CHEMAREA LUI HRISTOS la lupta cu patimile si CHEMARILE LUMII la “satisfactie” si la “realizarea Sinelui”, mai ales prin influentele miscarilor NEW AGE

11-01-2015 Sublinieri

“Patimile au devenit duşmani aşa de familiari, de obişnuiţi, că omul pierde din vedere adevăratul lor caracter, natura lor asupritoare şi începe să le considere chiar prietene”

Iisus chemare ucenici

CHEMAREA LUI HRISTOS LA CERCETARE DE SINE

Ia aminte de tine însuţi, adică analizează-te cu luare-aminte în toate privinţele. Să ai neadormit ochiul sufletului pentru paza ta, pentru că mergi pe margine de ziduri de cetate (Înţelepciunea lui Isus Sirah 9, 13);

În multe locuri sunt înfipte de duşmanul tău curse ascunse; uită-te la toate cele din juru-ţi ca să scapi din cursă ca o căprioară şi din laţ ca o pasăre (Pildele lui Solomon 6, 5)1.

Hristos ne cheamă să cugetăm la starea noastră în fiecare zi. Cercetarea gândurilor, mărturisirea păcatelor: acestea sunt parte integrantă a vieţii de nevoinţă, a creşterii întru Împărăţie. A înceta necontenita cercetare de sine a inimii înseamnă a cădea pradă trândăviei ucigătoare de suflet a neamului omenesc în starea lui de păcat: mulţumit în voia proprie, satisfăcut cu starea lui de acum – oricare ar fi aceasta – şi nepăsător faţă de lucrarea trudnică a transformării întru Hristos.

O viaţă creştinească adevărată, o viaţă care caută rugăciunea şi transfigurarea întru Hristos este una care se cercetează neîncetat pe sine, văzându-şi slăbiciunea şi căutând o cale de scăpare din robia păcatului. Conştient că viaţa aceasta pământească se sfârşeşte, că sufletul negreşit se va despărţi de trup şi atunci va înceta lupta personală a vieţii noastre create, creştinul trebuie să trăiască zi de zi în lupta neabătută a înnoirii ascetice. Este o luptă cu nădejde, căci Domnul făgăduieşte Împărăţia celor care o vor lua prin străduinţă (Matei 11, 12) şi încredinţează pe fiecare persoană de prezenţa Lui continuă în această luptă: Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Mai mult, precum tot El ne încredinţează, biruinţa în lupta împotriva păcatului şi a stricăciunii, care este cu neputinţă pentru firea noastră firavă şi slăbănogită, este, cu toate acestea, o posibilitate reală prin harul Domnului: căci cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu (Luca 18, 27), iar Apostolul adaugă: Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte (Filipeni 4, 13).

Ceea ce este „cu neputinţă”, însă devine „cu putinţă” întru Hristos, este confruntarea cu patimile: întâlnirea faţă în faţă cu păcatul – în inima omenească, în toate mădularele ei – a persoanei firave, slăbănogite, în lupta duhovnicească. Despărţită de puterea Celui care transformă slăbiciunea în putere, aceasta este o luptă necugetată. Omul slăbănogit stă în faţa a ceea ce Scripturile numesc omul „cel tare (cf. Marcu 3, 22-29) şi vede puterea cea mare a unui vrăjmaş neobosit. Firav întru neputinţa lui, slăbănogit până la oase de îndelungata legătură cu păcatul şi de supunerea completă faţă de patimi, omul acesta nu are nici un fel de putere înaintea vrăjmaşului său. Precum în cuvintele smeritului Manase, el strigă numai:

Strâns sunt eu cu multe cătuşe de fier, încât nu pot să-mi ridic capul meu şi nu am nici loc de odihnă, pentru că Te-am mâniat şi am făcut rău înaintea Ta (Rugăciunea regelui Manase, 10)2.

Este înrobit vrăjmaşului său şi strigă:

Necazurile inimii mele s-au înmulţit […]. Caută spre mine şi mă miluieşte (Psalmi 24, 17-18).

Sau aşa s-ar cuveni să facă. Adâncul robiei omului faţă de păcat este atât de mare, tragedia lui, atât de profundă, încât, dacă ar fi conştient fie şi de o parte a realităţii acesteia, asemenea strigăte i-ar mistui inima. Şi deşi o asemenea conştiinţă ar putea fi, la vremea ei, o pricină de mare durere, totuşi această durere l-ar uni mai deplin cu lucrarea lui Hristos, căci Domnul ia o suferinţă ca aceasta şi o transformă într-o încercare dătătoare de putere, aşa cum fierul se cearcă în foc şi se face mai tare prin aceasta (cf. Psalmi 65, 10; Isaia 48, 10; Maleahi 3, 2).

Însă omul nu este legat de Hristos în felul acesta, pentru că în parte acceptă, chiar recunoaşte adevărata stare a inimii sale. Lanţurile legăturii sale şi cătuşele robiei sale au devenit aşa de obişnuite, aşa de „normale”, că nu le mai vede. Patimile au devenit duşmani aşa de familiari, de obişnuiţi, că omul pierde din vedere adevăratul lor caracter, natura lor asupritoare şi începe să le considere chiar prietene. Duşmanul care fără încetare duce război împotriva lui este în aşa măsură „parte din peisaj”, că încetează să mai fie văzut; existenţa lui începe chiar să fie negată, să fie „explicată raţional” într-un context psihologic care îl face un lucru ireal, neimpresionant, îndepărtat. Astfel, lupta duhovnicească devine o non-luptă, ceea ce o face o înfrângere; căci dacă nu ne recunoaştem starea, încetăm să ne ridicăm la luptă cu seriozitate şi putere deplină – şi atunci stăpânesc patimile noastre, biruieşte păcatul, iar diavolul îşi cere drepturile mai cu putere. Atunci devenim ca fratele cel trândav duhovniceşte, care s-a apropiat de Sfântul Antonie cel Mare al Egiptului în pustie:

„Un frate a zis lui avva Antonie: «Roagă-te pentru mine.» Zis-a lui bătrânul: «Nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui Dumnezeu.»”3

Aceasta este starea fără nădejde la care duce trândăvia duhovnicească: una în care omul nu luptă, nu acţionează. Astfel că nu reuşeşte să ajungă nici măcar la temeiurile adevăratei Vieţi întru Hristos. În timp ce omul modern se simte oarecum „luminat”, deoarece nu mai acceptă legendele şi miturile demodate despre diavol, draci, războiul duhovnicesc sau, uneori, chiar despre păcat, creştinul ştie că această luminare este curată înşelare. Este ascunderea realităţii dincolo de vălul subţire al lui „a şti mai bine” – un văl care este transparent pentru cine se uită la el obiectiv, din perspectiva adevăratei cunoaşteri întru Domnul a Bisericii, însă care, fără această cunoaştere, le pare multora chiar ţesătura realităţii înseşi.

Cât de fără nădejde ar părea toate acestea dacă n-ar fi realitatea lui Hristos Cel înviat! Fără aceasta, însăşi existenţa omului n-ar fi definită decât de un cuvânt: moartea. Tot păcatul lui, toată supunerea lui de bunăvoie faţă de patimi duc numai aici. Lucrarea vrăjmaşului său se străduieşte să pricinuiască această singură roadă. Neputinţa omului de a recunoaşte atât propria sa slăbiciune, cât şi puterea vrăjmaşilor ar chezăşui biruinţa acestora. Aceasta ar fi cu adevărat o pricină de deznădejde – de întristare şi de tânguire adevărată.

Însă creştinului, de fapt întregului neam omenesc creat, i s-a dăruit singurul lucru de trebuinţă: biruinţa asupra morţii înseşi. Prin această biruinţă, obţinută de Hristos pe Cruce, în mormânt şi în iad întru slava Sa jertfitoare de Sine, lupta în care este angajat omul este una în care se întrevăd semne de biruinţă. Crucea devine semnul vieţii, iar câmpul de luptă al inimii este recâştigat pentru slavă întru Domnul cel Înviat.

Aceasta nu înseamnă că lupta încetează. Diavolul este înfrânt, dar încă deţine o sabie puternică. Încă ne închinăm în faţa patimilor, dar a venit mântuirea neamului omenesc. Lupta se înnoieşte şi primeşte putere întru Hristos. Duhul a venit ca să ne asigure platoşa pentru bătălie. Slăbiciunea devine putere şi cele cu neputinţă devin cu putinţă pentru neamul omenesc întru Domnul său.

Astfel, sarcina noastră zilnică este măreaţă: să privim înăuntru, în adâncurile inimii, să descoperim acolo lanţurile care ne leagă de părţile cele mai de jos ale întunericului şi, cu harul lui Dumnezeu, să luptăm împotriva lor. Suntem chemaţi să lucrăm, prin puterea mântuitoare a Domnului întrupat, pentru a birui cele care caută să ne nimicească. Trebuie să cugetăm la starea noastră în fiecare zi, s-o vedem în adevărata ei slăbiciune şi să chemăm mângâierea şi sprijinul Domnului cel milostiv pentru a o depăşi.

Suntem chemaţi să ne schimbăm, să ne transformăm: să ne vedem şi să ne cunoaştem pe noi înşine, astfel încât să ne putem oferi lui Hristos pentru transfigurare.

Chemarea lumii

Însă lumea ne cheamă adesea la o lucrare diferită, căci refrenul societăţii este în general unul de mulţumire de sine. Este adevărat că suntem chemaţi uneori de această lume să ne cercetăm pe noi înşine; dar suntem provocaţi, de obicei, să facem aceasta pentru a descoperi cum să fim fericiţi şi mulţumiţi cu noi înşine, fie aşa cum suntem, fie cu „sinele” adevărat, care este o lărgire şi o limpezire a acestei existenţe de aici. Această cercetare de sine lumească este umanistă şi fatalistă într-un mod previzibil: umanitatea este în punctul ei maxim atunci când ajunge să fie „mulţumită cu sine” aşa cum este, în adâncul inimii. Trebuie să privim înăuntru, pentru a descoperi şi a defini „sinele” cu care trebuie să învăţăm să fim împăcaţi şi mulţumiţi.

Această chemare ia forme diferite în lumea modernă, dar poate fi redusă, în esenţă, la două. Mai întâi, este credinţa simplistă că omul poate şi ar trebui să fie orice doreşte să fie, în ce mod doreşte, atâta timp cât nu le face rău altora. În acest caz, omul este chemat să se schimbe puţin sau deloc; scopul oricărei cercetări de sine este descoperirea „eului” cu care să fie fericit şi satisfăcut. O asemenea viziune elementară despre lume a fost în centrul unor tendinţe sociale diverse, de la mişcările contraculturale ale anilor 1960 până la mentalitatea de acceptare universală a generaţiei de acum. Este, oarecum, forma elementară şi extremă a unui sistem de credinţe „satisfaction now” [satisfacţie acum]. Pentru că este fundamental simplă, este rareori lămurită prin vreun detaliu: însuşi miezul unui asemenea mod de gândire este că orice încercare de a particulariza credinţa şi acţiunea restrânge libertatea voinţei într-un mod negativ.

Însă există o formă mai nuanţată, mai rafinată în feluritele chipuri ale mişcărilor „new age şi „self-help” [ajută-te singur], care sunt la fel de populare în primele decade ale secolului al -XXI-lea, precum erau în secolul al XX-lea. Aici, omul întâlneşte o largă varietate de puncte de vedere, dintre care multe sunt destul de pretenţioase, dar se învârt în continuare în jurul punctului central al satisfacţiei de sine, al mulţumirii de sine. Diferenţa dintre aceste filosofii şi cea a modului de gândire simplist „fii ce vrei să fii” este că ele implică adesea îndemnul la schimbare şi la transformare – chiar o transformare a sinelui. Asemenea puncte de vedere adoptă un grad de nuanţare: aceea dintre dragostea de sine falsă şi dragostea de sine adevărată, una fiind marcată de slăbiciuni şi probleme, iar cealaltă fiind înaltă şi autentică. În aceasta există o oarecare scânteie a naturii autentice a cercetării de sine care susţine nevoinţa ortodoxă: o cercetare care descoperă o viziune deformată despre persoana umană. Discuţia despre stări emoţionale fireşti (cum ar fi ruşinea) folosite greşit şi de care se abuzează reflectă, de asemenea, în unele privinţe, o concepţie a pervertirii firii, pe care Ortodoxia o numeşte patimă. Există o chemare directă la autoevaluare şi la schimbare, astfel încât sinele fals, trăit în prezent şi prins în cătuşele diverselor probleme, să poată fi lepădat -în favoarea sinelui adevărat, care este obiectul nemijlocit al dragostei.

Totuşi, dincolo de această formă de asceză exterioară (căci aceasta este cu adevărat un fel de „asceză laică”), rămâne o temelie solidă în definirea sinelui. Sinele „adevărat” pe care omul năzuieşte să-l descopere şi să-l iubească este în continuare un sine definit de voinţa şi de dorinţele sale. Astfel, în timp ce viziunea aceasta este mai nuanţată şi mai complexă decât modul de gândire simplist „fii ce vrei să fii, cum eşti acum, câtă vreme nu faci rău altora”, rădăcina amândurora este aceeaşi: satisfacţie câştigată prin mulţumirea întru sine, aşa cum este acesta [sinele] definit de el însuşi.

Cât de mare este ispita aceasta şi cât de răspândită este această viziune despre lume! Însă acest sistem atotcuprinzător de idolatrizare de sine poate fi repede identificat ca rod al unei viziuni despre lume cu totul seculară. Să ne amintim că rădăcina acestui termen, „secular”, este latinescul saeculum: „generaţie” sau „veac”, folosit în vocabularul creştin pentru a semnifica „lumesc” sau legat de cele ale lumii în orice perioadă anume. O viziune seculară despre lume este una care vede lumea şi viaţa omenească din ea, în primul rând sau în întregime, în termeni de „lucruri ale veacului acestuia”, de puncte de vedere lumeşti, despărţite de viziunea teologică a Bisericii. Este modul de gândire care vede tot mai mult păcatul ca o convingere depăşită, care ţine de comportamentul moral; dracii, ca un jargon superstiţios şi demodat, folosit pentru a descrie cele despre care lumea „ştie” acum că sunt doar elemente psihologice; Raiul şi iadul, ca mituri demodate menite să întărească nişte coduri morale; iar gândurile care sunt acum în graţiile unei generaţii pierdute, ca pe adevărurile ultime care trebuie să guverneze şi să definească existenţa omenească.

Nu este de mirare, aşadar, că o asemenea viziune despre lume va chema persoana la un mod de cercetare de sine diferit de cel cerut de Hristos. Fără o recunoaştere a faptului că această lume este lucrarea unui Făcător, că este locul de creştere pentru o făptură care are un potrivnic în acea creştere, că se mişcă spre judecată, mântuire şi înnoire – fără aceste lucruri, imboldul spre o chemare la schimbarea adevărată întru Viaţa sfinţitoare a Făcătorului se pierde uşor. Mai degrabă, când lumea şi viaţa aceasta sunt văzute ca finalităţi în ele însele, când această viaţă şi acest „sine” sunt înţelese ca singurul contur definitoriu al existenţei (şi chiar al „zeităţii”), imboldul este spre acceptare. Omul trebuie să accepte lucrurile aşa cum sunt şi astfel să afle mulţumirea. Acest lucru este adevărat chiar şi în sistemele care susţin schimbarea în perceperea şi definirea de sine a omului; căci o schimbare de la un mod de definire de sine la altul (chiar dacă cel din urmă poate fi oarecum mai puţin problematic decât cel dintâi) nu este decât o mişcare în interiorul unui context comun. Omul continuă să găsească mulţumire prin acceptarea idolului sinelui, chiar dacă i se spune să remodeleze acea imagine a sinelui înainte de a o accepta.

Această mentalitate este o amăgire şi o capcană pentru creştin şi e de datoria noastră să luăm aminte la cât este de insidioasă în societatea de azi. Trăim în generaţia „self-help”, în care mentalitatea „do-it-yourself” [fă-o tu însuţi] se aplică la viaţa lăuntrică la fel de mult ca şi la cea din afară; iar ruptura dintre luptele legate de viaţa lăuntrică şi poveţele Bisericii înseamnă că scopurile stabilite de un asemenea „ajutor” sunt, adesea, doar roadele şi dorinţele oricui se întâmplă să scrie cea mai nouă carte, care oferă cea mai nouă înţelepciune. Dar principiul ce le guvernează pe toate rămâne unul al satisfacţiei. Fiinţa umană este provocată nu să devină altceva (cu excepţia situaţiilor în care i se poate cere să lepede anumite atribute care o opresc de la a fi cine este cu adevărat în inima ei), ci să devină fericită cu sinele care acum stă ascuns. Ceea ce trebuie să lepede sunt acele lucruri pe care alţii caută să i le „impună”; căci acestea sunt lucruri care „neagă sinele adevărat”, care „caută să se conformeze” la „moralitatea altuia” şi astfel împiedică o mulţumire adevărată cu propria fiinţă a omului. Şi astfel, programul social popular, care influenţează, de asemenea, mişcările politice dominante, este unul de reînnoită mulţumire de sine: de a socoti ca fiind drept ceea ce se potriveşte cu viziunea mea despre „sine”, oricare s-ar întâmpla să fie aceasta şi oricum aş ajunge s-o am.

Cât de departe sunt acestea de chemarea creştină! Sunt, în cel mai bun caz, profund discordante. În cel mai rău caz (şi adesea le vedem în cel mai rău caz) sunt cu totul potrivnice. Creştinismul este o viaţă înrădăcinată în cele ale lui Hristos. Sarcina lui este nu să trăiască pentru sine, ci să trăiască pentru Hristos; iar scopul lui este nu satisfacţia, ci transformarea. Creştinul este chemat să devină, să intre într-o înnoire a vieţii care este a Altuiacare este a lui Hristos. El trebuie să descopere „sinele” existenţei sale de acum tocmai ca să poată lucra pentru a-l schimba într-o viaţă definită nu de voia sa, ci definită şi făcută reală de Altul – de Dumnezeu Însuşi. Viaţa în Hristos este o viaţă de transformare într-un Om Nou. Este o viaţă care lucrează spre înviere, când trupul morţii acesteia (Romani 7, 24) va trece, iar omul slăvit Îl va cunoaşte pe Domnul Slavei.

Creştinul de azi aude două chemări: cea a lui Dumnezeu şi cea a lumii. Şi cu adevărat, este aşa cum a fost întotdeauna, de când Hristos a rostit pentru întâia oară în lume Evanghelia care ridică pe tată împotriva fiului, pe mamă împotriva fiicei (cf. Luca 12, 53) şi Împărăţia împotriva –saeculum-ului [veacului acestuia, n.n.]. Ispita constantă este de a răspunde la amândouă, ca şi cum amândouă ar fi egale în valoare sau ar merge mână în mână; dar aceasta înseamnă a ignora cuvântul Domnului. Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor (Matei 8, 22; Luca 9, 60) a fost o afirmaţie rostită de Hristos nu ca o respingere rece, nepăsătoare a lumii, ci pentru a le da ucenicilor Săi o învăţătură, anume: chemarea lumii care duce la moarte trebuie să fie lăsată să-şi răspundă sieşi. Chemarea la Împărăţie trebuie să fie singurul centru spre care se îndreaptă atenţia inimii creştine. Numai răspunzând la această chemare, şi doar la această chemare, poate omul cu adevărat să fie milostiv cu „cei morţi” – cei care sunt pierduţi în păcat, care cedează la chemarea lumii –, căci singurul antidot pentru moarte este învierea, iar învierea vine numai prin puterea Domnului cel înviat.

[va urma]

________________________________

1 Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a III-a, la cuvintele „Ia aminte de tine însuţi”, în Scrieri, partea I, Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii şi cuvântări, traducere de pr. prof. dr. Constantin Corniţescu şi pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, 1986, p. 367.

2 Vezi infra, O sută de capete despre rugăciune şi trezvie, 37.

3 Avva Antonie, Cuvântul 16, în Patericul egiptean, Alba Iulia, 1994, p. 10.

(din: Arhim. Irineu, Începutul unei vieți în rugăciune, Editura Sophia, 2014)

irineu-arhim-inceputul-unei-vieti-in-rugaciune-11884

Legaturi:

***

***

 

***


Categorii

1. SPECIAL, Duminica dupa Botezul Domnului, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, NEW AGE, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “CHEMAREA LUI HRISTOS la lupta cu patimile si CHEMARILE LUMII la “satisfactie” si la “realizarea Sinelui”, mai ales prin influentele miscarilor NEW AGE

  1. Dumnezeu ne sfatuieste, Satana ne ispiteste, dar tot omul hotaraste.

  2. ‘Dumnezeu ne sfatuieste, Satana ne ispiteste, dar tot omul hotaraste.’

    Ce tare! 🙂

  3. Pingback: SA PUNEM IMPARATIA LUI DUMNEZEU IN CENTRUL ATENTIEI NOASTRE! Ce misiune are crestinul de astazi? | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: “Măi, fraţi români, noi n-am ieşit încă din PĂGÂNISMUL nostru, care se manifestă astăzi prin VRĂJITORII la nesfârşit, prin BLESTEME la nesfârşit!” | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: Patriarhul Daniel critica OCULTISMUL CONTEMPORAN, raspandirea ASTROLOGIEI, MISTICILOR si TEHNICILOR ORIENTALE si curentele “NOILOR PSIHOLOGII” SPIRITUALISTE centrate pe “realizarea sinelui”: “Magia şi vrăjitoria au ajuns s
  6. Pingback: Κυριακὴ Ε΄ Νηστειῶν, Μαρίας τῆς Αἰγυπτίας «Τὰ ἀγκάθια τοῦ Διαβόλου» | Το σπιτάκι της Μέλιας
  7. Pingback: RELIGIILE ORIENTALE ŞI BISERICA ORTODOXĂ (I). Mitropolitul Ierotheos Vlachos: “SINCRETISMUL urmeaza indeosebi MODELUL CRETAN potrivit caruia, pen­tru a fi uniti in fata dusmanului comun, cretanii dadeau uitarii toate neintelegerile sau mai vechil
  8. Pingback: “In primul rand, sa nu fugim de Cruce, sa iesim din zona facilului”. Parintele Pantelimon de la Oașa despre CE INSEAMNA SA FII TU INSUTI – intre “GARDEROBA DE IDENTITATI” false ale lumii, dependenta fricoasa de PAREREA CELOR
  9. Pingback: RELIGIILE ORIENTALE ŞI BISERICA ORTODOXĂ (II). Mitropolitul Ierotheos Vlachos despre practicile budiste si hinduiste incluse in noile miscari religioase sincretiste: DE CE YOGA SI TEHNICILE DE MEDITATIE NU POT FI DESPARTITE DE SISTEMUL SPIRITUAL DIN CAR
  10. Pingback: “…Cel ce locuia întru ÎNTUNERIC a văzut LUMINĂ MARE…” | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: MURIM INGHITITI DE LUMESC… Ce inseamna A FI (IN) BISERICA? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate