VESTIREA PATIMILOR DOMNULUI si CEARTA APOSTOLILOR. Intre lupta salbatica pentru intaietate care striveste pe cei slabi si puterea dragostei smerite
Vedeti si:
- Talcuire evanghelica actuala despre cei care AU PRETENTII DE LA DUMNEZEU si isi insusesc CU OBRAZNICIE drepturi si rasplati
- EVANGHELIA PARASITA. Despre intaietate, ierarhii, competitie, interese vs. slujirea smerita si supusa. “Nu stiti ce cereti! INTRE VOI NU TREBUIE SA FIE ASA!”
- Predicile Sfantului Ioan de Kronstadt la DUMINICA A CINCEA DIN POST (Evanghelia cererii fiilor lui Zevedeu): VESTIREA PATIMILOR SI SLUJIREA JERTFELNICA
- Trei predici ale IPS Bartolomeu Anania la Duminica a 5-a a Postului Mare: LEGEA CEA NOUA: SLUJIREA – “LITURGHIA FRATELUI TAU”! (audio)
***
Ce inseamna intaietatea si puterea in crestinism
[Talcuire din Evanghelia dupa Marcu – (Capitolul 10, versetele 32-45)]
Apropiindu-Se de Ierusalim impreuna cu ucenicii, Domnul incepe sa vorbeasca iarasi despre patimirile care-L asteptau acolo. Iata ca este deja a patra oara, intr-un rastimp destul de scurt, cand incepe sa stea de vorba despre aceasta cu ucenicii: pe drumul catre Cezareea lui Filip (8, 31), coborandu-Se de pe muntele Schimbarii la Fata (9, 12), trecand prin Galileea (9, 31), apropiindu-Se de Ierusalim (10, 32-34) El vorbeste despre un singur lucru — chinurile, rusinea si moartea ce-L asteptau. Sarcina Lui mesianica era indeplinita, si se apropia ultima nevointa — nevointa mortii, ce trebuia sa incununeze marea Lui lucrare de mantuire a omului; la sfarsitul caii vietii Lui pline de greutati se zareste deja crucea, si El nu se mai desparte cu gandul de acest spectru al unei morti cumplite si cu neputinta de ocolit, este cufundat cu totul in gandurile privitoare la deznodamantul ce se apropia. In El nu se vede insa vreo slabiciune, nu se vede dorinta de a Se feri de acel pahar cumplit, si merge de bunavoie in intampinarea propriei morti.
Dar ucenicii? Sfiosi, tremurand de frica, presimtand ceva infiorator, merg ascultatori in urma Invatatorului lor, insa nu toti il inteleg inca. Stiindu-le putinatatea de suflet si de credinta, Domnul prevede ca ei, luati pe neasteptate de cumplitele intamplari legate de moartea Invatatorului lor, se pot clatina in credinta in El. De aceea, ii previne in numeroase randuri ca El trebuie sa patimeasca si ca tocmai in aceasta consta slujirea Lui mesianica, ca El ia asupra Sa aceasta cruce de bunavoie… In pofida tuturor explicatiilor, ucenicii nu pot scapa deloc de prejudecatile mandriei nationale si asteapta, la fel ca inainte, sa-si vada invatatorul-Mesia inconjurat de aureola gloriei pamantesti si puterii imparatesti. Ideea de Mesia patimitor si acoperit de ocara le este inca inaccesibila. Domnul n-apuca sa-Si incheie cuvantarea despre patimirile viitoare, ca se apropie de El cei doi ucenici care erau cei mai indragiti, cu o rugaminte care arata ca nu-I intelesera spusele.
Iar ei I-au zis: „Da-ne noua sa sedem unul de-a dreapta Ta, si altul de-a stanga Ta, intru slava Ta” (37).
Este limpede ca spusele Domnului nu le schimbasera deloc convingerile, ca nici prin cap nu le trecea soarta ingrozitoare ce-L astepta pe Invatatorul lor si ca visau doar la gloria imparatirii pamantesti, in care cer sa li se dea cele mai bune locuri — si este vorba de Iacov si de Ioan, cei mai apropiati ucenici ai Mantuitorului, pe care, dandu-le intaietate in fata celorlalti, ii luase pe muntele Schimbarii la Fata pentru a-i pregati pentru intamplarile ce urmau. Cat de greu a fost, probabil, pentru Domnul acest refuz indaratnic de a intelege, mai ales intr-un moment atat de trist, cand sufletul Lui, impovarat de presimtiri apasatoare, avea nevoie mai mult decat oricand de compasiunea unei inimi pline de iubire si intelegere!
Intr-adevar, nu stiau… Daca ar fi banuit ce ironie intunecata confereau acestei rugaminti vanitatea lor si naiva lipsa de intelegere a evenimentelor ce se desfasurau! A cere de la Domnul locuri de-a dreapta si de-a stanga Lui! Asta insemna sa ceara soarta celor doi talhari care au fost rastigniti alaturi de El!
