre cei care veneau la el, se facea simtita o mare putere, dincolo de cuvinte si fapte. Era suficient sa te apropii de parintele Ambrozie pentru a simti cat de mult iubeste el, si in acelasi timp, drept raspuns la simtamantul lui, inima celui venit se deschidea, nascandu-se o incredere deplina si cea mai stransa apropiere. In ce chip aparea o astfel de relatie? Este taina parintelui Ambrozie.

Astfel, oamenii veneau la parintele Ambrozie din diferite colturi ale Rusiei si-i puneau inainte suferintele lor. El ii asculta fie stand jos, fie semiintins pe patul sau; pe toate le intelegea mai bine decat cel care povestea, si incepea sa arate ce inseamna toate acestea si cum trebuie procedat. Interlocutorul stia ca in aceste clipe staretul a patruns in totalitate in viata lui si se ingrijea de el mai mult decat isi purta el insusi de grija. Si parea ca parintele Ambrozie isi uita fiinta sa personala, o scutura de pe sine, renunta la ea si in locul acestui „eu” alungat il aseaza pe aproapele sau.

La parintele Ambrozie puteai gasi raspuns lamuritor tuturor intrebarilor. Lui ii erau incredintate atat tainele cele mai ascunse ale vietii launtrice, cat si cele privitoare la afaceri financiare, la actiuni comerciale, si in gene­ral la orice intentie din viata. Oamenii care nu intelegeau nici staretia, nici pe parintele Ambrozie, nici pe fiii lui duhovnicesti, indrazneau sa-l judece pe staret spunand: „Treaba lui trebuie sa fie sufletul, si nu diverse actiuni. Cel care vorbeste cu el despre astfel de lucruri, nu respecta religia”.

Insa parintele Ambrozie intelegea foarte bine ca acolo unde se moare de foame, mai inainte de a vorbi de dreptate, trebuie sa oferi paine, daca iti este cu putinta. El insusi fiind un om cu o viata duhovniceasca inalta, care stinsese in sine toate necesitatile proprii, parintele Ambrozie merita mai mult decat oricine altul lauda lui Hristos pentru grija purtata celor nenorociti:

„Flamand am fost si mi-ati dat sa mananc, insetat am fost si mi-ati dat sa beau, gol am fost si m-ati imbracat”.

Precum putea, el slujea oamenii cu comorile dragostei, intelepciunii, inainte-vederii, daruri de care erau pline sfaturile sale.

Oamenii tematori de Dumnezeu si care cautau mantuirea, urmareau cu atentie fiecare gest al parintelui, stiind ca acesta va avea nenumarate consecinte pentru viata lor interioara. Ei cautau ca fiecare pas al lor sa fie binecuvantat de catre duhovnicul caruia isi incredintasera viata lor.

In urma unei astfel de binecuvantari ei aveau constiinta ca aceasta fapta e buna si folositoare, si ca urmare a acestei convingeri faptele lor erau insufletite de curaj, tarie si perseverenta, si in general, se savarseau in linistea sufletului.

Crestinismul are o arie de actiune foarte vasta, cuprinzand toata diversitatea lucrarilor omenesti. Prin aceasta si este mare crestinismul si se demonstreaza poporului lui dumnezeiesc, prin faptul ca e atotcuprinzator. Crestinismul, prin aria sa larga de actiune, binecuvanteaza munca invatatorului, ostasului, medicului, savantului, judecatorului, negustorului, scriitorului, slugii, functionarului, mestesugarului, avocatului, simplului muncitor, pictorului. El proclama drept sfanta orice munca cinstita si invata cum poate fi aceasta implinita mai bine, dupa cuviinta. Acelasi lucru il invata si parin­tele Ambrozie.

Daca se apropiau de el oameni si povesteau ca familiile lor sunt in necaz si se gandeau cum sa-si procure cele necesare, parintele Ambrozie nu spunea: „Nu e treaba mea, ma preocup doar de suflete”. El incepea sa arda in totalitate de aceeasi dorinta, asculta toate propunerile, intreba, intarea sau completa ceea ce fusese hotarat, sau propunea el insusi ceva. Si tot ceea ce binecuvanta parintele Ambrozie nu putea sa nu reuseasca, pentru ca lui ii erau descoperite toate.

Aceasta uriasa compatimire, capacitatea harica de a primi amarul strain si nevoile aproapelui explica marea importanta pe care o avea parintele Ambrozie pentru cei care il cunosteau.

