TAINA CRUCII ca LEPADARE DE AFIRMAREA DE SINE, DE VOIA PROPRIE si de IUBIREA DE SINE (Cuvinte limpezitoare ale PS Ignatie Trif, Pr. Gheorghe Holbea, Ierom. Pantelimon Susnea, Protos. Arsenie Muscalu si Pr. Dan Badulescu pentru DUMINICA SFINTEI CRUCI – si video)
“Dacă Îi slujești Lui, Dumnezeu te pune în valoare, te afirmă, te umple de demnitate, te valorifică, te îmbogățește”
(desen de Gabriela Mihaita David pentru cartea „Cuviosul Iosif Isihastul – Mărturii ale experienței monahale” – Ed. „Evanghelismos”)
***
Pr. Gheorghe HOLBEA – conferința „Taina Crucii” (31.03.2019, Biserica Șerban Vodă):
“CRUCEA ESTE, DE FAPT, TAINA VIETII NOASTRE. La temelia vietii noastre sta IUBIREA RASTIGNITA a Mantuitorului Iisus Hristos. Mielul lui Dumnezeu este injunghiat inca de la intemeierea lumii”
Predică din 31 martie 2019 (Duminica Sfintei Cruci) a Pr. Dan Bădulescu
***
Episcopia Hușilor:
PS Ignatie: „Una dintre condiţiile urmării lui Hristos este tăgăduirea afirmării de sine!”
În Duminica a III-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci), Preasfinţitul Părinte Ignatie, Episcopul Huşilor, a săvârşit Sfânta Liturghie, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Iosif, în Catedrala Mitropolitană „Sfinţii Arhangheli” din Paris.
În omilia rostită, Preasfinţia Sa a explicat condiţia pusă de Domnul Hristos pentru a-L putea urma:
„Condiţia de a-L urma pe Hristos este să te lepezi de tine însuţi. În limba greacă, lepădarea de sine se traduce prin tăgăduirea de sine, prin renegarea de sine. De ce Dumnezeu ne dă drept condiţie de a-L urma, renegarea de sine? Ce a vrut să spună Domnul Hristos prin aceasta?
Trăim într-o lume în care există un exces al afirmării de sine. Fiecare încearcă să se pună în valoare, prin inteligenţa lui, prin dexteritatea la locul de muncă. Peste tot, omul încearcă să se pună în centrul atenţiei. Nu este greşit să pui în valoare darurile pe care Dumnezeu le-a aşezat în inima ta. Nu este păcat aceasta. Păcat este să crezi că totul ţi se datorează, în mod exclusiv, ţie. Cu alte cuvinte, să Îl scoţi pe Dumnezeu din ecuaţia vieţii tale. Crezi că totul ţi se datorează ţie, minţii tale, experienţei tale, capacităţilor tale. Evanghelia ne cere să nu gândim în felul acesta. Să nu căutăm cu orice preţ să ne afirmăm pe noi înşine.”
Părintele Episcop Ignatie a arătat ce ascunde, de fapt, afirmarea de sine:
„Afirmarea de sine nu este altceva decât primirea păcatului mândriei în noi înşine. Când primim păcatul mândriei în sufletul nostru, atunci facem tot ce ne stă în putinţă să ne afirmăm, fie că avem cu ce, fie că nu. Afirmarea de sine este, de fapt, o iluzie a unei imagini pe care tu ţi-ai confecţionat-o şi ai vrea să îi convingi şi pe cei din jur că eşti aşa cum te vezi tu însuţi, iar nu cum te văd ei. Când celălalt nu te percepe aşa cum ai vrea, te supără o asemenea atitudine.”
Urmarea lui Hristos presupune tăgăduirea afirmării de sine, a afirmat, în continuare, Ierarhul Huşilor:
„Hristos tocmai acest lucru ne cere: să ne tăgăduim afirmarea de sine. Cu cât noi ne afirmăm mai mult pe noi înşine, cu atât Îl tăgăduim pe Dumnezeu. El nu vine şi nu locuieşte într-o inimă plină de sine. Dumnezeu vine acolo unde eşti golit de tine însuţi, adică eşti smerit şi Îi faci loc în inima ta. Dacă tu te umpli de tine însuţi, Dumnezeu nu va veni în inima ta. Una dintre condiţiile urmării lui Hristos este tăgăduirea afirmării de sine.
Este foarte greu să stai lângă un om care face permanent caz de afirmarea sa, care face tot ceea ce îi stă în putinţă, în orice situaţie, să fie în centrul atenţiei. Nu putem să Îl urmăm pe Hristos dacă nu renunţăm la afirmarea păcătoasă de sine. Un om care are o părere foarte bună despre sine este un om care nu mai acumulează nimic, care nu mai asimilează nimic. Nu mai are disponibilitatea de a primi ceva din partea semenilor săi. Se crede perfect. Nu poţi, în cazul unui astfel de om, să mai ajungi la inima sa. Afirmarea de sine ne sărăceşte din punct de vedere spiritual. Urmarea lui Hristos înseamnă să-L laşi să vină în inima ta, să devii tu însuţi un purtător de Hristos.”
După Sfânta Liturghie, Părintele Episcop Ignatie a susţinut, în Catedrala Mitropolitană, conferinţa: „Crucea – iubirea desăvârșită a lui Dumnezeu”. Conferinţa poate fi urmărită integral pe pagina de facebook a Episcopiei Huşilor.
***
Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor:
Atâta vreme cât omul rămâne izolat în dreptăţile lui, nu are nicio legătură cu Hristos cel Răstignit. Atâta vreme cât omul rămâne ţintuit de gândirea lui, nu poate să guste Învierea.
Biserica există ca să ne dea această conduită a Crucii şi această gustare a vieţii, gustare a Învierii. Dacă nu trăim cu acest gând, cu această dorire şi cu această raportare, ajunge să fie un timp pierdut timpul nostru petrecut în Biserică, şi mai ales un timp primejdios, deoarece credem că Îl cunoaştem pe Dumnezeu, şi din această pricină nu înaintăm în căutare. În cele din urmă ignorăm totul. (…)
Va iubi fiecare Crucea în calitate de izvor al vieţii, sau o va tăgădui ca pe o pricină de scandal şi ca o nebunie? Va alege să se lipsească de o bucată din el însuşi, ca să o dea fratelui său? Va accepta să fie limitat spaţiul său ca să poată să respire mai liber fratele său? Va accepta să-şi tăgăduiască propria putere şi să devină în întregime o zdrobire, aşteptând ca prin această zdrobire să-l dospească Hristos înlăuntrul său pe omul cel reînnoit.
***
Părintele Pantelimon Șușnea/ Nu-ma-uita:
Bijuteriile dragostei
(fragment)
Să ne răstignim mintea, să ne răstignim viața, să ne răstignim trupul
În mijlocul postului ne este pus ca semn Crucea. Să ne răstignim mintea, să ne răstignim viața, să ne răstignim trupul, adică să le transfigurăm. Și s-a rânduit să se citească în această duminică din Evanghelie cuvintele Domnului Hristos pe care le zice ucenicilor Săi: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.”
Oricine voiește să vină după Mine — zice Domnul Hristos — să se lepede de sine. Aceasta ce înseamnă? Înseamnă că și Domnul Hristos mai întâi S-a lepădat de Sine. Și Dumnezeu Se leapădă de Sine. Şi poate acesta este cumva unul din modurile prin care noi putem să-L înțelegem pe Dumnezeu. Dumnezeu, fiind treime de persoane, este într-o permanentă lepădare de Sine.
Voia proprie este cauza tuturor conflictelor între oameni și cauza însingurării oamenilor
Ce înseamnă să te lepezi de sine? Lepădarea de sine este opusul viețuirii pentru sine sau opusul centrării pe sine. Egoismul înseamnă să trăiești pentru tine, tu să fii în centrul preocupărilor tale și să încerci să-i subordonezi și pe ceilalți voilor tale, voii proprii, sinelui propriu. Și aceasta înseamnă să trăiești pentru sine, pentru sinele tău, pentru tine, egoism. Or, voia proprie este cauza tuturor conflictelor între oameni și cauza însingurării oamenilor. Prin voie proprie, prin această dorință de a-i subordona pe ceilalți, îi îndepărtăm pe ceilalți și ajungem singuri. Prin această voie proprie, am putea spune că oamenii își transformă viața într-un iad. Deci voia proprie este iad și este izvorâtă din iad, voia proprie vine din iad.
Cine a fost primul stăpânit de voie proprie? Primul stăpânit de voie proprie a fost diavolul, cel care a vrut să fie ca Dumnezeu, fără Dumnezeu. A zis: „Sui-mă-voi deasupra norilor cerului și asemenea Celui Preaînalt voi fi.” Deci această trufie, această trăire pentru sine l-a aruncat pe diavol din cer și l-a transformat în demon. Tot cu această voie proprie l-a ispitit diavolul și pe Adam să-și dorească să fie ca Dumnezeu în condiții de comoditate.
Scopul lepădării de sine este umplerea de celălalt
Voia proprie, dorința de a-și impune voia — eu văd lucrurile într-un fel, vreau să se realizeze lucrurile într-un anumit fel și încerc să impun și celorlalți să vadă lucrurile la fel cum le văd eu și să le facă cum vreau eu — este ceea ce generează, în mod fundamental, conflictele între oameni. Or, în Dumnezeu nu este așa. Fiul este în ascultare față de Tată. Zice Iisus Hristos: n-am venit să fac voia Mea, ci voia Ta. Putea Domnul Hristos să greșească în voia Sa? Nu putea să greșească pentru că era Dumnezeu desăvârșit. Deci chiar făcându-Și voia nu putea să greșească, dar scopul tăierii voii, al lepădării de sine este, de fapt, umplerea de celălalt. Te golești de tine ca să te umpli de celălalt, ca să-i faci loc celuilalt în sufletul tău. Or, dacă ești plin de tine — chiar există această expresie că cineva este plin de el — nu mai este loc și pentru altul în tine. Și atunci ajungi la însingurare și viața ta devine un iad atât pentru tine, cât și pentru cei din jurul tău. Și tu te transformi în iadul celor de lângă tine.
Începutul urmării lui Hristos este lepădarea de sine, pentru că și Domnul Hristos Se leapădă de Sine. Zice, în multe locuri din Evanghelie, Domnul Hristos că n-a venit să facă voia Sa, ci voia Tatălui Său. Şi chiar în fața morții, fiind în grădina Ghetsimani, Își exprimă așezarea Lui, zicând: dacă se poate să treacă de la Mine paharul acesta, dar nu voia Mea, ci voia Ta să se împlinească. Deci lepădarea de sine și urmarea lui Hristos, purtarea crucii și urmarea lui Hristos.
Loialitatea față de Dumnezeu
„Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” În aceste cuvinte este exprimată o stare de loialitate și o stare de cinstire și de slujire față de Dumnezeu. Oamenii, în trecut, încă mai aveau această conștiință a unui ideal pentru care să poți să-ți dai viața, aveau conștiința unei ierarhii căreia să i te supui, căreia să-i slujești și pentru care să-ți dai și viața. Or, în zilele noastre, zile dominate de egoism, nu mai există această conștiință a loialității față de Dumnezeu, a loialității cu orice preț, cu prețul vieții. Când ești loial ai și conștiința demnității. Un slujitor al stăpânului său îi este loial pentru că știe că de la stăpânul său îi vine demnitatea, că faptul de a fi slujitor stăpânului său îl umple de demnitate, demnitate pentru care merită să-și dea și viața. Or, și noi suntem înfiați de Dumnezeu, suntem primiți de Dumnezeu în familia Lui, și atunci și nouă ni se cere această loialitate față de Dumnezeu.
„Cine își va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” Despre ce Evanghelie e vorba, că atunci nu era scrisă nicio Evanghelie, nu erau cele patru Evanghelii ale celor patru evangheliști? Evanghelia este, de fapt, buna vestire, pentru că aceasta înseamnă Evanghelie — vestea cea bună, și este, de fapt, mesajul Domnului Hristos, care n-a fost un mesaj scris. Domnul Hristos n-a scris nicio Evanghelie și n-a spus ucenicilor Săi, Sfinților Apostoli, să scrie o Evanghelie, ci le-a zis mergeți și propovăduiți. Nu le-a zis mergeți și scrieți, ci mergeți și propovăduiți. Avem Evanghelia, ca și Noul Testament, ca și carte sfântă, ca o culegere, o avem în Biserică, dar Biserica este cea care a adus Evanghelia la existență ca pe o componentă a ființei Bisericii, nu fiind totul redus exclusiv la Evanghelie.
Dacă îi slujești Lui, Dumnezeu te pune în valoare, te afirmă
Deci Domnul Hristos spune că cine-și va pierde sufletul său pentru El și pentru Evanghelie, pentru vestea cea bună, din loialitate față de Dumnezeu, acela își va afla viața. A-ți pierde viața nu se referă numai la mucenicie, ci la dăruirea sau la închinarea vieții lui Dumnezeu, să nu mai trăiești slujindu-ți ție, să nu mai trăiești slujindu-ți eul propriu, propriile plăceri, ci să trăiești slujindu-I lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este un Dumnezeu poruncitor, nu este un Dumnezeu Care doar îți dă de lucru, doar te exploatează. Nu. Dacă Îi slujești Lui, Dumnezeu te pune în valoare, te afirmă, te umple de demnitate, te valorifică, te îmbogățește. Și atunci când tu Îi slujești lui Dumnezeu, Dumnezeu îți dă mult mai multe și realizezi mult mai multe în viața ta decât dacă slujești tu vieții tale. Orice ai putea tu să introduci în viața ta nu se compară cu ce poate Dumnezeu să-ți aducă în viața ta și să-ți dăruiască.
Din lumea aceasta ieșim numai cu ce am adus și cu ce am adunat în sufletul nostru
Și zice în continuare: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.” Aceste cuvinte sunt atât de evidente încât nu mai necesită niciun fel de argument. „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă-și pierde sufletul?” Pentru că noi, din lumea aceasta, ieșim fără ea, ieșim numai cu ce am adus și cu ce am adunat în sufletul nostru. „Sau ce ar putea omul să dea în schimb pentru sufletul său?” Când ajungi în fața morții, când ajungi în fața judecății și îți este judecat sufletul, ce ai vrea atunci să dai în schimb ca să-ți câștigi sufletul? Ce ai vrea atunci să-i aduci lui Dumnezeu, să aduci în fața judecății ca să-ți dobândești sufletul, pentru că la judecată verdictul care se dă este veșnic?
Deci din această perspectivă ne pune Biserica în centrul vieții noastre Sfânta Cruce: Sfânta Cruce ca lepădare de sine, ca umplere de Dumnezeu, Sfânta Cruce ca și curățire a vieții, transfigurare a vieții, transfigurare a trupului, curățire a trupului, curățire a simțurilor. Iată, suntem într-o perioadă de post, o perioadă în care am putea spune că ne răstignim simțurile, adică le curățăm, nu le ucidem, le purificăm, ne curățim și privirea, ne curățim și auzul. Trebuie să postim și mediatic în această perioadă, pentru că și ochiul hrănește, și sufletul se hrănește și prin privire. Se hrănesc atât virtuțile, cât și patimile prin simțuri, și atunci toate acestea trebuie curățite prin cruce, trebuie transfigurate.
Părintele Pantelimon Șușnea
Fragment din predica la Duminica Sfintei Cruci, 23 martie 2014
***
PARINTELE ARSENIE de la MAN. CORNU in “Familia ortodoxa” despre PARTASIA VIE CU DUMNEZEU, RASTIGNIREA IUBIRII DE SINE si ASTEPTAREA INVIERII: “Vor fi razboaie, dar sa nu ne clatinam, sa nu intram in zapaceala, in panica”
Familia ortodoxa, n. 4 (63)/ 2014:
“Sa nu mai traim noua, ci sa traim lui Hristos!”
(fragment)
– Ce inseamna sa ne rastignim pentru a-L urma pe Mantuitorul? Sa ne rastignim voia, sa ne rastignim pacatul?
– Sa traim Lui. Numai Crucea este calea prin care iesim din modul asta de viata centrat pe sine si intram in modul de viata firesc, centrat pe Dumnezeu. Nu mai traim noua, ci traim lui Hristos. Iar bucuria lui Hristos este ca noi sa fim impliniti – ca, de multe ori, cand ne gandim asa: „Uite, nu mai traiesc mie, ci traiesc lui Hristos”, patima, cred, ne face sa ne speriem. Ca si cand ne-am depersonaliza. Ca si cand ne-am pierde identitatea. Ca si cand am disparea.
Or, nu este deloc asa — Hristos nu ne vrea pentru El in mod egoist, ca sa se bucure El ca are adepti sau ucenici sau oameni care-L adora, care-L iubesc. Daca noi ne daruim Lui, El ne reda pe noi noua insine, si abia atunci ne descoperim sinele adevarat. Rastignirea Crucii e tocmai Calea in care se impleteste efortul omului cu darul dumnezeiesc.
Omul sa iasa din modul asta de vietuire centrat pe sine, sa nu mai vietuiasca siesi, sa se rastigneasca pe sine, pe omul cel vechi, ca sa vietuiasca lui Hristos, omul cel nou. Durerile nasterii…
“In vremea de apoi vor fi oameni iubitori de sine”
– Citim in Vietile Sfintilor – care par asa, intr-un timp imemorial, aproape ireal, dar a fost foarte real si destul de aproape, daca ne gandim, sa spunem, la cei din inchisorile comuniste – ca veneau chiar in intampinarea tortionarilor, a prigonitorilor, bucurandu-se sa se jertfeasca pentru Hristos. Cum aveau aceasta intelegere, cum aveau aceasta ravna – si acum, in zilele noastre, de ce ne miscam atat de greu in aceasta directie, crestini numindu-ne? Nu ca sa ne dam viata, nu ca sa ne jupoaie de vii, dar macar in lucruri mai mici…
– Sfantul Apostol Pavel, in Epistola catre Timotei, spune: „Vor veni in vremea de apoi timpuri grele!” cf. 2 Timotei 3:1. Si cand zice pentru ce, spune: „pentru ca vor fi oameni iubitori de sine” 2 Timotei 3:2. Deci nu spune: „Vor veni timpuri grele pentru ca vor fi razboaie, molime, cutremure, greutati economice, greutati la nivel social…” – nu! „Vor fi oameni iubitori de sine”. In asta vad o mare schimbare. Oamenii chiar Il iubeau pe Hristos! Si mergerea asta cu bucurie catre chinuri era o marturie a vietii noi – ca in ordinea firii acesteia cazute nu poti sa faci asa ceva. Instinctiv iti aperi viata. Or asta arata ca in ei era Altcineva. Era Hristos in ei, erau cu adevarat oameni noi. Cu adevarat luase Hristos chip in ei. Era marturia unei alte vieti. Mantuitorul zice: „Am venit ca oile mele sa aiba viata, si inca sa si prisoseasca, sa aiba viata din belsug” cf. Ioan 10:10. Viata care dadea pe dinafara. Ii mai interesa viata asta?…
– Cu veselie se duceau!
– Da. Vedem asta si in viata Sfantului Sava Gotul, un sfant, iata, de la noi. Cei care-l duceau la mucenicie, stiindu-l nevinovat, au vrut sa-i dea drumul. Si el a spus: „Nu ma lipsiti de cununa care mi-este pregatita! Omorati-ma!”. E marturia ca ei nu aveau sentimentul ca-si pierd viata. Noi suntem atat de legati de viata asta, si atat de slaba ne e constiinta ca suntem meniti pentru o alta viata, incat ne chircim, ne legam de viata asta. Pe cand la ei era invers, traiau cu atata putere viata pe care a adus-o Hristos, incat nu simteau ca moartea fizica e o pierdere a vietii… Aveau o asa bogatie de Viata in ei, incat tanjeau dupa viata aceea pe care au gustat-o si doreau sa se dezlege de trup, ca s-o guste…
Legaturi:
PARINTELE PETRONIU TANASE despre SENSUL CRUCII si rostul asezarii ei in mijlocului Postului Mare
Anecdote duhovnicesti cu parintele Ioil Ianakopoulos: SMERENIE SI “POZA”
Sfantul Ioan Gura de Aur despre LEPADAREA DE SINE, LUAREA CRUCII SI URMAREA LUI HRISTOS
1 Commentariu la “TAINA CRUCII ca LEPADARE DE AFIRMAREA DE SINE, DE VOIA PROPRIE si de IUBIREA DE SINE (Cuvinte limpezitoare ale PS Ignatie Trif, Pr. Gheorghe Holbea, Ierom. Pantelimon Susnea, Protos. Arsenie Muscalu si Pr. Dan Badulescu pentru DUMINICA SFINTEI CRUCI – si video)”