In continuare, intre ei si Domnul incepe o discutie foarte interesanta, care, in conditiile lipsei de intelegere a ucenicilor, suna ca un joc sinistru de cuvinte.
Puteti sa beti paharul pe care il beau Eu sau sa va botezati cu botezul cu care Ma botez Eu? — ii intreaba Domnul.
Asta insemna: „Va veti hotari sa muriti pe cruce, la fel ca Mine? Sunteti in stare sa rabdati patimirile care Ma asteapta? Puteti sa beti paharul injosirilor, rusinii si suferintei, care imi este pregatit?”
Ei o tin pe-a lor. Li se pare ca Invatatorul ii Intreaba daca au destule puteri si capacitati ca sa impartaseasca truda Lui de cucerire si carmuire a viitoarei Imparatii, si raspund plini de incredere in sine: “Putem”.
Mantuitorul nu Se apuca sa-i mai convinga de contrariul. Cele trei incercari zadarnice de a le deschide ochii, pe care le facuse inainte, aratasera cat de inutil era sa mai faca experiente de acest fel. El nu face decat sa incheie profetic:
Domnul le prezice ucenicilor Sai patimirile si prigoanele pe care aveau sa le indure ca propovaduitori plini de ravna ai invataturii Lui. Unde, cand si in ce conditii avea sa fie aceasta tinea de Pronia Atotputernica si de planurile lui Dumnezeu, insa ei nu aveau sa moara impreuna cu invatatorul lor.
Discutia fiilor lui Zevedei cu Domnul nu a ramas ascunsa de ceilalti ucenici. Acestia au auzit despre ce fusese vorba si au inceput a se mania pe Iacov si pe Ioan.
Asa se intampla totdeauna acolo unde se amesteca slava desarta omeneasca si concurenta pentru a dobandi bunuri pamantesti. Mica obste a ucenicilor Domnului a trait in pace si prietenie atata timp cat n-a aparut aceasta disputa cu privire la intaietate. Ea aparuse inca de mai inainte, in timpul calatoriei prin Galileea, insa atunci ucenicilor inca le mai era rusine de aceste manifestari ale ingamfarii si egoismului si nu se incumetasera nici macar sa-i povesteasca Domnului despre disputa dintre ei. Aceasta disputa s-a rezolvat, fara urmari deosebite, in cercul lor restrans, desi le-a atras din partea Atoatestiutorului invatator o dojana si o lectie despre smerenie. Acum se aprinde iar rivalitatea intre ucenici, si cei mai aprinsi dintre ei, „fiii tunetului”, intreprind deja pasi concreti ca sa-si asigure cele mai bune locuri in viitoarea imparatie a lui Mesia. Nu este de mirare ca au starnit nemultumirea celorlalti zece.
Si, intr-adevar, pe ce putea sa se intemeieze aceasta pretentie la intaietate? Caci fiecare dintre ceilalti ucenici purtase in aceeasi masura greutatile si lipsurile vietii de pribegi impreuna cu Domnul, parasind de dragul Lui si casa, si familia, si toate lucrurile de care fusesera atasati mai inainte. Unii dintre ei, cum ar fi Andrei si Petru, fusesera chiar cei dintai dintre ucenici. Nimeni nu voia sa recunoasca intaietatea fiilor lui Zevedei. Pe cerul azuriu al pasnicei vieti apostolesti a aparut primul norisor al dezbinarii.
Atunci, Domnul, impacandu-i pe ucenici, le da unul dintre acele sfaturi de o uriasa insemnatate, care trebuia sa le schimbe radical viata. El arata nu numai pricina obisnuita a discordiei dintre oameni si mijlocul cel mai bun de a o evita, ci da un principiu cu totul nou si necunoscut pana atunci de organizare a societatii.
Discordia dintre ucenici a fost starnita de nazuinta lui Iacov si a lui Ioan de a pune mana pe locurile de frunte. Incercarea lor a starnit cartirea si nemultumirea generala. Setea de putere si trufia starnesc intotdeauna invidie si rivalitate. Aceasta este cauza generala si cea mai importanta a vrajmasiei si rautatii dintre oameni, care intotdeauna nazuiesc spre ceea ce li se pare lor a constitui maretia si stralucirea vietii si, intrucat aceste bunuri nu pot fi impartite, si le smulg din maini unul altuia. Exista doua conceptii diametral opuse asupra lumii, doua orientari diferite ale vointei, doua moduri incompatibile de intelegere a scopurilor vietii si a adevaratei sale maretii. De obicei, oamenii nu inteleg care este aceasta din urma si nazuiesc spre ceea ce este exterior, de fatada, de poleiala, iar idolul maretiei de fatada cere sacrificii si razboi. Ce lucruri sunt considerate de obicei mari, ce face sa se aprinda de patima inimile tinere, spre ce se intind cu lacomie mii de maini? Iata, pe dinaintea noastra se perinda un sir de popoare. Iesind din bezna pe scenele inguste ale vietii, ele se pierd iarasi in trecut, fara sa lase urme… Caldei, egipteni, babilonieni, goti, sarmati… Cat de multi sunt! Sirul de oameni fara nume se intinde ca o panglica nesfarsita. Viata lor a aparut pentru o clipa in istoria lumii si a pierit: numai mormintele uitate arata ca ei au existat candva. Pe care dintre ei le-a ales istoria si i-a pastrat in amintirea viitorimii, insemnandui cu pecetea maretiei?
Iata-l pe Alexandru Macedon, supranumit cel Mare — om de o ardoare militara nemarginita. „Tata o sa cucereasca totul si mie n-o sa-mi mai ramana nimic” — spunea el cu tristete inca din adolescenta. In inima lui ardea setea de glorie de putere, il imbata viforul bataliilor si al marilor biruinte; acestei patimi i-a sacrificat toata viata sa. Care a fost rezultatul? Carul lui triumfal a strabatut, tunator, prin aproape intreaga lume. El a obtinut ceea ce a dorit, dar atunci cand norul de praf al gloriei si al entuziasmelor slugarnice s-a destramat, acolo unde trecuse acest tanar mandru au ramas doar cadavre, orase ruinate, incendii, mari de sange si lacrimi!
Iata-l pe Napoleon, supranumit de francezi „le Grand”, adica „cel Mare” — fara indoiala, o figura faimoasa, care a facut valva candva in istorie, un om care a reusit sa cucereasca aproape jumatate de lume. Uitati-va insa la reversul medaliei, la „captuseala” morala a vietii lui.
In timpul unei batalii crancene cu musulmanii in Palestina, Ianga Iaffa, cand francezii dobandisera deja biruinta, nu puteau deloc sa zdrobeasca rezistenta unui detasament de elita, alcatuit din cateva mii de oameni, mai ales arnauti. Atunci, Napoleon le-a propus acelor eroi sa se predea, promitandu-le solemn ca le va cruta viata. Otomanii au crezut in fagaduinta data sub juramant de generalul crestin si au depus armele. Au fost inconjurati, dusi pe malul marii si… impuscati. In tabara franceza a izbucnit ciuma. Cumplita boala si-a cosit victimele cu sutele. Era cu neputinta sa inainteze in continuare cu toata multimea de soldati bolnavi, cu lazaretele suprapline. Napoleon l-a chemat pe medicul-sef si i-a propus sa-i otraveasca pe toti soldatii bolnavi, intrucat acestia ingreunau deplasarea armatei.
— Domnule! — i-a raspuns medicul. Eu am invatat sa vindec; omorarea semenilor nu este meseria mea…
Si totusi, toti bolnavii au „murit”… Napoleon avea mainile dezlegate. Milioane de vieti distruse a sacrificat acest om ambitiei sale nesatioase. Parca il vezi cu tricornul pe cap, tunica scurta, pe un colosal piedestal din cadavre, aruncand in gatlejul mortii noi hecatombe…
Si asta se numeste maretie?!
[…]
Exista insa si eroi de alt soi. Iata unul dintre acestia.
Cu multi ani in urma, in Verhoturie a aparut un om pe care nu il cunostea nimeni. Era un croitor ambulant, care cosea sube. De unde venise nu stia nimeni, insa era un om ciudat: cand era chemat sa lucreze alegea una dintre izbele mai sarace, se oprea acolo si le facea haine tuturor pe gratis; mai mult decat atat, se straduia sa faca in asa fel, incat sa evite recunostinta oamenilor. Dupa ce termina de lucru se ascundea imediat, ca sa nu stie lumea unde sa dea de el si sa-i plateasca pentru munca. Daca primea ceva, impartea saracilor. Nu era numai croitor; se ocupa de copii, ii invata carte, le citea Evanghelia. Uneori era vazut in iurtele paganesti, unde se ingrijea de bolnavi, le povestea despre Hristos, raspandind lumina credintei ortodoxe… A trait modest, nebagat in seama, linistit si smerit — dar cand a murit, la mormantul lui au inceput vindecarile. Orbii isi recapatau vazul, schiopii incepeau sa umble… Despre el a inceput sa se spuna: “Domnul l-a proslavit in chip vadit pe bineplacutul Sau!” Poporul se straduia sa ajunga la mormantul lui. S-a pus problema canonizarii — dar cand a fost sa se adune informatii despre el, nimeni nu ii stia nici macar numele! Era numit pur si simplu „omul cel bun”: asta era tot ce se stia despre el, numai Domnul, printr-o vedenie minunata, a descoperit numele Dreptului.
Era Sfantul Simeon din Verhoturie... [Verhoturie se afla in Urali, unde existau semintii pagane (n.tr.)].
Asa sunt eroii in conceptia crestina: modesti, smeriti, uitand cu desavarsire de ei insisi, dedicati pe de-a-ntregul slujirii celorlalti. Tocmai in aceasta consta maretia adevarata, al carei prim exemplu l-a dat chiar Domnul. Fara indoiala, ar fi putut sa fie imparat al lumii. Era impins la asta, se astepta de la El asta. Ar fi putut vedea la picioarele Sale omenirea slugarnica, preaplecata, S-ar fi putut inconjura cu stralucirea unei asemenea puteri si glorii pamantesti cum nu a mai avut cineva vreodata. Cu asta L-a ispitit satana chiar la Inceputul caii slujirii Lui pamantesti… El insa nu a vrut; a respins de bunavoie acest miraj amagitor al maretiei pamantesti si a luat crucea,
Acelasi lucru il asteapta de la ucenicii si urmatorii Sai.
In aceasta conceptie despre lume, in acest mod neobisnuit de intelegere a scopurilor vietii, in acest principiu al smereniei si abnegatiei, care patrunde atat viata particulara, cat si viata sociala, sunt cuprinse si marea putere a crestinismului, chezasia impaciuirii societatii construite pe noile temeiuri. In viata noastra domneste legea fiarelor, dreptul celui puternic. Oamenii se folosesc de talentele si de fortele lor ca sa razbeasca la suprafata vietii, imbrancindu-i si calcandu-i in picioare fara mila pe ceilalti.
Exista un tablou al lui Rochegrosse (Pictor francez 1859-1938) numit „Goana dupa fericire”. O stanca inalta, cu varful ascutit… Deasupra ei — un cer tulbure, plumburiu, acoperit cu o pojghita de nori paclosi, grei si posomorati. Doar intr-un singur loc, tocmai deasupra stancii, este rupta aceasta patura de nori suri, si pe acolo strabate o raza stralucitoare, mangaietoare, de soare. Aceasta este fericirea, si catre ea, catarandu-se pe repezisurile stancii, se napustesc nebuneste oamenii. Ei sunt multi, nesfarsit de multi: se afla acolo si demnitarul plin de importanta, si poetul cel visator, si bancherul care poarta inele cu briliante si pe al carui pantece gras atarna un lant din aur greu, si tanara domnisoara imbracata dupa ultima moda, marinarul zdravan cu pumnii ca niste baroase… O gloata intreaga! Si toti nazuiesc spre un singur punct: cel unde straluceste printre nori raza fericirii. Ei se incaiera — incaierare salbatica, animalica, in care sunt date uitarii buna cuviinta, rusinea si mila. Cei mai slabi sunt doborati si zac neajutorati, striviti de incaltarile miilor de oameni care se catara, trecand peste trupurile lor, si uita de toate in lupta aceea disperata. Cate un norocos ajunge pana in varf, dar stanca se termina printr-un varf atat de ingust, incat este cu neputinta sa isi pastreze echilibrul, si chiar in clipa urmatoare mainile brutale ale rivalilor il arunca de acolo, si se pravaleste in adanc, intinzandu-si neajutorat mainile in sus catre naluca amagitoare, care de fapt nu poate sa fie prinsa…
Asa este viata contemporana. La noi, asta se numeste „legea luptei pentru existenta”. „Striveste-i pe toti, altfel o sa te striveasca ei pe tine; ia-i aproapelui ultima bucatica de paine, altfel o sa ti-o ia el tie”: acestea sunt regulile vietii contemporane.
„Asa si trebuie sa fie, se spune, caci in natura intreaga, chiar si in regnul vegetal, vedem aceasta eterna lupta pentru existenta — lupta pentru lumina soarelui, pentru umezeala, pentru o gura de aer proaspat. Viata este lupta a tuturor impotriva tuturor”.
Rezultatul este vesnica vrajba, vesnica tanguire, vesnice gemete, vesnica amaraciune.
Pe acest camp al luptei vietii inving si stapanesc cei puternici. Cei slabi ori sunt nevoiti sa cedeze, ori sunt condamnati la extinctie. Pe cadavrele celor cazuti, pe cadavrele celor ale caror puteri au secat, cei puternici se ridica spre piscul vietii, strivind sub talpi tot ce este slab, neajutorat, si lasandu-se cu toata greutatea pe umerii dezmostenitilor soartei. Viata ia caracter de constructie grotesca, a carei temelie este alcatuita din elementele cele mai slabe, pe care, cu toate acestea, se tine toata greutatea imensa a edificiului; toti cei puternici se afla la etajele superioare, care apasa pe temelia slaba. Nu este de mirare ca, in conditiile acestei distributii gresite a materialelor, viata sociala devine foarte subreda, amenintand sa se prabuseasca la cea mai mica zguduire. Daca ar avea o atitudine cat de cat rationala fata de viata, nimeni dintre „domnii” de la etaj n-ar putea fi linistit pentru situatia sa.
Legea vietii crestine este cu totul alta, si societatea este organizata cu totul altfel in ea. Aici regula fundamentala e urmatoarea: Purtati-va sarcinile unii altora, si daca cineva vrea sa fie intaiul, sa fie slujitor al tuturor. Fiecare membru al societatii crestine trebuie nu numai sa nu caute intaietatea, ci si sa slujeasca tuturor. Cu cat este mai puternic duhovniceste omul, cu atat este mai mare povara slujirii pe care o ia asupra sa, cu atat este mai mare ravna cu care poarta poverile celorlalti, cu atat mai joasa este pozitia pe care o ocupa in edificiul vietii sociale. “Cei puternici, in jos!” Daca e respectata aceasta regula, cei care sunt mai tari duhovniceste se afla la temelie, la fundament, iar toti cei neajutorati si slabi — deasupra. Cladirea este atunci trainica. Nu pot exista nici dispute, nici vrajmasii, fiindca acestea sunt prevenite de ingaduinta si smerenia reciproca, si rivalitate poate exista numai in ce priveste nobilul drept de a sluji celorlalti.
Cea mai obisnuita obiectie adusa din punctul de vedere al vietii cotidiene impotriva smereniei crestine si a slujirii plina de abnegatie a celorlalti este cea cum ca smerenia inseamna slabiciune, ca de bunavointa se poate face abuz.
„Aha, fii bun, si sa vezi cum o sa te calce in picioare!” „Cel smerit ramane intotdeauna la coada vietii, spun acesti oameni, napastuit si oropsit. Daca nu va fi calcat in picioare cu totul, viata o sa-i aduca, oricum, putine bucurii. Nu, omul trebuie sa fie puternic si indraznet. «Cine poate, oase roade.» Omul trebuie sa smulga cu mana sa de la viata ceea ce aceasta nu vrea dea.“
Iata filosofia majoritatii si morala meschina intemeiata pe ea!
Greseala principala a acestei teorii consta in aceea ca smerenia nu este nicidecum o slabiciune in viata, ci o mare putere, o putere biruitoare.
Psihologia influentei unui om asupra sufletului altuia arata limpede ca omul nu se supune de bunavoie in fata fortei. Chiar daca poruncile unei puteri despotice sunt implinite intotdeauna cu iritare si provoaca neaparat revolta in suflet, revolta care, mai devreme sau mai tarziu, se va da pe fata. Sclavii sunt intotdeauna potentiali razvratiti.
Numai atunci cand forta exterioara isi gaseste un temei moral, o justificare morala, primeste dreptul la recunoasterea supusilor si devine mai trainica. Omul se supune de bunavoie dragostei si smereniei. Ce veti indeplini cu mai multa ravna: porunca unui despot ahtiat dupa putere ori sfatul unui staret smerit si iubitor? Cred ca nu incape indoiala in privinta raspunsului. Pricina acestei supuneri de bunavoie consta in aceea ca porunca despotica va revolta orgoliul si mandria, care se impotrivesc cu manie, pe cand sfatul omului iubitor, smerit, nu va va revolta, deoarece vedeti si simtiti limpede ca este dat nu din motive egoiste, nu pentru a va face sa va supuneti celui care il da (fiindca cel smerit nazuieste sa se supuna el insusi tuturor), ci doar spre folosul vostru. Orgoliul nu numai ca nu are de suferit, ci, dimpotriva, se simte magulit se invoieste cu usurinta cu sfatul, chiar daca acesta este, poate, in oarecare masura, neprevazut. Iata de ce oamenii smeriti au mult mai multa influenta asupra celorlalti decat tiranii cu toane si egoistii despotici. La urma urmei, cuvintele Domnului sunt profund adevarate chiar si in ce priveste viata de aici, ca sa nu zic de cea viitoare, de dincolo de mormant, si oamenii ce s-au facut de bunavoie robi si slugi ai altora vor deveni cei dintai si cei mai mari ca inraurire. Cine sunt la noi adevaratii conducatori si calauzitori ai vietii poporului? Nu invatatii, nu bogatasii, nu cei de vaza, nu cei puternici, ci staretii cei smeriti, la care oamenii vin de la mii de kilometri sa ceara sfat — si cine a vazut macar o data multimea de oameni de toate tagmele care se adunau la pragul chiliei Cuviosului Serafim din Sarov sau Cuviosului Ambrozie de la Optina a inteles ca acolo bate inima poporului si sunt redactate si editate legile nescrise care conduc viata reala.
Pe cand omul fortei brutale, egoiste, omul de tip nietzschean, cu toata forta caracterului si talentului sau, poate sa ramana pe piscul fericirii doar pentru scurta vreme, caci mai devreme sau mai tarziu se va gasi un pumn mai puternic, apartinand altui egoist, care-l va dobori de acolo ca in tabloul lui Rochegrosse.
Exista o veche poveste pentru copii care descrie foarte nimerit raportul dintre forta mangaierii blande si cea a presiunii brutale. Odata, soarele si vantul s-au luat la intrecere ca sa vada care e mai puternic.
— Vezi calatorul acela care merge infasurat in pelerina? — a intrebat vantul. Cine va da jos pelerina de pe el, acela este cel mai puternic.
— Bine! — s-a invoit soarele.
Vantul a navalit asupra calatorului si a vrut sa smulga de pe el pelerina. Calatorul a tinut-o cu mainile. Vantul a inceput sa urle si s-a apucat sa framante si mai tare pelerina, straduindu-se sa i-o smulga. Calatorul s-a incheiat la gat. Atunci, vantul, turbat de furie, a devenit adevarat uragan si s-a napustit asupra calatorului din toate puterile. Acela si-a bagat mainile pe maneci si, oricat s-a straduit vantul, in cele din urma a fost nevoit sa se recunoasca invins.
A venit randul soarelui. Acesta s-a ivit cu bunatate dintre norii imprastiati si i-a zambit calatorului istovit. L-a uscat, l-a incalzit, l-a mangaiat cu razele sale. Calatorul si-a scos pelerina singur si a binecuvantat soarele.
Sa nu uitati aceasta frumoasa poveste pentru copii. In ea este cuprinsa o inteleapta regula de viata.
In Vietile Sfintilor, ca si in viata contemporana, gasim o multime de exemple ale puterii biruitoare a smereniei pline de dragoste. Nu exista putere mai irezistibila. In vesnica sa lupta cu raul, crestinismul s-a folosit intotdeauna si cu succes constant tocmai de aceasta forta.
„Cateodata ramai nedumerit, spune staretul Zosima in romanul Fratii Karamazov, mai ales in fata pacatului omenesc, si te intrebi:«Sa biruiesc cu sila sau cu dragostea smerita?» Intotdeauna sa hotarasti: «Voi birui cu dragostea smerita»... Smerenia iubitoare e o putere infricosatoare, cea mai puternica dintre toate, asemenea careia nu-i nici una”
In Proloage e istorisita urmatoarea intamplare.
S-au certat doi episcopi. Cu timpul, vrajmasia dintre ei s-a intetit, imbracand forme tot mai scandaloase. In cele din urma, unul dintre ei, mai intelept si mai patruns de duhul invataturii lui Hristos, si-a adunat clerul si a zis:
— Va dati seama ce facem noi? Nutrind vrajmasie, incalcam porunca lui Dumnezeu si dam prilej de sminteala fiilor nostri duhovnicesti… Hai sa mergem cu totii la potrivnicul nostru, sa ne cerem iertare si sa ne impacam.
Zis si facut… Cum i-a vazut celalalt episcop, s-a aprins era gata sa-i intampine cu vorbe amenintatoare si de ocara, insa cel venit i-a cazut la picioare impreuna cu tot clerul sau i-a cerut cu smerenie iertare. Inima i s-a infiorat. A facut si el plecaciune pana la pamant fostului sau potrivnic si i-a grait:
— Iarta-ma, frate intru Hristos! Am pacatuit inaintea ta! Esti mai bun si mai vrednic decat mine! M-ai biruit!
Ava Pimen, marele nevoitor al pustiei, s-a salasluit odata intr-un loc unde traia alt staret, care se bucura de mare cinstire in popor — insa cand Cuviosul Pimen a inceput sa vietuiasca in apropiere, tot poporul a inceput sa mearga la el, iar staretul a ramas fara ucenici si urmatori. Orgoliul lui, jignit, nu a indurat, si inima si s-a aprins de ura fata de Cuvios. Sfantul Ava a aflat despre acest lucru.
— Ce sa facem cu poporul acesta, care nu pricepe? — le-a spus el ucenicilor sai. Au lasat luminatorul acela mare si au inceput sa vina la mine, nevrednicul. Hai sa mergem sa-l linistim!
Cand au batut la usa chiliei, staretul a privit pe ferestruica. Recunoscandu-l pe Cuvios, nu a vrut sa deschida usa.
— Parinte! — a zis cu smerenie Cuviosul. Nu vom pleca de aici pana cand nu ne vei deschide si nu ne vei primi. S-au asezat la usa si au inceput sa astepte. Arsita era insuportabila, soarele sudic ardea fara pic de mila, insa Cuviosul si ucenicii lui sedeau langa chilie si asteptau cu rabdare. Staretul s-a uitat de cateva ori pe fereastra, insa vazand ca tot nu pleaca a fost miscat de smerenia si rabdarea lor si le-a deschis usa.
Pimen si ucenicii lui i-au facut plecaciune pana la pamant.
— Iarta-ne, sfinte parinte — a zis Pimen. Iarta-ne ca te suparam, si iarta-i pe oamenii nepriceputi care nu sunt in stare sa te pretuiasca precum se cade…
— Nu — a raspuns staretul. Tu sa ma ierti… Vad ca lucruri-le care se spun despre tine sunt adevarate; esti soarele pustiei, si nu ma mai mir ca oamenii merg la tine!
De atunci n-a mai vorbit despre Cuviosul Pimen altfel decat cu mare respect si-i trimitea la el pe toti cei pe care ii cunostea. Ura a fost biruita de smerenie.
Ava Serghie le povestea ucenicilor despre un oarecare staret sfant:
„Odata, ne-am ratacit, am nimerit pe un camp arat si l-am framantat putin cu picioarele. Taranul a caruia era tarina, bagand de seama, a inceput sa ne ocarasca: «Voi aveti frica de Dumnezeu? Daca ati avea frica de Dumnezeu, nu ati fi facut asta!» Sfantul staret care era impreuna cu noi ne-a zis: «Pentru Dumnezeu, fratilor, sa nu-i raspunda nimeni!» — si, intorcandu-se catre taran, i-a zis cu blandete: «Drept graiesti, frate: daca am avea frica de Dumnezeu nu am fi facut asta.» Taranul a continuat sa ne ocarasca plin de furie. «Iarta-ne, pentru Domnul, il ruga cu smerenie staretul, ca am pacatuit!» si n-a raspuns cu suparare nici un cuvant, ci doar cu dragoste si smerenie — si atat de mult a miscat in cele din urma inima taranului, incat acela a incetat sa mai ocarasca, a amutit, iar dupa aceea a cazut deodata la picioarele Sfantului si a inceput sa-si ceara iertare pentru mania si aprinderea sa.”
Iata acum o intamplare povestita de o batrana a carei viata a fost de o reala sfintenie si care acum este deja pe lumea cealalta.
„Stiti, povestea ea, ca uneori a trebuit sa ma ocup cu fapte de caritate — si sunt nevoita sa recunosc ca ai de suferit multe necazuri in aceasta lucrare din partea unor oameni carora le doresti sincer binele. Dai peste firi foarte capricioase, dar intotdeauna este o cale de a-i imbuna si a-i linisti. Odata, ingrijeam o vaduva saraca si bolnava, care dupa moartea sotului ramasese cu doi copii mici. Avea o boala cronica grava, pe care nici macar doctorii nu putusera sa i-o diagnosticheze precis: ceva pe fond de subnutritie si anemie… Era neobisnuit de irascibila, dar, stiti, asta se scuza… trebuie sa stii cum traiesc saracii ca sa intelegi ca si niste nervi tari se pot da peste cap in urma unei asemenea vieti. Totusi, a fost un moment cand aproape ca n-am mai putut rabda. M-am imbolnavit de gripa si am zacut la pat doua zile. In a treia zi, cu mare efort, m-am ridicat totusi din pat si am plecat sa-mi vizitez bolnava. Am gasit-o intr-o stare de iritare cumplita: in rastimpul acelor doua zile nu venise nimeni la ea, si ii fusese intr-adevar greu. Totusi, nu m-am asteptat la potopul de ocari cu care m-a intampinat. Nu-mi mai aduc aminte bine ce spunea… «Vampirilor… acrobati ai filantropiei. Doar va prefaceti ca va pasa, ca aveti grija…. Orice jigodie are mai multa inima…» Dar nici nu merita sa mai repet… Am fost foarte necajita si amarata. I-am intors spatele in tacere si am plecat. Acasa, sotul meu a observat ca sunt tulburata, si in urma intrebarilor lui staruitoare am fost nevoita sa-i povestesc toata istoria.
– Uite care-i treaba — mi-a zis Petre al meu – daca chiar iti pare rau de ea si iti este mila, nu strica fapta buna, n-o lasa de izbeliste… Du-te si cere-ti iertare de la ea.
Ca sa spun cinstit, asta m-a nedumerit de la inceput. Am fost jignita, facuta albie de porci, si tot eu sa cer iertare! Dar, dupa ce m-am gandit putin, m-am hotarat sa ma duc. Imi era, totusi, mila…
M-am dus. Era aproape furtuna, ploua cu galeata… Am ajuns cu mare greutate, si cand am intrat in pridvor apa curgea de pe mine siroaie. Am intrat. Bolnava zacea in pat, parand dusa pe ganduri.
– Iertati-ma — i-am spus, inclinandu-ma, cu cel mai bland ton posibil. M-am infierbantat deunazi… Iertati-ma, pentru Dumnezeu, ca n-am putut sa vin zilele acestea…
Nici n-am apucat sa termin de vorbit, ca s-a petrecut ceva de neinchipuit cu bolnava: aceasta a cazut din pat la picioarele mele si tremura toata, zguduita de suspine…
— Doamne! Cum asa?! V-am necajit, v-am jignit… La atata bunatate am raspuns cu ultimele ocari, si tot dumneavoastra cereti iertare… Sunteti un inger!
Plangea si imi saruta mainile, rochia. De-abia am putut sa o linistesc…
– Da — a adaugat dupa o pauza batranica, nu exista oameni rai cu desavarsire… Trebuie doar sa stii sa ajungi la ceea ce este bun in sufletul lor…”
Si asta o poate face — vom adauga noi — doar acea putere despre care vorbeste Domnul in pasajul din Evanghelie pe care l-am citit: dragostea, blandetea, smerenia.
Legaturi:
- CEL CARE ISI IUBESTE VIATA SA O VA PIERDE…
- Parintele Sofronie despre PATIMA STAPANIRII SI A INJOSIRII CELORLATI
- Arhimandritul Sofronie despre “SCANDALUL” UMILINTEI LUI HRISTOS, arma biruintei vesnice
- Cand Dumnezeu sta ingenuncheat in fata mea… Pr. Constantin Sarbu: Intelesuri vii ale TAINEI SPALARII PICIOARELOR
- O intamplare din viata Sf. Teodor cel Sfintit sau CUM SE APLICA PRACTIC TAINA SPALARII PICIOARELOR?
- PARINTELE RAFAIL NOICA: Cum si cine a frant Trupul si a varsat Sangele lui Hristos? Ne mai aude Dumnezeu daca am pacatuit?
- Parintele Rafail Noica despre “subtirimea” si vulnerabilitatea iubirii lui Dumnezeu pentru noi
- Parintele Dumitru Staniloae despre HRISTOS-SLUJITOR SI CHEMAREA NOASTRA LA RESPONSABILITATEA SLUJIRII JERTFELNICE: “Cum sa stii daca iubesti cu adevarat pe cineva, daca nu ai suferit pentru el?“
- PILDELE SFINTEI VERONICA – palpairi de Lumina in mijlocul stapanirii intunericului sau MILA CA MARTURISIRE A LUI HRISTOS
- CELE NEBAGATE IN SEAMA ALE LUMII
- “In zilele cele mai de pe urma adevaratii slujitori ai lui Hristos se vor ascunde de oameni”
- INALTAREA SFINTEI CRUCI. Predicile Sfantului Luca al Crimeei: “Dumnezeu Si-a ales cele slabe ale lumii, ca sa le rusineze pe cele tari…”
- Luarea Crucii si urmarea lui Hristos: LOGICA OMENEASCA versus “LOGICA” LUI DUMNEZEU
- “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”. SURPRIZELE FRUMOASE ALE DUHULUI SI CHEMAREA INCOMODA A CRUCII. Provocarea cea buna VS. duhul lumii
- “In aceasta lume in care diavolul isi striga isteric chemarile…” DESPRE DISCRETIA SFINTENIEI SI TAINA VIE A SALASLUIRII DUHULUI SFANT
- CUM E POSIBILA MANTUIREA NOASTRA IN “VEACUL ACESTA LAUDAROS”?
- PARINTELE TEOFIL ROMAN (Cluj) despre POST SI DISCRETIE: “E foarte multa suferinta în viata noastra din mandrie, pentru ca vrem sa fim apreciati” (si AUDIO)
- PS Sebastian: DISCRETIA DOMNULUI SI SETEA DE SPECTACOL SI DE SUCCES IEFTIN A LUMII: “Viaţa în Hristos nu are nimic comun cu spectacolul şi publicitatea!“
- CUM A FOST ALES PARINTELE CLEOPA, “PROSTUL DE LA OI”, STARET LA SIHASTRIA. Discretia care pazeste taina vietii duhovnicesti autentice
- MAICA GAVRILIA SI ADEVARATA MARTURISIRE A ORTODOXIEI – 20 de ani de la mutarea in Imparatia iubirii. “DRAGOSTEA ESTE DOAR PE CRUCE”
- SMERENIA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL. “Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez”. Cine mai refuza astazi ISPITA COMPETITIEI pentru marire?
- Sfantul Luca al Crimeei: talcuire din RUGACIUNEA SFANTULUI EFREM SIRUL despre DUHUL IUBIRII DE STAPANIRE, DUHUL GRAIRII IN DEȘERT si DUHUL GANDULUI SMERIT: “Cat de putina smerenie este in ziua de astazi!”
- SFANTUL IOAN MAXIMOVICI, FACATORUL DE MINUNI: Cuvant despre modestie
Frumos.
Am incercat sa dau de tabloul Goana dupa fericire a pictorului Roche..si nu l-am gasit. Daca cineva are o idee..
@ Petru:
Nici noi, am fi ilustrat cu el.
Buna ziua, reproduc cu voia dvs un mesaj electronic primit de la o prietena. Am verificat si am votat si eu pentru premiul de 10.000 pentru restaurarea picturii la Man. Dragomirna.
Rugamintea mea se adreseaza administratorului acestui site pentru a face public acest mesaj daca veti considera ca este o fapta buna.
Multumesc!
Iata mesajul:
Vă rog, transmiteţi şi prietenilor.
Manastirea Dragomirna a castigat in urma cu cateva zile premiul UE pentru patrimoniu cultural si se numara printre alte 26. Pe 5 mai ar trebui sa castige 10.000 euro. Doar 6 din cele 27 de tari pot castiga. Dar ca sa castige trebuie sa votam pe un site pana pe 20 aprilie, in urmatoarea ordine: primul vot pentru M. Dragomirna . Sunt instructiunile pe pagina; va rog sa le urmati pas cu pas si sa asteptati emailul de confirmare, altfel votul este nul.
Site-ul este:
http://vote.europanostra.org/