LA UMBRA CRUCII lui Hristos, pentru a primi puterea de a ţine piept DUHULUI POTRIVNIC AL LUMII… “Necredincioşii îi batjocoresc pe credincioşi. Creştinii sunt priviţi de parcă ar fi extratereştri… Cei morali sunt luaţi în râs, toţi cei ce ţin în mână crucea, marginalizaţi. SĂ NU NE SPERIEM ŞI NICI SĂ NE DĂM BĂTUŢI!”

19-03-2017 Sublinieri

Vedeti si:

***

***

Cuviosul Moise Aghioritul:

Înțelepciunea tainică a Crucii (II)

(fragment –  CONTINUARE)

“[…] Am spus că este nevoie să ne răstignim pentru a învia. În Biserica noastră, toate sunt răstignitor-învietoare. Din rănile cuielor Crucii răsare lumina Învierii. În osteneala, truda şi durerea nevoinţei se naşte bucuria, odihna, veselia. Aşa funcţionează întotdeauna legea duhovnicească. Prin plâns vine bucuria. În mijlocul întristării se naşte bucuria. Poporul nostru este în esenţă un popor ascetic. A trăit cu simplitate, sobrietate şi înfrânare, şi a avut întotdeauna o inimă largă, optimism şi nădejde. În confortul lumesc actual al noii opulenţe este strâmtorare, mohoreală, melancolie, impas şi deprimare. Prosperitatea, progresul şi civilizaţia nu ne-au adus marea odihnă lăuntrică aşteptată. Egocentrismul, individualismul şi eudemonismul [doctrină morală care consideră că scopul conduitei umane este fericirea  – nota editorului]. fac ravagii printre grecii de astăzi. Averea, bunul plac, ideea că totul este permis au ajuns să-l înrobească şi să-l răstignească pe om.

Nu cumva a sosit vremea lacrimilor, a pocăinţei, a întoarcerii la pomul cu bună umbră şi cu roade veselitoare al Crucii, care să dăruiască viaţă, răcoare şi mângâiere aşa-zişilor oameni liberi, robi propriilor patimi? Nevoinţa smerită duce la împreună-răstignirea cu Hristos. în Ortodoxie, nevoinţa nu este niciodată un scop şi un temei în sine, ci mijloc de dobândire a sfinţeniei şi de sporire în dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Credinciosul îşi ia crucea sa din dragoste, smerenie şi ascultare. Este un mic dar în schimbul marii jertfe dumnezeieşti.

Este o realitate, şi cred că veţi fi cu toţii de acord cu mine, că trăim într-o epocă vădit anti-ascetică, care sub semnul nevrozei şi al stresului se mişcă într-un duh potrivnic Crucii. Iubirea de sine a lumii ia avânt. Focarele patogene – numeroase. Predomină un ethos nou, necuviincios. Patimile sunt venerate, propovăduite, devin motiv de fală. Cuvântul Crucii despre cumpătare, simplitate, smerenie, modestie, înfrânare, nevoinţa, luptă, ajunge la urechi care nu aud. Surzenia voită scuteşte de orice problematizare cu folos. Crucea e aşezată departe, afară din oraş, ca să nu incomodeze nici măcar cu prezenţa ei mustrătoare.

În oraş, în mijlocul lumii – nicio stavilă, nicio limită, nicio reţinere şi ruşine. Domnia patimilor provoacă plictis şi monotonie, vid şi stricăciune, suferinţă şi impas. Şi totuşi se continuă, se merge înainte, nu se face nimic. Oamenii se recreează, dar nu se odihnesc sufleteşte. Cred că sunt fericiţi, cred că se bucură, cred că trăiesc, dar nu trăiesc cu adevărat. Oare exagerez? Sunt mulţi deja cei ce vorbesc despre o viaţă falsă, despre o existenţă fără un sens adânc şi fără țel. Astfel oamenii sunt amăgiţi de falsele bucurii cotidiene, perpetuând o viaţă confuză.

Influenţaţi de cugetul lumesc de astăzi, creştinii noştri vor ca şi viaţa duhovnicească să fie uşoară, confortabilă, rapidă. Or, bucuria adevărată întotdeauna se câştigă cu silinţă şi efort. Este nevoie ca creştinii, reaşezaţi la umbra Crucii, să primească mesajul ei cel mai adânc. Dinaintea Crucii se săvârşeşte pocăinţa adevărată. Crucea ne oglindeşte, ne cântăreşte şi ne măsoară cel mai bine pe noi toţi. Este de cea mai mare trebuinţă să îmbrăţişăm în viata noastră Crucea lui Hristos, de vreme ce nu putem trăi cu adevărat fără Cruce. Există anumite tendinţe ca creştinii să trăiască o viață fără Cruce. Dacă va birui această stare de spirit, va fi catastrofal pentru devenirea noastră. Iubirea creştină este pururea răstignită, pe când cea lumească este de obicei străină Crucii. Diavolul îi atrage pe oameni către o viaţă fără Cruce, iar lumea, din păcate, o acceptă, închipuindu-şi că în felul acesta va cunoaşte fericirea, dar are parte de nefericire până la urmă. Răstignindu-şi egoismul, omul cugetă smerit şi are pace. Diavolul nu vrea sub niciun chip una ca asta. Stârnit de diavol, prin urmare, omul cade în patima egoismului, părându-i-se că va câştiga, pe când în realitate pierde.

Cinstita, închinata şi de viaţă făcătoarea Cruce să ne lumineze inimile, să atragă mintea noastră, să ne înflăcăreze paşii şi să dea sens întregii noastre vieţi, binecuvântând-o, dăruindu-i Har şi sfinţind-o.

Slăvitul Mucenic al lui Hristos, Cosma Etolianul, oriunde se ducea să propovăduiască, înălţa o cruce. La umbra crucii, acest ieromonah aghiorit purtător al Crucii vorbea întotdeauna despre calea ei. Spunea cu simplitatea lui plină de Har şi înţeleaptă:

„Uniţi cele trei degete de la mâna dreaptă, care simbolizează Sfânta Treime. Duceţi-le mai întâi la frunte, apoi la burtă, la umărul drept şi la cel stâng. La urmă ne punem palma în faţă, pe piept”.

„Făcându-ne de mai multe ori semnul crucii”, zice Sfântul, „spunem: «Dumnezeul meu, Tu, Care erai în ceruri şi ai venit pe pământ, numără-mă de-a dreapta Ta şi nu mă pune de-a stânga împreună cu caprele»”.

Ne închinăm Sfintei Cruci şi primim multă întărire. Primim putere să ţinem piept adversităţilor din vremurile noastre viclene. Necredincioşii îi batjocoresc pe credincioşi. Necredinţa este considerată progres, iar credinţa înapoiere. Creştinii sunt priviţi de parcă ar fi extratereştri.

Nebunii îi socotesc nebuni pe oamenii cu judecată. Cei sinceri sunt daţi la o parte, cei virtuoşi neluaţi în seamă, cei drepţi nedreptăţiţi, cei cinstiţi nesocotiţi, cei morali luaţi în râs, toţi cei ce ţin în mână crucea, marginalizaţi.

Să nu ne speriem deloc, cu toate acestea, şi nici să nu ne dăm bătuţi. Cuvioasa Singlitichia spunea că Preacinstita Cruce a lui Hristos este pentru credincioşi catarg, pe care ţinându-l drept, putem pluti cu bucurie, fără frică, pe marea învolburată a acestei vieţi:

Crucea întinzând-o în loc de catarg, fără primejdie săvârşim călătoria”.

Un tropar al praznicului înălţării Sfintei Cruci spune: Lemnul Crucii s-a înfipt în pământ şi lumea întreagă s-a umplut de toată bucuria [Canonul praznicului, sedealna la Cântarea a treia. (n. trad.)]. Cu bucurie şi nădejde să întâmpinăm, iubiţi fraţi, greutăţile mai mici sau mai mari de fiecare zi ale vieţii, însuşindu-ne adevăratul cuget al Crucii, care este dătător de libertate şi, în cele din urmă, de bucurie. Este greu, dar nu cu neputinţă. Societatea supraabundenţei prescrie reţete de delectare promptă de orişice plăceri materiale. Vremurile pe care le traversăm fac lumea nerăbdătoare, frivolă, molatică, nesăţioasă de câştig şi egoistă. Astfel domneşte un duh anti-ortodox, potrivnic Crucii, anti-ascetic şi apăsător.

Consumismul care îi înrobeşte pe mulţi nu-i lasă să-şi răstignească patimile şi poftele. Nimeni nu vrea să pătimească, să se răstignească şi să-şi pună frâu. Până la urmă este răstignit de păruta lui libertate, pe care o iroseşte, şi astfel se vatămă şi suferă din cauza abuzului ei înşelător. Dar bucuria se va ascunde întotdeauna în nevoinţa cu mărime de suflet, în înfrânarea de bunăvoie şi în mustrarea de sine, de care avem negreşit trebuinţă. Răstignirea de sine şi omorârea patimilor ne dăruiesc Învierea şi pregustarea Raiului.

Încercările acestei vieţi nu vin asupra noastră să ne chinuiască, să ne tiranizeze, ci să ne ofere ceea ce de bunăvoie n-am ales: răstignirea omului nostru vechi. Încercările ne „încearcă”, ne ţintuiesc pe crucea răbdării, ajută la desăvârşirea noastră. Tămâia îşi răspândeşte buna mireasmă când stă peste cărbunele aprins, şi ne redobândim sănătatea în durerile operaţiei prin care extirpăm tumoarea canceroasă. Este o nesfârşită înţelepciune tainică în Cruce, pe care suntem chemaţi să o descoperim şi să o ne-o însuşim cu folos.

Fiecare om îşi are crucea lui, durerea lui, încercarea lui personală, problema lui mai mică sau mai mare, nenorocirea lui ieşită din comun, îndelungată sau trecătoare. Creştinul este chemat de Hristos să-şi ia această cruce fără murmur, cu nădejde. Să nu o lase, să nu cedeze, să nu obosească. Spunea un Stareţ aghiorit:

“Nu este om pe pământ care să nu aibă propria lui cruce. Până şi cei ce nu cred în Hristos, şi aceia au crucea lor, precum tâlharul de pe Golgota care nu s-a pocăit. Cei care L-au dat uitării pe Hristos în tinereţe şi mai târziu L-au întâlnit şi au crezut în El au crucea tâlharului care s-a pocăit. Cei care de mici nu L-au părăsit pe Hristos niciodată au crucea lui Hristos, căreia i se închină, pe care o îmbrăţişează, pe care o iau asupra ior. Prin Cruce păşim întotdeauna spre Înviere”.

Celor care aveau să-I urmeze cu credincioşie, Hristos nu le-a înfăţişat o viaţă lipsită de osteneală şi durere. A spus deschis şi limpede dintru început că binecuvântaţi şi fericiţi sunt cei ce vor fi prigoniţi, care vor pătimi urmându-I învăţătura. Nu i-a exclus pe credincioşi de la încercări. Le-a prezis ucenicilor Săi că vor avea multe necazuri în lume. După mult-încercatul Apostol Pavel, gura lui Hristos, cum îl numeşte dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, prin necazuri vom intra în Rai.

Căutarea de către credincioşi a unei vieţi uşoare, fără silinţă şi efort, este o amăgire primejdioasă. Este tocmai calea pe care diavolul le-a arătat-o celor întâi zidiţi: îndumnezeire fără Dumnezeu, sfinţire neîntârziată, biruinţă fără luptă. Aceasta ne-o propun şi ereticii de tot felul din vremea noastră, care înşală lumea cu succese rapide, experienţe şi semne. Dar aceste experienţe nu au har şi sănătate, ci tulburare, confuzie și neorânduială. Produc o falsă bucurie şi o voluptate iraţională. Este vorba de nişte stări false, induse de demoni.

Viaţa noastră în Biserică este ucenicie şi neîncetată sporire în dragoste şi smerenie. Nu mergem la biserică să ne crească prestigiul, să facem o impresie bună. Privirea noastră este aţintită la Cel Răstignit, la Răstignire, la Cruce, la mucenicii, cuvioşii şi mărturisitorii care s-au răstignit din marea lor dragoste.

Să privim spre Cruce pentru a primi insuflare, să ne fie cale spre sfinţire, să o purtăm spre răstignirea patimilor, să o avem ca reazem, binecuvântare şi tărie”.

(din: Monahul Moise Aghioritul, “Cuviosul vameș și sfântul risipitor”, Editura Egumenita, 2016)

***

Arhim. Varnava Iankos, Biserica pacatosilor:

Crucea mântuirii noastre

Astăzi este Duminica închinării Cinstitei Cruci (v. Marcu 8, 34-9,1) şi în mijlocul fiecărei biserici este aşezată cinstita Cruce. Crucea care, deşi a fost un simbol al suferinţei şi un simbol al ruşinii, prin Mântuitorul Hristos devine simbol al biruinţei. Iar aceasta pentru că a dobândit o altă raţiune, un alt conţinut. Noul conţinut pe care l-a dobândit este dovada cu privire la măreţia iubirii lui Dumnezeu. Hristos a arătat măreţia iubirii Sale prin aceea că a asumat Crucea. Prin urmare, pentru noi Crucea devine modul mântuirii noastre.

Evenimentele vieţii noastre dobândesc un conţinut analog nu atât cu înfăţişarea lor exterioară, cât cu raţiunea lor lăuntrică, prin care sunt împreună-legate.

O formă a crucii este şi suferinţa trupească care, chiar dacă pare negativă în viaţa noastră, poate să devină izvorul şi pricina vieţii. De pildă, aşa cum se întâmplă când un organism se află într-o primejdie de moarte, iar durerea ajunge să fie motivul pentru care se depun toate eforturile şi îngrijirile pentru tămăduire; dimpotrivă, dacă vreun organism nu simte durerea, aceasta creează un sentiment de relaxare faţă de boala latentă, şi în consecinţă devine o uriaşă primejdie pentru sănătatea lui. La fel se întâmplă şi în viaţa duhovnicească, durerea şi viaţa lăuntrică a omului devin arătarea nădejdii că este cu putinţă să existe viaţă, dar şi să fie activată această viaţă.

Posibilitatea omului de a simţi durerea, suferinţa, sau să aibă de-a face cu evenimente care-i nasc durere, este activarea „nervilor” duhovniceşti, să zicem, ca să poată omul să întoarcă durerea sa acolo unde trebuie, ca să nu fie limitat folosul suferinţei, ci ca să se activeze şi să devină pricină a cunoaşterii şi a înaintării duhovniceşti. Crucea, aşadar durerea, este începutul posibilităţii omului de a înainta, de a se dezvolta în evenimentele vieţii.

Însă faptul că nu este propusă Crucea doar ca fapt al durerii, ci şi ca fapt al Învierii şi al nădejdii, este vădit din pericopa evanghelică de astăzi, pe care ne-o pune înainte Biserica nu ca pe o formă de condamnare, ci ca pe un simbol al biruinţei, ca simbol al nădejdii.

La slujba Utreniei vedem că imnele cântate au un conţinut de cruce-înviere. Nu poate sa existe în viaţa duhovnicească durerea despărţită de tămăduire. Nu există Înviere despărţită de Cruce, şi Crucea fără Înviere nu se poate concepe. Aceste lucruri antagonice, care sunt unite, răspund afirmativ evenimentului mântuirii, răspund afirmativ evenimentului vieţii.

Astăzi ne temem de durere. Ea ne alungă traiul tihnit. Noi vrem paradisuri magice, indiciu al faptului că nu avem o viaţă adevărată. Nu ne-am trezit încă la viaţă. Pentru că toate înlesnirile şi toate comodităţile dacă ne-ar fi date, la sfârşit vom avea amărăciunea golului, a absenţei sensului. Iar aceasta pentru că absenţa suferinţei desfiinţează posibilitatea ca să fie treze şi priveghetoare toate organele noastre cunoscătoare, ca să putem să-l înţelegem pe celălalt om şi să ne aflăm în relaţie cu el.

Negarea durerii înseamnă izolarea într-o formă de „eudemonism” [Eudemonismul reprezintă o filosofie care caută dobândirea fericirii prin plăcere. Aici şi cu sensul de căutare a plăcerii (n.tr.).], care reprezintă desfiinţarea raţiunii vieţii, a raţiunii „persoanelor”, a raţiunii relaţiilor.

Trebuie însă să distingem cu foarte mare subţirime faptul că îndemnul spre nevoinţă al Bisericii, care se exprimă în chipul Crucii, nu este o stare de deprimare, nu este negativism, nu este deznădăjduire fără posibilitatea nădejdii. Nu este întristare, ci este calea care ne conduce la adevărata bucurie, pe care nu o poate răpi moartea, care nu se strică, ci ne conduce din slavă în slavă.

Dacă parcursul nostru ascetic, dacă prea mica luptă duhovnicească, pe care o facem în viaţa noastră şi care are chipul suferinţei, nu naşte posibilitatea luminii şi a bucuriei, este o luptă strâmbă. Este un fapt psihologic care de multe ori ascunde o anumită stare de îndreptăţire de sine, o stare de dreptate morală. Lucrurile sunt, însă, cu totul diferite.

Crucea este propusă drept „copacul cel cu umbră deasă” în pustia vieţii ca să ne odihnească. Ce odihnă putem avea? Iată, în mijlocul bisericii în această săptămână va exista Crucea ca să i ne închinăm. Ne spune: „Ai păcate, ai eşecuri, eşti deznădăjduit? Trăieşti o plictiseală lăuntrică, o lenevie, o akedie? Nu vezi nicăieri vreo nădejde? Trăieşti cu frica morţii? Unde se află Dumnezeu?“. Iată dovada existenţei Lui. „Cât de mult mă iubeşte?Mă iubeşte până în punctul în care Se răstigneşte, Se deşartă El însuşi, nu pentru anumiţi oameni în chip nedefinit, ci pentru fiecare om în mod personal, nu doar din vremea Lui, ci până la sfârşitul acestei lumi şi al acestui veac.

Cât de mare este dragostea lui Dumnezeu atât de mare nădejde putem să avem. De aceste roade ne putem desfăta prin pocăinţă: de iertare şi de mila lui Dumnezeu.

În cele din urmă aceasta este cuviinţa, distincţia creştinului. Să ia un simbol al condamnării şi să-l afirme ca dragoste a lui. Să devină dragostea lui deoarece este certitudinea lui că Dumnezeu îl iubeşte până la moarte. Ca să poată şi el însuşi să se îndrăgostească în același mod. Să se jertfească pentru aproapele său până la moarte.

Dar cum putem să facem noi un asemenea pas, dacă nu avem certitudinea acestei experiențe? Noi trăim într-o constrângere sufletească în Biserică deoarece considerăm că trebuie să fim buni fără ca mai înainte să fim încredinţaţi în mod personal despre valoarea şi conţinutul real ai Jertfei lui Hristos, care este dovada iubirii Sale.

(din: Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016)

Pentru Duminica a III-a din Postul cel Mare, va mai recomandam:

***

Legaturi:

 


Categorii

Crestinul in lume, Duminica Sfintei Cruci, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Moise Aghioritul, Preot Varnava Iankos

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “LA UMBRA CRUCII lui Hristos, pentru a primi puterea de a ţine piept DUHULUI POTRIVNIC AL LUMII… “Necredincioşii îi batjocoresc pe credincioşi. Creştinii sunt priviţi de parcă ar fi extratereştri… Cei morali sunt luaţi în râs, toţi cei ce ţin în mână crucea, marginalizaţi. SĂ NU NE SPERIEM ŞI NICI SĂ NE DĂM BĂTUŢI!”

  1. Pingback: “Iată de ce suntem noi fericiţi…” – CRUCIULIŢA ȘI AJUTORUL NEVĂZUT AL MAICII DOMNULUI. “Maica Domnului mijlocește si veghează pentru fiecare” | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: “Atunci când ne pregătim să ne împărtăşim cu Sfintele Taine…”: Mitropolitul Antonie de Suroj DESPRE ÎMPĂRTĂŞIRE: “Să intrăm în viaţa cea nouă, oricât ne-ar costa aceasta” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate