Duminica cinstitei şi de viaţă-făcătoarei Cruci. CUM INTRĂM PE CALEA CEA STRÂMTĂ A LEPĂDĂRII DE SINE? Ce înseamnă “a lua crucea”?

Pr. Prof. John Behr:

Duminica cinstitei şi de viaţă-făcătoarei Cruci

Apostol: Evrei 4,14-16, 5, 1-6; Evanghelie: Marcu 8, 34-38, 9,1

În această Duminică am ajuns la punctul de cotitură în cele patruzeci de zile ale Postului. Primele două Duminici au fost dedicate sărbătoririi triumfurilor Bisericii: apărarea sfintelor icoane şi apoi a caracterului real al pre­zenţei active a lui Dumnezeu în această lume. În această Duminică ni se pune înainte Crucea ca semn ce marchează jumătatea călătoriei noastre şi ca o anticipare a sfârşitului călătoriei noastre cu Hristos la Ierusalim şi în Pătimirea Sa. Peste două Duminici vom sărbători doi mari sfinţi în ale căror vieţi puterea Crucii a fost lucrătoare, Sfântul Ioan Scărarul, a cărui scară este o imagine a Crucii, şi Sfânta Maria, a cărei întreagă viaţă a fost schimbată de întâlnirea cu Crucea. Am devenit atât de obişnuiţi cu Crucea – o considerăm chiar a fi un simplu ornament – încât trecem cu vederea sau uităm prea uşor două aspecte fundamentale în privinţa ei. Primul, crucea este un scandal: a fost un instrument de tortură, cea mai brutală, groaznică şi crudă formă de exe­cuţie din Antichitate. Al doilea, datorită acestui scandal, ano­malia reprezentată de modul în care am preaslăvit-o în cân­tările de astă-noapte de la priveghere. Imnografia zilei de astăzi (şi a Praznicului Înălţării Crucii) se află printre cele mai frumoase ale anului liturgic, cu adevărat un delicios praznic de poezie.

Noi personificăm Crucea şi i ne adresăm direct, de obicei folosind cuvinte încărcate de paradox, precum: „Tu eşti o nebiruită armă a păcii”. Sau vorbim despre ea ca despre Hristos însuşi: noaptea trecută am numit Crucea „lumină celor în întuneric”. Am început astă-noapte la „Doamne, strigat-am“, cu „Străluceşte, Cruce a Domnului, luminatele ful­gere ale harului tău în inimile celor ce te cinstesc pe tine, şi cu dragoste dumnezeiască te primesc, ceea ce eşti de lume dorită”¹. [¹ Triodul, EIBMBOR, 2000, p. 312.]

Această nepotrivire între groaza a ceea ce s-a întâm­plat, precum faptul că ucenicii au fugit cuprinşi de frică, iar soarele şi-a ascuns faţa, şi modul în care vorbim şi cântăm, ar trebui să ne dea răgaz de gândire, pentru ca aceste cuvinte să nu devină doar nişte cuvinte drăguţe, cuvinte pe care le cântăm, dar încă nu le auzim cu adevărat; nu, ci, mai de­grabă, pentru ca ele să pătrundă în noi şi să ne deschidă faţă de puterea lui Dumnezeu care susţine întreaga creaţie şi, prin aceasta, transformă întreaga creaţie.

Fiecare dintre paradoxurile pe care imnografia ni le pune înainte ne călăuzeşte mai adânc în taina lui Iisus Hristos.

Crucea este arma păcii, cântăm noi. Totuşi, în ciuda to­nurilor militariste, Crucea nu este pur şi simplu o armă mai puternică şi mai grozavă într-un fel de panoplie a armelor cereşti! Nu, ea este arma păcii, este o armă care nu are ne­voie de o mare putere de foc pentru a-i sfărâma în bucăţi pe duşmanii noştri într-un cerc al violenţei, ci, mai degrabă, închide acest cerc al violenţei, inaugurând pacea lui Dum­nezeu pentru cei care sunt pregătiţi să o trăiască.

Hristos nu ne îndeamnă, atunci când cineva ne loveşte sau jigneşte, să lovim înapoi sau să ne răzbunăm, ci să întoarcem celălalt obraz, să ne purtăm unul altuia slăbiciunile, nu pentru a fi şi mai mult, ci să luăm asupra noastră mânia care se află în cealaltă persoană, să o neutralizăm, să o sfârşim, aşa cum Hristos Însuşi a făcut, Mielul cel nevinovat adus spre a fi ucis, sau, mai degrabă, a mers de bunăvoie, luând asupra Sa păcatul lumii.

Aici nu este vorba doar despre a avea un comportament pasiv, ci, mai degrabă, despre a fi pasiv în mod activ, creator, şi de a fi creator în cel mai dumnezeiesc chip cu putinţă – fiindcă îi îngăduie lui Dumnezeu să lucreze în şi prin noi, şi nu ne lasă să acţionăm de capul nostru, în necunoştinţă de cauză.

Dar Dumnezeu nu poate lucra pentru noi decât numai dacă noi înşine luăm Crucea şi trăim prin ea, fiindcă dacă facem astfel – morţi faţă de lume – noi vom fi deja, acum, în pace cu Dumnezeu, netulburaţi de nimic din ceea ce lumea aruncă împotriva noastră, iar pacea pe care o vom cunoaşte se va răspândi prin noi tuturor celor din jurul nostru.

De asemenea, dacă Crucea aduce viaţă, sau viaţa vine prin Cruce, aşa cum cântăm, atunci aceasta înseamnă că ve­nirea noastră în lume nu este o naştere în viaţa la care suntem chemaţi, fiindcă suntem chemaţi să intrăm în – şi să trăim – viaţa lui Dumnezeu Însuşi. A noastră nu este decât respiraţia care pune în mişcare trupul nostru, nu viaţa creată în noi de Duhul, care dă viaţă mădularelor muritoare.

Pentru a fi născut întru viaţa la care suntem chemaţi, a fi părtaş la viaţa lui Dumnezeu Însuşi este nevoie de Cruce, fiindcă aceasta ne arată în cel mai dramatic şi paradoxal chip cu putinţă viaţa lui Dumnezeu şi iubirea lui Dumnezeu. Prin asumarea Crucii, prin faptul că nu mai trăiesc pentru mine însumi, ci în slujba lui Dumnezeu şi a celorlalţi, noi deja – chiar de acum – intrăm întru, şi trăim, viaţa care este viaţa necreată a lui Dumnezeu Însuşi, şi începând să trăim astfel, nimic nu poate afecta viaţa pe care o trăim acum, nici măcar moartea, fiindcă în această viaţă s-a intrat prin moarte.

Astăzi primim o anticipare a sfârşitului călătoriei noastre pentru ca să ne înnoim eforturile şi să ne concentrăm din nou atenţia. Primele săptămâni ale Postului Mare ne-au fost date să ne pregătim pentru aceasta; ne-au mai rămas câteva săptămâni pentru a îmbrăţişa această realitate, pentru a ridica şi noi Crucea.

În timp ce facem aceasta, în timp ce mai parcurgem un kilometru în plus în a doua jumătate a Postului Mare care este înaintea noastră, ne găsim într-un paradox atât de mare, cum este Crucea însăşi. Vom găsi, pe de-o parte, că slă­biciunile noastre, patimile noastre, păcătoşenia noastră vor fi expuse. Vom înţelege că suntem păcătoşi, că avem nevoie de Hristos. Vom descoperi că greutatea cărnii noastre (nu a trupului, ci a minţii de carne) ne trage în jos, ne ţine, vom descoperi că sinele nostru căzut se afirmă singur, şi toate patimile sale lucrând pentru prinderea noastră în capcana ispitelor pe care ni le întind – „ia-o mai uşor, nu te nevoi prea mult ca să nu-ţi strici sănătatea” -, amăgindu-ne să credem că ar fi mai bine dacă ne-am afla în control, toate aceste lucruri pe care Sfântul Ioan Scărarul le diagnostichează atât de bine.

Pe de altă parte, aşa cum este cazul Sfintei Maria Egip­teanca, a cărei viaţă a fost atât de dramatic transformată de întâlnirea cu Crucea, jugul este cu adevărat uşor, fiindcă ne vom socoti morţi faţă de lume şi vom socoti ca nimic toate tentativele ego-ului nostru căzut de a se afirma şi impune. Astfel, răstigniţi fiind cu Hristos, ne micşorăm, murind faţă de tot ceea ce se referă la eu, la ego-ul meu şi toate pretențiile sale: noi ne micşorăm, dar Hristos sporeşte, până într-atât încât putem spune: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20).

Doar dacă murim astfel faţă de propria persoană pu­tem fi creaţi din nou, pentru a trăi în raiul în al cărui centru se află lemnul Crucii. Doar dacă ne dăruim întru totul lui Hristos, aflăm că jugul Său este lumină; dacă încercăm să rămânem în control* [*fără a-L lăsa pe Hristos să lucreze în noi, fără a ne încredinţa Lui [n.tr.].], dacă nu parcurgem decât jumătate de drum, atunci Crucea va fi întotdeauna o povară cu ne­putinţă de acceptat, indiferent de cât de puţin este ceea ce suntem pregătiţi să acceptăm.

Având toate acestea în minte, în timp ce intrăm în a doua jumătate a Postului Mare, să ne aţintim atenţia asupra cinstitei şi de viaţă-făcătoarei Cruci; să nu ne ruşinăm să o ridicăm şi să-L urmăm pe Hristos, pregătiţi pentru toate în­cercările pe care le aduce cu sine, dar, de asemenea, ştiind că aceasta singură este calea spre deplinătatea de viaţă.

(în: Pr. Prof. John Behr, “Crucea lucrează în lume: Omilii pentru perioadele liturgice de peste an”, Editura Doxologia, Iasi, 2016)

***

Arhim. Simeon Kraiopoulos:

În ce sens este viaţa „poartă strâmtă şi cale îngustă”?

Întrebare: „Ce mod concret de viaţă indică îndemnul evan­ghelic de a intra pe poarta strâmtă şi de a merge pe calea îngustă?” Mai ales astăzi, în Duminica Sfintei Cruci, în care s-a vorbit atâta în Evanghelia de la dumnezeiasca Liturghie despre lepădarea de sine, este foarte potrivit să ne aducem aminte şi aceste cuvinte ale Domnului, să intrăm pe poarta cea strâmtă şi să mergem pe calea cea îngustă. Astăzi nu prea mai vrea omul să audă așa ceva. Nici să n-audă!

Spuneam şi dimineaţă în biserică faptul că întreaga atmosferă în care trăim nu ne lasă să înţelegem acest lucru şi cu atât mai puţin să îl acceptăm. Este un altfel de duh astăzi, o altfel de viaţă, o aşa atmosferă în care trăim, un duh care ne vine din apus, care nu te lasă să înţelegi acest adevăr. Nu-l înţelege nu numai lumea cea multă, ci nici noi toţi care trăim în această societate. Oricât şi orice am spune, nu poate fi înţe­leasă, omul de astăzi, mai mult chiar, are si reacţiile lui, are si împotrivirile lui şi întrebările lui, cum şi de ce. Şi asta deoarece tot efortul omului, chiar şi în momentul în care merge să se împărtăşească – până acolo au ajuns lucrurile – şi când merge să se spovedească, caută dacă nu cumva poate să intre pe poarta cea largă, dacă nu cumva poate să ocolească poarta cea strâmtă. Cum să nu ne întristăm, cum să nu ne împiedicăm, cum să fie cineva cu bună intenţie, cum să meargă toate bine, din mo­ment ce acesta este duhul care domină.

Aş vrea să fie acum aici prezenţi toţi cei care merg să se spovedească ca să ne spună câţi se spovedesc deoarece au [necazuri]. Le creează probleme [necazurile], care sunt pentru suflet sfinţenie, dacă ar face un pic de răbdare. Despre acestea vor­beşte creştinul, în loc să mărturisească păcatul adânc, păcatul adevărat, în loc să spună „În faţa lui Dumnezeu mărturisesc că sunt foarte mândru şi foarte iubitor de sine. Vreau să petrec bine. Nu iubesc crucea, nu iubesc suferinţa, nu îmi place să trec prin poarta strâmtă şi să merg pe calea îngustă, cum zice Hristos. Eu vreau tocmai contrariul si de aceea mă neliniştesc atunci când îngăduie Dumnezeu şi întâmpin o astfel de difi­cultate.” În loc să spună acestea, creştinul de astăzi spune: „Ah, ce chinuri am! Ce-am păţit!” Cum să-l faci să înţeleagă? Exclus să înţeleagă. Îl laşi să vorbească şi la sfârşit, după ce i-a trecut supărarea, îi spui şi tu vreun cuvânt, poate cumva încearcă să înţeleagă corect lucrurile. Aceasta se întâmplă însă rar.

Viaţa este deci poartă strâmtă şi cale îngustă cu următorul înţeles: trebuie să te lepezi de voia ta. Adică, pe baza celor spuse mai înainte, şi trupul tău, şi duhul tău, şi deşteptăciunea ta, şi înţelepciunea ta, şi reuşitele tale să le supui duhului necreat al lui Dumnezeu. Aceasta nu vrei de obicei să faci, îţi este greu şi de aceea poarta este strâmtă şi calea este îngustă. Când însă zici: „Mi-e greu, nu mi-e greu, o voi face din moment ce vrea Dumnezeu aşa”, atunci intri pe poarta cea strâmtă şi păşeşti pe calea cea îngustă. Când nu faci aşa, mergi pe poarta cea largă.

Când Hristos vorbeşte despre poarta cea largă şi calea cea lată, nu înţelege numai faptul că mergi la restaurante şi că mergi să te distrezi şi să dansezi. Nu. Nu intri pe poarta cea strâmtă şi nu continui pe calea cea îngustă, ci pe cea lată atunci când nu vrei să te supui harului lui Dumnezeu, atunci când nu vrei să te supui acestui har necreat pe care ţi-l dă Dumnezeu şi să trăieşti conform lui și faci voia ta. Atunci rămâi pe afară si sigur ieşi în pierdere.

Cei mai mulţi tineri, fraţilor, nu aud vorbindu-se despre aceste lucruri şi nu ştiu nimic despre ele. Ei ştiu altele şi în con­secinţă cântă, cântă şi iarăşi cântă. Mă impresionează faptul că folosesc în cântecele lor chiar si cuvintele lui Hristos. Este înfricoşător acest lucru, anume că idolul este ridicat în faţa lui Dum­nezeu ca să fie Dumnezeu desfiinţat, să fie Dumnezeu dărâmat. Aşa ceva a făcut poporul israelit în pustie. Când Moise s-a urcat pe Muntele Sinai, ca să primească poruncile de la Dumnezeu, întrucât a întârziat să coboare, poporul a cerut de la Aaron să le facă idoli care să îi conducă. Aaron a adunat toate podoabele de aur ale femeilor şi a făcut un viţel de aur pe care israelitii îl cinsteau si i se închinau ca unui dumnezeu. Când a coborât Moise de pe munte şi a văzut cele ce făcuse poporul, a aruncat din mână cele două plăci pe care erau scrise porun­cile lui Dumnezeu şi le-a spart. Aşa se sfarmă poruncile lui Dumnezeu atunci când nu sunt păzite, atunci când noi înălţăm propriul nostru idol.

În orice caz, cei mai mulţi tineri asta cred, asta fac. Unde sunt tinerii care cred în Hristos, care cred în Duhul necreat al lui Dumnezeu si care au comuniune cu Dumnezeu, ca să cânte şi ei? Să cânte cu viaţa lor, cu toată trăirea lor, cu toată educaţia lor, cu manifestările lor. Nu numai pur şi simplu cu cântecele, ci viaţa lor să fie un cântec deoarece poate să fie.

Am spus la conferinţa de dinainte că de îndată ce bei pa­harul amar pe care ţi-l dă Dumnezeu, imediat devine dulceaţă. Numai ce treci prin poarta cea strâmtă, adică te lepezi de voia ta şi mergi pe drumul care ţi se pare îngust, intri cu adevărat în libertate şi cunoşti o altă realitate de care are nevoie poporul, dar despre care nu aude nicăieri.

Dacă am fi fost în timpul persecuţiilor, poate că ar fi fost mai bine. Acum s-a stricat creştinismul, s-a pus multă apă în vin. Dacă am fi fost în timpul persecuţiilor, poate că s-ar fi ridi­cat câteva suflete, mai ales tineri. De aceea ne prindem de viaţa monahală deoarece vedem în ea ceva autentic, ceva adevărat, ceva nou. Ne prindem de ea doar, doar, reuşim ceva.

13.03.2007

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Despre patimi si rugaciunea mintii, Editura Bizantina, 2017)

***

Arhimandrit Ioan Krestiankin:

Cuvânt în Săptămâna a III-a a Postului Mare. Veniți, credincioșilor, să ne închinăm lemnului celui de viață făcător!

(fragment)

[…]

Prietenii mei, să ne ridicăm de la pământ, să privim la Crucea lui Hristos, în faţa noastră este exemplul deplinei şi adevăratei lepădări de sine. El, fiind Fiul lui Dumnezeu, a venit în lume în chip de rob, S-a smerit pe Sine şi a fost ascultător chiar până la moarte şi moarte pe cruce. El S-a lepădat de însăşi viaţa Sa ca să ne mântuiască pe noi. Iar pe noi ne cheamă Domnul şi Mântuito­rul să ne lepădăm de păcat şi de moartea pe care păcatul o nutreşte pentru noi.

Lucrarea mântuirii noastre începe cu lepă­darea de sine şi de păcatele noastre. Trebuie să ne lepădăm de tot ceea ce alcătuieşte esenţa firii noastre căzute şi trebuie să ne întindem până la lepădarea de însăşi viaţa noastră, la lăsarea ei cu totul în voia lui Dumnezeu. Doamne! Tu pe toa­te le ştii, fă cu mine după cum binevoieşti.

Dreptatea vieţii noastre trebuie să o socotim înaintea lui Dumnezeu o cruntă nedreptate, ra­ţiunea noastră – o desăvârşită lipsă de judecată.

Lepădarea de sine începe cu lupta cu sine. Şi biruinţa asupra sinelui este cea mai grea dintre toate biruinţele din pricina puterii vrăjmaşului, căci eu însumi sunt propriul meu vrăjmaş. Şi lupta aceasta este cea mai lungă, căci ea se ter­mină numai o dată cu terminarea vieţii.

Lupta cu sine, lupta cu păcatul întotdeauna va rămâne o nevoinţă şi, deci, o suferinţă. Şi tot ea, lupta noastră lăuntrică, naşte şi o altă suferin­ţă, mult mai grea, căci în lumea răului şi a păcatului omul, care merge pe calea dreptăţii, întot­deauna va fi un străin în viaţa lumii şi va întâlni duşmănie faţă de sine la fiecare pas. Şi cu fiecare zi nevoitorul din ce în ce mai mult îşi va simţi înstrăinarea lui faţă de cei din jur şi o va simţi în chip dureros.

Iar lepădarea de sine inevitabil continuă să ceară ca noi în toată plinătatea să începem a trăi pentru Dumnezeu, pentru oameni, pentru aproapele, ca în mod conştient şi fără cârtire să primim şi să ne supunem oricărui necaz, oricărei dureri sufleteşti şi trupeşti, ca să le primim ca fi­ind trimise de Dumnezeu spre folosul şi mântu­irea sufletelor noastre. Şi lepădarea de sine devi­ne o parte a crucii noastre mântuitoare. Şi numai prin lepădarea de sine putem ridica noi crucea mântuitoare a vieţii noastre.

Crucea este un instrument de tortură. Pe ea erau răstigniţi criminalii. Şi iată, dreptatea dum­nezeiască mă cheamă şi pe mine pe cruce ca pe un călcător al Legii lui Dumnezeu, căci omul meu trupesc, care iubeşte tihna şi negrija, voia mea cea rea, nelegiuita mea iubire de sine, mân­dria mea şi acum luptă împotriva Legii celei de viață dătătoare a lui Dumnezeu.

Eu însumi deja, cunoscând puterea păcatu­lui care locuieşte în mine şi învinuindu-mă pe mine, ca de un mijloc, care mă mântuieşte de moartea pricinuită de păcat, mă agăţ de necazu­rile crucii vieţii mele. Conştiinţa că numai necazurile, îndurate pentru Domnul, mă fac să fiu al lui Hristos şi eu devin părtaş la soarta Lui cea pământească şi, deci, şi cerească, mă însufleţeşte în nevoinţă, în răbdare.

Crucea lui Hristos, cuiele, suliţa, spinii, pă­răsirea de către Dumnezeu sunt suferinţele neîntrerupte, prin nimic uşurate ale Golgotei. Dar şi întreaga viaţă pământească a Mântuitorului de la naştere până la mormânt este un drum către Golgota. E drumul lui Hristos de la o suferinţă la o suferinţă mai mare, dar o dată cu ele şi ur­cuşul din putere în putere mai mare, drumul Lui până la moartea care a înghiţit moartea. „Unde îţi este, moarte, boldul tău, unde îţi este, iadule, biruinţa ta?”

Înfricoşătoare este Crucea lui Hristos. Dar eu o iubesc – ea a născut pentru mine neasemui­ta bucurie a Sfintelor Paşti. Dar de această bucu­rie mă pot apropia numai cu crucea mea. Eu tre­buie de bunăvoie să îmi iau crucea mea, trebuie să o îndrăgesc, să mă socotesc pe deplin vrednic de ea, oricât de grea şi de anevoioasă ar fi ea.

A lua crucea înseamnă a răbda cu blândeţe batjocurile, ponegririle, prigonirile, necazurile, cu care lumea păcătoasă nu se zgârceşte să îl co­pleşească pe ascultătorul lui Hristos.

A lua crucea înseamnă a răbda fără cârtire şi văicăreli osteneala grea, nevăzută de nimeni asupra ta, chinul şi mucenicia nevăzută a sufle­tului pentru împlinirea adevărurilor evanghelice. Aceasta este lupta cu duhurile răutăţii, care se ridică cu înverşunare împotriva celui care do­reşte să arunce de la sine jugul păcatului şi să se supună lui Hristos.

A lua crucea înseamnă a te supune de bună­voie şi cu osârdie lipsurilor şi nevoinţelor, prin care se domoleşte trupul. Trăind în trup, noi tre­buie să învăţăm să trăim pentru duh.

Şi trebuie să dăm o atenţie deosebită faptu­lui că fiecare om pe calea vieţii sale trebuie să îşi ridice anume crucea sa. Cruci sunt nenumărate, dar numai a mea îmi vindecă rănile mele, numai a mea îmi va fi mie spre mântuire şi numai pe a mea o voi purta cu ajutorul lui Dumnezeu, căci ea îmi este dată mie de Domnul Însuşi. Nu cum­va să greşim, nu cumva să luăm crucea după voia noastră, după acea voie, care în primul rând trebuie răstignită pe crucea lepădării de sine. Nevoinţă după bunul plac este o cruce făcută cu mijloace proprii şi purtarea unei asemenea cruci întotdeauna se sfârşeşte printr-o mare cădere.

Ce înseamnă, aşadar, propria cruce? În­seamnă a merge prin viaţă pe propria cale, tra­sată pentru fiecare de Pronia Dumnezeiască şi pe această cale a îndura tocmai acele necazuri, pe care le trimite Domnul (ai depus voturile mo­nahale – nu căuta căsătoria, eşti legat de fami­lie – nu căuta libertatea, nu căuta să te eliberezi de copii şi soţie). Nu căuta necazuri şi nevoinţe mai mari decât acelea care se află pe calea vieţii tale – mândria te abate din drum. Nu căuta să te eliberezi nici de acele necazuri şi osteneli care îţi sunt trimise ţie – compătimirea de sine te dă jos de pe cruce.

Propria cruce înseamnă să te mulţumeşti cu ceea ce este pe măsura puterilor tale trupeşti. Duhul îngâmfării şi al autoînşelării te va îndem­na la ceea ce este peste puterile tale. Nu da cre­zare amăgitorului.

Cât de felurite sunt în viaţă şi necazurile, şi ispitele, pe care Domnul ni le trimite pentru a noastră tămăduire, ce diferenţă există la oameni şi în privinţa puterilor trupeşti şi a sănătăţii, cât de diferite sunt şi neputinţele noastre păcătoase. Da, fiecare om îşi are crucea sa. Şi această cruce a sa este poruncit fiecărui creştin să o pri­mească cu lepădare de sine şi să Îi urmeze lui Hristos. Iar a-I urma lui Hristos înseamnă a cer­ceta Sfânta Evanghelie aşa încât numai ea să de­vină o călăuză energică în timp ce noi purtăm crucea vieţii noastre. Mintea, inima şi trupul cu toate mişcările şi acţiunile lor, vădite şi tainice, trebuie să slujească şi să exprime adevărurile mântuitoare ale învăţăturii lui Hristos. Şi toate acestea înseamnă că eu sunt profund şi sincer conştient de puterea tămăduitoare a crucii şi în­dreptăţesc judecata lui Dumnezeu faţă de mine. Şi atunci crucea mea devine Crucea Domnului.

„Doamne, în purtarea crucii mele, de dreap­ta Ta trimisă mie, întăreşte-mă pe mine, cel ce mă istovesc până în sfârşit“ – se roagă inima. Inima se roagă şi suferă, dar tot ea se şi bucură deja de plăcuta supunere faţă de Dumnezeu şi de părtăşia ei la patimile lui Hristos. Şi această purtare a crucii noastre fără cârtire, cu pocăinţă şi cu slavoslovie înălţată Domnului – este marea putere a mărturisirii tainice a lui Hristos nu nu­mai cu mintea şi cu inima, ci şi cu însăşi fapta şi însăşi viaţa noastră.

Şi, dragii mei, atât de imperceptibil începe în noi viaţa cea nouă, când deja nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 2, 20). O minune neînţeleasă de mintea trupească se săvârşeşte în lume – pacea şi fericirea raiului se instaurează acolo unde erau aşteptate suspine şi lacrimi. Viaţa cea mai întristată dă slavă Domnului şi respinge de la sine orice gând de jeluire şi cârtire.

Însăşi crucea, primită ca pe un dar al lui Dumnezeu, naşte recunoştinţa pentru nepreţui­ta soartă de a fi ai lui Hristos, urmând patimilor Lui, naşte şi veşnica bucurie pentru trupul care suferă, pentru inima care se chinuieşte, pentru sufletul ce caută şi a găsit.

Crucea este cea mai scurtă cale către cer. Hristos Însuşi a mers pe ea.

Crucea este o cale pe deplin încercată, căci pe ea au mers toţi sfinţii.

Crucea este calea cea mai sigură, căci crucea şi suferinţele sunt soarta celor aleşi, sunt acea poartă strâmtă, prin care se intră în Împărăţia cerească.

Dragii mei, dând astăzi închinare Crucii Domnului cu trupul şi cu duhul, să altoim, dar, crucile noastre mici la Crucea Lui cea mare ca puterile Lui cele de viaţă dătătoare să ne hră­nească pe noi cu seva lor pentru a săvârşi în con­tinuare nevoinţele Postului Mare, ca împlinirea poruncilor lui Hristos să devină unicul ţel şi uni­ca bucurie a vieţii noastre.

Cinstind astăzi Cinstita Cruce a lui Hristos, cu supunere faţă de voia Domnului, să îi mul­ţumim Lui pentru crucile noastre mici şi să stri­găm: „Pomeneşte-mă, Doamne, în împărăţia Ta“. Amin.

13 (26 martie) 1995

(din: Arhimandrit Ioan Krestiankin, Predici la Postul Mare, Editura Egumenita, 2016)

 

Vedeti si:

***

 

“Priveşte durerea străină ca şi cum ar fi a ta şi încearcă să ajuţi cât de mult poţi”. SFATURI DUHOVNICEȘTI importante din testamentul unui mare duhovnic rus, părintele VASILI ERMAKOV (1927-2007): “Oamenii vin acum cu duiumul la biserică, dar creştinismul slăbeşte şi se diluează din cauza duhului lumii”

CALEA CEA STRAMTA A CRUCII: POCAINTA SI NECAZURILE

Sfantul Luca al Crimeei: CE INSEAMNA LUAREA CRUCII SI URMAREA LUI HRISTOS? IN CE FEL SA NE URÂM SUFLETUL? “Doamne! Nu voi merge pe calea proprie, voi merge dupa Tine, condu-ma Tu!” CE SERPI MISUNA PE INTUNERIC IN NOI?

Luarea Crucii si urmarea lui Hristos: LOGICA OMENEASCA versus “LOGICA” LUI DUMNEZEU

“DRAGOSTEA MEA S-A RASTIGNIT…”

Predica la scoaterea Sfantului Epitaf: TREBUIE SA MERGEM PANA LA CAPAT, SA NE INGROPAM IMPREUNA CU HRISTOS, SA NU MAI FIM CEI DE DINAINTE!

Parintele Simeon Kraiopoulos despre LEPADAREA DE SINE, DE OMUL CEL VECHI si ASUMAREA STARILOR DE USCACIUNE SUFLETEASCA

PACATUL TRUFIEI versus LEPADAREA DE SINE

LEPADAREA DE SINE, LEPADAREA DE PATIMI = DRUMUL SPINOS SI INGUST AL URMARII LUI HRISTOS. Starile sufletesti bolnavicioase si lasarea sufletului in mainile lui Dumnezeu. DE CE TINEM CU DINTII DE OMUL CEL VECHI DIN NOI?

Sfantul Ioan Gura de Aur despre LEPADAREA DE SINE, LUAREA CRUCII SI URMAREA LUI HRISTOS

ARHIMANDRITUL SOFRONIE si BINECUVANTAREA DE A CUNOASTE CALEA (II): “Calea crestinului este rastignirea… A trai crestineste este cu neputinta; crestineste este cu putinta numai a muri… aceasta este acea CALE INGUSTA ce duce la viata”. CONSTIENTIZAM MARETIA CHEMARII NOASTRE IN HRISTOS?

Arhimandritul Sofronie Saharov: INCERCARI DUHOVNICESTI. Nici un sfant nu ne poate cruta de necesitatea de a lupta cu pacatul care lucreaza in noi

Sfantul Ioan Gura de Aur catre CUVIOASA DIACONITA OLIMPIADA despre MANGAIEREA IN SUFERINTE si in INDURAREA NEDREPTATILOR: “Da, usa e stramta si calea ingusta, dar e cale!”

Sfantul Nicodim Aghioritul despre IUBIREA DE PLACERI, chiar si “nevinovate”, care DAUNEAZA GRAV ADEVARATEI VIETI CRESTINESTI. Cuvant foarte actual: “Viata molatica pe care o traim este o pregatire spre tot pacatul”

Din cuvintele de folos ale unui parinte athonit de o luminata simplitate: “SPORESTE FARADELEGEA si de aceea se apropie a doua Venire. CINE ARE MARE DRAGOSTE CATRE EA, VA FI AJUTAT DE PREASFANTA NASCATOARE DE DUMNEZEU. Maica Domnului are putere, dar asteapta pocainta noastra”