In mijlocul racelii si indiferentei unanime si in gene­ral in mijlocul lipsei de interes a oamenilor pentru a vedea si a simti mai departe de propria persoana, viata multora este grea. Simti nevoia de un om caruia ai putea sa-i spui tot ceea ce-ti nelinisteste si-ti impovareaza sufletul, caruia ai putea sa-i descoperi toate gandurile si sperantele, sa-i incredintezi orice taina, pentru ca sa-ti fie mai usor si sa fii mai fericit. Si e de trebuinta ca acest simtamant sa fie impartasit… E nevoie sa ai parte in viata de o privire compatimitoare, de un cuvant bland, e necesar sa constientizezi faptul ca esti iubit si ti se da crezare, simti nevoia de ceea ce se gaseste foarte rar in lume, si anume o inima atenta.

O astfel de inima se zbatea in parintele Ambrozie. El stia ca totul in viata are un pret si urmari. N-a existat nici o intrebare la care el sa nu fi raspuns cu sentimentul neschimbat al binelui si compatimirii.

Odata l-a oprit o batranica, care fusese angajata de o mosiereasa sa-i pasca curcile. S-a intamplat odata ca acestora nu le mergea bine si mosiereasa voia sa o concedieze.

Starete”, striga ea printre lacrimi, „macar tu ajuta-ma. Nu mai am putere. Eu insami nu mananc, le pazesc ca pe lumina ochilor… Vrea sa ma alunge mosie­reasa. Fie-ti mila”.

Cei prezenti radeau de ea, la ce bun sa mai vina cu o astfel de problema la staret. Insa staretul a intrebat-o cu blandete cum le hraneste, si a sfatuit-o cum sa le hraneasca mai bine, a binecuvantat-o si i-a permis sa plece. Iar celor care radeau de batranica le-a spus ca in aceste curci sta toata viata ei. Si curcile au inceput sa creasca bine. Intelegerea desavarsita a oamenilor, stiinta de a privi lucrurile din punctul de vedere al celui din fata ta, provenea din acea uriasa dragoste pe care o purta staretul in el. In clipa in care oamenii i se adresau, el se identifica cu ei, lua asupra sa toate cele ale lor, toata povara, durerea, suferinta, iar in schimbul nedumeririlor lor le daruia cuvantul sau inainte-vazator. Chiar si printre oamenii simpli, unde exista iubire lucrurile se inteleg usor.

Dragostea care il insufletea pe parintele Ambrozie a fost cea poruncita de Hristos. Ea se deosebeste foarte mult de acel sentiment cunoscut in lume. In ea nu exista mai putina poezie, e la fel de miscatoare, insa e mai cuprinzatoare, mai pura si netarmurita.

Principala ei caracteristica este ca ofera totul si nu cere nimic in schimb. In clipa in care e nevoie de ea, e gata sa faca cele mai mari jertfe de sine, iar in momentul in care suferinta se va mai diminua, ea se indeparteaza in tacere si se duce acolo unde e o alta suferinta. Apostolul a spus: „dragostea nu cauta ale sale”, adica nici cele care-i apartin pe drept, de exemplu, increderea, recunostinta..

Astfel a fost si staretul…

El il iubea cu o dragoste nemarginita pe cel care venea la dansul, daruindu-i tot ceea ce putea, fara a se gandi la sine insusi. Parea ca nu-i trece nici macar prin gand ca face ceva pentru care ar putea primi recunostinta. Savarsindu-si treaba, indrumandu-l pe cel in nevo­ie, el se linistea. Erau si oameni care nu-i dadeau ascultare si faceau totul dupa voia lor: nu iesea bine, se intorceau din nou la staret si-i spuneau: „Ati spus sa procedam astfel, noi insa am facut dupa voia noastra. Ce sa facem acum?”

Staretul n-a spus niciodata ca o astfel de incredere este jignitoare, ci ii era mila de ei ca a iesit atat de rau, si le dadea un nou sfat. Puteai sa raspunzi grijii sale in cel mai nepotrivit chip si totusi sa simti participarea lui cea mai calda.

In lume, oamenii sunt iubiti fie pentru ca sunt utili sau placuti, fie pentru ei insisi. Parintele Ambrozie ii iubea pentru ca sufereau, pentru ca erau pacatosi, ii iubea si pe cei neplacuti oamenilor, ii iubea pentru ei insisi… O calugarita neplacuta il supara mult. L-au intrebat cum de o suporta. El a raspuns cu o privire uimita: Daca aici, cand ma straduiesc sa o linistesc, ii este totusi atat de greu, cum se va simti daca o vor certa! Cum sa nu o rabzi?”.

