“Cand lumea se salbaticeste cu toata puterea pentru a ne opri de la adancimea Vietii intru Hristos…” – RUGACIUNEA SI CRUCEA
(Sfanta Maria Egipteanca pescuita de harul Cinstitei Cruci – icoana de Elena Murariu, expozitia de la Libraria Bizantina)
Arhimandritul Irineu:
RUGĂCIUNEA ŞI CRUCEA
Începutul rugăciunii a temeluit înlăuntrul nostru o dorinţă adevărată de a dobândi Împărăţia, de a rămâne neîncetat în îmbrăţişarea lui Dumnezeu, de a avea inimile luminate şi încălzite de strălucirea prezenţei Domnului. Am zăbovit puţin asupra a ceea ce este rugăciunea, a ceea ce poate fi, în vieţile noastre; dar nu putem să sfârşim fără a ne întoarce la locul în care am început discuţia noastră despre rugăciune: Crucea lui Hristos, pe care Mântuitorul nostru S-a slăvit, prin care lumea este transformată şi creaţia înnoită.
Ceea ce se poate numi rugăciune nu este rugăciune creştină dacă nu este modelată de Cruce. Nu putem să-L cunoaştem pe Dumnezeu, cu atât mai puţin să rămânem şi să ne odihnim întru El, dacă nu putem să spunem înainte de toate, împreună cu Sfântul Pavel: Nu ştiu […] altceva decât pe Hristos, şi pe Acesta răstignit (I Corinteni 2, 2). Crucea – şi, împreună cu ea, slăvită Înviere a Domnului – este temelia universului şi, astfel, este şi temelia necesară a rugăciunii noastre. Dar ce înseamnă aceasta? Ce înseamnă să-L vezi în rugăciune pe Domnul Slavei cel răstignit în centrul fiecărui moment din viaţă?
Să ne întrebăm mai întâi: ce anume din lume îl opreşte pe creştin de la rugăciune? Nu putem spune că este ceva intrinsec lumii înseşi, ceva „firesc” sau fundamental care lucrează împotriva comuniunii noastre cu Dumnezeu. Domnul Însuşi a făurit această lume – şi, cu adevărat, tot cosmosul – cu singurul scop ca noi să ne apropiem de El şi să venim mai desăvârşit în îmbrăţişarea Lui dumnezeiască. Lumea a fost făurită de Făcător ca să ne fie sprijin în rugăciune.
Cu toate acestea, lumea luptă împotriva noastră şi orice pas mic spre Dumnezeu descoperă într-un nou chip că noi nu suntem din lumea aceasta (cf. Ioan 18, 36; Ioan 15,19; 17,15-18; Romani 12, 2). Aceasta, s-o spunem din nou, nu pentru că lumea este rea sau nedesăvârşită, ci pentru că păcatul nostru a făcut ca zidirea cea blândă să devină potrivnică. Prin neascultarea noastră, simfonia creaţiei şi-a pierdut armonia, iar cântecul ei a devenit dezorganizat, strident şi discordant. Cerurile, care ar trebui să arate slava lui Dumnezeu (cf. Psalmi 18,1), par să ne prindă în nemişcarea legată de pământ a lipsei noastre de scop. Soarele şi luna, pe care Domnul le-a făurit ca să arate ceasurile cu apusul lor (cf. Psalmi 103, 20) şi să pună rânduială în creşterea noastră în sfinţenie, par să înfăţişeze un ciclu nesfârşit al inutilităţii şi al rătăcirii fără înţeles. Şi toate societăţile pe care omul le-a creat în cursul lungii sale istorii, deşi născute din actul milostiv al lui Dumnezeu de a făuri femeia şi de a-i da strămoşului nostru o împreună-vieţuitoare, căci nu este bine să fie omul singur (Facerea 2,18), au ajuns să înrobească mintea, inima şi voinţa în concepţii pervertite despre libertate, despre dreptate, despre moralitate – chiar şi despre Dumnezeu.
Astfel, lumea ajunge să se împotrivească Vieţii întru Hristos, nu prin firea ei, ci prin schilodirea de către noi a firii ei. Dumnezeu a luat ţărână şi a dat chip lutului, la fiecare pas privind dumnezeieşte că toate erau bune foarte (Facerea 1, 31); dar noi am luat cele bune şi am făcut din ele unelte de batjocură şi de moarte. Să ne amintim că acea coroană de spini cu care Mântuitorul cel nevinovat a fost luat în râs şi batjocorit a fost mai întâi ramura unui rug a cărui sămânţă o făcuse acelaşi Fiu, a cărui viaţă era lucrarea Lui; iar Crucea pe care noi L-am răstignit pe Domnul Slavei a fost mai întâi un pom a cărui creştere ca tânăr vlăstar din pământul moale era lucrarea creatoare a aceluiaşi Făcător Care avea să moară pe braţele lui. Dacă n-ar fi intrat la mijloc măsura păcatului nostru, am fi putut vedea, în aceste roade ale zidirii Domnului, un nou rug nemistuit de foc, am fi putut privi crescând în Sion Pomul Vieţii, adăpat de rouă lui Dumnezeu.
Însă acestea au devenit unelte ale morţii. La fel se întâmplă cu toată zidirea: am pervertit cele pe care Domnul le-a făurit pentru slava noastră şi acum, stând în mijlocul pământului, spunem: „Cine mă va ajuta şi unde voi afla vreo uşurare?“ Aflăm vrăjmaşi care ne împiedică rugăciunea, creşterea, viaţa însăşi. Descoperim nu numai că suntem slabi în rugăciune, ci şi că avem potrivnici la rugăciune. Lumea ni se împotriveşte, precum a spus Domnul ucenicilor Lui: Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât (Ioan 15,18).
Dar în această nenorocire cumplită, în această catastrofă a păcatului nostru, nu trebuie să ne împuţinăm cu inima, căci mila lui Dumnezeu este mai mare decât perceperea slabă a ochilor noştri păcătoşi şi a simţului nostru deformat al istoriei. Nu trebuie să ostenim sau să slăbim. Mai degrabă trebuie să vedem în însăşi această taină semnele slavei şi ale puterii lui Dumnezeu. Cât de slabi, cât de slabi sunt ochii noştri, când vedem rugul devenind cunună de spini şi pomul devenind Cruce şi credem că focul lui Dumnezeu s-a stins sau că Pomul Vieţii s-a pierdut! Nicidecum! Iată, Crucea este, tainic, însuşi Pomul1. În ciuda păcatului nostru – cu adevărat, în chip tainic şi preaminunat, chiar prin păcatul nostru -, Domnul a descoperit măsura deplină a slavei Sale. Pomul Vieţii n-a mai fost la îndemâna omului în Rai, când neascultarea pentru rod a închis calea către el; dar pe Golgota, acelaşi Pom, al cărui rod mai adevărat este Mântuitorul, Cel care Se jertfeşte pe Sine, a stat în mijlocul păcatului omului, în însăşi inima lui, şi i-a îmbrăţişat pe cei căzuţi, apostaţi şi răzvrătiţi din fiecare generaţie. Şi în timp ce, în Rai, Adam şi Eva n-au mai putut mânca din rodul acelui Pom odată ce rupseseră comuniunea cu Domnul lor, astăzi, fiecare creştin adevărat poate mânca liber din Pomul Vieţii, de fiecare dată când se apropie de potir şi primeşte Trupul şi Sângele Fiului.
În acest chip transformă Dumnezeu greutatea păcatului lumii în slava răscumpărării noastre – şi din această pricină nu trebuie să ne împuţinăm cu inima când vedem căile prin care lumea lucrează pentru a se împotrivi rugăciunii noastre, înseşi lucrurile prin care ea caută să ne zdrobească pot deveni mijloacele mântuirii noastre; şi înseşi uneltele prin care caută să ne înăbuşe rugăciunea pot deveni cele prin care rugăciunea noastră înfloreşte. Putem fi ispitiţi, istoviţi, vânaţi, batjocoriţi, descurajaţi; însă în inima zdrobită Se înscăunează Domnul Slavei. Când lumea se sălbăticeşte cu toată puterea pentru a ne opri de la adâncimea Vieţii întru Hristos, când atacurile ei au forţă deplină, trebuie să ne amintim că, tocmai în aceste clipe, călăuzitoare pe cale ne sunt cuvintele Domnului: Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voatră multă este în ceruri! (Matei 5,12).
Mare cu adevărat este răsplata celor care vor îngădui răstignirea inimii lor pentru a-L întâmpina înlăuntrul ei pe Fiul lui Dumnezeu cel răstignit! Răsplata lor este mare nu datorită vreunei puteri sau dreptăţi sau vrednicii, ci pentru că puterea creştinului se desăvârşeşte întru slăbiciune (cf. II Corinteni 12, 9), iar acea putere este Dumnezeu Însuşi. Tronul Slavei Domnului este Crucea – „scaunul Slavei Împărăţiei Sale“, cum este numit în Dumnezeiasca Liturghie2. În acelaşi chip, aşadar, în Cruce ne vom afla şi noi Învierea. Întru ea ne vom afla rugăciunea. Întru ea ne vom afla mântuirea.
A lui Dumnezeu fie slava în veci!
1. În cântările ei, Biserica aseamănă Crucea cu Pomul Vieţii din Eden: „O, preamărită minune! Crucea ce a purtat pe Cel Preaînalt, ca pe un strugure plin de viaţă, se înalţă astăzi de pe pământ; prin care la Dumnezeu toţi am fost traşi şi moartea de tot s-a potopit. O, preacinstite lemn, prin care ne împărtăşim de nemuritoarea hrană, pe Hristos slăvind“ (cântare din Laudele la Utrenia Duminicii după înălţarea Sfintei Cruci).
2 Din rugăciunile preotului când se apropie de scaunul cel de sus în timpul Cântării celei întreit-sfinte.
(din: Arhim. Irineu, Începutul unei vieți în rugăciune, Editura Sophia, 2014)
Din aceeasi carte, vedeti si:
- SA PUNEM IMPARATIA LUI DUMNEZEU IN CENTRUL ATENTIEI NOASTRE! Ce misiune are crestinul de astazi?
- CHEMAREA LUI HRISTOS la lupta cu patimile si CHEMARILE LUMII la “satisfactie” si la “realizarea Sinelui”, mai ales prin influentele miscarilor NEW AGE
- CAT DE BINE CONSTIENTIZAM SI ASUMAM RAZBOIUL IMPOTRIVA DIAVOLULUI SI A PATIMILOR DIN NOI? “A admite ca dracii sunt fiinte reale, a marturisi ca lupta crestina este o lupta reala impotriva fortelor dracesti inseamna a te expune batjocurii lumii”
Legaturi:
- “…nu ştiu altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta RĂSTIGNIT”
- “Batalia cea mai mare din toate timpurile a fost data pe Cruce” – PARINTELE ZAHARIA DE LA ESSEX despre “NEBUNIA CRUCII” in fata DUHULUI SATANIC AL VEACULUI. Cum rascumparam vremea?
- TAINA CRUCII IN VIATA NOASTRA: Rastignirea mintii prin coborarea dureroasa in inima: “Prin harul Duhului Sfant, STRAPUNGEREA si ZDROBIREA INIMII ii sunt indeajuns crestinului pentru A BIRUI TOATE DUHURILE RAUTATII”
- PE CRUCE, IMPREUNA CU HRISTOS… De ce este SUFERINTA o realitate duhovniceasca de neocolit pentru un crestin? “Dacă fugim de Cruce, vom sfârşi în sistemul NEW AGE – un fel de CREȘTINISM FĂRĂ CRUCE” (Arhim. Zaharia)
- “În zilele noastre atât de viclene, în care criza îi îngenunchează pe mulți, CUM SE POATE BUCURA CINEVA DE ÎNVIERE?” – Parintii Moise Aghioritul si Zaharia Zaharou ne invata CUM SA PRIMIM HARUL INVIERII SI SA GUSTAM PREZENTA LUI HRISTOS IN INIMA, invingand moartea din noi in fiecare zi
- PREFACEREA RANILOR SUFLETESTI si a durerilor omenesti mistuitoare IN MANGAIETORUL PLANS DUHOVNICESC. Parintele Zaharia Zaharou despre lucrarea neincetata a pocaintei (II). CUM SA REACTIONAM LA AMARACIUNI CA SA LE FACEM FOLOSITOARE? “Punându-L pe Hristos la încercare…”
***
- Fara CRUCE nu e posibila INVIEREA! Unde Il gasim langa noi pe HRISTOS Cel rastignit si Inviat?
- INVIEREA LUI HRISTOS si cum poate fi ea inteleasa si traita in duh si adevar: “BUCURIA INVIERII este ceva pe care noi o putem trai doar daca invatam mai intai TRAGEDIA CRUCII. Noi stim ca Imparatia lui Dumnezeu este a noastra DOAR DACA IL URMAM!”
***
- PARINTELE STANILOAE: RUGACIUNEA INTR-O LUME SECULARIZATA
- SF. NICOLAE VELIMIROVICI: “O, Doamne, lumea cea îngrozitoare m-a învăluit din toate părţile. Nu voi putea rezista dacă Tu nu mă vei îmbrăţişa cu tăria ta…”/ UNDE ESTE DOMNUL ŞI DE CE NU ÎL (MAI) RECUNOSC OAMENII LUMII?
- ARHIMANDITUL SOFRONIE: Ce putere are rugaciunea, ce efecte are cainta?
- Lupta rugaciunii: SA NE TINEM STRANS DE MANA LUI DUMNEZEU!
- SUFERINŢELE PRIN CARE SE CUNOAŞTE UNIMEA OMENIRII – CALE A MÂNTUIRII ÎN VREMEA NOASTRĂ
- Testamentul duhovnicesc al parintelui Calciu (II): “DIAVOLUL TURBEAZA ATUNCI CAND CINEVA SE ROAGA”
- “Curajul sfant la inceput de drum” – Conferinta de la Iasi (2011) a Ierom. Melhisedec Ungureanu: DE CE OAMENII NU SE MAI ROAGA? CARE SUNT ETAPELE VIETII DUHOVNICESTI? DESPRE EXPERIENTA HARULUI (video)
- CUVIOSUL IOSIF ISIHASTUL: “Daca rugatorii pentru lume vor lipsi, atunci va fi sfarsitul”
- Sf. Ioan de Kronstadt: OAMENII AU CAZUT IN NECREDINTA FIINDCA S-AU LIPSIT DE DUHUL RUGACIUNII
- Arhim. Paisie de la Hilandar: “ROAGĂ-TE ȘI NU ÎNCETA SĂ TE ROGI! INGRĂDEȘTE-TE CU RUGĂCIUNEA! Dacă omul nu face din rugăciune ritmul vieţii sale, sunt mici şansele să iasă biruitor din luptele duhovniceşti”
- Parintele Teofan Munteanu in Familia ortodoxa despre LUCRAREA RUGACIUNII in vremea “firescului caderii” generale, PRIGOANA si PIEIREA NEAMULUI: “Suntem putini, suntem ‘turma mica’. Si vom deveni si mai putini”
11 Commentarii la ““Cand lumea se salbaticeste cu toata puterea pentru a ne opri de la adancimea Vietii intru Hristos…” – RUGACIUNEA SI CRUCEA”