STARETUL DIONISIE IGNAT DE LA COLCIU – pomenirea mutarii la Lumina neinserata a MARELUI DUHOVNIC ATHONIT: “Fratilor, paziti dragostea!”
“(…) De fiecare data cand se dau la iveala marturii despre Parinti imbunatatiti contemporani ne bucuram cu prisosinta. Astfel de marturii sunt sprijin si tarie pentru fiecare crestin, dar mai ales pentru noi, monahii vremurilor celor din urma; ni le daruieste Dumnezeu ca sa ne arate ca oameni asemenea noua, care au trait in acelasi veac al rautatii, pacatului si neputintei firii omenesti, au ajuns la masura sfinteniei.
Ne bucura acum cu atat mai mult editarea cuvintelor de folos ale Parintelui Dionisie de la Colciu, care vad astfel pentru prima data lumina tiparului, caci pe Parintele l-am cunoscut personal, eu si multi monahi din manastirea noastra, si am fost cu totii mangaiati, pentru mai multi ani, de prezenta lui intr-una din chiliile ce apartin de Lavra Vatopedului. Dupa trecerea sa in ceata cuviosilor din ceruri, a venit ceasul ca margaritarul de mare pret (Matei 13, 46) sa fie dat intregii adunari a Bisericii si harul vorbelor sale sa se pogoare in inimile tuturor celor care se vor apleca asupra paginilor de fata cu smerenie si pricepere duhovniceasca.
Parintele Dionisie a venit in Sfantul Munte in 1926 la varsta de 17 ani. Viata calugareasca i-a fost insotita dintru inceput de saracie, stramtorare, osteneli si ispite, intr-o masura pe care cu greu ne-am putea-o inchipui astazi. In chilia inchinata Sfantului Gheorghie din Schitul Colciu s-a stramutat in 1937 si, pana la trecerea sa la Domnul, pentru aproape saptezeci de ani, a stat cu rabdare si dor de isihie intr-o incapere smerita de numai cinci metri patrati. Acolo insa l-a cunoscut pe Hristos si a inteles fara de tagada ca, asa cum spunea Gheron Iosif Isihastul, la capatul rabdarii, atunci cand inceteaza orice mangaiere omeneasca, in inima se pogoara dulceata mangaierii dumnezeiesti.
Staretul nu era un om invatat, dar avea multa cunostinta duhovniceasca, sau, altfel spus, gustase din harul Duhului Sfant. Cuvintele lui erau simple, asa cum de altfel era el insusi, insa atunci cand vorbea, cel care avea urechi sa auda (Matei 11, 15) era incredintat intr-un chip tainic ca prin el vorbeste intreaga Traditie a Bisericii. I s-ar fi potrivit vorbele Sfantului Apostol Pavel: Si invatatura si propovaduirea mea nu stau in cuvantari de induplecare ale intelepciunii, ci in aratarea Duhului si a puterii, pentru ca credinta voastra sa nu fie intru intelepciunea oamenilor, ci intru puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 2, 4-5).
Parintele odihnea pe oricine ii batea la usa chiliei. Romani, greci, rusi, bulgari sau oameni veniti din cele mai neasteptate colturi ale lumii, mireni sau calugari, primeau raspunsuri la intrebari existentiale, erau sfatuiti, ajutati sa-si cunoasca adancurile inimii, isi gaseau linistea. Staretul nu se asemana unui intelept al „lumii acesteia” si nu avea propriu-zis o „invatatura”; vorbea dupa nevoia fiecaruia. Insa, asa cum l-am cunoscut si l-am inteles noi, ne-au ramas in inima trei lucruri pe care, fie prin vorba, fie prin vietuirea sa, le punea cu delicatete inaintea celor care veneau catre el insetati sa auda cuvinte ale vietii vesnice (Ioan 6, 6-8); cele trei sunt: ascultarea, rabdarea in necazuri si cugetul smerit.
Parintele Dionisie ne vorbea, deci, despre ascultare. Ascultarea monahului nu e disciplina ori randuiala seaca, si nici supunere militareasca. Chintesenta nevointei lui este sa incerce sa patrunda si sa-si insuseasca duhul Staretului, stiind ca numai asa, taindu-si voia proprie si facand voia Parintelui sau duhovnicesc, va afla de fapt voia lui Dumnezeu. Dupa cum ne spunea deseori Parintele, atunci cand a venit de foarte tanar in Sfantul Munte, a invatat sa primeasca intotdeauna cuvantul Staretului ca pe un cuvant al lui Dumnezeu, fara sa-l iscodeasca sau sa-l puna la indoiala. Ucenicind intru acest chip al vietuirii calugaresti, a ajuns sa simta atata plinatate in launtrul sau, incat toata viata sa nu a cerut nimic pentru sine; pentru ca intotdeauna se simtea implinit. Si, intr-adevar, Parintele Dionisie era o marturie vie a roadelor duhovnicesti ale ascultarii: un om cu harul lui Dumnezeu, o prezenta a Sfantului Duh; ii sarutai mana si raspandea buna mireasma; il priveai si vedeai pe chipul sau pace launtrica si nadejde; te apropiai de el si erai covarsit de bucurie. Si intelegeai ca adevarata bucurie nu tine de lucrurile din afara, nici nu e o stare psihologica, ci un fapt pur duhovnicesc, launtric, la care omul ajunge atata timp cat traieste in ascultare viata Duhului Sfant.
Ne vorbea, apoi, Parintele de rabdarea in necazuri. Omul care L-a iubit pe Dumnezeu, iubeste sa-I imbratiseze si Crucea. Sfantul Apostol Pavel spune: M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu sunt cel ce mai traiesc, ci Hristos este Cel ce traieste in mine (Galateni 2, 20). Asadar, pentru a-l dobandi pe Hristos in launtrul nostru, trebuie neaparat sa trecem prin Cruce. De aceea oamenii imbunatatiti, care traiesc harul Duhului Sfant si au o comuniune neincetata cu Dumnezeu, nu cartesc oricate necazuri ar intalni, nu se nelinistesc, nu se manie, pentru ca in toate, dupa cuvantul Avvei Pimen, arunca vina asupra lor si asteapta ispita pana la capatul vietii. Parintele Dionisie a trecut si el prin multe ispite, de tot felul, in fata carora sufletul sau delicat s-ar fi frant, daca nu L-ar fi avut cu adevarat in inima pe Hristos. Si tocmai pentru ca era un om cu viata duhovniceasca, care traise calugaria cu multa acrivie, Dumnezeu i-a daruit sa imbratiseze mai mult Crucea Sa: a ingaduit ca, inainte de moarte, pentru aproape zece ani, sa fie orb. Imi spunea adeseori: „Pentru mine toate sunt intuneric”. Era deci un om care nu putea vedea lumina naturala, dar se impartasea neincetat de lumina nezidita si, fiind luminat de Duhul Sfant, stia ca aceasta incercare a nevederii este de fapt o binecuvantare dumnezeiasca.
Inainte de toate insa, Parintele ne vorbea de smerenie. Si aceasta cred ca era esenta ipostasului sau duhovnicesc, lectia cea mai insemnata pe care ne-a dat-o tuturor celor care l-am iubit si l-am respectat.
Astazi lumea intreaga e miscata de mandrie si de egocentrism, iar smerenia e socotita de multi lipsa de adaptare sau complex de inferioritate. Temei al fiecarei fapte ne sta trufasul „eu” si din cauza lui nu putem spori, nu putem iubi si nu ne gasim odihna. Hristos ne descrie limpede calea tamaduirii: invatati de la mine, ca sunt bland si smerit cu inima, si veti gasi odihna sufletelor voastre (Matei 11, 29).
Dupa cum in viata fiecarui om exista lucruri pe care le aude si nu le uita niciodata, asa imi aduc si eu aminte de un cuvant al Parintelui Dionisie, un cuvant simplu, dar puternic si cu miez: Cugetul smerit este temelia intregii vieti de nevointa. Oricate lucruri bune ai face, fara cuget smerit toate sunt zadarnice. Smerenia este vesmantul dumnezeirii, asa cum spune Sfantul Isaac Sirul. Cand omul se invesmanteaza cu ea, simte inlauntrul sau odihna, iar odihna sufleteasca, asa cum o inteleg Sfintii Parinti, nu e nici calm psihologic, nici o stare romantic-sentimentala, ci buna alcatuire a puterilor launtrice duhovnicesti ale omului de catre harul Duhului Sfant. In fata Parintelui Dionisie aveai incredintarea ca „stie” si traieste acest lucru. Toate in fiinta sa „respirau” smerita cugetare: chipul luminos, zambetul cald, vorba blanda si sfatoasa, delicatetea, hazul si simplitatea, felul in care isi ascundea nevointa si lucrarea calugareasca, intr-un cuvant nobletea sa duhovniceasca. Rar mi-a fost dat sa vad un om mai nobil ca Parintele Dionisie.
Ucenicii sai, care editeaza aceasta carte, au ales nu sa scrie ei insisi despre Parinte, ci sa-l lase pe acesta sa ne vorbeasca, asa cum a facut-o neostenit, de-a lungul atator ani, cu toti cei care cautau la chilia sa cuvant de folos. Cititorul care se asteapta sa gaseasca in paginile care urmeaza mestesug retoric, argumente originale sau cuvinte ale intelepciunii omenesti, va fi dezamagit. Ca orice Batran autentic, Parintele Dionisie nu spune ceva nou, pe care sa nu-l fi spus si Sfintii Parinti. Si nici macar nu il spune intr-un chip „seducator” dupa masura omeneasca. Dar cuvintele sale au mai multa putere decat tratate intregi de teologie, pentru ca sunt traite, sunt nascute din sudoarea si lacrimile nevointei, lucru cu adevarat rar la oamenii de azi, fie ei mireni sau monahi. Cel care va pune la inima cuvintele acestea si se va stradui sa le urmeze va avea numai de castigat; va intelege ca dincolo de simplitatea lor se ascunde Calea, Adevarul si Viata, Hristos Insusi, pogorat in inima unui Batran frumos din Sfantul Munte.
Arhimandritul Efrem
Egumenul Sfintei si Marii Manastiri Vatoped
Sfantul Munte Athos
Vatoped, 2008, la Praznicul Sfantului Mare Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de Mir
*
PROLOGUL UCENICILOR STARETULUI DIONISIE
„Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca sa vaza lucrurile voastre cele bune si sa slaveasca pre Tatal vostru cel din ceruri” (Matei 5,16). O astfel de lumina a lumii, cu neputinta a fi tinuta sub obroc, este si viata Parintelui Dionisie (1909-2004), monah roman care, urmand indemnului Mantuitorului, s-a nevoit in vremurile noastre in Sfantul Munte Athos. In acest neasemuit atelier al sfinteniei, aflat sub ocrotirea Maicii Domnului, s-a faurit, multa vreme nestiut de nimeni, un vas al Duhului Sfant inchegat din aceeasi plamada ca si cea a sfintilor in vechime, dupa cum marturisesc multi dintre cei care l-au cunoscut pe staretul de la Colciu.
Bine stiut este faptul ca, spre sfarsitul ultimului deceniu al veacului trecut, Chilia „Sfantul Gheorghie“[1] din Colciu, situata in partea de nord-est a Athosului, devenise tinta unui neincetat pelerinaj pentru cei insetati sa vada „cat este de frumoasa la cei batrani intelepciunea si la cei mariti intelegerea si sfatul (Intelepciunea lui Sirah 25, 6). Infruntand de multe ori soarele arzator, inchinatori veniti din toate colturile lumii strabateau pe jos, cale de o ora, drumul abrupt si prafuit ce leaga Manastirea Vatoped de Chilia „Sfantului Gheorghie”, in speranta ca vor primi cateva cuvinte de folos din partea batranului ieroschimonah Dionisie Ignat, ajuns unul dintre cei mai cautati indrumatori duhovnicesti ai Sfantului Munte. Toti cei care-l intalneau marturiseau intr-un gand ca Staretul Dionisie era ca un parinte din Pateric, plin de bunatate, de blandete si de dragoste, intruchipare a smeritei cugetari. Din intreaga sa fiinta razbateau puritate, cinste si integritate, virtuti care te cucereau de indata ce-l vedeai pe Parinte. Simteai ca a dobandit virtutea nerautatii, ca in sufletul lui nu-si mai poate afla loc nici un gand viclean despre aproapele sau. Lucrarea harului i se intiparise nu numai in suflet, ci si in trup; tinuta sa “respira” noblete duhovniceasca, iar fata plina de lumina a Parintelui atragea privirile, bucura si odihnea inimile. „Semana cu chipul zugravit al Sfantului Ioan Evanghelistul, ucenicul Mantuitorului, parca si figura lui era asa”, astfel si-l aminteste un ierarh care i-a fost ucenic apropiat.
Staretul Dionisie, un om simplu, fara multa carte, dar avand acea adevarata adancime a mintii care se masoara prin cat de profund este cunoscuta si urmata Legea lui Dumnezeu, a ajuns la o inalta vietuire duhovniceasca dupa zeci de ani petrecuti intr-o aspra si perseverenta asceza pentru curatirea inimii. Nevointa facuta cu marime de suflet i-a fost rasplatita din belsug cu multe harisme si cu roadele intelepciunii dumnezeiesti, staretul de la Colciu fiind pilda vie a cuvintelor lui Solomon: „Credinta adevarata o spune dreptul; iar limbile inteleptilor vindeca. ” Atrasi ca un magnet de dulceata cuvantului si de blandetea inimii sale, multi stareti, ieromonahi, monahi sau pustnici romani, greci, rusi, sarbi si bulgari din Athos l-au avut ca duhovnic, chiar daca in ultimii zece ani ai calatoriei sale pe pamant Staretul Dionisie si-a pierdut vederea. Nu s-a lasat descurajat de aceasta grea incercare si si-a transformat neputinta intr-un prilej de adancire a smereniei, fapt pentru care Dumnezeu i-a trimis si mai mult har. Dobandise harisma mangaierii sufletelor, stiind cum sa inmoaie cele mai impietrite inimi si sa le intoarca spre Dumnezeu, si nu de putine ori a dovedit ca are darul vederii inainte si cel al cunoasterii tainelor ascunse din inimile oamenilor. Era cautat si pentru darul discernamantului, un dar atat de rar intalnit astazi, pe care l-a obtinut in urma unei neobosite trude ascetice si care il ajuta sa limpezeasca complicate probleme launtrice ale celor angajati pe drumul induhovnicirii.
In ultimii ani de viata ai Parintelui, ucenicii lui s-au vazut nevoiti sa inchida portile chiliei, pentru ca staretul lor sa aiba un cat de mic ragaz spre a-si odihni trupul epuizat de nevointa, de boli si de suvoiul constant de vizitatori. Chiar si asa, pelerinii nu se dadeau batuti si escaladau portile ferecate doar pentru a ajunge la Parintele Dionisie. Studenti si episcopi, oameni simpli sau personalitati mondiale ca printul Charles, ortodocsi si ne-ortodocsi, toti se indreptau spre chilia staretului ca sa ia o binecuvantare din mainile-i ascetice si sa-i asculte sfaturile. Avea darul de a raspunde simplu si convingator, direct la esenta problemelor ridicate de cei care-i cereau ajutorul.
Temele sale preferate erau dragostea, smerenia, ascultarea si rabdarea. In ultima perioada a vietii, Staretul Dionisie repeta mereu, ca o concluzie a indelungatei sale nevointe duhovnicesti, inflacaratul imn de iubire al Sfantului Apostol Pavel din I Corinteni, 13, si ii indemna cu ardoare pe ucenici sau pe pelerinii veniti sa-l vada: „Fratilor, paziti dragostea, ca Dumnezeu dragoste este”.
Ca martor ocular al uneia dintre cele mai zbuciumate epoci din istoria Sfantului Munte, Parintele Dionisie a fost si un marturisitor autentic al traditiei athonite si ortodoxe, asa cum a fost pastrata ea de-a lungul secolelor. L-au indurerat profund secularizarea tot mai puternica a vietii bisericesti si slabirea duhului ei ascetic, fenomene pe care le deplangea si le considera de rau augur pentru viitorul crestinismului.
A iubit mult monahismul si pe monahi, carora nu inceta sa le repete ca ascultarea unita cu smerita cugetare este temelia vietii duhovnicesti si a mantuirii sufletului.
In acelasi timp, alaturi de alti cativa calugari inimosi, Staretul Dionisie, ca unul ce si-a iubit nespus neamul, a fost coloana vertebrala a prezentei monahale romanesti in Sfantul Munte, intr-o perioada in care dainuirea acesteia era pusa sub semnul intrebarii de vitregiile vremurilor. Repopularea Gradinii Maicii Domnului cu monahi romani i se datoreaza in mare masura, Parintele fiind la originea a numeroase interventii facute la conducerea Patriarhiei Romane si a Sfantului Munte, in vederea usurarii accesului calugarilor din tara noastra in schiturile si chiliile athonite romanesti.
Prin intreaga viata si prin cuvintele sale de folos, Parintele Dionisie ne-a lasat si transmis un mesaj de mare actualitate, anume ca doar trairea intru smerenia si iubirea lui Hristos poate fi remediul uriasei crize spirituale de astazi, provocata de mandria si orgoliul omului contemporan, care au atins proportii luciferice. Cuvantul sau favorit – „Smeritu-m-am si m-am mantuit” – relua vorba Psalmistului, vrand parca sa ne spuna ca, in vremurile noastre de desert duhovnicesc, in care resursele de credinta si iubire aproape ca s-au stins, nu le mai ramane alta izbavire oamenilor decat sa-si recunoasca, asemenea vamesului pocait, totala neputinta si nevrednicie personala in fata Mantuitorului.
Staretul credea, asemenea multor parinti sporiti din zilele noastre, ca traim vremuri apocaliptice si ca omenirea se pregateste, deja, pentru venirea si primirea lui Antihrist. Singura scapare din mrejele duhului lumesc si din marea apostazie proorocita de Sfintele Scripturi o vedea in urmarea Adevarului Crestin Ortodox, asa cum a fost trait din generatie in generatie, din vremea lui Hristos si a Apostolilor Sai, pana in zilele noastre. Testamentul duhovnicesc al Batranul Dionisie poate fi rezumat, asadar, in aceste cateva cuvinte, pe cat de simple, pe atat de datatoare de nadejde: „
Sa vietuim intru dragoste si sa ne tinem de adevar. Daca respectam Ortodoxia suntem in bratele lui Dumnezeu, suntem siguri ca o sa capatam fericirea vesnica”.
[1] Intrebuinţăm denumirea uzitată de Stareţul Dionisie de la Colciu, care o considera mult mai potrivită din punct de vedere fonetic, luând în considerare şi modul în care este pronunţat numele sfântului în limba greacă (Gheorghios), limba folosită cu precădere în spaţiul athonit.
(Din prefata cartii: Staretul Dionisie. Duhovnicul de la Sfantul Munte Athos, Ed. Prodromos, 2009)
De Parintele Dionisie puteti citi:
- PARINTELE DIONISIE IGNAT – de 6 ani impreuna cu sfintii (†11 mai 2004). VREMURILE DIN URMA – SEMNE SAU EXAGERARI? (I)
- PARINTELE DIONISIE IGNAT – VREMURILE DIN URMA (II): Despre U.E. si propaganda sodomiei
- PARINTELE DIONISIE IGNAT DESPRE VREMURILE DIN URMA SI ANTIHRIST (III): “Sa facem rabdare si sa ne pregatim, mai cu seama noi, poporul român!”
- Cuviosul Dionisie de la Colciu risipeste tulburarea cu privire la actele electronice, pecetluire si vinovatie: “TOTUL ESTE VOINTA OMULUI… NUMAI CAND TI SE CERE O LEPADARE DE HRISTOS, ATUNCEA E PRIMEJDIE!“
- PARINTELE DIONISIE IGNAT: “Daca au inselat pe capii Bisericii, sigur… s-a terminat, e sfarsitul”
- Părintele Dionisie ne avertizează asupra vremurilor noastre şi asupra pericolelor ecumenismului
- Staretul Dionisie de la Colciu:“ARE DUMNEZEU GRIJA, PANA LA ULTIMA RASUFLARE ARE OAMENII LUI!”
- “E BINE SA NU DESCHIDEM STAVILARUL…”
- DUREREA CEA MAI MARE A PARINTILOR NOSTRI: DEZBINAREA DINTRE FRATI!
- Interviu (audio) realizat în Sfantul Munte cu avva Dionisie – partea A – partea B – partea C
Un parinte smerit, simplu, bland si intelept in care se vede Insusi personalitatea lui Hristos; parca ne vorbeste Insusi Hristos. Sper sa pridem ziua cand va fi canonizat!
Postez si un video:
http://youtu.be/-_1Twgutfok
Dumnezeu, cu rugaciunile Stapanei de Dumnezeu Nascatoare si cu rugaciunile acestor sfintiti monahi nu o sa ne piarda in vremea antihristului! Sa stam bine,sa stam cu frica de anu-L pierde pe Hristos si toate incercarile satanei de a ne pierde vor fi zadarnice. Mult face rugaciunea dreptilor acestora ca pr Dionisie. Doamne ajuta!
“Aici erau niste parinti foarte inaintati in cele duhovnicesti,iar staretul ii vedea pe vrajmasi.Acolo, in fata ruinelor unde a fost manastirea,mai departe, era un izvor de apa,si acolo se adunau diavolii;acolo ii vedea parintele,cum faceau discutii sa distruga Sf.Munte,cum sa aduca aici lume si fel de fel.Si Sfantul ii auzea cum discutau si ii blestema ,ii afurisea si ei fugeau.Odata,unul dintre ei, mergea cu niste capestre puse pe mana,iar Sfantul ii spunea: -“Vezi,daca esti diavol faci numai nebunii,prostii.Ce tot umbli acum cu capestrele celea? ” -“Pai daca nu stii?Uite,capastrul asta il am pentru regele,asta-i pentru primul ministru,asta-i pentru arhiereu…asta-i pentru patriarhul( 🙂 )…”. -“Vezi,daca esti diavol numai min ciuni spui.Dar al meu unde-i?” -“Pai dar tu nu stii?!Eu daca pun capastru la conducatori,ii duc unde vreau,iar tu mergi din urma lor si jucand,ca si cum faci fapta cea buna.Dupa ce am pus capastrul la conducatori,voi veniti singuri”. ( 🙂 ) (convorbiri cu Ieroschimonahul Dionisie Ignat-Chilia Sf.Gheorghe-Colciul) (transmis de pe mobil)
care este data adormirii parintelui Dionisie? pt ca pe internaet apare doar data inmormantarii in 12 mai
@ Gheorghe:
11 mai.
‘De aceea oamenii imbunatatiti, care traiesc harul Duhului Sfant si au o comuniune neincetata cu Dumnezeu, nu cartesc oricate necazuri ar intalni, nu se nelinistesc, nu se manie, pentru ca in toate, dupa cuvantul Avvei Pimen, arunca vina asupra lor si asteapta ispita pana la capatul vietii.’
‘Simteai ca a dobandit virtutea nerautatii, ca in sufletul lui nu-si mai poate afla loc nici un gand viclean despre aproapele sau.’
`Sa vietuim intru dragoste si sa ne tinem de adevar. Daca respectam Ortodoxia suntem in bratele lui Dumnezeu, suntem siguri ca o sa capatam fericirea vesnica`.
‘Fratilor, paziti dragostea, ca Dumnezeu dragoste este!’
Pt ca Ortodoxia nu inseamna doar o suma de ritualuri seci, ci SI dragoste si nerautate in suflet. Altfel, vom fi, cred eu, ca fecioarele nebune – cu candele, ce-i drept, dar fara ulei care sa aprinda lumina in candelele lor si sa o poarte in lume. Si ni se va inchide usa in nas. Si ne vom mira – ca, deh, doar eram ortodocsi; doar eram ‘alesi’… nu?