Dragostea parintelui Ambrozie era nedespartita de credinta sa. El credea in om cu tarie, fara ezitare, credea in chipul lui dumnezeiesc. Chiar si acolo unde era cea mai mare deformare omeneasca, unde acea scanteie dumnezeiasca era situata foarte departe de Dumnezeu, si pe aceasta o cinstea parintele Ambrozie. Oricat de intinat ar fi fost cel care vorbea cu el, cuvantul staretului lucra cu putere, pentru ca ii oferea pacatosului constiinta ca il priveste de la egal la egal, ca el nu este pierdut definitiv si poate sa renasca. Chiar si celor mai mari pacatosi staretul le insufla nadejde, curaj si incredere ca si ei pot pasi pe o noua cale.

Avand o astfel de atitudine fata de oameni, acestia nu-i puteau rasplati staretului cu o dragoste asemanatoare, nu pentru ca n-ar fi voit, ci din pricina nedesavarsirii lor. La inceput, pana a-l cunoaste pe parintele Ambrozie, multi se comportau fata de dansul cu suspiciune. Intelegerea noastra despre adevaratul monahism si despre staretie e atat de departe de adevar, incat multora li se parea a fi o salbaticie sa mearga la Optina indepartata, la o departare de 70 de verste de calarit fata de Kaluga, pentru a-l vedea pe un oarecare monah batran. „Ce putem avea in comun? Probabil ca e un fatarnic obisnuit, care cauta slava de la oameni. Stim smecheria, insa doar prostii o mai cred!” In acest fel, multi nu voiau sa mearga la Optina si, pentru linistirea constiintei, se straduiau sa nu creada celor istorisite despre parintele Ambrozie. Iar cei care totusi treceau pe la Optina, incepeau prin a-l judeca.

Uneori era necesar sa astepti, insa parintelui Ambro­zie i se adresau reprosuri nu doar in acest sens. La Opti­na era incetatenit intre calugari obiceiul, ca din smerenie fata de staret omul sa se aseze in genunchi. Cu voie libe­ra, astfel procedau si unii mireni. Parintele ii invita totdeauna pe vizitatori sa ia loc pe scaunul asezat inaintea lui, uneori chiar ii ruga sa nu stea in genunchi, dar cate vorbe nu au fost starnite in acest sens! „De ce as sta in genunchi inaintea oricarui monah! Iata unde le e smerenia!” Unii erau invidiosi ca oamenii se duc la un staret bun, si se straduiau sa semene tulburare. Si atunci cand venea clipa primei vizite, multi il priveau cu inima nemultumita, cu dorinta arzatoare de a-l „demasca pe monah”.

Staretului ii erau toate descoperite. Daca observa ca oamenii sunt cu totul indiferenti, se straduia sa termine vorba rapid cu ei, intr-un mod politicos. Asemenea oa­meni spuneau despre el ca este „un calugar foarte destept”; si in general nu a existat nici un om care sa-l fi vazut si sa nu fi simtit stima fata de el.

Insa uneori aceasta neincredere se risipea deodata si facea loc simtamintelor calduroase.

O tanara fata dintr-o familie buna, avand multa scoala, vointa puternica si un caracter hotarat, a nimerit in mod intamplator la parintele Ambrozie. Ea o fost impresionata de parintele, l-a implorat sa o primeasca in obstea de la Samordino si chiar de la primii sai pasi a luat calea ascezei. Mama fetei a venit sa-si smulga fiica din „aceasta groaznica lume monahala”. Ea a intrat indignata la staret, avand invinuiri groaznice pe buze. Staretul i-a propus sa ia loc. Au trecut cateva clipe de discutie. Mama indignata, fara voie, fara ca ea insasi sa inteleaga ce i se petrece, se ridica de pe scaun si se coboara pe genunchi langa staret. Discutia se prelungeste. In scurt timp se vor uni mama-monahie cu fiica-monahie. Astfel de exemple au fost multe.

Iata, staretul umbla prin schit ajutandu-se de o carja. Multi barbati se apropie de el; putin mai in spate merg cei care-l ajuta pe staret. Un calugar din manastire ii prezinta staretului doi tineri. Ei sunt bine imbracati si au o infatisare de oameni educati. Cel mai mare este cu totul indiferent fata de ortodoxie. Celalalt e destul de credincios: ii plac bisericile bune, Kremlinul moscovit, in care intra totdeauna atunci cand primavara si toamna merge din sat la Petersburg, si de asemeni poeziile lui Homiakov. Unul n-are nici o treaba cu pa­rintele Ambrozie, iar altul nu se stie de ce l-a judecat mult atunci cand au discutat despre el, iar acum e foarte nemultumit de faptul ca deja de cateva zile staretul nu-i primeste. El il urmareste cu atentie pe staret si se straduieste sa ghiceasca ce fel de om e. Ieromonahul ii prezin­ta pe cei doi si-l roaga pe staret sa-i binecuvanteze. Ei ii binecuvanteaza in graba, fara sa priveasca la ei, si merge in continuare. Putini pasi mai intr-o parte cativa tarani dintr-un sat indepartat il asteapta pe staret. „Am venit sa-ti cerem binecuvantare”, spun ei, „am auzit ca te dor picioarele, iata, ti-am confectionat niste bocanci moi, poarta-i sanatos”. Staretul ia bocancii si vorbeste cu fiecare dintre ei. Iar al doilea barbat tanar vede totul. Si deodata i se arata toata viata grea a staretului si toate poverile straine pe care el le poarta, credinta cu care il privesc toti acesti oameni si dragostea taranilor care i-au adus bocanci, si indoielile care-i stateau ca o piatra pe inima se risipesc. Dumnezeu stie de ce, si-a amintit copilaria cu credinta ei nemarginita, si a vazut la staret si in aceste amintiri ceva comun. Si iata ca el e din nou langa staret si-i cere nehotarat: „Parinte, binecuvanteaza-ma!” Staretul se intoarce, il priveste cu veselie si incepe sa discute cu el despre scoala lui si despre viata.

Se va gandi tot drumul de intoarcere la staret si vara urmatoare va reveni la dansul.

Vine la parintele Ambrozie un om chinuit, care si-a pierdut tot reazimul si nu si-a gasit scopul in viata. El l-a cautat in munca multa, in scrierile lui Tolstoi, insa de pretutindeni a fugit. Ii spune staretului ca „a venit sa vada”. „Ei bine, priviti! Staretul se ridica atunci de pe patul sau, se indreapta si-l priveste pe om cu privirea sa clara. Si sub atingerea acestei priviri se incalzeste si el oarecum, ceva ce seamana cu impacarea se revarsa in sufletul cuprins de suferinta. Cel necredincios se aseaza cu traiul in apropiere de staret si in fiecare zi discuta mult cu el: vrea credinta, insa inca nu poate sa creada. Trec multe luni. Intr-o dimineata, el ii spune staretului: „Am crezut”.

Aria de actiune a staretului era foarte intinsa. Chiar si oamenii care nu vedeau in parintele Ambrozie ceea ce era in el, nu puteau sa nu recunoasca insemnatatea sa…

Daca ar fi sa evaluam acea activitate pe care o savarsea parintele Ambrozie, vom intelege ca pana si cele mai mari eforturi omenesti n-ar fi fost suficiente pentru implinirea ei. Gandul despre prezenta harului se impune de la sine. E nevoie sa intelegi ce anume facea parintele Ambrozie. De dimineata pana seara veneau la el oameni cu cele mai arzatoare probleme, pe care el si le insusea, cu care vietuia in timpul discutiei. El cuprindea cu intelepciune miezul problemei, o lamurea si raspundea foarte la obiect. Pe parcursul celor 10-15 mi­nute de discutie nu se rezolva doar o simpla problema, ci in acest timp parintele Ambrozie il cuprindea in inima sa pe om in intregime, cu toate dorintele sale, cu toata lumea sa exterioara si interioara. Din cuvintele si indicatiile sale se vedea ca il iubeste nu doar pe omul cu care discuta, ci si pe toti cei pe care-i iubea acel om, viata sa, lucrurile sale. Propunand o cale de rezolvare a proble­mei, parintele Ambrozie avea in vedere nu doar o oarecare actiune singuratica. El vedea fiecare pas cu toate consecintele lui, atat pentru omul respectiv, cat si pentru altii, pentru toate laturile vietii cu care aceasta problema se unea in vreun oarecare fel... Iar astfel de probleme ii erau aduse inainte spre rezolvare zilnic de cateva zeci de oameni, fara a pune la socoteala multimea monahilor si cele 30-40 de scrisori, care soseau si se expediau in fie­care zi. Cu o astfel de munca uriasa, care a continuat zi de zi timp de treizeci de ani, in aceasta mreaja neterminata a celor mai incurcate probleme, a celor mai deznadajduite situatii de viata, a nu gresi niciodata, a nu spune niciodata: „Nu stiu ce sa zic, nu ma pricep”, nu putea fi doar rodul unei capacitati omenesti. Staretul nu vorbea de la sine, ci inspirat fiind de Dumnezeu, se observa uneori ca el isi ia raspunsul de undeva din afara. Cuvantul lui nu era doar cuvantul unui staret experimentat, era un cuvant cu putere multa, intemeiata pe apropierea de Dumnezeu, care i-a dat cunoastere dumnezeiasca.

Cineva a observat pe buna dreptate ca e putin probabil sa gasesti in zilele noastre un asemenea dar al discernamantului precum il avea parintele Ambrozie. Aceasta e capacitatea de a da oricarei probleme rezolvarea cuvenita, oricarei imprejurari evaluarea corecta, sa-i determini cursul, insemnatatea, dezvoltarea ulterioara. Discernamantul este arma nepretuita pentru rezolvarea problemelor privitoare la viata interioara si exterioara, si comportament.

Bazandu-se pe discernamantul duhovnicesc, parintele Ambrozie considera a fi pierzator pentru unii ceea ce pentru altii tot el considera a fi necesar. Darul dumnezeiesc ii oferea acea arie vasta a cunostintelor prin care el se distingea.

Staretul avea de asemeni o memorie fenomenala. Unei fiice duhovnicesti i-a amintit la spovedanie un pacat facut de catre ea cu foarte mult timp in urma; ea uitase cu totul de acela, fara macar sa poata sa si-l aminteasca, dar el i-a descris totul exact precum s-a intamplat.

Multe se istoriseau despre inainte-vederea parintelui Ambrozie. El se straduia sa ascunda de oameni acest dar si nu si-a facut din prezicere un obicei. Insa din sfaturile pe care le dadea, acest dar se descoperea in toata maretia sa.

Inaintea staretului lucrurile erau ca si descoperite. Putea sa vina la el un om necunoscut si sa taca, el insa ii cunostea viata si imprejurarile care l-au marcat, starea sa sufleteasca si de ce a venit respectivul. Din intrebarile si raspunsurile pe care le punea parintele Ambrozie, omul venit putea cunoaste ca staretul le stie pe toate. Uneori, din cauza caracterului vioi, aceasta inainte-vedere se vadea, fapt care-l facea pe staret sa se sfiasca. Odata a venit la el un barbat cu mana bandajata si a inceput sa se planga ca nu o poate nicicum vindeca. In „casuta”  staretului erau prezenti un calugar si cativa mireni. N-a reusit acesta sa adauge: „Tot ma doare, ma doare foarte tare”, cand staretul l-a intrerupt: „Si va continua sa te doara, de ce ai suparat-o pe mama ta?Insa deodata s-a sfiit si a continuat: „Te comporti bine, esti un fiu bun? Nu ai suparat oare pe nimeni?”

Iata unele exemple ale modului cum actiona staretul:

Un tanar de langa pustiul Tihon (situat la o departare de cincizeci de verste de Optina) a hotarat sa se casatoreasca, pentru ca mamei sale care era batrana ii slabisera puterile si in casa nu mai erau alte femei. La sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului s-a dus la parintele, iar acesta i-a spus: „Vino la sarbatoarea Acoperamantului Maicii Domnului”. Ajuns acasa, mama lui se supara: „Doar te incurca staretul, n-ai timp”. La sarba­toarea Acoperamantului, parintele ii spune: „Asteapta pana la Boboteaza, vom vedea atunci ce se va intampla”, iar acasa mama il cearta pe tanar si mai mult. La Bobo­teaza, tanarul il anunta pe staret ca nu mai poate suporta ocara mamei. Parintele ii raspunde insa: „Mi-e frica ca nu o sa ma asculti, iar sfatul meu este acesta: nicidecum sa nu te casatoresti, asteapta”. Tanarul a plecat si s-a casatorit. Peste vreo doua luni dupa casatorie, tanarul a murit si sotia a ramas fara mijloace de intretinere.

O burgheza saraca, renumita pentru frumusetea sa, a fost ceruta in casatorie de un negustor bogat, iar parintele ii spune mamei: „Trebuie sa-l refuzati!” Mama i-a spus indignata: „Ce vorbiti, parinte, nici in vis n-am sperat la unul ca acesta, i l-a trimis Dumnezeu fetei, iar tu zici sa-l refuz!” Parintele ii raspunde: „Pe acesta refuzati-l, am pentru fiica ta un altul, mai bun”. “Care mai bun, parinte, ca doar nu o sa se casatoreasca cu cneazul?”.Atat de mare e mirele meu, incat e greu de de spus, refuzati-l pe negustor!” Negustorul a fost refuzat, iar fata s-a imbolnavit pe neasteptate si a murit. Atunci au inteles despre care Mire vorbea parintele.

Au venit la parintele doua surori. Cea mai mica e logodita, indragostita, fericita, din tinerete cu un caracter vesel; cea mai mare e linistita, ingandurata, rugatoare la Dumnezeu. Una ii cere binecuvantare pentru alegerea sa, iar cealalta tunderea in monahism. Parintele da miresei matanii, iar celei mai mari ii spune: „Ce fel de manastire! Te vei casatori, si nu acasa, iata ce-ti spun!” si a numit o gubernie, in care ele nu mai fusesera niciodata.

Ambele se intorc la Petersburg. Mireasa afla ca persoana iubita a inselat-o. Aceasta a provocat in ea o mare transformare, pentru ca era foarte atasata de el. A cunoscut desertaciunea a tot ceea ce o preocupase mai inainte, cugetul i s-a indreptat catre Dumnezeu si in scurt timp s-a adaugat monahiilor. Intre timp, cea mai mare a primit  o scrisoare dintr-o gubernie indepartata, de la o matusa uitata, o femeie credincioasa, care locuia in vecinatatea unei anume manastiri. Ea a chemat-o spre a cunoaste mai bine viata monahiilor. Insa lucrurile s-au petrecut cu totul altfel. La aceasta matusa, ea a facut cunostinta cu un barbat trecut de prima tinerete, care avea un caracter foarte potrivit cu felul ei, si s-au casatorit.

Sora unui monah apropiat parintelui Ambrozie era casatorita cu un mosier, care vizita adeseori Op­tina. Odata parintele a inceput o astfel de discutie. „Se vorbeste (parintele indragea foarte mult sa foloseasca cuvantul „se vorbeste”, pentru a-si ascunde inainte-vederea), ca in apropiere de tine se vinde foarte avantajos o proprietate. Cumpara-o!”.

Mosierul a ramas uimit. „Se vinde intr-adevar, parinte, si cat ar fi de bine sa o cumpar, insa e doar un vis; proprietatea e mare, si chiar daca pretul cerut pentru ea nu e scump, se cer bani gheata, iar eu nu-i am”.

„Bani”, a repetat incet parintele, „bani vor fi”. Apoi a trecut la un alt subiect. Luandu-si ramas bun, parintele i-a spus: „Auzi, sa cumperi proprietatea”. Mosierul a plecat acasa cu caii sai. Pe drumul de intoarcere locuia unchiul sau, un om bogat, insa extrem de zgarcit, ocolit din aceasta cauza de toate rudele. Pentru ca nu avea unde sa innopteze, mosierul a intrat la unchi. In timpul discutiei, acesta l-a intrebat: „De ce nu cumperi proprie­tatea care se vinde langa tine, ar fi o investitie buna!” Iar acesta ii raspunde: „Ce ma mai intrebi, unchiule. De unde sa iau atatia bani?” „Si daca se vor gasi bani, vrei sa-ti imprumut?” Nepotul a luat-o ca pe o gluma, insa unchiul nu glumea. Proprietatea a fost cumparata si noul proprietar s-a instalat. N-a trecut nici o saptamana si mosierului i se spune ca au venit negustori sa faca negot in legatura cu padurea. Voiau sa cumpere o parte din padurea acestei proprietati. Au inceput sa vorbeasca de pret: „Nu o sa negociem, iti vom spune pretul deodata”, si au numit acel pret la care fusese cumparata proprietatea.

Inainte-vederea staretului se descoperea indeosebi cu ocazia asa numitelor binecuvantari generale. Staretul trecea pe langa oamenii care-i asteptau binecuvantarea, ii privea cu atentie, iar unora le spunea cateva cuvinte. Adeseori, adresandu-se tuturor, el povestea ceva ce constituia gandul ascuns al unei anume persoane prezente. Era metoda minunata a staretului de a discuta cu fiii sai duhovnicesti lucrurile pe care ei nici macar inca nu i le spusesera.

Parintele Ambrozie cunostea nu doar sentimentele celor care se aflau inaintea sa, el cunostea si gandurile celor care veneau la dansul pentru intaia oara. Cand era instiintat ca a venit un oarecare om, staretul stia deja daca respectivul a fost adus de necesitate sau a venit din curiozitate, daca trebuie sa-l primeasca mai repede sau sa-l smereasca prin asteptare. Cel care era atent la sine observa ca cu cat mai grea era povara cu care venea la staret, cu atat mai binevoitoare era primirea, chiar si atunci cand era intuneric si nu se vedea expresia fetei celui venit.

Dupa cum isi tainuia darul inainte-vederii, parintele Ambrozie isi ascundea de asemeni si darul vindecarii. El avea obiceiul sa-l trimita pe cel bolnav sa se scalde in fintana tamaduitoare din pustiul Tihon, indepartand in acest fel de la sine slava de tamaduitor.

Doar prin actiunea harului poate fi explicata acea putere caracteristica parintelui Ambrozie de a purta suferintele nenumarate. Oamenii veneau la el din toate partile pentru a-i incredinta lui aceste poveri si a-si usura sufletele. El ii primea fara murmur, le primea poverile nu ca pe unele straine, ci ca pe ale sale proprii, le retraia ca pe ale sale…

Parintele Ambrozie era intarit mereu de o putere nevazuta, astfel incat in orice clipa putea lua asupra sa o noua sarcina… Staretul isi soptea uneori mustrarea: „Am fost strict la inceputul staretiei mele, iar acum am devenit slab. Oamenii sunt cuprinsi de atata patimi, de atatea patimi”. Si in aceste clipe de tristete isi incredinta pova­ra sa lui Dumnezeu si primea puteri noi. Dumnezeu, care l-a asezat in mijlocul suferintelor omenesti pentru a le usura, era totdeauna impreuna cu el; si tocmai de aceea parintele Ambrozie putea sa-i mangaie pe cei aflati in suferinte, pentru ca era mijlocitor intre oameni si acea Cruce a lui Hristos, pe care in vecii vecilor au fost dezlegate suferintele noastre, si pe care petrece nesfarsita putere a compatimirii dumnezeiesti.

„Sunt slab”, spunea parintele despre staretia sa, insa aceasta nu era slabiciune, ci ingaduinta, intemeiata pe credinta in menirea dumnezeiasca a sufletului si pe dragoste… El stia ca pana si sufletul care a cunoscut cele mai mari caderi nu a pierdut capacitatea de a ajunge pe culmile nevointei ascetice, ca sunt persoane care isi rascumpara greselile din trecut printr-o mare pocainta. El stia ca exista oameni care chiar daca se prabusesc in adancimea pacatului, se ridica totusi si se inalta si petrec intr-o continua lupta impotriva pacatului; si chiar daca sunt uneori invinsi, nu-si pierd nadejdea si nu cedeaza, purtand razboiul duhovnicesc pana la sfarsit. Unii ca acestia merita mai mult decat oamenii obisnuiti, care nu sunt nici buni si nici rai, despre care este spus: Nu esti nici rece, nici fierbinte si de aceea te voi varsa din gura Mea”.

Pentru a intelege mai bine de ce era atat de scump staretul in ochii fiilor sai duhovnicesti, trebuie sa descriem si alte laturi ale fiintei lui.

Smerenia parintelui era atat de mare, incat ii facea pe altii sa uite despre acea mare aparitie pe care o reprezenta parintele Ambrozie.

Despre oamenii care ii facusera mult rau, staretul vorbea cu cea mai sincera compatimire si, bineinteles, nu credea ca prin aceasta face o mare fapta. Nici lipsa de incredere, nici jignirile nu puteau inabusi in el dragostea fierbinte si grija pentru fiecare om. Atunci cand altcineva chiar si fara voie s-ar fi tulburat, el glumea. Odata, in prezenta poporului, o oarecare femeie simpla, o tiganca cred, i-a strigat: „Parinte, parinte, nu-mi ghiciti si mie!” Parintele Ambrozie i-a raspuns: „Si cartile le-ai adus?” „Nu, n-am carti”. „Ei, cum vrei sa-ti ghicesc fara carti?”

Milostivirea lui nu avea margini. El insusi respecta si sfatuia si pe ceilalti sa respecte urmatoarea regula: pe nimeni si niciodata sa nu refuzi; si pe nimeni nu l-a refuzat. Prin mainile sale au trecut o multime de bani, jertfiti de fiii sai duhovnicesti, si acesti bani se imprastiau cu o rapiditate uimitoare. Cu acesti bani s-a construit si s-a intretinut Manastirea Samordino cu obstea sa mai mare de cinci sute de monahii, precum si spitalele mari ale Manastirii. Din acesti bani, zeci, sute si mii erau dati sub forma de cadou, imprumut fara restituire si pur si simplu ajutor tuturor celor care cereau, iar adeseori si celor care nu cereau, insa care aveau nevoie. Adeseori aveau loc discutii. Parintele statea intins pe pat si cauta bani, iar cel care cerea insista sa i se dea chiar in acel moment. Parintele il chema la el pe ucenicul care-l ajuta: „Ia vezi, cred ca ne-a mai ramas pe undeva o rubla, caut-o…” „Daca n-ati fi poruncit sa o dau ieri, ar fi ramas, acum insa sigur ca nu mai sunt bani. Impartiti totul, iar muncitorii cer salariu, cu ce-i vom plati?”. Pentru a-l linisti pe ajutorul sau din chilie, Parin­tele clatina din cap, caindu-se. Rubla era cautata de undeva, iar in scurt timp pe numele ieromonahului Ambro­zie venea un aviz de la posta din Kozelsk… erau platiti muncitorii, si de la aceeasi posta veneau ajutoare catre toti cei aflati in nevointa. Una dintre ultimele jertfe ale parintelui a constat intr-o mare suma de bani data celor care sufereau de foame“.

(in: Sfantul Ambrozie de la Optina, “Sfaturi pentru familia crestina”, Editura Platytera, Bucuresti, 2006, din biografia scrisa de Eugen Poselianin)

Cititi si:


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Minuni si convertiri, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, Sfintii de la Optina, Staretul Ambrozie de la Optina

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

17 Commentarii la “STARETUL AMBROZIE DE LA OPTINA, intruparea iubirii desavarsite

  1. Pingback: Rugaciunea de dimineata a STARETILOR DE LA OPTINA (11 octombrie). RUGACIUNE PENTRU IZBAVIREA DE ANTIHRIST
  2. Pingback: INDRUMARILE STARETULUI IOSIF DE LA OPTINA: "Ravna care vrea sa indrepte orice rau este ea insasi un mare rau"
  3. Pingback: CUM SA NE CRESTEM COPIII? - N. E. Pestov (II). Ferirea copiilor de ispitele lumii
  4. Pingback: "Duhovnicul si ucenicul": CRIZA VIETII DUHOVNICESTI A CREDINCIOSILOR "PRACTICANTI" si PERICOLUL BANALIZARII CELOR SFINTE. Urgenta iesirii din inertie, a retrezirii la pocainta adevarata, la nevointa si lucrarea launtrica
  5. Pingback: SFANTUL SERAFIM DE VIRITA – marturii minunate, tulburatoare si pline de invataminte despre puterea sfinteniei si necesitatea faptelor credintei (II): “PENTRU POCAINTA TE-A SALVAT DOMNUL!” -
  6. Pingback: CUM SA NE CRESTEM COPIII? (IV) Dragostea, discernamantul, cainta si rugaciunea intensa a parintilor – cele mai sigure “metode” de educatie -
  7. Pingback: STARETII DE LA OPTINA (11 octombrie). RUGACIUNEA DE DIMINEATA a ultimilor stareti, ACATISTUL si RUGACIUNE PENTRU IZBAVIREA DE ANTIHRIST. Sfaturi duhovnicesti si profetii -
  8. Pingback: “Familia ortodoxa”: STALPII DE FOC DE LA OPTINA -
  9. Pingback: SCOALA ORTODOXIEI PENTRU INCEPATORI. Staretul Ilarion de la Troekurovo: “Grabiti-va sa va lasati de fumat. Va rog, nu faceti datorii! TREBUIE SA VA INSTRAINATI DE SMINTELILE LUMII. Sa nu stati niciodata degeaba” -
  10. Pingback: VESTIREA PATIMILOR DOMNULUI si CEARTA APOSTOLILOR. Intre lupta salbatica pentru intaietate care striveste pe cei slabi si puterea dragostei smerite -
  11. Pingback: SFANTUL AMBROZIE DE LA OPTINA despre diferite forme de INSELARE: “Nu orice dorinta ce pare buna e de la Dumnezeu. Tot ce insufla vrajmasul este ori INAINTE DE VREME si PESTE PUTERI, ori cu SEMETIE si cu slava desarta” -
  12. Pingback: Invataturi ale SFANTULUI AMBROZIE AL OPTINEI despre LUPTA DUHOVNICEASCA impotriva feluritelor si rafinatelor ISPITE ALE VRAJMASULUI: “Striga catre Domnul si catre Maica lui Dumnezeu cu constiinta adanca a starii tale putrede, parasind gandurile seme
  13. Pingback: Alte sfaturi pentru viata duhovniceasca dusa intru SIMPLITATE si SMERENIE, din intelepciunea SFANTULUI AMBROZIE DE LA OPTINA: “Nu fi ca o musca suparatoare, care uneori zboara de colo-colo fara nici o noima, iar uneori inteapa, sacaindu-i pe toti
  14. Pingback: ADUCEREA LA TEMPLU A MAICII DOMNULUI. Smeritele si tacutele lectii duhovnicesti ale Preasfintei Fecioare (si AUDIO, VIDEO) -
  15. Pingback: SCOALA ORTODOXIEI PENTRU INCEPATORI. Staretul Ilarion de la Troekurovo: “Grabiti-va sa va lasati de fumat. Va rog, nu faceti datorii! TREBUIE SA VA INSTRAINATI DE SMINTELILE LUMII. Sa nu stati niciodata degeaba” | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: SFANTUL STARET VARSANUFIE DE LA OPTINA – marturisiri, pilde, invataturi de mantuire: “Daca privim cu atentie viata noastra, vom vedea ca ea toata este PLINA DE MINUNI, numai ca deseori trecem pe langa ele cu indiferenta” | Cuvântul Orto
  17. Pingback: FERICITUL NOU MUCENIC VASILE DE LA OPTINA, ucis de satanisti, in dimineata Invierii, impreuna cu fratii sai, Trofin si Terapont (†18 aprilie 1993; si VIDEO). DIN VIATA SI INVATATURILE DUHOVNICESTI EXCEPTIONALE ALE UNUI TANAR MONAH si DUHOVNIC EXEMPLAR:
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate