SA PUNEM IMPARATIA LUI DUMNEZEU IN CENTRUL ATENTIEI NOASTRE! Ce misiune are crestinul de astazi?

LUAREA-AMINTE LA LUPTELE NOASTRE

Armonizarea viziunii noastre cu Izvorul Vieţii

“[…]

Sarcina creştinului de azi nu este numai de a se angaja în cercetarea de sine necesară, care face cu putinţă lupta duhovnicească benefică şi autentică; este, dincolo de aceasta, de a recâştiga înseşi realităţile care definesc această luptă de la modul de gândire reducţionist al lumii din jurul lui. Creştinului de azi – la fel ca şi creştinilor din alte perioade, dar într-un mod care este continuu „actualizat”, pe măsură ce societatea merge înainte – nu i se spune numai că nu trebuie să se împotrivească patimilor, că nu trebuie să se lupte cu diavolul: i se spune că patimile nu sunt reale, că diavolul nu există. I se spune că nevoinţa este nefirească, că războiul duhovnicesc este o amăgire. I se spune că judecata este asupritoare, iar dorinţa de a deveni ceva definit de altul (fie şi de Dumnezeu!) este nesănătoasă din punct de vedere psihologic. I se spune că a crede în tradiţia Bisericii este o aderare pietistă, simplistă, la trecut; că mai bine „ar gândi singur”.

I se spune, cu alte cuvinte, că însăşi arena întrecerii duhovniceşti este ireală şi că lucrarea lui este nebunie. Este făcut să creadă că singura cale prin care această lucrare poate fi susţinută, în oarecare măsură, în societatea modernă este să o armonizeze cu concepţiile societăţii.

I se spune, am putea zice, tocmai ceea ce diavolul ar vrea să i se spună.

Creştinul de azi, aşadar, are o misiune: de a recâştiga din această situaţie catastrofală conturul drept al adevărului şi al realităţii şi de a-l trăi deplin, în ciuda insistenţei constante a lumii de a face altfel. Creştinul trebuie să recâştige, mai întâi în el însuşi (aceasta este lupta nevoinţei) şi apoi pentru cei din jurul lui, adevărata viziune a condiţiei noastre în această viaţă şi a felului de a o aborda.

Cum vom face aceasta? Singura cale este prin a reînnoi în noi înşine viziunea ascetică dată nouă în Biserică şi prin a ne armoniza cu viaţa care ne leagă de Izvorul Vieţii, Hristos Însuşi. Dat fiind gradul în care lumea se imprimă în minţile şi în inimile noastre, aceasta înseamnă, la un nivel practic şi elementar, că trebuie să luptăm lăuntric pentru a recâştiga ceea ce Biserica dă cu statornicie, pentru ca lupta noastră să fie zidită pe adevărata temelie a credinţei.

În termeni practici, aceasta se poate împlini printr-o atenţie reînnoită la adevăratul contur al luptei noastre ascetice: în primul rând, trebuie să punem Împărăţia în centrul atenţiei noastre. În al doilea rând, trebuie să dezvoltăm în noi înşine luarea-aminte la vrăjmaşii noştri: diavolul şi dracii. În al treilea rând, trebuie să ajungem să înţelegem mai exact natura patimilor. În al patrulea rând, trebuie să reînvăţăm continuu natura şi practica ascultării. Şi în al cincilea rând, trebuie să lucrăm pentru a aduce o mărturie mai bună şi mai puternică în lume.

Să punem Împărăţia lui Dumnezeu în centrul atenţiei noastre

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33).

Dacă există o degradare atotcuprinzătoare a preocupării creştine în zilele noastre, ea se manifestă în pierderea privirii neabătute la viaţa viitoare a omului în Împărăţie. Saeculum-ul, lumea seculară, se concentrează pe „acum”. Momentul acesta, lumea aceasta, viaţa aceasta sunt contextele care au sens. Deşi creştinul recunoaşte de obicei existenţa Împărăţiei, ba chiar vorbeşte de dobândirea şi de natura ei, rar se manifestă astăzi cu adevărat o orientare a întregii sale vieţi şi a traiului său în jurul şi spre această Împărăţie. Mai degrabă, Împărăţia lui Dumnezeu este adesea considerată un fel de „fundal” prin care i se poate da prezentului o mireasmă creştină. „O să fac asta şi asta acum, pentru că un astfel de gest înseamnă dragoste, iar Împărăţia lui Dumnezeu este o Împărăţie a dragostei.” Sau: „Voi căuta acum binele acesta, şi nu pe acela, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu se concentrează asupra unor asemenea scopuri.” Nu că n-ar fi nobleţe în asemenea cugetări (fără îndoială, sunt mai bune decât o viziune care nu ţine seama deloc de Împărăţie), dar viaţa creştină cere mai mult decât aceasta. Hristos nu spune: „Când cugetaţi la viaţa aceasta, amintiţi-vă de Împărăţie, pentru ca ea să influenţeze ceea ce căutaţi”, ci El porunceşte: Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Numai după ce a orientat strădania creştină spre acest punct central unic şi de bază, El adaugă: şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Împărăţia lui Dumnezeu este, în cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul, „sfârşitul lumii create” şi deplina şi completa „împărtăşire prin har de bunătăţile pe care le are Dumnezeu prin fire”⁴. În concepţia Sfântului Teodor al Edesei, Împărăţie este contemplarea de către om a Sfintei Treimi, prin care „cele cu lipsuri şi nedesăvârşite în noi sunt plinite şi desăvârşite”⁵. Această Împărăţie este împărtăşirea deplină a făpturii de Făcătorul ei – viaţa de fericire desăvârşită spre care se mişcă toată zidirea izbăvită, spre care Dumnezeu îl cheamă pe cel ce se pocăieşte. Chemarea lui Hristos nu este ca omul să-şi amintească din când în când de Împărăţia pentru care se nevoieşte şi ca această amintire să-i modeleze într-o măsură oarecare viaţa de zi cu zi în această lume. Chemarea Lui este ca omul să fie în întregime modelat şi format de căutarea Împărăţiei. Obiectul viziunii creştinului trebuie să fie, în fiecare clipă, Împărăţia lui Dumnezeu. Centrul spre care se îndreaptă fiecare cumpănire, fiecare lucrare, fiecare gând şi mişcare a inimii trebuie să fie dreptatea lui Dumnezeu, care pune în lumină şi face accesibilă această Împărăţie. Orice aspect al vieţii care se concentrează în altă parte, care ia drept ghid şi măsură altceva decât această luptă pentru Împărăţie, trebuie să fie privit ca parte a vieţii celei vechi a „omului celui vechi” (cf. Romani 6, 6; Efeseni 4, 22; Coloseni 3, 9). Asemenea lucruri ne leagă de cele trecătoare, în timp ce Hristos a venit să ne cheme la cele veşnice.

Tâlcuind cuvintele Domnului din Evanghelia după Sfântul Matei, marele orator şi păstor al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur, a dat sfatul următor:

„Hristos a venit să desfiinţeze cele vechi şi să ne cheme la o patrie mai bună. De aceea face totul ca să ne scape de cele de prisos şi de dragostea ce ne leagă de pământ. De aceea a amintit de păgâni, spunând că păgânii le caută pe acestea (cf. Matei 6, 32), că ei îşi dau toată osteneala pentru cele de pe pământ, nu spun nici un cuvânt despre cele viitoare şi nici n-au idee de ceruri. Voi însă nu urmăriţi acestea, ci altceva! Că n-am fost făcuţi să mâncăm, să bem şi să ne îmbrăcăm, ci să plăcem lui Dumnezeu şi să dobândim bunătăţile ce vor să fie. După cum atunci când năzuim la Cer socotim de prisos mâncarea, băutura şi îmbrăcămintea, tot de prisos să le socotim şi când ne rugăm lui Dumnezeu! Aceasta a vrut să spună Hristos prin cuvintele: Căutaţi Împărăţia Cerurilor şi toate acestea se vor adăuga vouă.”⁶

Orientarea creştinului este spre o „patrie mai bună” decât viaţa aceasta de acum. Naşterea noastră nu este pentru plăcerile acestei lumi şi pentru mângâierile ei trecătoare, ci pentru slava lui Dumnezeu şi pentru dobândirea Împărăţiei Lui.

Dacă vrem să ne luptăm în mod autentic pentru sfinţirea şi mântuirea noastră, orientarea aceasta spre şi întru Împărăţie trebuie să devină de cea mai mare însemnătate în noi. Fiecare act trebuie privit din perspectiva vieţii viitoare şi a dobândirii ei. Când nu acţionăm astfel, ne reducem alegerile şi comportamentele la perspectiva limitată a acestui popas trecător. În loc să vedem contextul purtărilor, al acţiunilor şi al deciziilor noastre în Viaţa cea veşnică a Împărăţiei pururea fiitoare a lui Dumnezeu, îl vedem în răgazul scurt al acestei vieţi şi în consecinţă ne adaptăm lui întreaga viziune şi concepţie despre lume.

Dacă ne evaluăm starea cu sinceritate, vedem că adeseori facem întocmai aşa. Cât de multe dintre alegerile noastre în viaţă se bazează pe consideraţii de existenţă definită numai ca viaţa dintre naştere şi mormânt! Când ne plănuim viitorul, cel mai adesea ne gândim la anii noştri de mai târziu – perioada maturităţii, bătrâneţea. Ne luptăm pentru beneficii de sănătate care adaugă câteva zile acestei vieţi, căci socotim că moartea este sfârşitul. Iarăşi, acest lucru este adeseori adevărat chiar şi printre cei care sunt botezaţi întru Viaţa cea veşnică a lui Hristos, întru nesfârşita Împărăţie cea pururea fiitoare. Această viziune limitată, care prinde fiinţa omenească în capcana vieţii de aici, ne desparte de adevărata chemare a acelei locuinţe veşnice. Ajungem chiar să luăm hotărâri morale întemeiate pe orizontul mărginit al acestei vieţi şi pe înlesnirile ei. Şi în timp ce recunoaştem – poate – existenţa Împărăţiei, facem aceasta într-un fel care o stabileşte ca pe „al doilea lucru”, după cele ale veacului de acum. Căutăm o recunoaştere a Împărăţiei care să ofere o cale ca Dumnezeu să ne dea, iar noi să dobândim lucrurile lumii acesteia. Dar Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte şi despre această abordare:

„[Domnul] n-a spus: «se vor da vouă [lucrurile lumii acesteia]», ci: «se vor adăuga vouă», ca să afli că darurile date de Dumnezeu pe lumea aceasta sunt o nimica în comparaţie cu măreţia celor viitoare. De aceea ne şi porunceşte să nu le cerem pe acestea când ne rugăm, ci pe celelalte, fiind încredinţaţi că ni se vor adăuga şi acestea la celelalte. Caută, dar, pe cele viitoare şi vei primi şi pe cele de acum! Nu căuta pe cele văzute, şi le vei dobândi negreşit! Este nevrednic de tine să te apropii de Stăpân cu nişte cereri ca acestea! Te faci de râs pe tine însuţi de-ţi cheltuieşti toată râvna cu dorul de cele trecătoare, când eşti dator ca toată râvna şi grija ta să-ţi fie pentru bunătăţile cele nespuse.”⁷

Creştinul trebuie să aibă ca singurul centru spre care se îndreaptă atenţia sa, aşa cum înţelege Sfântul Ioan Gură de Aur cuvintele Domnului, Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Atunci Domnul poate să adauge la această luptă pentru Împărăţie anumite binecuvântări ale acestei lumi; însă acele binecuvântări nu sunt decât înflorirea sprijinului Lui dumnezeiesc pentru lupta cea veşnică. O viaţă trăită în lupta pentru Împărăţie este una în care Dumnezeu va adăuga luptei lucrurile de trebuinţă câtă vreme suntem în această lume – însă a ne apropia de Dumnezeu pentru a-I cere asemenea lucruri sau a ne orienta minţile şi inimile în jurul lor, chiar ca scopuri secundare sau convergente, înseamnă a ne face „de râs”, irosindu-ne dorinţa cu lucrurile trecătoare ale vieţii acesteia.

Asemenea cuvinte ne vădesc ruşinea atâtora dintre comportamentele noastre de azi. Căci nu căutăm numai lucrurile lumii acesteia, ci îngăduim şi viziunii noastre teologice să fie modelată de concentrarea asupra celor ale lumii acesteia. Pe linia aceasta, lucruri ca renunţarea autentică, nevoinţa adevărată, smerirea de sine reală şi jertfa de sine adevărată încetează să „aibă sens”, căci nu se armonizează cu o viziune despre viaţă orientată în primul rând către prezent.

Ca atare, creştinul trebuie să se ridice şi să recâştige dreapta viziune a Împărăţiei şi să-şi orienteze întreaga viaţă spre aceasta. Fiecare gând al nostru, fiecare faptă a noastră trebuie să fie impregnate de viziunea acestei Vieţi dumnezeieşti, astfel încât prin această viziune să putem aduce o schimbare în această lume; căci a căuta Împărăţia nu înseamnă a respinge lumea: înseamnă a recâştiga singura orientare care o poate mântui. Dar trebuie să începem prin a recunoaşte, în adâncul fiinţei noastre, adevărata realitate a acestei Împărăţii; şi trebuie să începem prin a ne-o aduce în minte adesea – în fiecare clipă –, astfel încât vieţile noastre să fie modelate de ea, atrase spre ea şi, cu harul lui Dumnezeu, transfigurate treptat întru ea. Trebuie să căutăm să ne trăim vieţile creştine după pilda acelor creştini pomeniţi de scriitorul anonim al Epistolei către Diognet, din secolul I sau al II-lea:

„Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. […] Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte, şi în hrană, şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină. […] Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu-i cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi; sunt omorâţi, dar dobândesc viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi; sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri; sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi.”⁸

„Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii”. Aceasta este viaţa cea nepământească a Împărăţiei, care se arată în vieţuirea creştinească autentică. Cel care se încadrează în această descriere entuziastă se concentrează numai la acea Împărăţie veşnică – realitatea care face de nebăgat în seamă faptul de a fi neîncetat străin, de a fi prigonit, de a fi necunoscut, osândit, de a fi pururea în lipsă în această călătorie pământească. Acestea sunt numai lucruri mărunte pentru cei care „locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului”. Şi, departe de concepţia că Împărăţia ar fi un lucru care leapădă creaţia lui Dumnezeu, ea este ceva care are putere reală de a o transforma. Oameni ca aceştia „sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi”.

Creştinii ortodocşi de azi trebuie să recupereze această concentrare. Ea se află în miezul şi în centrul întregii Vieţi în Hristos. Aşa cum tâlcuieşte Sfântul Inochentie al Alaskăi:

„Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit în această lume pentru a ne da iarăşi viaţa veşnică pierdută şi fericirea cea adevărată. El a descoperit oamenilor că tot răul din ei stă în păcat şi că nimeni nu poate, prin osteneala sa, să biruiască răul dinlăuntru şi să dobândească părtăşia cu Dumnezeu. Păcatul, însămânţat în firea noastră de la cădere, stă între noi şi Dumnezeu ca un zid înalt. Dacă Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi pogorât la noi prin mila Lui pentru noi, n-ar fi luat asupră-Şi firea noastră omenească şi n-ar fi biruit păcatul prin moartea Sa, tot neamul omenesc ar fi pierit pe veci! Acum, mulţumită Lui, cei care vor să se curăţească de rău pot să facă aceasta şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să dobândească fericirea veşnică în Împărăţia cerurilor.”⁹

[va urma]

________________________________