FERICITUL NOU MUCENIC VASILE DE LA OPTINA, ucis de satanisti, in dimineata Invierii, impreuna cu fratii sai, Trofin si Terapont (†18 aprilie 1993; si VIDEO). DIN VIATA SI INVATATURILE DUHOVNICESTI EXCEPTIONALE ALE UNUI TANAR MONAH si DUHOVNIC EXEMPLAR: “Oricine Il iubeste pe Dumnezeu trebuie sa se intalneasca personal cu duhurile rele…”

18-04-2015 Sublinieri

“Daca vom vedea ca, oriunde se afla, orice ne spune, HRISTOS NE VORBESTE DE PE CRUCE – atunci ni se va descoperi DUHUL EVANGHELIEI”

Иеромонах_Василий_(Росляков)“As vrea sa mor de Pasti, in rasunetul clopotelor”.

IEROMONAHUL VASILE [Roslyakov, (1960-1993)]:

***

“[…] In vara si in toamna anului 1989 Igor a scris lucruri remarcabile, dar, evident, nu le-a impartasit nimanui. Mai mult decat de orice se temea de laude si, mai ales, de gandurile de slava desarta. Crea in taina. Astfel, pe 2 noiembrie 1989 noteaza:

Treaba catolicilor este sa se agite la poalele adevarului, sa le arate oamenilor frumusetea culmilor lui, sa se induioseze, sa-si franga mainile si sa planga, pentru ca nu cunosc sentimentul launtric al inaltimii adevarului, nu isi imagineaza privelistea care se deschide de pe culmile lui. Sarcina ortodoxiei este sa stea neclintita chiar pe culmi, sa simta cu toata fiinta ei necesitatea acestui lucru pentru viata, faptul ca acest loc nu poate fi inlocuit cu nimic. Sa contemple maretia adevarului, sa il pazeasca cu ravna si sa nu se abata de la el chiar pana la moarte“.

Pe 5 ianuarie 1990 Igor a fost tuns rasofor si numit Vasile – in cinstea Sfantului Vasile cel Mare.

Iconograful P.B. isi aminteste:

1299221069_o„Dupa ce a fost tuns rasofor, am venit sa-l felicit pe parintele Vasile in chilia lui. El mi-a oferit ceai si mi-a spus incet:

«Nu o data am vazut cu ochii mei tunderi in rasoforie si chiar am varsat lacrimi. Insa aceasta este cu totul altceva».

Se afla intr-o stare deosebita a harului si in acea concentrare tacita incat, fara cuvinte, am simtit ca nu trebuia sa-l deranjez si am plecat imediat”.

Parintele Vasile nu le-a vorbit mult fratilor, insa in jurnal, in ziua aceea si in zilele urmatoare, au aparut noi citate si cugetari, intemeiate pe cele citite. Erau extrase din Evanghelie despre mania si durerea lui Hristos, iarasi din operele Sfantului Ignatie, din cartea Cuviosilor Varsanufie si Ioan. Iata cateva concluzii de-ale lui:

„Esenta vietuirii monahale consta in a vindeca vointa ta cea vatamata, in a o uni cu voia lui Dumnezeu, in a o sfinti prin aceasta unire.

Trebuie sa fii convins de faptul ca Dumnezeu carmuieste soarta lumii si soarta fiecarui om. Experientele vietii nu vor intarzia sa confirme si sa intareasca aceasta invatatura a Evangheliei.

Trebuie sa cinstesti judecatile lui Dumnezeu cele nepatrunse in toate situatiile ingaduite de El, atat in cele particulare, cat si in cele sociale, atat in cele civile, cat si in cele morale si duhovnicesti.

Dar de ce se revolta duhul nostru impotriva judecatilor si lucrurilor ingaduite de Dumnezeu? Deoarece nu Il cinstim pe Dumnezeu ca Dumnezeu.

Unii calugari vor sa descopere singuri voia lui Dumnezeu in Scriptura si de aceea cad in dese si lungi nedumeriri si greseli.

Atat cu privire la intentiile tale, cat si la intentiile aproapelui, la sfaturile lui, sfatuieste-te cu Evanghelia”.

Mai departe, stihira este rasunetul tunderii ca rasofor, ce tocmai se savarsise:

„Ce minune vad in mine, cel neroditor? Sufletul meu cel impietrit se crapa, ochii mei cei goi lacrimi izvorasc. Caci harul acesta de sufletul meu s-a atins si minunea lui cu mine a facut ca in mine sa am marturia despre adevarul cel preavesnic si mustrarea nevredniciei mele”.

In anul 1990, Postul Mare a inceput pe 26 februarie (dupa stilul nou). Pe 23 martie, dupa ce la utrenie s-a savarsit inchinarea inaintea Crucii si apoi Crucea a fost dusa in altar, parintele Vasile a scris o stihira de pocainta:

„Pretutindeni Te vad, Doamne Dumnezeul meu, dar nu Te vad, Stapane, in inima mea cea zavorata. Ce loc dispretuit este ea! Ce temnita napastuita este aceasta! Insa Tu, Doamne, Cel ce prin pogorarea Ta intunericul iadului l-ai luminat, in adancurile cele intunecate ale inimii mele Te pogoara ca sufletul meu sa nu fie loc mort, ci lacasul slavei Imparatiei Tale, Doamne”.

Pe 7 aprilie, in sambata lui Lazar, a fost praznicul Bunei vestiri a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, iar in ziua urmatoare a fost Intrarea Domnului In Ierusalim. In aceasta zi, parintele Vasile a fost hirotonit diacon de episcopul Kalugai, Ilie. Pe 25 aprilie, in amintirea episcopului marturisitor Vasile (si a altor sfinti), parintele Vasile a scris:

„Prima data am slujit independent[9] Liturghia. Am citit Evanghelia Evanghelia de la Ioan 5, 17-24″.

Pe 9 mai (in ziua pomenirii Sfantului Mucenic Vasile si a altor sfinti), parintele Vasile a remarcat:

„Cu binecuvantarea parintelui Loctiitor, dupa acatistul icoanei din Kazan a Maicii Domnului, am predicat. Pentru prima data in viata”.

optina_014In acea perioada, parintele Vasile a devenit si canonarh. El cunostea bine slujba, se purta cu mare atentie si emotie fata de textele dumnezeiestilor slujbe. Cel ce pazea randuiala slujbelor in acea vreme isi aminteste ca parintele Vasile aproape niciodata nu a facut greseli, ca era foarte concentrat si atent in timpul slujbei, de aceea niciodata nu a trebuit sa i se explice ceva in plus sau sa i se faca o impartire a textelor.

Fiind canonarh, parintele Vasile le-a ramas multora intiparit in memorie: se distingea printr-o naturalete uimitoare, prin sentimentul masurii si prin respectul cu care rostea fiecare fraza; prin citirea intotdeauna corecta si clara, straina de dorinta de a face vreo impresie in exterior.

3. Pe 23 august a avut loc tunderea parintelui Vasile in monahism – „in cinstea si amintirea lui Vasile Blajenai, facatorul de minuni al Moscovei”, dupa cum a notat. Iar in Catedrala Arhistrategului lui Dumnezeu Mihail si a celorlalte Puteri Ceresti netrupesti, pe 21 ianuarie 1990 a fost hirotonit ieromonah. Dupa un timp, parintele Vasile a notat:

„Despre infatisarea inaintea tronului lui Dumnezeu:

1. Primul dintre pacatosi sunt eu. Si trebuie sa ma rog Domnului pentru pacatele mele si ale oamenilor! Trebuie sa cer mila. 

2. Trebuie sa ma rastignesc, sa ma aduc jertfa. Patimile, poftele, gandurile necurate imi chinuie sufletul, dar trebuie sa indur si sa savarsesc lucrarea bunei credinte, implinind poruncile lui Hristos. Lucrarile celui viclean sunt indreptate spre distrugerea oranduirii lui Dumnezeul a oranduielii vietii, adica spre distrugerea frumusetii si a intelepciunii. Deoarece oranduirea dumnezeiasca (ierarhia in toate, ascultarea din dragoste) inseamna intelepciune si frumusete, desavarsire, plinatate. Primul mijloc de distrugere este rapirea duhului, a ceea ce se afla in interior, ramanand numai aspectul cadaveric al exteriorului. Al doilea mijloc il constituie infierbantarea duhului datorata patimilor, ceea ce da nastere la neliniste, la neoranduiala, la dorinta de a schimba exteriorul, la tendinta catre binele inchipuit“.

Parintele Vasile a dus dupa putinta o viata singuratica, evitand intalnirile si discutiile de prisos. Cand a fost intrebat unde este mai usor sa ne rugam, in biserica sau in chilie a raspuns:

„Nu stiu. Depinde de fiecare… Dar se spune ca in biserica este ca in corabie – altii vaslesc. Iar in chilie este ca in barca: te-ai asezat la vasle, asadar fii bun si vasleste. Daca te tin puterile…

Chilia parintelui Vasile se afla in corpul vechi de cladiri de lemn al obstii. Cum arata si ce se afla in ea, stim din amintirile celor ce au fost acolo. Exista un pat de campanie, pe care erau asezate niste scanduri, iar peste ele era o bucata de pasla. La capete erau doua caramizi din vechiul cavou al cuviosului Ambrozie (aproape toti optinenii au luat caramizi de acolo si le-au pus la capataiul lor). In loc de scaun era un butuc gros. Dintre icoane: Marea Mucenita Parascheva impreuna cu cei trei ierarhi; o reproducere mare a Sfintei Treimi (a celei pictate de Andrei Rubliov), pentru care parintele Vasile a facut o rama foarte frumoasa din ramuri crapate de mesteacan. Mai era o icoana cu trei sfinti: Igor, marele cneaz al Cernigovului si al Kievului, Vasile Blajenai si Vasile cel Mare, pictata de iconograful P.B. Langa icoane erau puse diferite sfintenii. Pe analog era Psaltirea, pe masa si pe vechea etajera erau teancuri de carti… Evanghelia cu numeroase semne de carte in ea… Pe un raft de carti gol, asezat pe masa, erau fotografiile staretilor optineni. 73859580_Ioann_KrestyankinPe perete era portretul arhimandritului Ioan (Krestiankin), despre care parintele Vasile spunea:

„Iata adevaratul staret. Iata rugatorul. Cat imi este de apropiat!”.

In noptiera imbracata in celofan tinea serviciul de ceai. Parintele M. povesteste:

„Tot acolo era punga cu bomboane. Mult timp, cel putin un an, am urmarit acest tablou: parintele Vasile ii blagoslovea cu bomboane pe cei ce plecau de la el – cu bomboane «Belocika», infasurate in staniol galben, care contineau nuci si inca ceva… Cate bomboane  din acestea erau acolo, nu stiu, deoarece uneori dadea cate trei… Parca era o punga fara fund. Avea maini mari si miscari libere… Baga mana in punga, cauta si scotea: «Iata, pentru tine!»”

Dintre cartile care se aflau in chilie, in parte sunt  mentionate editia de pana la revolutie a Moliftelnicului, Scara, operele Sfantului Ignatie Brancianinov si Patericul. Sfantul Ignatie era pentru parintele Vasile principalul indrumator in viata lui duhovniceasca si, in general, monahiceasca. Acest lucru chiar este de inteles intrucat operele sfantului sunt inchinate lucrurilor celor mai insemnate pentru monah – lucrarii launtrice vietii duhului, cautarilor cailor spre vesnica mantuire in Hristos. Toate acestea sunt scrieri care nu imbatranesc si, in acelasi timp, sunt pline de vechiul duh monahicesc. Ieromonahul O. isi aminteste ca parintele Vasile

„a citit si a recitit de multe ori despre monahismul Sfantului Ignatie si s-a straduit din toate puterile sa-l urmeze”.

Egumenul P. remarca:

„Vorbind despre monahismul contemporan, parintele Vasile socotea ca noi acum nu putem repeta acele nevointe pe care le-au savarsit cei de demult… Dar mi-e totuna – spunea el -, inima mea este de partea acelui monahism“.

Acest lucru se vede foarte bine in jurnal – toata structura lui respira duhul vremurilor de demult. Exista in el si exemple din vietile Sfintilor Arsenie cel Mare, Antonie cel Mare, Pimen cel Mare si ale altor cuviosi.

pateric-egipteanParintele Vasile a citit Patericul cand era inca in lume. Inaintea catorva locuri a facut cu creionul niste bifairri (60 de notari). A remarcat ca Patericul era profund apropiat de sufletul lui cel iubitor de Hristos. Si ca zugaravea structura lui sufleteasca aparte, care se maturizase atunci cand devenise ieromonah. Cel mai des sunt insemnate de el locurile din invataturile sfintilor Antonie cel Mare si avva Isaia.

„Nimanui, pentru nici un motiv, nu-i da in vileag defectele”

– a spus Sfantul Antonie. Si parintele Vasile, urmand acest sfat, niciodata nu mustra, ci se straduia sa nu osandeasca pe nimeni.

„Fiul meu – spune Sfantul Antonie – nu inmulti cuvintele: vorbaria departeaza de la tine Duhul lui Dumnezeu”.

Si tot despre acest lucru:

„Fiul meu, mare slava vei avea daca te vei deprinde cu tacerea. Tacerea este urmarea Domnului nostru, Care nimic n-a mai raspuns, incat Pilat se mira”.

Si putina vorba a parintelui Vasile, departarea lui de toate discutiile sunt adeverite de multi dintre cei care il cunosteau. Din nou Antonie cel Mare:

„Sa nu propui nimanui si sa nu inveti pe nimeni ceea ce tu insuti nu ai implinit mai inainte cu fapta”;

parintele Vasile a urmat cu strictete aceasta cerinta. Si iarasi Sfantul Antonie zice:

„Viata sufletului este amintirea neincetata si iubirea lui Dumnezeu. Acestea, mai cu seama, trebuie a fi numite viata sufletului si a duhului”.

Tocmai aceasta viata a trait-o la Optina parintele Vasile.

„L-a intrebat avva Marcu pe avva Arsenie: din ce pricina fugi de comuniune si de discutiile cu noi? Arsenie a raspuns: Dumnezeu stie ca eu va iubesc, dar nu pot fi impreuna si cu Dumnezeu, si cu oamenii… Nu pot, parasindu-L pe Dumnezeu, sa fiu cu oamenii”.

Parintele Vasile nu raspundea cu asemenea cuvinte la asemenea intrebari, insa proceda la fel ca avva Arsenie (si pentru acest lucru exista multe dovezi). Unii isi amintesc ca se intampla sa mearga impreuna cu el, sa ajunga la chilie si, in speranta ca vor intra cu batiuska in chilie, special sa nascoceasca vreo intrebare complicata. Cu atat mai mult de Pasti… Dar nu! Se opreau in prag – si atat, la revedere.

Iata ce ne invata avva Isaia (inainte de citat va spunem ca aici totul, fara exagerare, este aplicabil pentru parintele Vasile):

„La intrebarea: in ce consta smerenia, avva Isaia a raspuns: smerenia consta in a recunoaste ca esti pacatos inaintea lui Dumnezeu, ca nu ai facut nici o fapta buna, bineplacuta lui Dumnezeu. Smerenia se lucreaza si se exprima prin urmatoarele fapte: cand cineva pastreaza tacerea, nu intra in nici o legatura, se departeaza de dispute, este ascultator, tine ochii lasati in pamant, are tot timpul moartea inaintea ochilor mintii, se pazeste de minciuna, se indeparteaza de discutiile desarte si pacatoase, nu ii contrazice pe cei mai mari, nu isi impune punctul sau de vedere, indura ponegririle, uraste trandavia si huzurul, se sileste spre nevointele trupesti si nu supara pe nimeni”.

Cuvintele avvei Siluan se potrivesc la fel de mult alcatuirii launtrice a parintelui Vasile:

„Iubeste smerenia lui Hristos si straduieste-te sa tii atenta mintea ta in vremea rugaciunii; oriunde ai fi, nu te arata intelept si Dumnezeu iti va darui induiosare”.

836Inca in lume, fiind un om cunoscut, stimat si de multi iubit, parintele Vasile ii uimea pe toti cu tacerea sa, cu lipsa dorintei de a fi pe primul loc in discutii, desi, in pofida acestui lucru, parerea lui exprimata pe scurt era primita de toti ca fiind hotararea cea mai inteleapta a uneia sau alteia dintre probleme. Inca de pe atunci tinea posturile cu strictete, citea carti duhovnicesti si era tot mai patruns de dragoste pentru viata monahala.

Calugarii optineni si-au amintit apoi tot ceea ce stiau despre parintele Vasile. Povestirile lor sunt uimitoare: nevoitorul se straduia sa ascunda totul de oameni, iar Domnul l-a pus ca exemplu pentru ceilalti si, mai ales, dupa moartea lui muceniceasca.

Iata ce spune parintele L:

„Era un om integru si minunat, inzestrat cu foarte multe daruri… Totul la el era armonios si inteligent… Niciodata nu a avut dorinta de a fi oamenilor pe plac – el se afla inaintea lui Dumnezeu. Exigenta fata de sine era maxima: nici un compromis, nici cea mai mica indreptatire de sine, era foarte atent la glasul constiintei…

Era unul dintre acei oameni care nu isi imaginau viata lor fara Optina… Mergea des la mormintele staretilor si statea langa raclele Cuviosilor. Viata lui era, desigur, tainuita si acest lucru era firesc. Ca un adevarat monah, ascundea multe.,. Stia sa-si pazeasca limba. Nimeni nu l-a vazut niciodata vorbind in desert, vorbind de rau sau osandind pe cineva… Se straduia sa se izbaveasca de tot ceea ce impiedica viata lui duhovniceasca… Darul vederii pacatului, cel mai pretios dar, care ne este necesar mai mult decat orice, il avea in acea plinatate pe care nu am vazut-o la nici unul dintre tineri… Avea incredere ferma in pronia lui sfintii de la OptinaDumnezeu… Se ruga la staretii nostri… Deosebit de apropiat ii era batiuska Ambrozie si in mod complet vadit primea ajutor plin de har si luminare… Daca era cu putinta sa se retraga cumva, sa zicem, pentru o saptamana, intotdeauna se retragea. Tacerea si singuratatea erau o necesitate pentru el.

Parintele Vasile mergea pe acea carare unica despre care vorbeau Sfintii Parinti – a trezviei, a pocaintei si a rugaciunii cu lacrimi. Citea mult si, in masura in care citea, gasea raspunsuri la intrebarile sale. Desigur, nu numai de la Sfantul Ignatie, insa Sfantul Ignatie si staretii erau pe primul loc. Parintele Vasile si-a ales cursul cel adevarat de la inceput, de aceea a mers precum corabia… Nu a avut nici o intrerupere – totul s-a desfasurat continuu. Si in gospodarie a dus fara nici o cartire toata greutatea ascultarii, oricat de greu a fost acolo…”

Unul dintre frati isi aminteste ca, slujind impreuna cu parintele Vasile in Schit, vedea cum dupa slujba parintele ramanea mult timp in altar, cufundandu-se in rugaciunea si trairea Liturghiei savarsite:

„Cand imi amintesc de parintele Vasile, cel mai des imi vine in minte cuvantul – marinimie... Virtutea marinimiei este identica cu blandetea. Potrivit Cuvantului al 24-lea al Cuviosului Ioan Scararul,

«blandetea este scara care se ridica peste unirea certarii si de care se izbesc toate valurile pornite impotriva ei, insa ea nu se clatina».

Aceasta este o exprimare care poate fi aplicata in mod deosebit parintelui Vasile. Si iata niste exemple care ii sunt caracteristice. Cand era inca diacon si slujea la Samordino, niciodata nu se supara pe monahia cea batrana care uita adesea sa aseze analogul pentru citirea Evangheliei, si il aseza singur, in liniste. Fiind deja ieromonah, indeplinea cu calm in timpul slujbei indatoririle diaconului, care nu se stie din ce motive nu venea si, de asemenea, aprindea in locul paracliserului candelele. Si facea acestea nu numai cu calm, dar si cu dragoste”.

Din alte amintiri:

parintele mucenic Vasile de la Optina„Pentru prima data l-am vazut pe parintele Vasile cand era secretarul parintelui Evloghie (care acum este episcop). Era inalt, voinic, iar chipul lui avea trasaturi regulate… Umbla intr-o rubasca simpla. Exista in el ceva nemaipomenit, iti doreai sa-l cercetezi si sa intelegi care era misterul. Infatisarea lui te uimea – iti doreai sa simti un astfel de om. Insa era incomod sa te apropii de el cu intrebari desarte, chiar daca discutia cu ceilalti se lega singura. Probabil ca pe atunci savarsea deja rugaciunea lui Iisus… Cand parintele Vasile a devenit monah, apoi ieromonah, a inceput sa-mi starneasca un mai mare interes… Se evidentia in randul fratilor – era concentrat, adunat, cu ochii in pamant. Ma interesa daca aceste particularitati monahale exterioare se potriveau cu starea lui launtrica. Si am inteles – acestea nu erau o poza – intr-adevar, se potriveau… De obicei statea la el in chilie si iesea numai la biserica, la ascultare si la trapeza; daca ceilalti ii adresau intrebari, raspundea pe scurt. Nu l-am vazut nici macar plimbandu-se“.

Parintele Vasile purta o rasa veche, care avea chiar si petice si o spala singur. In picioare avea ciubote de panza (cu obiele, ca cele soldatesti) si acestea erau si ciubotele cu care mergea la ascultare. Cineva si-a amintit:

„Batitoska Vasile se auzea de departe: cand mergea, facea zgomot cu ciubotele”. 

Incercarile celorlalti de a-l incalta cu ceva mai comod nu au izbutit. Astfel, pana la sfarsitul vietii, in acele ciubote de panza a si petrecut: iarna si vara, si in manastire, si in Moscova la ascultare, si in timpul calatoriilor la Lavra Sfanta Treime a Sfantului Serghie (studia prin corespondenta la Seminarul duhovnicesc din Moscova).

Exista amintiri si despre felul in care parintele Vasile postea. Sunt, desigur, observatii razlete, insa si ele sunt foarte elocvente.

Bucatarul de atunci povesteste:

„Se intampla sa vina tarziu si sa ceara delicat:

– «Nu a mai ramas supa?»

– «Nu, parinte Vasile, am spalat deja si castroanele».

– «Dar fiertura nu se gaseste? »

– «Paine si fiertura».

Si era bucuros. Bland era batiuska, si linistit”.

Iata alta amintire:

„Era Postul Adormirii Maicii Domnului, in anul 1991, cand parintele Vasile slujea la noi in Samordino. Atunci abia intrasem in manastire si aveam ascultare la trapeza. Intr-o zi incepusem sa ma nelinistesc pentru ca batiuska nu venise la masa de pranz. Ploua. Cam pe la ceasurile trei ale zilei m-am uitat pe fereastra si l-am vazut cum mergea prin ploaie cu pas domol, cu cutia cea rosie a Darurilor pe piept, acoperind cu mantia Sfintele Daruri – fusese in satul Kamenka sa impartaseasca un bolnav. Apoi a ajuns si la trapeza si, refuzand sa ia pranzul, a cerut cateva coacaze. I-am adus din camara coacaze, a mancat cateva, iar la cina nu a venit. In ziua urmatoare la pranz a mancat iarasi numai cateva coacaze si iarasi nu a venit la cina. Doar in a treia zi a mancat cu coacaze putina paine de secara. Imi amintesc ca m-am mirat foarte tare de o asemenea infranare. Era post si mancarea era atat de saracacioasa, iar el nici pe aceasta nu o manca”.

„Avea, printre altele – povestesc fratii – un apetit nemaipomenit, insa el se straduia sa manance legume. Peste manca fara placere, lactate – de asemenea.”

Unii isi amintesc ca parintele Vasile era strain de vorbirea smerita – de falsa smerenie, de smerenia care se afla numai in cuvinte.

„Odata m-am apropiat de parintele Vasile – povesteste unul dintre frati – si m-am plans da faptul ca am fost numit smochin neroditor. El mi-a raspuns:

«Iata, asa sa si gandesti despre tine!».

Dupa ce a tacut putin, a adaugat:

«Sa nu Te superi pe mine, Mantuitorule».”

Parintele I. povesteste:

„Se spovedea scurt, in intregime, in esenta, fara nici o rezerva, fara nici o explicatie a imprejurarilor, care ar fi putut sa scuze, sa atenueze ceva, adica fara nici o crutare fata de omul lui cel vechi. Erau cuvinte chibzuite, era, intr-adevar, pocainta – constiinta adanc resimtita a pacatosenia sale. Se straduia sa se izbaveasca de tot ceea ce impiedica viata lui duhovniceasca”.

Iata alte cateva randuri din amintirile celorlalti:

„Cand parintele Vasile iesea din altar, cand ajungea in biserica, niciodata nu ridica ochii. Nu isi dorea sa comunice, fugea in chilia lui (monahul F.).

“Ne spunea: trebuie sa intelegem ca monahismul consta nu in vesminte nici macar in reguli, ci in ascultarea fata de voia lui Dumnezeu” (monahul L.).

„Parintele Vasile era un om cu vointa foarte mare. Mi se pare ca niciodata in viata lui nu si-a neglijat pravila de rugaciune – spune parintele F. In timpul calatoriei in regiunea Arhanghelsk impreuna cu el am obosit atat de mult incat am gandit:

«Ce pravila sa mai facem aici? Doar sa ne prabusim si sa dormim».

Si el se legana, dar ii era totuna si isi citea pravila… Miezonoptica o citea in fiecare zi, pavecernita, de asemenea, pe toata… Eu nici nu ma mai tineam pe picioare cadeam, insa el statea in picioare si citea”

IeromonahVasiliyCalugarita A. povesteste:

„In pofida infatisarii sale sobre si uneori chiar distante, parintele Vasile nu producea o impresie de om mandru, rece sau nesociabil. Se simtea ca are o inima iubitoare. Era un om cu o viata launtrica profund tainica – acest lucru se vedea de prima data”.

Devenind ieromonah, parintele Vasile a continuat sa faca insemnari in jurnalul sau, insemnari care, asemenea  tuturor lucrurilor pomenite aici, reliefeaza cat mai mult portretul lui duhovnicesc.

Iata insemnarile din 21 noiembrie 1990:

Cum sa-i dam aproapelui sfaturi?

1) Sa ne adresam in rugaciune lui Dumnezeu ca El sa ne ajute sa spunem un cuvant spre folosul aproapelui. Astfel discutia se curateste de slava desarta.

2) Sa vorbim cu grija, fara sa cadem in vorbarie. Sa nu punem intrebari desarte si curioase.

3) Daca te entuziasmezi si spui ceva impotriva constiintei, sa te mustri in taina si sa te caiesti inaintea lui Dumnezeu.

4) In saracia timpului nostru trebuie sa-i impartasim aproapelui nostru cunostintele noastre sarace”.

Insemnarile din 2 iunie 1991:

Pacatul inseamna despartire de Dumnezeu. Inseamna implinirea voii noastre, separarea voii noastre de voia lui Dumnezeu, neascultare. Si asa cum in timpul despartirii de omul iubit ne doare sufletul, asa si in timpul implinirii voii noastre sufletul incepe sa sufere si sa planga. Ce experienta este aici!”

Dupa 2 iulie 1991 nu a mai pus data, a scris la rand…

Iata cateva fragmente:

„Bogatia monahului este mangaierea, pe care si-o gaseste in lacrimi, si bucuria datorata credintei, bucurie care incepe sa straluceasca in tainitele mintii.”

„Viata – adica tot si toate – reprezinta mila lui Dumnezeu, blandetea si smerenia Lui. Toate acestea sunt pentru noi.”

„Obiectivul cel greu, dar inalt al crestinului este sa pastreze in sine marea fericire a nerautatii si a dragostei.”

„Daca Il cautam pe Dumnezeu, El ni se va arata, si daca Il vom tine in noi insine, El va ramane cu noi” (Arsenie cel Mare).

citire_evanghelieEvanghelia este gura lui Hristos. Fiecare cuvant al Mantuitorului este un cuvant al iubirii, al smereniei, al blandetii. Acest duh al smereniei, cu care ne vorbeste Mantuitorul, nu ni se arata prea des, deoarece nici Evanghelia uneori nu ne este clara, uneori nu ne induioseaza. Insa… duhul Evangheliei este inteles, se descopera prin Crucea lui Hristos. Daca vom vedea ca, oriunde se afla, orice ne spune, Hristos ne vorbeste de pe Cruce – atunci ni se va descoperi duhul Evangheliei, duhul smereniei, al blandetii si al iubirii nemarginite a Domnului fata de noi, pacatosii.

Inima saracita, lipsita de har si, prin urmare, si de putere este supusa trupului si implineste poftele si dorintele lui. Sa intaresti inima ta, sa o umpli cu har si sa o birui, sa supui trupul fata de nazuintele si intentiile inimii – iata obiectivul. Si mai trebuie sa pui inima in frunte, sa o faci stapana fiintei tale si sa o subordonezi lui Hristos pentru acea mila si acel har cu care Domnul a intarit-o si a innoit-o”.

„Dupa adancirea, afundarea mintii, unite cu simtamantul, in cuvantul rugaciunii, intram in Imparatia Cereasca, ce se afla inlauntrul nostru. Acolo este Imparatia Duhului, acolo este caminul nostru, in care salasluieste sufletul cel smerit si induiosat, minunandu-se neincetat de mila lui Dumnezeu, care acopera saracia si pacatosenia lui.”

Pretutindeni osteneala, pretutindeni rabdare, pretutindeni greutatea vietii. Intr-un caz Domnul ne ajuta, iar in altul se retrage. Intr-un caz este jugul Domnului, iar in altul – jugul diavolului. Domnul nu a anulat pedeapsa definitiva pentru pacat – greutatea vietii a ramas, insa viata s-a transformat in Duhul. Duhul acesta se daruieste celor ce poarta jugul lui Hristos, celor ce au ales implinirea poruncilor lui Dumnezeu, iar nu slujirea fata de trup si sange. Doamne, daruieste-mi mie puterea de a alege in toate jugul Tau cel bun!”

Asa cum prizonierul este legat cu funii si este lipsit de libertatea miscarii, asa si mintea omeneasca cea cazuta este legata cu ganduri mincinoase, nedrepte si asa este legata inima omeneasca cu dorinte si pofte necurate si patimase. Si, asa cum prizonierii au grad diferit in ceea ce priveste libertatea de miscare – unul este incatusat in lanturi, altul este inchis in temnita, al treilea se afla intre peretii inchisorii – asa si inima si mintea omeneasca au grad diferit in ceea ce priveste veridicitatea gandurilor si a simtamintelor. Insa, asa cum prizonierul ramane prizonier in orice fel de incarcerare s-ar afla – asa si mintea si inima, care sunt cazute, raman cazute, adica lipsite de adevar, despre orice si-ar face o parere in gandurile si in simtamintele lor. De aceea spune Domnul: Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi[10], iar sfantul apostol zice: unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea[11].

„Cand osandesti, sa te rogi asa: Doamne, prin aceasta eu am gresit, iarta-ma si ma miluieste!”

Aceste insemnari ne dau cheia pentru intelegerea parintelui Vasile ca duhovnic. Pe una dintre ultimele pagini ale jurnalului a mai scris urmatorul lucru:

„Sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti, sa te rogi pentru el ca pentru tine insuti, vazand astfel ca pacatele aproapelui sunt pacatele tale; sa cobori in iad cu aceste pacate de dragul mantuirii aproapelui tau“.

Deseori spovedea in biserica.

Calugarita A., care pe atunci inca facea parte dintre pelerini, a venit la Optina. Iata amintirile ei.

„Intrand in biserica, am vazut doua randuri, unul foarte lung, celalalt mai scurt – oamenii stateau la spovedanie… Mi-am indreptat atentia spre colt (acolo unde acum este Rastignirea), unde spovedea primul monah vazut de mine la Optina. Si la el nu se formase nici un rand, nu se spovedea decat un om… La inceput am gandit ca nu voi merge la acest preot, deoarece este inca tanar, iar eu voiam sa discut cu cineva mai in varsta si, prin urmare, dupa cum socoteam eu, mai intelept… Parintele arata, desigur, foarte impunator: avea statura inalta, iar trasaturile fetei erau mari, distincte si sobre. In afara de acestea, mi-a atras atentia faptul ca asculta spovedania cu ochii inchisi. Intr-un cuvant, avea o infatisare distanta…

Sa merg sau nu? Nu aveam unde sa ma ascund, trebuia sa merg... Cu privire la ceea ce trebuia sa spun, si asa nu imi puteam da seama. De aceea i-am spus pur si simplu ca nu m-am spovedit niciodata in viata mea si nu stiam cum se face acest lucru. Atunci parintele Vasile a inceput sa-mi puna intrebari. Eu raspundeam la ele chiar cu o oarecare multumire de sine – prin nimic deosebit nu gresisem. Insa, cand am ajuns la marturisirea de credinta si a reiesit ca eu credeam in reincarnarea sufletelor, ca nu Il socoteam pe Iisus Hristos Dumnezeu adevarat, ca nu tineam posturile si, in general, socoteam ca Ortodoxia se cam invechise, ca era numai pentru babe, parintele s-a apucat literalmente cu mainile de cap – s-a ridicat, cuprinzandu-si capul cu palmele, iar cu coatele proptindu-se in analog, si a oftat greu.

1952661M-a uimit faptul ca a oftat asa, de parca traia intens pentru mine si ii parea rau de ratacirea mea, ii parea rau din toata inima… Si a inceput sa vorbeasca:

«Noi ne inventam povestiri frumoase pentru a ne usura viata» (mai departe, din pacate, nu imi amintesc textual)povestiri care ne impiedica sa acceptam viata asa cum este ea... Nu a spus nici o fraza stralucita, care sa se intipareasca in memorie, cuvintele lui erau foarte simple, iar in afara de aceasta, pe atunci nu puteam intelege nimic cu adevarat duhovnicesc. Insa nu cuvintele m-au miscat atat. Iata, de la inceput tocmai acel oftat greu al lui pentru mine m-a strapuns drept in inima. Iar ceva mai tarziu mi s-a trezit constiinta a ceea ce era principal – a faptului ca el vorbea cu mine si se purta ca un om care cunostea Adevarul. Era un om profund, grav, inteligent si invatat, pe care era imposibil sa nu-l crezi. Parintele Vasile asa a si ramas pentru mine – omul multumita caruia eu am inteles ce este Adevarul si ca El se afla tocmai aici, in Biserica Ortodoxa”.

Dar iata cum il descrie parintele M. pe parintele Vasile ca duhovnic:

Uimea prin infatisarea lui launtrica. Parintele Vasile se distingea prin dragostea deosebita fata de Sfanta Scriptura, prin profunzimea intelegerii ei si prin puterea de a transmite oamenilor duhul ei. Se pregatea cu grija pentru slujbe, mai ales pentru cele care se savarsesc rar (de exemplu, Liturghia Darurilor mai inainte sfintite din Postul Mare). Citea carti, medita. Ii placea foarte mult sa asculte citirea Psaltirii in biserica si asculta cu atentie. Rodul tuturor acestor fapte era, desigur, duhovnicia. Parintele Vasile era ceea ce se cheama un duhovnic de la Dumnezeu. Nu are rost sa ne miram de tineretea lui. Sfanta Scriptura spune:

Batranetile cinstite nu sunt cele aduse de o viata lunga, nici nu le masori dupa numarul anilor. Intelepciunea este la om adevarata caruntete si varsta batranetilor inseamna o viata neintinata (Int. lui Sol. 4, 8-9).

Parintele Vasile rareori dadea sfaturi, dar, cand raspundea la intrebari, prin cateva cuvinte rezolva esenta lor”.

„…Primul Paste la manastire – isi aminteste mai departe parintele M. L-am intrebat pe parintele Vasile:

«Batiuska, se zice de Pasti rugaciunea lui Iisus? Parca nu se potriveste cu starea sufleteasca, pe care o avem de Pasti».

Ca raspuns, batiuska a amintit rugaciunea care se zice catre Maica Domnului dupa impartasanie:

«Si daruieste-mi mie lacrimile pocaintei si ale marturisirii ca pe Tine sa Te cant si sa Te slavesc in toate zilele vietii mele».”

Cand era vorba despre o nedumerire cu privire la modul de actiune sau pur si simplu despre vreo plangere, la intrebarea: „Ce sa fac?”, el raspundea aproape intotdeauna cu un simtamant deosebit: Sa rabzi!”. Acesta era raspunsul lui preferat.

M. P., care facea parte dintre pelerini, isi aminteste:

„Odata la spovedanie i-am spus:

«Batiuska, eu fumez!».

La aceasta, el a raspuns fara nici o suparare:

«Ca printr-o sita gaurita, asa si prin dumneavoastra, harul se toarna, insa curge tot!»

Ca orice om, care nu are necazuri adevarate, ma plangeam des si in acelasi timp spuneam:

«Dar eu nu ma plang!…»,

la care parintele Vasile cu un zambet luminos imi raspundea:

«Ba va plangeti!».”

Parintele Vasile iubea foarte mult cantatul cu glas tare al optinenilor, mai ales sfarsitul slujbei utreniei din timpul postului:

„Vesnica pomenire voua, fericitilor parinti si frati ai nostri, celor pururea pomeniti”.

Cand slujea prin gospodarie, in zilele obisnuite, din afara postului, intotdeauna cerea sa se cante:

„Vesnica pomenire voua…” asa cum se canta in post.

Odata a venit sa-l viziteze pe fostul sau elev profesoara de literatura N.D.S.

„Imi amintesc – scrie ea – ca am venit pentru prima data la Optina si am stat cu parintele Vasile pe bancuta sub tei. Nu aveam basma si in geanta aveam salam, pe care vroiam sa i-l dau in dar. Caci venisem nu la un calugar, ci la elevul meu, fiind nelinistita pentru soarta lui si inca nebanuind la vremea aceea ca venisem la parintele meu duhovnic. Dar apoi am intretinut cu el corespondenta si ne-am mai intalnit… Domnul mi-a dat un elev, care a devenit apoi profesorul meu pe calea catre Dumnezeu… Imi amintesc prima mea spovedanie la parintele Vasile si sentimentul de jena pentru faptul ca eu, profesoara, trebuia sa-mi marturisesc pacatele inaintea elevului meu. ispoved_g4-680x365Si, deodata, el a inceput sa-mi vorbeasca atat de sincer si de simplu despre aceasta jena, adaugand inca ceva, incat m-am simtit ca o adolescenta care nu statea nici macar inaintea analogului, ci inaintea Tatalui Ceresc, Caruia Ii poti marturisi totul”.

Muncitorul optinean N. I. povesteste:

„In familia mea avusese loc o incercare atat de grea incat hotarasem sa ma spanzur. Mergeam la munca la Optina prin padure si tot drumul plangeam. Ierodiaconul V., afland ce mi s-a intamplat, mi-a spus:

«Trebuie sa mergi neintarziat la parintele Vasile».

Si m-a dus imediat la el in chilie. Il stiam pe parintele Vasile de cativa ani si, sincer vorbind, nu il intelegeam – ba era incruntat, ba era sobru. Dar atunci s-a luminat cu un asemenea zambet incat sufletul meu dintr-o data s-a induiosat. Am vorbit 10-15 minute. Ţin minte ca parintele Vasile mi-a spus cu privire la situatia mea:

«Daca poti, iarta, iar daca nu poti, pleaca».

Si s-a rugat iarasi. Am iesit de la el cu atata bucurie incat am stat pe loc si am inceput sa rad. Daca mi-ar fi spus cineva cu 10 minute inainte ca voi rade si ma voi bucura de viata, nu l-as fi crezut. Dar atunci m-am bucurat de batiuska. Intalnisem un om apropiat… Dupa aceea am inceput sa merg la spovedanie la parintele Vasile“.

Protoiereul  de  la  biserica  Sfantului  Nicolae din Kozelsk, parintele V. a povestit o intamplare uimitoare:

„Enoriasa bisericii noastre N.V. avea sotul pe moarte si m-a rugat sa-l impartasesc acasa. Din pacate, boala lui dinaintea mortii se complicase prin indracire – bolnavul respingea impartasania. Nu m-am hotarat sa-l impartasesc si l-am sfatuit sa mearga la Optina. De acolo a fost trimis sa-l impartaseasca pe cel muribund ieromonahul Vasile. Dupa spusele sotiei, bolnavul s-a napustit mai intai cu un latrat asupra batiuskai, iar apoi a inceput sa se departeze taras de el. Si, cu toate acestea, parintele Vasile a reusit sa-l spovedeasca si sa-l impartaseasca. Dupa impartasanie sotul enoriasei N.V. s-a linistit si si-a venit in simtiri… Apropo, aceasta nu a fost singura situatie in care parintele Vasile a reusit sa-i impartaseasca pe acei oameni grav bolnavi care nu se puteau impartasi nicicum din pricina turbarii de care dadeau dovada inaintea Potirului”.

Iconarul P. i-a povestit parintelui Vasile despre „incercarile incredibile care s-au napustit asupra” lui si i-a pus intrebarea:

„Parinte, spune-mi, de unde vin atata ura si atata rautate de neinteles?”.

„Parintele Vasile – povesteste el – era calm si mi-a raspuns calugareste, din Sfintii Parinti:

lupta cu demonii«Pai, stii deja ce se spune: oricine Il iubeste pe Dumnezeu trebuie sa se intalneasca personal cu duhurile raului. Si acest lucru se spune nu despre sfinti, ci despre oamenii obisnuiti ca mine si ca tine». Atunci m-am linistit, fara sa retin cu exactitate ceea ce mi-a spus mai departe, insa am retinut o idee care m-a uimit. Parintele Vasile a facut un gest cu mana, un gest care arata miscarea ascensionala si mi-a spus pe scurt ca pot reda asa textul: oricine Il iubeste pe Dumnezeu trebuie sa se intalneasca personal cu duhurile rele. Si cu cat este mai mare dragostea, cu atat mai inversunata este lupta, atat timp cat in punctul culminant al acestei lupte care sporeste in batalia cu omul ce Il iubeste pe Dumnezeu nu va iesi principalul duh al iadului – satana”.

Uneori, de la Optina si din Samordino, cand se intampla sa slujeasca acolo, parintele Vasile mergea sa implineasca cererile credinciosilor in satele din imprejurimi.

Despre un asemenea caz ne-a povestit muncitorul S.S.:

Odata la Optina s-a aflat ca intr-unul din satele indepartate zacea singura intr-o izba o nevoitoare ortodoxa, care era paralizata. Uneori veneau la ea vecinii si ii aduceau mancare sau ii incalzeau soba. Dar in cea mai mare parte statea singura si cateodata in izba neincalzita. Cu ce se hranea, nimeni nu stia, dar se spunea ca intotdeauna era bucuroasa, intotdeauna se ruga si Il slavea pe Hristos. Iar cand bolnava era intrebata cu ce poate fi ajutata, ea cerea un singur lucru – sa fie impartasita. Afland acestea, parintele Vasile s-a oferit imediat sa mearga la ea si m-a luat si pe mine cu el. Imi amintesc ca am intrat in izba si am vazut moaste vii. Iar nevoitoarea s-a luminat la vederea parintelui Vasile si a inceput sa cante:

«Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le!».

I-a cantat troparul Invierii, prevazand, probabil, ca batiuska va fi omorat de Pasti. Apoi el a inceput sa o spovedeasca, iar eu am iesit din izba. Insa tin minte ce zguduit a fost batiuska din pricina acestei intalniri si pe drumul de intoarcere a tot repetat:

«Ce credinta! Unde suntem noi fata de ea!»“.

Parintele Vasile a fost primul care a inceput sa mearga la penitenciarul din orasul Suhinici. (Acolo, nu departe de noua inchisoare, se afla fosta casa a negustorului Smolianinov, pe unde multi optineni s-au perindat in anii prigoanelor si de unde au plecat apoi pe rand in indepartatele lagare din nord). Iata una dintre aceste amintiri:

Veneam in inchisoare imediat dupa masa de pranz, sau plecam la ora doua noaptea, sau innoptam in inchisoare. Toata inchisoarea, tin minte, dormea, iar la parintele Vasile tot timpul era rand la spovedit si discuta mult timp cu fiecare in parte. Mi s-a intiparit in memorie urmatorul caz. Pe atunci inca nu exista biserica in inchisoare – au construit-o insisi detinutii dupa uciderea parintelui Vasile. Dar la vremea aceea trebuia sa fii botezat in baie. Si, iata, au venit sa se boteze 39 oameni, iar al patruzecilea era, in limbajul lor, «o autoritate»; se spunea ca fusese un cumplit hulitor de Dumnezeu si venise impreuna cu toti ceilalti la baie sa se distreze. Inainte de botez, parintele Vasile a rostit o predica. Omul acesta a ascultat-o cu foarte mare seriozitate, iar apoi a intrebat:

«Batiuska, eu pot fi botezat?».

Si a inceput sa se dezbrace degraba. Dupa botez s-a apropiat de parintele Vasile si i-a spus:

o-Konstantin-Ispoved-arestanta«Batiuska, vreau sa ma caiesc pentru pacatele mele. Pot sa ma spovedesc?».

Si l-a spovedit atunci parintele Vasile doua ceasuri. Iar la despartire l-a rugat pe parintele Vasile sa-i dea sa citeasca ceva despre Dumnezeu. Din cate imi amintesc eu, parintele Vasile i-a dat cartea Parintele Arsenie”.

Optinenii au mers si in orasul Ercevo din regiunea Arhanghelsk, unde au sfintit o biserica si au botezat douazeci de oameni intr-o zi. O localnica din acest oras, T.F.Ţ., a scris:

„M-a botezat parintele F., dar inainte de botez a discutat cu mine parintele Vasile. Apoi a adus Evanghelia si mi-a spus: «Citeste!». Asta am si facut. Si, iata, dupa botez toti au iesit din biserica, iar eu am ramas stand in picioare si nu ma puteam urni din loc. Si ce putere duhovniceasca avea parintele Vasile! Nu se poate exprima in cuvinte, insa botezul m-a schimbat pe mine si toata viata mea. Nu mai mananc carne si tin posturile cu strictete. In fiecare zi citesc rugaciunile de dimineata si de seara, Evanghelia, catisme si acatist pentru ziua respectiva”.

Parintele Vasile era usor de urnit atunci cand i se cerea sa mearga sa spovedeasca si sa impartaseasca pe cineva. Egumenul P. isi aminteste:

„Odata, la ora doua noaptea, am fost sunati de la spital si ni s-a spus ca un credincios ortodox este pe moarte si ca trebuie sa trimitem un preot. Stiam ca parintele Vasile era supraaglomerat. Dar pe cine sa trimitem? Unul era batran, altul era bolnav… Si am batut la chilia parintelui Vasile. Si iata ce m-a uimit atunci: parca astepta venirea mea, era imbracat si intr-o clipa a plecat la spital. Nu a reusit sa-l impartaseasca pe cel bolnav, fiindca era deja fara cunostinta, insa toata noaptea, pana in ultima clipa, parintele Vasile i-a fost alaturi si s-a rugat pentru el”.

Tinzand spre o viata launtrica insingurata, nu intotdeauna si nu dintr-o data raspundea la bataia cuiva in usa chiliei sale. Unii isi amintesc ca odata, la ceasurile 8 seara, cativa frati au venit la el cu o problema „de maxima importanta”. Si au batut mult si cu putere. Iar el tot nu a raspuns. In cele din urma a iesit nemultumit, dar a luat parte activa la dezbateri intrucat problema era delicata si ii privea pe toti.

Dar s-a intamplat si urmatorul lucru:

sf-40-de-mucenici-din-sevasta-armeniei-1-1Odata, de ziua celor 40 de mucenici (ziua onomastica a parintelui Ilie), la mormintele staretilor (cand staretii inca se aflau acolo), in spatele altarului Catedralei Intrarii in Biserica a Maicii Domnului, fratii s-au fotografiat. Acest lucru se intampla in fiecare an. De data aceasta parintele Vasile, ca de obicei, cand s-a terminat slujba, a plecat in fuga acasa, incat nici nu-l puteai prinde… Nu stia ca toti fratii mergeau sa se fotografieze. Si, iata, toti s-au adunat, s-au asezat, fotograful a potrivit aparatul si se parea ca a facut deja un cadru. Deodata am auzit zgomotul cizmelor unui om care fugea – era parintele Vasile, care alerga exclamand: «Luati-ma si pe mine in ceata voastra!» ca la cei patruzeci de mucenici. Toti au izbucnit in ras. Asa se si cuvenea“.

Iata inca o amintire:

Parintele Vasile isi iubea foarte mult mama. Imi amintesc ca vorbea cu mine in prag. Deodata atentia lui s-a indreptat in alta parte si pe chip i-a aparut un zambet de o tandrete nemaipomenita – o vazuse pe mama lui. Si a spus:

„O, cine a venit la noi!”.

M-am uitat si am vazut doua femei foarte modeste. Iar el cu jumatate de glas mi-a spus:

„Iarta-ma, a venit mama”, si eu m-am retras in graba. Mai tarziu m-a rugat:

„Sa te rogi pentru mama mea, Ana. Are cataracta si vederea ii este slaba. Probabil va fi nevoie de operatie”.

Cand era la Moscova, trecea pe la mama lui, insa numai pentru scurt timp – sa o vada sau sa ia ceva. Cel mai des se intampla acest lucru in timpul calatoriilor lui la Lavra Sfanta Treime a Sfantului Serghie pentru sustinerea examenelor la Seminar sau in timpul savarsirii ascultarii la metocul din Moscova al Optinei. Egumenul acestui metoc, parintele F., a spus:

„Parintele Vasile avea multi prieteni si apropiati in Moscova, insa eu nu il blagosloveam sa-i sune oricine ar fi fost ei. Dar si el singur se departa de legatura cu lumea. Era un monah adevarat si chiar si in Moscova traia ca un pustnic, cunoscand un singun drum: de la chilie la biserica si inapoi”.

Egumenul P. a povestit:

„Dupa hirotonirea ca ieromonah, am primit blagoslovenie sa merg impreuna cu parintele Vasile la metocul din Moscova si am locuit cu el intr-o chilie. Imi amintesc ca de sarbatori sarcinile noastre erau foarte mari. Spovedaniile durau pana la unsprezece seara si chiar pana mai tarziu. 64517916_1810poslushnik_SvSi, cand la miezul noptii ne intorceam fara vlaga in chilie, ne doream foarte mult sa ne odihnim. Dupa ce sedeam un minut, parintele Vasile se ridica, intreband: „Ne apucam de pravila?”. Intreba acest lucru in treacat, neimpunand nimanui nimic si imediat pleca sa se roage. Dupa pravila citea din Sfantul Ignatie, a carui carte o avea mereu la indemna, iar la patru dimineata se trezea si se scula la rugaciune. Mi s-au intiparit in minte grija nemaipomenita cu care se pregatea pentru slujba si evlavia si dragostea cu care slujea. Inainte de savarsirea tainei Botezului, intotdeauna rostea o predica noua – nu avea un «sablon» fix pentru toate cazurile… Cuvanta asa cum dorea sa cuvanteze sufletul lui in ceasul respectiv si fata de oamenii respectivi”.

Cand slujea la metoc in timpul verii, parintele Vasile nu isi ingaduia sa poarte vesminte mai usoare si umbla tot timpul in rasa. Enoriasului A. i-a ramas intiparit in minte urmatorul caz. Preotii locuiau intr-un apartament nu departe de biserica. Si vara, ca sa mearga la slujba, erau nevoiti sa treaca pe langa iaz. Iar pe malul iazului se aflau femei pe jumatate dezbracate. Parintele Vasile mergea inspre biserica, iar pe langa iaz stateau femei si aratau spre monahul care pe o asemenea caldura umbla tot in negru. El isi acoperea fata cu mantia, ca si cu un scut mare, si, nelasand-o in jos, trecea pe langa iaz, spre biserica. A. a spus ca il uimea cu desavarsire acest lucru.

Iconarul V.A. si-a  amintit:

„Cand parintele Vasile slujea la metocul din Moscova, am mers cu el sa sfinteasca apartamentul parintilor mei. Era o caldura de treizeci de grade, iar parintele Vasile era in rasa de lana, in cizme de panza si ducea o geanta mare. Eu ma grabeam, insa el m-a rugat sa mergem mai incet, spunandu-mi ca dupa slujba il vor durea picioarele. Inainte de sfintire, parintele a mers sa prohodeasca o batrana care, din pricina caldurii, intrase in putrefactie, asa incat toti evitau sa se apropie de cosciug. Si, iata, mergeam cu batiuska pe caldura, iar in fata noastra au aparut patru militieni. Si deodata, ca la comanda, toti in acelasi timp i-au dat batiuskai onorul! Parintele Vasile s-a mirat:

«De ce ii dau onorul unui preot?».

Si, dupa ce a reflectat, a spus:

«Sunt slujbasi in serviciul militar. Cine, daca nu ei, sa-i inteleaga pe preoti…».

Parintele Vasile a savarsit randuiala sfintirii casei cu atata insufletire incat datorita cantarii lui parca s-au cutremurat toate cele cinci etaje ale blocului nostru. Dupa maslu a stropit casa cu apa sfintita si, oprindu-se in fata camarii in hol, a spus oarecum in gluma ca diavolilor le place sa se ascunda in colturile intunecate. Am deschis camara si parintele Vasile a stropit cu aghiasma colturile intunecate, iar apoi a iesit pe palier si a stropit toata scara”.

1299221806_10La metocul optinean din Moscova, enoriasilor le placea sa se spovedeasca la parintele Vasile – cu timpul, randurile la el deveneau tot mai lungi. Nu rareori se intampla sa discute mult timp cu enoriasii dupa slujba. Si cate intrebari nu i se puneau?! Odata cineva l-a intrebat:

„Batiuska, aveti vreo dorinta care va este foarte draga?”.

El a raspuns:

„Da. As vrea sa mor de Pasti, in rasunetul clopotelor”.

Potrivit amintirilor celor care il cunosteau pe parintele Vasile inca din lume, aceleasi cuvinte le spusese el cu opt ani in urma la slujba de Pasti. Sa auzi aceste cuvinte de la un ieromonah nu este de mirare, dar cand spune acest lucru un tanar maestru al sportului, devine evidenta pronia lui Dumnezeu, care i-a pregatit cununa muceniceasca.

Toti cei care au auzit predicile parintelui Vasile spun ca el a fost unul dintre cei mai buni propovaduitori ai Optinei. Si aceste marturii nu sunt putine.

„Minunate erau predicile parintelui Vasileisi aminteste calugarita A. Nu ma indoiesc de faptul ca se straduia sa-si pregateasca cu grija predica, iar acest lucru se subintelege, pentru ca vorbea in general nu «de la sine». Insa pentru ascultatori, aceasta pregatire era neobservata. Facea trimiteri la Sfanta Scriptura, la Sfintii Parinti, folosea expresiile lor, insa impresia facuta era ca lucrurile despre care vorbea le traise personal, le simtise in inima sa si in acele momente cauta sa ni le impartaseasca si noua. Si probabil asa si era.

Parintele Vasile avea darul de a reproduce. Putea sa reproduca Evanghelia citita la Liturghie, astfel incat, pentru cei ce ascultau, toate evenimentele din Istoria cea Sfanta capatau viata. Probabil ca acest lucru consta nu numai in darul lui de povestitor. Mi se pare ca celor ce il ascultau cu atentie li se transmitea astfel credinta lui cea vie. Era imposibil sa nu asculti cu atentie cuvintele lui si sa nu ii dai crezare… Limba lui era pe jumatate slavoneasca si se vedea ca era ceva firesc pentru el si poate ca era chiar limba lui obisnuita – era limba unui om profund bisericesc, dar, in acelasi timp, limba unui om modern, care tot unor oameni moderni se si adresa. Exemplele pe care le aducea stia sa le indrepte exact spre tinta – spre vreo molima actuala de-a noastra, spre molima omului modern. Reusea sa patrunda talcul tuturor acestora si sa le infatiseze astfel incat eu, de exemplu, intotdeauna ma recunosteam cu rusine pe mine, pacatul meu, patima mea, neputinta mea…

dracii intrati in porci la Gadara - detaliu icoanaLa Liturghie s-a citit Evanghelia despre indracitul din tinutul  gadarenilor. Si, iata, dupa momentul impartasaniei, parintele Vasile iese si incepe sa talcuiasca Evanghelia citita… Spune ca porcii sunt patimile noastre, pe care noi le ingrijim si le dezmierdam. Si, iata, ne loveste vreo nenorocire, vreo greutate, ca pe locuitorii aceia din tinutul gadarenilor, care aveau frica de acel indracit. Ii cerem Domnului ajutor, izbavire de nenorocire si Domnul ne daruieste mila si ajutorul Sau. Iar noi ce facem? Imediat ce trece furtuna, ne linistim. Domnul asteapta de la noi devotament fata de El, recunostinta si jertfa – refuzul de a sluji propriilor porci, patimi, insa noi nu voim sa jertfim nimic. Ni se face mila de porcii nostri si ne este frica ce va fi mai departe, ce ne va mai cere Domnul? La ce va mai trebui sa renuntam in numele Lui? Si, asemenea locuitorilor acelora din tinutul gadarenilor, incepem sa-L rugam cu lasitate pe Domnul sa plece de la noi: «Doamne, nu veni acum!»... In predicile sale reusea cumva sa intruneasca si simplitatea (accesibilitatea perceptiei), si asprimea si, in principal, caracterul profund bisericesc…”

Dintre predicile parintelui Vasile foarte putine sunt scrise. Prea tarziu s-a inteles ca sunt niste cuvantari exceptionale.

elder-ambrosePentru tot ceea ce trebuia sa savarseasca, parintele Vasile cerea ajutorul marilor stareti optineni, mai ales Cuviosului Ambrozie, pe care il cinstea inca din lume. Domnul i-a urzit calea astfel incat s-a trezit in Schitul Optina, in chilia Staretului (la inceput a locuit o vreme intr-o chilie comuna cu frati din manastire). Si se ruga des la mormintele Cuviosului Ambrozie si ale celorlalti stareti. Inca de la inceput i-au devenit dragi, la fel ca tot ceea ce era optinean, cladit timp de multi ani, duhul de rugaciune al Optinei.

Lucratoarea K., cea care ingrijea mormintele staretilor si planta acolo flori, isi aminteste:

„Inainte de Pasti m-am suparat, trebuie sa recunosc, pe parintii Vasile si Terapont. Era primavara, luna aprilie, trebuia sa pregatesc pamantul si sa plantez flori, iar ei veneau la mormintele staretilor si stateau aici, rugandu-se mult timp. Parintele Terapont statea cate patruzeci de minute. Iar parintele Vasile vedea ca ma impiedica sa lucrez si se dadea la o parte, asezandu-se pe bancuta. Imediat ce plecam la gradinile de flori, ma uitam: statea iarasi la morminte”.

In ziua pomenirii Cuviosului Ambrozie, in anul 1992 (era duminica), parintele Vasile a rostit o predica minunata.

„Fericitul Psalmist David – a inceput el – spune:

Ziua zilei spune cuvant, si noaptea noptii vesteste stiinta[12].

Ce cuvant, ce stiinta ne vesteste ziua de astazi noua si voua, celor ce ne-am adunat aici in biserica? Ziua in care praznuim aflarea moastelor Cuviosului si purtatorului de Dumnezeu parintelui nostru Ambrozie?

Nu gresesc daca spun ca aceasta cuvantare este o cuvantare despre Invierea lui Hristos.

Martorii care au vizitat mai de mult catacombele romane, in care s-au aflat mormintele primilor mucenici ai lui Hristos, au spus ca, intrand in sfintele pesteri, au fost dintr-o data cuprinsi de o bucurie negrait de mare. Nu au inteles de unde a venit. Ca vantul s-a abatut asupra lor si le-a luat durerile, tristetile si amaraciunile, asa cum vantul matura frunzele cazute toamna. Au stat si nu au facut decat sa se bucure si sa se veseleasca. Si nimic in afara de cuvantul Hristos a inviat din morti nu se afla in inimile lor. Si noi simtim astazi aceeasi bucurie negraita a Invierii lui Hristos. Proslavind Mormantul Mantuitorului nostru, zicem:

«Ca un purtator de viata, ca un rai preafrumos si cu adevarat camara imparateasca s-a aratat, Hristoase, prealuminosul Tau mormant – izvorul invierii noastre!».

Iar in troparul Cuviosului Ambrozie spunem:

«Ca la un izvor tamaduitor, la tine alergam, Ambrozie, parintele nostru!».

OptinaPustyn_html_m577470b1Intr-adevar, mormantul Cuviosului nostru parinte Ambrozie este un izvor de vindecari – de vindecari ale ranilor sufletesti, ale tristetilor, durerilor si amaraciunilor, de care suntem plini in lume. Venim aici si tristetea aceasta dispare, cea mai mare durere lumeasca dispare si bucuria pentru Invierea Domnului nostru Iisus Hristos prin rugaciunea cuviosului nostru parinte Ambrozie se salasluieste in inima.

Va amintiti cum canta Biserica despre femeile mironosite:

«Pentru ce mirul cu lacrimi de milostivire il amestecati» – le spune ingerul.

Si noi, asemenea lor, venim la moaste cu bucurie, cu nadejde, dar si cu tristete, cu necazuri. Si aici, precum Domnul oarecand le-a spus ucenicilor Sai dupa inviere: «Pace voua!», Cuviosul Ambrozie ne mangaie pe noi. Tocmai de aceea ii graim:

«Caci ne mangai pe noi, Cuvioase Ambrozie, in necazurile si bolile noastre».

S-a invrednicit parintele nostru Ambrozie prin moarte de Hristos, asa cum s-au invrednicit de El multi mucenici, drepti, ierarhi si cuviosi parinti si maici ale noastre. Si de aceea s-a invrednicit de El si dupa Inviere. Stand acum inaintea Domnului nostru in ceata celor mai mari sfinti, proslaviti pe pamantul Rusiei, Ii canta Treimii Celei de o fiinta si Nedespartite. S-a invrednicit de Hristos in moarte si credem ca s-a invrednicit de El si in Inviere”.

Optina1Manastirea Optina, in decursul intregii ei istorii, a fost unul dintre acele putine asezaminte care au sprijinit in poporul rus inaltimea corecta a credintei si dragostea pentru Hristos, pentru viata traita dupa poruncile Lui. Parintele Vasile nu a uitat niciodata acest lucru si Domnul l-a invrednicit sa intre in randul marilor ravnitori ai lucrarii lui Dumnezeu. Cum a inteles el aceasta lucrare se vede din troparele lui inchinate cuviosilor stareti optineni, iar acestea sunt cele mai bune modele ale operei lui duhovnicesti. Parintele Vasile a alcatuit unsprezece tropare.

Aceste unsprezece tropare sunt ca o singura rugaciune catre cuviosii stareti. Soborul cuviosilor, asa cum a scris el in stihirile sale, mijloceste inaintea Domnului pentru renasterea Optinei.

In jurnalul sau, parintele Vasile a alcatuit un canon inchinat Manastirii Optina, mai exact Optinei care renaste, iar acest canon cuprinde totul – si trecutul, si prezentul manastirii, si pe invatatorii ei cei plini de har, si taramul rusesc cel preaplin de frumusete, pe care se afla asezamantul.

Scurt a fost drumul monahal al parintelui Vasile. In jurnalul lui exista insemnari cu titlul „Date memorabile” – date din viata lui calugareasca:

17 octombrie 1988[13] – venirea la Optina.

29 aprilie 1989, Sambata Mare: mucenitele Agapia, Irina, Galina, mucenicul Leonida – imbracarea in rasa.

5 ianuarie 1990, cei 10 mucenici din Creta – tunderea ca rasofor.

8 aprilie 1990, Duminica Floriilor: Soborul Arhanghelului Gavriil – hirotonirea ca ierodiacon.

23 august 1990, Mucenicul arhidiacon Lavrentie, Fericitul Lavrentie din Kaluga – tunderea in monahism.

21 noiembrie 1990, Soborul Sfintilor Arhangheli – hirotonirea ca ieromonah”.

Iata, a venit si anul 1993. Postul Craciunului este pe sfarsite. Parintele Vasile, ca intotdeauna, traieste foarte profund slujba.

„In ajunul Craciunului anului 1993 isi aminteste parintele M. – in biserica nu era lumina. Parintele Vasile era canonarh. M-am apropiat de el cu cartea si cu lumanarea. Tot chipul lui era udat de lacrimi. Chiar m-a uimit acea bogatie de lacrimi – si ii era uda de lacrimi toata barba…”

4. Cu o luna inainte de Pasti, parintele Vasile a fost la Moscova. A slujit un parastas la mormantul tatalui sau. Parintii pusesera de mult pe numele fiului lor un libret de economii, unde Ana Mihailovna continuase sa depuna bani, muncind ca garderobiera la cei saptezeci de ani ai sai. Parintele Vasile a luat libretul de economii de la mama lui, a inchis contul si i-a inapoiat banii spunandu-i ca nu-i trebuie acesti bani.

Intrarea-in-Ierusalim-88In timpul slujbei din duminica de 11 aprilie – era praznicul Intrarii Domnului in Ierusalim – parintele Vasile a rostit dupa momentul impartasaniei predica. Epigraful ei ar fi putut fi cuvintele Sfantului Ignatie Briancianinov:

„Cine nu va intra in Ierusalimul cel tainic cu duhul in timpul vietii celei pamantesti, acela nici dupa iesirea sufletului din trup nu va putea avea convingerea ca ii va fi ingaduit sa intre in Ierusalimul cel Ceresc”.

Predica parintelui Vasile a produs o impresie puternica.

„Si astazi, pentru noi si pentru voi – a spus el -, Domnul intra in Ierusalim. Merge la fel ca atunci inaintea noastra, insa noi alcatuim acelasi tablou pe care l-au alcatuit oarecand ucenicii Lui: aceeasi nedesavarsire ne stapaneste, aceleasi patimi ne cuprind si ne ingrozim si ne sfiim, iar uneori ne invidiem unul pe altul… Nu voim sa ne uitam la El, Care merge pentru noi la rastignire. Nu voim sa-L privim, nici sa primim acea putere pe care El ne-o daruieste in fiecare zi. Pana cand ne vom mahni si ne vom descuraja asa, si Il vom mania astfel neincetat pe Dumnezeu? De ce nu voim sa luam acea hotarare pe care Domnul ne-o propune astazi, de ce nu voim sa ne silim spre faptele postului, spre faptele rugaciunii, spre faptele milosteniei si ale evlaviei?… Domnul intra astazi in Ierusalim. Mergem si ne sfiim si nu voim sa ne uitam la El… Nu voim nici macar din cand in cand sa deschidem Evanghelia si sa citim… ntrati in acel lacas ceresc pe care Domnul ni l-a pregatit prin sfanta Lui moarte si prin sfanta Lui Inviere!”

In Postul cel Mare al acestui an multi dintre frati au fost bolnavi si nu prea a avut cine sa slujeasca. Parintele Vasile a fost zilnic in biserica – a slujit si a fost canonarh permanent.

Multe dintre faptele parintelui Vasile in acele zile au fost neclare pentru cei din jur, dar, precum s-a adeverit mai tarziu, au fost pline de sens tainic. In Saptamana Patimilor, in Martea cea Mare, a mers la parintele I., caci era ziua lui onomastica.

„Dupa Liturghie – isi aminteste parintele I. – a venit la mine sa ma felicite si mi-a adus o cruce. Mi-a povestit cum ca acea cruce era de la Ierusalim. Si mi-a spus:

«Vreau sa o ai tu».

Stiam cat de mult pretuia acea cruce si am fost uimit de faptul ca mi-a dat un asemenea lucru sfant. Era oarecum absurd sa-i multumesc. Si iata ce am observat: avea o stare deosebita – de liniste si blandete launtrica”.

Iconarul D. a fost martorul acestei intamplari. Parintele Vasile i-a spus:

„Agat-o in locul cuvenit”.

„Eu am agatat crucea – si-a amintit D. – pe perete, intre iconostas si ferestruica. (Dupa patru zile, parintele Vasile a fost ranit mortal exact dincolo de acest perete, in fata crucii) D. a observat ca parintele Vasile in vremea aceea era foarte binevoitor. De obicei era mai aspru, mai concentrat, dar atunci era ca un om dupa rugaciune… Am plecat sa-mi continui lucrul, iar el a mai stat de vorba catva timp cu parintele I. Apoi s-a apropiat de mine si m-a intrebat:

«Ce pictezi?».

I-am spus:

«Pe proorocul Ilie».

«Proorocul Ilie… bine…»

– a dat din cap (in semn de aprobare) si, inchizand incet usa, a iesit. Si asa a si ramas in amintirea mea”.

Parintele Vasile tanjea dupa smerenie si blandete. In jurnal a scris atunci:

inokv3„Daca smerenia lui Hristos va straluci in inima, atunci viata pamanteasca va fi rai pentru tine. Dar cum sa descriu acest lucru? Este cu neputinta. Este un simtamant al inimii. Daca el exista, atunci vei sti ca este el. Vei vedea ca toti in jurul tau sunt mai vrednici decat tine, mai cinstiti, mai drepti, mai smeriti, mai curati. Si te vei bucura pentru faptul ca ei nu te dispretuiesc pe tine, cel din urma si sarman, ca nu se feresc sa comunice cu tine, ci vorbesc cu tine ca si cu un egal de-al lor, ca se aseaza langa tine la masa, ca merg impreuna cu tine la biserica si ca niciodata, nici cu fapta, nici cu cuvantul, nici cu privirea nu-si permit sa divulge nevrednicia si necuratia ta. Ci te rabda langa ei, iti acopera defectele, greselile, pacatele, au mila de tine si uneori chiar te roaga sa implinesti o ascultare, acordandu-ti in acelasi timp o deosebita cinste, atentie si ridicandu-te la demnitatea de sluga si uneori chiar la cea de prieten. Doamne, ei imi iarta josnicia mea si mi se adreseaza mie cu rugaminti! Nu este aceasta o bucurie, nu este acesta raiul?…

…Insa toate acestea sunt doar ganduri de smerita intelepciune; smerenia adevarata nu locuieste in blestemata mea inima. Vad cum trebuie sa fiu, dar nu pot ajunge acolo. Doamne, da-mi mie smerenia si blandetea Ta si umple cu ele inima mea si umple-o pe toata ca sa nu ramana loc pentru nimic altceva, ci toata sa fie plina cu smerenia Ta cea dulce“.

Toate insemnarile de la sfarsitul jurnalului se refera la acest lucru:

„Smerenia inseamna sa te simti mai rau decat toti. Nu sa gandesti, nu sa cugeti, ci sa simti cu toata inima. Tocmai aceasta inseamna sa te vezi smerit. Inima vede cu ochii ei simtamintele. Ea le deosebeste, asa cum vederea noastra deosebeste culorile: iata blandetea, iata mila, iata mania, iata tristetea, si asa mai departe. Si ochii inimii sunt deschisi numai de harul lui Dumnezeu. Aceasta este o minune. Minunea vindecarii orbului“.

Si aduce un citat din operele Sfantului Ignatie:

„De caderile mele in pacat, fug nu in pustie, ci in mustrarea de sine, in spovedirea pacatelor mele, in pocainta”.

S-a apropiat Pastele…

In Joia Mare obstea s-a impartasit.

Parintele M. isi aminteste:

„In trapeza, parintele Vasile, dupa ce toti s-au ridicat si au cantat ceea ce era randuit, mi-a spus:

«Ai bagat de seama ce liniste era in trapeza? Toti s-au impartasit…».

Iar eu am dat din cap (in semn de aprobare)”.

Din  insemnarile jurnalului unuia  dintre vietuitorii Optinei:

„Postul Mare, anul 1993. Saptamana Patimilor.

In aceasta Saptamana a Patimilor, parintelui Vasile i-a revenit o sarcina imensa.

3/16 aprilie. Vinerea Mare.

Vinerea-Mare-foto-Cristina-Nichitus-RonceaLa utrenia pentru Vinerea Mare pentru stihirile de lauda era canonarh parintele Vasile. S-a vazut cum la momentul cuvenit a iesit din altarul lateral al Sfantului Nicolae, insa dupa citirea celei de-a 9-a Evanghelii a fost o pauza destul de mare: parintele Vasile a tacut. Canonarhii de la strana din dreapta au inceput sa cante…

„Inspaimantatu-s-a cerul si razele soarelui s-au ascuns”

– se spune in prima stihira. Apoi l-au intrebat pe parintele Vasile de ce a tacut.

„Nu am putut sa cant.”

In momentele acelea, probabil, parintele Vasile a simtit ceva…

La Ceasurile Imparatesti, dimineata, parintele Vasile a citit doua ceasuri (la intrebarea – daca le va citi, el a raspuns: „Cum sa nu? Este asa o cinste: si imparatii le-au citit!”) Dupa citirea ceasurilor a rostit predica. La vecernie, inainte de scoaterea Sfantului Epitaf, a cantat. Toata saptamana parintele Vasile a fost canonarh.

Liturghie nu era randuit sa se faca. La vecernia pentru Sambata Mare, care s-a savarsit Vineri la ora 14:00 la scoaterea Sfantului Epitaf, parintele Vasile a rostit o predica. In timp ce rostea predica, dintr-o data a inceput sa cante – si impreuna cu strana au cantat stihira „Cela ce te-ai imbracat…”.

La utrenia pentru Sambata Mare, parintele Vasile a fost canonarh.

4/17 aprilie. Sfanta Liturghie din Sambata Mare s-a savarsit impreuna cu vecernia. Parintele Vasile a spovedit si de la spovedanie a venit sa citeasca paremiile. In paremiile de la Sfantul Prooroc Isaia, in locul cuvintelor „Lumineaza-te, lumineaza-te, Ierusalime”, el a citit „Lumineaza-te, lumineaza-te, Noule Ierusalime”.

Parintele Vasile a citit si canonul din Sambata Mare la miezonoptica de Pasti.

112036.bProscomidia pentru Liturghia de Pasti au savarsit-o ieromonahul Vasile impreuna cu ierodiaconul Nil. Amandoi erau imbracati cu acest prilej in rosu, iar toti ceilalti slujitori erau imbracati in alb. La cuvintele „Hristos a inviat!”, parintele Vasile raspundea „Si noi am inviat!”

Parintele Vasile a fost desemnat pentru predica din Sambata Luminata. Insa aceasta predica nu a mai rostit-o…

Inainte de Pasti, parintele Vasile s-a invrednicit de o vedenie minunata. Despre aceasta i-a spus pe scurt egumenului F.:

„Batiuska, a venit acum la mine Cuviosul Ambrozie!”.

Parintele F. s-a uitat la el iscoditor, a tacut un timp si i-a raspuns asa:

„Nu te sfii!… Mai spune!…”.

Insa parintele Vasile nu a mai spus nimanui… Cum sa nu ne amintim dragostea lui deosebita fata de Cuviosul Ambrozie?! Cate rugaciuni catre el nu exista in jurnalul lui?!

In Sambata Mare, cand s-au sfintit cozonacii, parintele Vasile a spovedit – si de dimineata, si in timpul zilei, si cand s-a intunecat…

„Priviti, lui batiuska ii e rau!”

– a exclamat un copilas. Si toti s-au uitat la parintele Vasile. Statea langa analog si era atat de palid, parca era gata sa lesine. Ieromonahul F. i-a stropit cu apa sfintita pe cei ce se rugau si cand, dupa ce l-a stropit pe parintele Vasile, a pornit mai departe, acesta l-a strigat:

„Stropeste-ma mai bine!”.

Batiuska l-a stropit atat incat i-a udat toata fata.

„Nimic, nimic – a oftat usurat parintele Vasile – acum nimic nu-mi mai trebuie”.

Dupa noaptea Invierii, in care a fost tot timpul treaz, potrivit orarului, a trebuit sa mearga la Schit la a doua Liturghie si sa spovedeasca.

Calugarii isi amintesc ca parintele Vasile savarsea intotdeauna proscomidia cu precizie si taia prescura pentru Agnet cu o miscare, rapida si exacta. Insa la acest Paste a incetinit oarecum miscarea…

„Ca ai, parinte Vasile? – l-au intrebat fratii.

„Mi-e atat de greu a raspuns el – de parca ma otelesc…”

Dupa ce a savarsit proscomidia, fiind istovit, s-a asezat pa scaun. Si a spus:

„Niciodata nu am obosit atat”.

La sfarsitul Liturghiei Invierii a iesit sa cante.

„Parinte Vasile, sunteti deja obosit – i-a spus dirijorul corului. Odihniti-va. Terminam noi”.

„Dar eu am ascultare” – a raspuns parintele Vasile.

Si, iata, glasul lui a inceput sa rasune:

„Sa invie Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui!…”

Slujba s-a terminat la ceasurile 5 si 10 minute dimineata. Norodul a iesit bucuros din biserica, multi urau „Hristos a inviat!”, cantau… Cineva a observat ca ierodiaconul P., care era scund, i-a facut urare parintelui Vasile, care era inalt:

Ce faceti, batiuska? – a spus ierodiaconul zambind.

“Hristos a inviat!”

„Adevarat a inviat!” – a raspuns parintele Vasile.

Au inceput sa rasune clopotele… in clopotnita erau calugarii Trofim si Terapont si ierodiaconul L.

Multimea a urcat in autobuze si a plecat. Da pretutindeni se auzea: „Hristos a inviat din morti…!”

parintele TrofimObstea a plecat in trapeza. Isi amintesc fratii ca parintele Vasile a stat putin la masa, dar nu a mancat nimic. In acele momente, ieromonahul A. l-a blagoslovit pe calugarul Trofim sa bata clopotele. In scurt timp i s-a alaturat calugarul Terapont. Peste Optina plutea rasunetul triumfator al Invierii…

La ora sase dimineata in Schit a inceput Liturghia – isi aminteste ieromonahul M. – si am bagat de seama ca parintele Vasile din nu se stie ce motive fusese retinut, desi trebuia sa spovedeasca. Deodata in altar a intrat in fuga zguduit fratele E. si, incurcandu-se in vorbire, a spus:

„Batiuska, pomeniti-i pe calugarii nou-raposati Trofim si Terapont, care au fost ucisi. Si rugati-va pentru sanatatea parintelui Vasile. Este grav ranit”.

Numele imi erau cunoscute, insa nici prin minte nu imi trecea ca acest lucru se putea intampla la Optina. Probabil, am gandit eu, s-a intamplat undeva la manastirea Sinai… Si am intrebat:

«Dar de la ce manastire sunt?».

«De la a noastra».

Deodata am vazut ca ierodiaconul a inceput sa planga in hohote si nu mai putea scoate nici un cuvant… Dar slujba trebuia sa continue. Ecteniile le-am spus singur. Cand a trebuit sa glasuiesc „Hristos a inviat!”, nu am putut exclama, ci am spus numai o data. In biserica toti plangeau. Nu mai era nevoie sa-i anunt: aflasera deja…

Dupa Liturghie am plecat la manastire. Atunci am si vazut acel cutit infricosator. Fratii ucisi erau acoperiti cu o stofa neagra. Stiam ca cei care zaceau acolo erau mucenici, insa atunci eram in stare de groaza”.

Ucigasul a ales momentul in care curtea manastirii era aproape pustie. Totusi s-au gasit cativa martori oculari ale caror marturii ne-au ingaduit sa refacem scena celor petrecute.

10626Primul a fost ucis calugarul Terapont, care a fost strapuns cu o lovitura in spate. Apoi calugarul Trofim, care a fost ucis in acelasi mod. El a mai reusit sa bata de cateva ori clopotul mare, tragand un semnal de alarma, iar apoi a cazut. In acele momente, parintele Vasile se indrepta spre portile care se deschideau spre drumul ce ducea la Schit. Mergea intr-acolo sa spovedeasca. Probabil, auzind ca bataia clopotului s-a intrerupt brusc, s-a indreptat spre clopotnita. Iar ucigasul a alergat drept la el. Nebanuind nimic, parintele Vasile l-a intrebat: „Ce s-a intamplat acolo?”. Acela i-a raspuns: „Nimic”, si, pasind in spatele parintelui Vasile, cu aceeasi lovitura, l-a strapuns si pe el. Acest lucru a devenit cunoscut din declaratiile ucigasului, care a fost arestat dupa un timp. Fugind, si-a aruncat mantaua soldateasca cu actele straine si sabia care era facuta de mana lui si avea o lungime de 60 cm si avea gravate pe ea numerele „666″ si inscriptia „satana”.

Primii descoperiti au fost parintii Terapont si Trofim, de trei femei care se aflau in pelerinaj. Bagand de seama ca rasunetul clopotului s-a intrerupt brusc, oprindu-se dupa cateva batai razlete ale clopotului mare, au mers la clopotnita si, vazand doi calugari care zaceau nemiscati pe esafodul ei, cutremurate, au pornit in fuga sa comunice acest lucru fratilor. Dupa aceea, in semiintunericul dinaintea zorilor au mai observat un calugar care zacea ceva mai departe pe pamant – era parintele Vasile.

Era imposibil sa se inteleaga dintr-o data ca au avut loc ucideri. Parintelui Terapont au incercat chiar sa-i faca respiratie artificiala, dar au inteles imediat ca nu mai era de folos. Pe parintele Vasile si pe calugarul Trofim, intrucat mai dadeau semne de viata, parintii care au venit in fuga i-au dus pe brate in biserica, la moastele Cuviosului Ambrozie, in nadejdea ca acest lucru le va usura chinul. Calugarul Trofim a murit imediat. Parintele Vasile, fiind ranit mortal, a mai trait aproape un ceas, indurand chinuri grele. Este posibil ca tocmai de aceea sa i se fi aratat in Saptamana Patimilor Cuviosul Ambrozie, care l-a intarit pentru chinurile ce au urmat. Panihidele le-a slujit ieromonahul I. pe rand – mai intai pentru calugarul Terapont, apoi pentru Trofim, iar dupa catva timp si pentru parintele Vasile.

In ziua inmormantarii a inceput dintr-o data sa ninga – si-a amintit unul dintre prietenii mireni ai parintelui Vasile. Ningea cu fulgi mari, plini de apa… 112017.bIar in biserica mirenii si calugarii isi luau ramas-bun de la cei ucisi, o adiere calda si placuta se simtea de la tamaie si de la ceara lumanarilor. La prohodire, au venit la Optina sute de oameni, printre care multi cu copiii… Cand sicriele au fost scoase din biserica, ninsoarea s-a oprit, cerul s-a limpezit si a iesit soarele. Inmormantarea s-a savarsit dupa randuiala pascala. Tocmai de aceea sicriele au fost captusite cu material rosu. Clopotele au rasunat vestind bucuria Invierii… Egumenul M. a spus:

«Am pierdut oameni, dar am dobandit ingeri in Cer; am pierdut calugari, am pierdut parinti slujitori, insa am dobandit noi mucenici in Cer. Rugaciunile lor vor acoperi neamul nostru, vor acoperi Biserica noastra, vor acoperi tot poporul lui Dumnezeu,  care tinde spre curatia vietii si sfintenie»”.

In timpul prohodirii, parintele F. a spus:

„Orice crestin care cunoaste invatatura Bisericii stie ca de Pasti oamenii nu mor pur si simplu, ca in viata noastra nimic nu este intamplator si ca a pleca la Domnul in ziua Sfintelor Pasti reprezinta o deosebita cinste si mila de la El. Din ziua aceea in care cei trei frati au fost ucisi, clopotul Optinei rasuna in chip deosebit. El vesteste nu numai biruinta lui Hristos asupra lui antihrist, ci si faptul ca acum pamantul Optinei este udat din belsug nu numai de sudoarea nevoitorilor si a vietuitorilor, dar si de sangele fratilor optineni si sangele acesta este un acoperamant deosebit si o marturie pentru viitorul Optinei. Acum stim ca ei sunt mijlocitori deosebiti pentru noi inaintea Tronului lui Dumnezeu”.

La sfarsitul cuvantarii sale, parintele F. a spus:

1311422249_st_w590_optina_020„In randuiala slujbei pentru cei raposati de Sfintele Pasti si in toata Saptamana Luminata este scris ca, apropiindu-ne de cel raposat, trebuie sa-i spunem: „Hristos a inviat!”, si prin aceasta sa exprimam credinta noastra in faptul ca nu mai exista moarte pe pamant si ca viata noastra din momentul Invierii lui Hristos a dobandit un sens vesnic… Si noi astazi nu atat ne intristam, cat ne bucuram, pentru ca acesti trei frati si-au inceput cu bine si si-au savarsit cu izbanda drumul vietii lor monahale. Luandu-ne ramas bun, trebuie sa ne adresam catre ei cu salutul bucuros al Invierii: „Hristos a inviat!”

Foarte importante sunt ultimele doua insemnari din jurnalul parintelui Vasile:

Prima:

„Doamne, Tu mi-ai daruit iubire si m-ai schimbat intru totul, iar eu acum nu mai pot face altceva decat numai sa merg la chinuri spre mantuirea aproapelui meu. Suspin, plang, ma ingrozesc si nu pot face altceva, caci iubirea Ta ma calauzeste si nu voiesc sa ma despart de ea, pentru ca in ea imi gasesc nadejdea mantuirii si nu deznadajduiesc pana in sfarsit, vazand-o pe ea in mine”.

A doua:

„Prin Duhul Sfant Il cunoastem noi pe Dumnezeu. El este noul organ, necunoscut noua, dat noua de Domnul pentru cunoasterea iubirii si a bunatatii Lui. Este cumva ochiul cel nou, urechea cea noua pentru vederea celor nevazute si pentru auzirea celor neauzite. Este ca si cum ti s-ar da aripi si ti s-ar spune: acum poti zbura prin tot universul. Duhul Sfant reprezinta aripile sufletului”.

Dupa moartea parintelui Vasile, in chilia lui, pe masa, ramasese Apostolul cu semnul de carte in locul in care citise ultima data. Erau randuri din cea de-a doua epistola a Apostolului Pavel catre Timotei, versetele 6-8 din capitolul patru:

Ca eu de-acum ma jertfesc si vremea despartirii mele s-a apropiat. Lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savarsit, credinta am pazit. De acum mi s-a gatit cununa dreptatii, pe care Domnul imi va da-o in ziua aceea, El, Dreptul Judecator…


[9] Asa este în original.

[10] Ioan 8,32

[11] 2 Cor. 3,17

[12] Ps. 18,2.

[13] 16 octombrie 1988 – ziua aflării moaştelor cuviosului Iosif de la Optina. Aşadar, părintele Vasile a venit la Optina în ziua care a urmat aflării moaştelor Cuviosului Iosif.

(din: Ostenii ceresti. Viata si minunile noilor mucenici de la Optina – 1993″, Editura Egumenita, 2014)

***

Cititi si:


Categorii

Calugaria / viata monahala, Invierea Domnului (Sfintele Pasti), Mucenici ai vremurilor noastre, Razboiul nevazut, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, Sfintii de la Optina, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “FERICITUL NOU MUCENIC VASILE DE LA OPTINA, ucis de satanisti, in dimineata Invierii, impreuna cu fratii sai, Trofin si Terapont (†18 aprilie 1993; si VIDEO). DIN VIATA SI INVATATURILE DUHOVNICESTI EXCEPTIONALE ALE UNUI TANAR MONAH si DUHOVNIC EXEMPLAR: “Oricine Il iubeste pe Dumnezeu trebuie sa se intalneasca personal cu duhurile rele…”

  1. Hristos a inviat!
    Mult ma mingaie ceea ce citesc aici. Mama mea s-a stins de Inviere. A apucat sa vada Lumina Sfinta de la Ierusalim pe care i-am adus-o la capataii. Mare este mila Domnului!

  2. @Daciana:

    Adevarat a inviat!

    Dumnezeu sa o pomeneasca!

  3. “Oricine Il iubeste pe Dumnezeu trebuie sa se intalneasca personal cu duhurile rele…”

  4. Pingback: HRISTOS NE VORBEȘTE DE PE CRUCE… “Doamne, dăruiește-mi mie puterea de a alege în toate jugul Tău cel bun!” | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: “Îndumnezeirea – împlinirea Sfatului Dumnezeiesc”. PĂRINTELE ARSENIE MUSCALU despre SFINȚENIE și chipurile de ÎNSTRĂINARE de la înțelegerea dreaptă a acesteia și de la CHEMAREA omului dintru început (VIDEO, TEXT – I) |
  6. Pingback: JUGUL CEL BUN SI POVARA USOARA A LUI HRISTOS vs. “zgarda de fier a satanei”. Talcuirile Parintilor HRISOSTOM de la Putna si RAZVAN ANDREI IONESCU: “SUNTEM IN PERIOADA PERSECUTIILOR”. “Suntem intr-un razboi, iar la razboi nu t
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate