OMUL IN FATA CRUCII. Predici (text, audio, video) miscatoare si trezitoare la Inaltarea Sfintei Cruci: “Marea tragedie a omenirii este neintelegerea Crucii”

14-09-2014 Sublinieri

CRUCEA – IMBRATISAREA LUI DUMNEZEU

Starea aceasta este de rastignire a Domnului este numita… IUBIREA NEBUNA A LUI DUMNEZEU. Deci Hristos sta inca in aceeasi pozitie, rastignit, cu mainile intinse, asteptand intreaga omenire. Asteptandu-ma pe mine, asteptandu-te pe tine, ca la o imbratisare. Hristos vrea sa ne imbratiseze pe fiecare dintre noi, de aceea sta cu mainile intinse. Inca nu a venit ca un Judecator. De aceea nimeni nu trebuie sa se teama sa se apropie de Cruce”.

GREECE-RELIGION-EASTER

OMUL IN FATA SFINTEI CRUCI

de Arhim. Andrei Coroian

“Privind sfânta Cruce şi pe Hristos răstignit pe ea, un necreştin sau un necunoscător în cele ale duhovniciei va privi cu mirare şi va spune: aici s-a petrecut o mare şi neînţelesă taină. Privind-o un creştin iniţiat se va închina în faţa ei cu bucurie, exclamând: aici s-a lucrat mântuirea mea! Ea este izvorul vieţii şi al fericirii mele!

Crucea este lucrarea cea mare a puterii lui Dumnezeu. Pe Cruce s-a arătat iubirea desăvârşită dintre Persoanele Sfintei Treimi, revărsată peste noi oamenii şi peste întreaga creaţie, prin Dumnezeu-Omul care se jerfeşte pentru noi, de dragul nostru asumându-şi vina păcatelor noastre. Aici se realizează in iubire desăvârşită începutul unirii dintre Dumnezeu şi oameni, dintre Dumnezeu şi lumea văzută, dintre lumea cerească şi lumea pământească. Aici se arată cutremurător grija iubitoare a Părintelui ceresc, Care jerfeşte pe Unicul Său Fiu pentru omul păcătos şi răzvrătit, spre a-l readuce în braţele părinteşti, înfiindu-l.

În faţa şi în lumina Crucii omul credincios îşi înţelege mai limpede vocaţia sa, destinul său, calea sa, drumul său de la chip la asemănare, pe care trebuie neapărat să-l parcurgă, asumându-l cu bucurie şi mulţumire sau cel puţin cu resemnare. Înţelege de asemenea că orice evitare, ezitare sau eschivare de la drumul său, de la asumarea crucii sale îi aduce mai multă suferinţă, nemulţumire, angoasă, care uneori prelungindu-se ca durată, poate cădea sub domeniul absurdului, lipsit de orice licăr de lumină sau rază de speranţă.

Prezenţa noastră în faţa sfintei Cruci, indiferent de gradul nostru de cunoaştere şi de trăire, trebuie să fie mereu spre luminarea minţii şi învăpăierea inimii; spre sporirea şi consolidarea cunoştinţei, a multiplelor înţelesuri tainice, care personal ni se revelează treptat, pe măsura apropierii noastre de Dumnezeu; spre sporirea şi întărirea dragostei dumnezeieşti, care se aprinde din recunoştinţa faţă de iubirea, mila şi dărnicia Sa, precum şi din împlinirea cu consecvenţă a poruncilor Lui.

Cred că la trei lucruri esenţiale trebuie să mediteze şi să reflecteze omul, creştinul mai ales, pentru a-şi spori şi consolida cunoştinţa şi tăirea duhovnicească:

  • 1. Modul în care Dumnezeu Îşi poartă Crucea […]
  • 2. Necesitatea asumării vieţii, a purtării crucii pentru om, precum şi necesitatea conlucrării lui cu Dumnezeu, ca o condiţie a fericirii şi împlinirii sale.
  • 3. Darurile nesfârşite ale lui Dumnezeu revărsate prin Jertfa Sa în Biserică, precum şi pedeapsa refuzului lor.

Reluând:

CreatiaOmul1. Mai întâi de toate modul în care Dumnezeu Îşi poartă Crucea şi [Se dăruieşte] faţă de creaţie este admirabil. Toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, din iubire dezinteresată plănuiesc şi lucrează cu măiestrie creaţia, frumoasă şi bună foarte (Fac. 1, 31). Omul este plăsmuit cu o atenţie specială, înrudit cu Dumnezeu prin duh (Fac. 2, 7) tânăr, frumos, sănătos, nemuritor. Când omul, nescultând de porunca Creatorului, nerespectând programul pus de Acesta, care l-ar fi dus treptat la mult dorita îndumnezeire, a produs dezastrul căderii din Paradis, totuşi n-a fost părăsit cu desăvărşire. În această stare naturală de om-animal [1] care mănâncă, munceşte ca să trăiască, se reproduce, Dumnezeu l-a cercetat, i-a făcut promisiuni, i-a dat nădejdi. Când a căzut în viaţă mai prejos de fire sau împotriva ei, Dumnezeu salvează spiţa omului prin Noe şi familia sa (Fac. 7, 1), arătând clar în corabie, chipul mântuirii în Biserică arătat mai târziu. Apoi începe comunicarea cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, aceste caractere admirabile şi oameni minunaţi, care Îl ascultă şi-I împlinesc poruncile cu neînchipuit zel, într-o lume oarbă, idolatră, şi ostilă, expunându-se la iminente şi multiple pericole. Mai târziu va arăta prin marele prooroc Moise chipul mântuirii şi instaurarea Legii Harului. Prin toiagul de minuni făcător şi mai ales prin şarpele de aramă (Num. 21) se va arăta limpede mântuirea venită prin Hrisos Cel răstignit pe Cruce, iar prin cortul mărturiei chipul Bisericii celei adevărate.

28-Hristos-pe-cruce-tempera-pe-lemn-70x50cm-2010-719x1024

icoana de Angela Hanc
http://www.pemptousia.ro/photo/portretul-iconarului-in-tinerete-angela-hanc/

Când omenirea petrecea închisă în ceaţa şi întunericul ei şi doar luminarea proorocilor trezea într-un mediu restrâns dorinţa şi posibilitatea de a vedea lumină, a venit Hristos, însăşi Lumina cea adevărată. În El vedem, auzim şi pipăim prezenţa lui Dumnezeu între noi oamenii şi pentru noi. În viaţa Sa istorică ne-a arătat desăvârşita dăruire şi dragoste pe care o are Dumnezeu spre noi. Ca Dumnezeu, ne învaţă, ne luminează, ne sprijineşte, ne întăreşte, ne eliberează, ne vindecă, ne înviază, ne înalţă. Iar ca Om model, lucrează cu timp şi fără timp binele, miluieşte, ajută, Îşi pune viaţa pentru prietenii Săi, dovedindu-Se adevăratul Prieten al omului. Viaţa Sa tainică continuă în Biserică şi în lume, până la a Doua Sa venire. Prin Persoana Duhului Sfânt, tot ce a lucrat ca Dumnezeu şi Om în viaţa Sa istorică, acum lucrează la o scară universală. De aceea şi sfânta Cruce pe care S-a răstignit a devenit un simbol, un semn biruitor şi o putere de sine stătătoare. Când aceasta a fost îngropată în pământ, ea s-a arătat pe cer sfântului Împărat Constantin, dând a înţelege că ea este temelia şi steagul creştinătăţii. Că prin puterea ei orice rău îl putem învinge şi de orice duşman înverşunat putem fi apăraţi, pentru că ea, sfânta Cruce, este cea mai importantă relicvă şi cea mai sfântă armă a Bisericii creştine.

2. În al doliea rând, Crucea este indipensabilă şi absolut necesară, ca o condiţie a vieţii asumate. În ea se vădeşte pulsul şi dinamismul vieţii atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru om. Crucea este temeiul şi baza creaţiei şi a relaţiei fericite dintre făptură şi Făcător. Dacă Dumnezeu făureşte, dăruieşte, îngrijeşte cu o iubire nemărginită şi dezinteresată, este firesc să aştepte în acelaşi chip şi aportul omului.

Lumea aceasta frumoasă şi benefică, bună foarte, a fost gândită de Dumnezeu ca o grădină a raiului cu doi stăpâni asociaţi într-o conlucrare armonioasă, fiecare avîndu-şi aportul său. Dumnezeu, în calitate de Creator, este desigur Stăpânul de drept al grădinii. Dar a fost voinţa Sa mărinimoasă ca şi omul-făptură să aibă calitatea de stăpân asociat şi beneficiar, cu deplină libertate de acţiune, respectând însă normele de bază ale “proiectului” şi ale “contractului”, am putea spune, ceea ce omul din nefericire nu a făcut. Tocmai această lipsă de conlucrare a omului cu Dumnezeu, a dus şi încă mai duce la starea nefericită, tragică a omului.

cross tree-thumb-264x387-7227-thumb-264x387-7228Într-o frumoasă carte, de adâncă meditaţie şi reflecţie [2] despre sensul şi puterea sfintei Cruci, cuviosul părinte Daniil (Sandu) Tudor, scrie:

’’Totul este făurit prin Cruce, totul este o prefigurare a Crucii. Crucea este temeiul lumilor, noi înşine suntem făcuţi în Cruce. Crucea este taina lumii. Căderea omului este o abatere, o ignorare a Crucii, o tăgăduire a ei. Marea tragedie a omenirii este neînţelegerea Crucii, adică neputinţa înţelegerii rostului jertfei personale… Omul tăgăduitor s-a pus de-a curmezişul lui Dumnezeu şi (fără să vrea) naşte crucea pe care voia să o nimicească’’.

3. La o evaluare dreaptă în relaţia dintre Dumnezeu şi om de-a lungul istoriei, Dumnezeu a dăruit şi dăruieşte din ce în ce mai mult, iar omul devine tot mai îndatorat. Din lene şi comoditate omul şi-a făurit un program care L-a exclus pe Dumnezeu. Dumnezeu dă ploi şi soare la vreme, dar omul nu mai vrea să lucreze pământul, semănându-l. Dumnezeu dă bogăţie ca omul să poată trăi în bunăstare şi cumpătare (specialiştii japonezi spun că planeta noastră ar putea hrăni de şase ori populaţia existentă), dar omul trăieşte lacom, avar şi destrăbălat, iar alte milioane mor subnutriţi. Dumnezeu dă linişte şi pace, ca viaţa să fie frumoasă, fericită şi mulţumitoare, dar omul vrea război, asuprire militară sau economică, pentru ca viaţa să fie silnică sau uneori insuportabilă. Dumnezeu dă iubire şi viaţă ca oamenii să fie mulţi, puternici şi sănătoşi, dar omul vrea plăcere, sclavie şi ucidere, iar oamenii ajung puţini şi bolnavi. Dumnezeu dă tinerilor curăţia, ca ei să preînchipuie trăirea raiului, iar ei, alegând necurăţia, gustă de aici chinurile iadului. Dumnezeu dă părinţilor fericirea de a naşte şi creşte copii, ca sufletul lor să devină rai (sân al lui Avraam), iar ei îi ucid făcând din sufletele lor iad. Dumnezeu dă unora mai mulţi talanţi, capacitate şi talent, ca să fie altora modele, lumină şi sfântă încântare, dar ei idolatrizându-se pe sine devin pentru mulţimi izvor de pierzare… Chiar şi în această situaţie tragică (pentru noi oamenii) Dumnezul iubirii propune din nou împăcare, reconciliere, reluarea relaţiilor de normalitate între noi şi El, între noi fiecare.

Reluarea cu consecvenţă a practicării credinţei, a postului, a rugăciunii, a studiului textelor sfinte, a ajutorării celor lipsiţi, acestea sunt crucea noastră, aportul nostru în curgerea vieţii; a muncii cinstite, a întemeierii familiei, care este biserică şi rai; a vieţii îndreptate în Sus, acolo unde suntem chemaţi şi aşteptaţi cu atâta dor de Dumnezeu, de Mântuitorul Iisus Hristos, de Maica Domnului, de sfinţi, de moşii şi strămoşii noştri purtători de cruce – având sfânta Cruce care străjuieşte altarele şi bisericile noastre unde Îl primim pe dulcele Hristos, tainic şi real în Trupul şi Sângele Său, din Sfânta Împărtăsanie; unde spiritual ne împărtăşim prin rugăciune şi cântare. Crucea, care este cheia raiului, armă nebiruită împotriva diavolului şi păzitoare a creştinilor. Avînd sfânta Cruce prin care vin toate darurile lui Dumnezeu, toate darurile lui Hristos şi ale Duhului Sfânt, spune acatistul, ar trebui să ne deschidem inimile, să întindem mâinile la rugăciune, şi primind darul lui Dumnezeu, să conlucrăm cu El spre slava şi bucuria Lui, dar mai ales spre binele şi mântuirea noastră.

La-picioarele-cruciiRugăciunea, starea înaintea lui Dumnezeu şi-n faţa Crucii, ne învaţă cum să trăim, să ne comportăm. Cum pot să fug de chinuri, de dureri, de greutăţi, de ispite, văzând pe Stăpânul Hristos că le iubeşte?, spune rugăciunea de Vineri. Că Îi era dor de Cruce, de suferinţă, de Golgota, pentru aceasta veni pe pământ, iar noi, oamenii, fugim de poveri, amăgindu-ne cu false plăceri. Să învăţăm în faţa sfintei Cruci cum să trăim viaţa asumând-o şi cum să ne rugăm, nu cerându-I lui Dumnezeu lucruri sau favoruri pământeşti, ci cerându-I să ne dea înţelepciune şi putere să înţelegem şi să lucrăm voia Lui. O frumoasă rugăciune anonimă, spune:

Ţi-am cerut, Doamne, putere ca să am succes în viaţă, dar m-ai făcut neputincios, ca să învăţ să mă supun. Ţi-am cerut, Doamne, sănătate ca să pot să înfăptuiesc lucruri mari, dar am ajuns infirm ca să pot face lucruri şi mai mari. Ţi-am cerut bogăţie ca să fiu fericit, dar m-ai făcut sărac să fiu smerit. Ţi-am cerut stăpânire ca să fiu preţuit de oameni, dar am primit neputinţa ca să am mereu nevoie de Tine. Ţi-am cerut prietenia celorlalţi ca să nu trăiesc singur, dar Tu mi-ai dat o inimă să-i iubesc pe toţi ş.a.m.d.

Într-un asemenea fel ar trebui să gândim şi să trăim viaţa noastră, să facem rugăciunile noastre. Având întotdeauna inima deschisă spre comunicare şi comuniune cu Dumnezeu, dându-I întaietatea cuvenită ca unuia mai Înţelept, mai Puternic, mai iubitor”.

________________________________________
[1] Sfântul Nicolae Velimirovici deosebeşte trei stări ale omului: om-dumnezeu, om-animal, om-demon. Taina şi semnificaţia bătăliei de la Kosovo, Editura Anestis, 2005, pag. 78.

[2] Caietele preacuviosului Daniil dela Rarău. Taina Sfintei Cruci, Editura Cristiana, Bucureşti, 2001, pag. 61.

p. Andrei si sfanta cruce

***

Predica Parintelui Claudiu Melean (Cluj) la Inaltarea Sfintei Cruci – 2013:

“HRISTOS VREA CA INIMA NOASTRA IMPIETRITA SA FIE STRAPUNSA. Nu a avut alta solutie sa ajunga la inima omului decat Crucea.

CRUCEA TREBUIE SA FIE INFIPTA IN INIMILE NOASTRE!”

“… Cu atat mai grav este pacatul nostru daca nu constientizam ceea ce a facut Domnul pentru noi”.

– “A-ti face semnul crucii este o marturie, este ca un indicator pe care tu, ca si crestin, il dai celorlalti oameni. Daca si noi ne rusinam de sfanta cruce, cum o vor cinsti ceilalti?”

– “Diavolul nu se teme de semnul gol al crucii, cand ne-o facem repede. Se teme atunci cand noi constientizam ca facandu-ne semnul Crucii, ne pecetluim cu biruinta lui Hristos. Il asezam pe Hristos in inima noastra“.

– “Starea aceasta este de rastignire a Domnului = IUBIREA NEBUNA A LUI DUMNEZEU. Deci Hristos sta inca in aceeasi pozitie, rastignit, cu mainile intinse, asteptand intreaga omenire. Asteptandu-ma pe mine, asteptandu-te pe tine, ca la o imbratisare. Hristos vrea sa ne imbratiseze pe fiecare dintre noi, de aceea sta cu mainile intinse. Inca nu a venit ca un Judecator. De aceea nimeni nu trebuie sa se teama sa se apropie de Cruce. Practic, toti crestinii adevarati nu sunt decat niste pacatosi care au cazut la picioarele Crucii si au inteles taina Crucii. Si sa stiti ca de aici incepe lucrarea de mantuire a fiecarui om. Poti sa faci lucruri gigantice, dar daca nu cazi la picioarele Crucii Domnului Iisus Hristos cu pocainta si sa-I spui: Doamne, acum inteleg ca Tu pentru pacatele mele ai murit si vreau sa-Ti pretuiesc aceasta jertfa si vreau ca de fiecare data cand ma inchin, sa-mi aduc aminte si inima mea sa fie strapunsa de jertfa Ta. Si de fiecare data cand imi aduc aminte – si vreau sa-mi aduc aminte cel putin de cateva ori de jertfa Crucii – sa spun: “Doamne, nu mai vreau sa Te supar, nu mai vreau sa Te rastignesc, nu mai vreau sa Te impung cu pacatele mele, nu mai vreau sa Te palmuiesc cu vorbele Mele, nu mai vreau sa Te chinuiesc cu toate faradelegile mele…”. Asta trebuie sa fie intelesul Crucii. Si cand omul lacrimeaza la picioarele Crucii, si atunci diavolii cu adevarat diavolii se cutremura si fug”.

cruce_13_1

***

Predica Parintelui Ciprian Negreanu la Inaltarea Sfintei Cruci – 2013:

Ce vrea să spuna acest praznic al Înălţării Sfintei Cruci, cum ne vorbeşte nouă, personal?

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Suntem în ziua Praznicului împărătesc al Înălţării Sfintei Cruci, o sărbătoare mai puţin cunoscută, mai puţin înţeleasă, deşi este praznic împărătesc, dintre cele douăsprezece praznice ale Mântuitorului, cele mai importante din an. Şi o vedem pictată pe toate catapetesmele. Majoritatea, însă, ştim despre ce e vorba: despre căutarea ani de zile a Crucii Mântuitorului în Ierusalim şi după aceea călătoria, o căutare cumva mai ocolită a Crucii şi în toată Galileea, în Iudeea şi în Samaria, pe unde a umblat Sfânta Împărăteasă Elena, prima dată căutând Crucea în Ierusalim, negăsind-o, şi după aceea înţelegând că, pentru a descoperi Crucea, trebuie să meargă pe urmele Mântuitorului, de zămislirea Lui la Bunavestire, de la naşterea Lui, de la fuga Lui în Egipt, de la copilăria în Nazaret, până la botez și după aceea prin toate evenimentele prin care a trecut Mântuitorul ca să ajungă la Răstignire şi după aceea la Înviere.

Şi aşa a făcut și a început să caute pe rând toate locurile pe care le-a sfinţit prin prezenţa Sa Mântuitorul şi pe care le-a încărcat cu putere şi cu amintire şi cu gând de foc, dar și prin prezenţa în sens propriu, prin atingerea Sa, iar Sfânta Elena peste tot pe unde oamenii îşi aduceau aminte sau ştiau din tradiţie că acolo a fost, a ridicat biserici, mănăstiri, locaşuri de închinare, spre aducere-aminte veşnică. Peste ele, mai târziu, se vor rezidi alte şi alte biserici. biserica-nasterii-domnului-betleem-1Una dintre ultimele rămase în picioare din vremea Împărătesei Elena este biserica Naşterii din Betleem, care e chiar biserica cea veche zidită de Împărăteasa Elena, zidurile au rămas aproape intacte în picioare după atâtea valuri şi valuri de păgâni, de învârtoşaţi, de cei despre care Scriptura zice: Va veni vremea când toţi cei care vă vor ucide vor crede că aduc slavă lui Dumnezeu. Au trecut toate neamurile pământului pe acolo, dar această biserică a rămas în picioare. Iar din celelalte au rămas măcar urme sau ziduri sau se descoperă acum mozaicuri, podeaua, s-a găsit la locul unde s-au înmulţit pâinile, vechea biserică ridicată de Împărăteasa Elena, s-au găsit mozaicurile vechi de 1700 de ani, care încântă şi acum ochiul.

La sfârşit, după ce împărăteasa a revenit la Ierusalim, s-a găsit abia atunci Crucea, și cu cinste, după ce a fost inaltarea-sfintei-cruci1descoperită şi după ce s-a dovedit, prin minuni şi prin descoperiri dumnezeieşti, că este Crucea Mântuitorului, au ridicat-o şi au înălţat-o întru slavă în ziua de 14 septembrie a anului 335 în Biserica Sfântului Mormânt şi a Sfintei Învieri – şi din momentul acela şi a Sfintei Cruci – , împreună cu patriarhul Macarie al Ierusalimului. Si acel moment al ridicării Sfintei Cruci – de la coborârea de pe cruce a Mântuitorului probabil că această cruce nu s-a mai ridicat şi n-a mai fost văzută, cunoscută, n-a mai fost ştiută şi acum e ridicată spre cinstire şi spre slavă, ca şi altar pe care a binevoit Mielul lui Dumnezeu să se jertfească, altar pe care a curs sângele Mântuitorului Iisus Hristos, ca şi lemn al pomului nou din mijlocul raiului pe care s-a aşezat Rodul bogat care este Hristos şi din care curg sângele, apa şi Trupul de care ne împărtăşim. Este pomul din mijlocul raiului, Pomul vieţii și Crucea este trunchiul şi ramurile acestui copac, iar Mântuitorul este Rodul.

Iar acel moment al Înălţării Sfintei Cruci a rămas vestit peste veacuri şi peste timp, mai ales că închinarea la Cinstita Cruce a fost cel mai dorit lucru de către toţi pelerinii. Toţi care veneau în Ţara Sfântă, sute şi sute de ani după aceea, în toată perioada Imperiului Bizantin, mii de ani după, până după cruciade, veneau în primul şi în primul rând să se închine Sfintei Cruci şi după aceea tuturor locurilor sfinte. De aceea Sfânta Cruce a şi avut o istorie zbuciumată: a fost prădată, furată, împărţită, fiecare şi-a dorit să aibă măcar cât o unghie sau și mai puţin din Sfânta Cruce, s-a luat bucăţică cu bucăţică, fărâmă cu fărâmă din ea, încât doar câteva bucăţi mai mari există astăzi în lume. Unele dintre bucăţi sunt astăzi în Apus, furate de cruciaţi, dar cele mai mari bucăţi au rămas în Muntele Athos, o parte la copţii din Egipt, alta în Grecia… Bucățele sunt peste tot, în toate ţările ortodoxe, chiar şi noi avem în biserică o bucăţică foarte mică. Dar Crucea a avut o istorie zbuciumată, a fost furată şi de perşi în jurul anului 600, a fost motivul pentru care Imperiul Bizantin a scăpat atunci din acea strânsoare îngrozitoare. De fapt, Sfânta Cruce a fost cea care a mai dat 700-800 de ani de viaţă Imperiului Bizantin. Pentru că la anul 600 şi ceva, când Sfânta Cruce a fost furată, când perşii au cucerit tot nordul Africii, Egiptul şi tot ceea ce era grânarul fostului Imperiul Roman şi al Imperiului Bizantin, perşii puseseră mâna pe această zonă foarte bogată şi creştină, cum ştiţi că a fost Egiptul şi tot nordul Africii. După aceea au căzut în mâinile perşilor şi Palestina, şi Israelul şi Siria şi tot ce aveau bizantinii, până în zona Mesopotamiei, a Iranului de astăzi. Şi mulţi creştini şi-au găsit atunci sfârşitul mucenicesc şi sunt pline calendarele de cuvioşii care au murit atunci nu numai în părţile Sinaiului şi ale Raitului, dar şi în toată Palestina. Perşii, ştiind că Crucea are atâta valoare în ochii creştinilor, au furat Crucea din Ierusalim şi au dus-o în cetatea lor de scaun, în adâncurile Persiei, iar Heraclie, împăratul bizantinilor, retras în jumătate din cât este acum Turcia de astăzi, puţin din Balcani, retras în Constantinopol. După ce dinspre nord au atacat avarii şi ruşii, care nu erau creştinaţi, şi alte neamuri migratoare unite la un loc au atacat dinspre nord și au luat toată partea balcanică a Imperiului Bizantin şi au început să asedieze Constantinopolul, iar perşii dinspre răsărit ocupaseră aproape toată Asia Mică, Heraclie, auzind că Crucea a fost furată – pentru că mai fuseseră momente de răscruce, dar Crucea nu mai fusese furată din Ierusalim – MICHELE DI MATTEO LAMBERTINI-XX-The emperor heraclius carries the cross to jerusalema îndrăznit să facă o nebunie din perspectivă militară: toată armata bizantină care era strânsă în Constantinopol, în loc să se lupte cu cei care înconjurau cetatea, străpunge împresurarea şi trece tot mai departe, prin Asia Mică, neoprindu-se la nicio cetate ocupată deja de perşi, ci a ajuns în inima Imperiului Persan şi a cucerit capitala. Perşii au rămas, împreună cu avarii şi ruşii, să asedieze Constantinopolul. Iar Heraclie a făcut această nebunie militară ca să recupereze Sfânta Cruce. Şi a recuperat-o atunci.

Între timp s-a întâmplat acea minune a izbăvirii Constantinopolului din mâinile asediatorilor prin minunea Maicii Domnului, moment în care împăratul Serghie şi ceilalţi comandanţi ai armatei, care rămăseseră puţini şi cu neputinţă de a rezista în faţa unui asemenea atac sunt, cumva, salvaţi de Maica Domnului prin arătarea ei, se ridică asediul din jurul Constantinopolul şi asediatorii fug pur şi simplu din faţa zidurilor de frica Maicii Domnului. De atunci se aduce ca cinstire Maicii Domnului, la marea biserică, Vlaherne, din Constantinopol, imnul acatist al Buneivestiri, primul imn acatist, după modelul căruia se fac toate imnurile acatist de mai târziu. În noaptea aceea tot poporul s-a adunat, în frunte cu mai-marii şi au cântat imnul acatist al Maicii Domnului – obicei pe care l-au păstrat împăraţii bizantini, în fiecare săptămână venind în biserica din Vlaherne şi rugându-se în faţa icoanei Maicii Domnului, care venise să-i izbăvească; până, se pare, în ultimele zile ale Constantinopolului s-a obişnuit această venire a împăraţilor în biserica din Vlaherne în fiecare săptămână, în noaptea de vineri spre sâmbătă.

exaltation-crossCe vrea să spuna, însă, acest praznic al Înălţării Sfintei Cruci, cum ne vorbeşte nouă, personal? Căci importanţa lui personală e mai mare decât cea istorică, pentru că, până la urmă, istoria Sfintei Cruci, a creştinismului, este istoria noastră personală. Istoria lumii ar trebui să fie istoria noastră personală, este copilăria noastră, a fiecăruia. Greşelile şi păcatele celorlalţi, izbânzile – ele sunt şi ale noastre, sunt tristeţile şi bucuriile noastre. Nu suntem desprinşi de lume, nu privim de undeva, din exterior, judecând cu asprime. Ispitele și căderile, izbânzile lor, înălțările lor, credinţa lor tare, nădejdea lor, ale creştinilor și ale întregii lumi dinaintea noastră sunt și ale noastre şi se arată viu în lucrarea rugăciunii de acum adică cei care au izbândit atunci şi au trecut dincolo şi au fost primiţi în locaşurile celor drepţi ne ajută şi pe noi acum şi ne sunt ocrotitori şi ajutători, apropiaţi, fraţi întru credinţă. Într-un fel, istoria credinţei creştine, istoria lumii în general, este istoria copilăriei noastre. Cine nu poate privi aşa se află într-o ruptură dureroasă şi calcă cuvântul poruncii a cincea: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca bine să-ţi fie şi să trăieşti mulţi ani pe pământ, și care are un înţeles mult mai larg decât la prima vedere. Cinstirea celor care au fost înaintea noastră, indiferent cum au fost ei, și nu vorbesc numai de generaţiile până la bunicii şi străbunicii noştri, ci vorbesc de toţi creştinii și mai ales de această filiaţie duhovnicească la care ne referim când spunem: Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri…, ale tuturor care, duhovniceşte, au fost înainte de noi şi ne-au fost părinţi duhovniceşti prin strădania lor, prin faptele lor, prin faptul că au dus până la noi credinţa ca un fir roşu, ţinut din neam în neam, din om în om, din generaţie în generaţie, întărită din când în când de sfinţi – aceştia ne sunt nouă părinţi duhovniceşti şi sunt mai importanţi decât părinţii trupeşti pe care a binevoit Dumnezeu să ni-i dea. Fără această filiaţie duhovnicească nu s-ar fi păstrat credinţa aici. Aşa cum sufletul e mai important ca trupul, trebuie să privim duhovniceşte la aceşti fraţi ai noştri creştini, mai cu osârdie şi mai cu atenţie decât la filiaţia noastră de sânge şi să-i cinstim mai mult pe aceştia şi pe sfinţii lui Dumnezeu şi pe toţi care au fost mai înainte de noi şî care ne sunt părinţi sufleteşti decât toată filiaţia noastră trupească.

exaltation-crossPe lângă acestea, cum putem să ne folosim de acest praznic în viaţa noastră? Ce legătură vie are el cu viaţa noastră? Mama Sfântului Împărat Constantin, Sfânta Împărăteasă Elena, a ridicat în Ierusalim Crucea, obiectul de tortură pe care a fost ucis Hristos, dar care, prin faptul că I-a fost altar lui Hristos, a devenit, din cel mai urât, cel mai îngrozitor semn de până atunci, altar şi loc iubit de creştini, locul tămăduirii şi mântuirii noastre, locul izbăvirii noastre din ghearele călăului din vechime, ale şarpelui din adâncuri, ale celui care nu are milă – diavolul. A devenit locul în care noi am scăpat. Şi întorcându-ne spre el şi aducându-ne aminte de el, ne readucem aminte că noi am fost şi suntem scăpaţi prin credinţă de acest călău.

Cum zicea părintele Arsenie Boca unui om care îl întreba: “Părinte, oare nu sunt blestemat, n-am vrăji?” şi părintele a zis:

„Ţine-te, mă, de credinţă, aşa cum trebuie, şi de învăţătură şi mergi la biserică şi o sută de draci de ar veni asupra ta n-au putere nici să te atingă!”

Adică credinţa în Dumnezeu cu tot sufletul nostru, cum putem, ţinând-o consecvent și constant şi cu toate rânduielile noastre ne fac pe noi să scăpăm din ghearele și din mâna călăului celui fără de milă care este diavolul şi nu se pot atinge de noi, oricât ar vrea.

Crucea, din obiect de tortură, a devenit pentru noi chip al mântuirii şi bucurie numai s-o vedem. Decimitir Sihastria aceea o şi ţinem la piept, de aceea unii se şi culcă cu ea în mână, alţii o pun pe perete deasupra capului lor, o punem şi deasupra mormintelor noastre ca şi semn al nădejdii noastre că nu murim de tot, ci adormim doar o vreme, că moartea a fost biruită prin Cruce. În mintea noastră mică şi îngustă ne mai e şi frică atunci când vedem Crucea, pentru că ne aduce aminte de cimitire, dar ea tocmai de aceea e pusă în cimitire, ca să ne aducă aminte de înviere şi de veşnicie, că nu suntem sortiţi veacului acestuia, că nu suntem pentru lumea aceasta, ci pentru o altă lume, şi trupul va învia şi el.

Aşa cum atunci Crucea, din ceea ce era, un blestem, un obiect rău famat, de nedorit, a devenit semn binecuvântat, desăvârșit, binefăcător, dorit, căutat, iubit. Înainte de a fi apropiaţi de Dumnezeu, ce ne-a adus pe noi în Biserică? Pe cei mai mulţi, fricile, temerile, groaza în faţa morţii aproapelui nostru, a unei rude, frica de ceea ce va urma. De multe ori ne apropiem de Dumnezeu pentru frică. Cui să te rogi să te ajute când oamenii nu te mai pot ajuta? În faţa bolilor, în faţa necazurilor, frica, groaza ne-au adus la credinţă. Cei mai mulţi am ajuns datorită fricii. Acestea au fost ca nişte cruci pentru noi în general; ele sunt ca nişte cruci nedorite: cine-şi doreşte să trăiască în frică, în groază, în neputinţă, în durere…? Dar acestea sunt cele care ne-au adus pe noi la Dumnezeu, ori prin boli, ori prin necazuri, ori prin încercări, ori prin frică… Toate acestea ne-au adus pe noi la Dumnezeu.

Şi acum vine vorba: bine, acestea ne-au întors pe noi la Dumnezeu, dar nu mai vrem să ştim de ele! Nu mai vrem să ştim de frică, de durere, de neputinţă, de plângere! Am trăit ca prin iad aceste lucruri şi L-am descoperit pe Dumnezeu ca singura uşă de scăpare, ca singura cale. După care L-am cunoscut și altfel și nu mai stăm cu El doar de frică, nu mai stăm lângă El doar ca să nu mai păţim ceva şi ca să ne ocrotească, ci stăm lângă El pentru că ne este drag de El, pentru că L-am cunoscut, Îl ştim, pentru că nu mai vrem să fim în alt loc. Dar putem să mai folosim cumva frica, durerea, neputinţa care ne-au adus la Hristos? Au ele undeva un rost? Au! Aşa cum Crucea a fost ridicată şi este cinstită şi în casele noastre şi în sufletele noastre și este de folos mare, aşa și acestea, durerea, frica, neputinţa, care ne-au adus în Biserică sunt şi acum de mare folos, însă preschimbate, transformate; nu mai este frica animalică de moarte şi de durere, ci familia ortodoxa cruce tata fiufrica de Dumnezeu. Toate acestea trebuie să-şi schimbe chipul, dar ele trebuie să rămână ca să se păstreze vie credinţa în Hristos, ca să Îl redescoperim mereu pe Dumnezeu, tot timpul trebuie să ne întoarcem spre Crucea pe care este răstignit Hristos ca să ne tămăduim de otrava sufletească cu care ne otrăveşte diavolul, şarpele care ne muşcă.

Această întoarcere spre Cruce are ceva cu întoarcerea pe care am avut-o înainte, când eram păgâni, când eram necredincioşi, când eram neştiutori sau nepăsători. S-a schimbat, însă, înţelesul fricii, înţelesul neputinţei și al plânsului şi al durerii. Nu mai există complexe şi durere că de ce m-a făcut Dumnezeu aşa şi de ce nu altfel și nu mai plângem pentru tot felul de nimicuri, pentru că altul a reușit să ia partea mai mare și eu partea mai mică, nu mai este durere numai pentru durerea trupului, nu mai este plângere numai pentru lucrurile acestea. Frica se transfigurează, devine frică de Dumnezeu, nu mai e o frică animalică, cum aveam înainte, ci e o frică cu cutremur al inimii, că, totuşi, cum zicea un părinte, “cu Dumnezeu nu te baţi pe umăr ca şi cu un băiat”, ci El e foc arzător, înfricoşător. În bunătatea Lui şi în dragostea Lui și în frumuseţea Lui şi în măreţia Lui, dar e înfricoşător! Trebuie să avem teamă de Dumnezeu, fără această frică de Dumnezeu intrăm într-o familiaritate obraznică, care este mortală. Mortală!

Foarte puţine sunt păcatele de care Părinţii vorbesc cu atâta asprime ca de familiaritatea aceasta obraznică cu Dumnezeu, de acest fel de a fi familiar, nepăsător, de a-L lua pe Dumnezeu peste picior, a vorbi cu el la per tu. Acest lucru, pentru oamenii Duhului, pentru Sfinţii lui Dumnezeu, era începutul morţii sufleteşti. În faţa lui Dumnezeu trebuie să ne păstrăm cutremurul, frica, pentru că a ajunge la un fel de familiaritate obraznică cu Dumnezeu nu denotă decât necunoaşterea absolută a lui Dumnezeu! Nu poţi să fii cu Dumnezeu oricum. În faţa unui om deosebit, a unui om de geniu sau a unui om sfânt nu-i găseşti sfârşitul gândurilor lui, nu poţi să zici <lasă că-l cunosc eu pe ăsta..!>, nu poţi să fii ironic, pentru că îţi dai seama că e mult mai mult în omul acela, că el e mult mai presus și ai un respect și o stimă, darămite în faţa lui Dumnezeu! A fi altfel înseamnă că nu-L cunoşti deloc pe Dumnezeu, te-ai îndepărtat de El, te îndepărtezi de El cu paşi repezi. Si atunci trebuie să rămâi în această frică de Dumnezeu.

sfanta cruceIar a doua frică pe care trebuie s-o păstrăm este frica de noi înşine, mai mult decât de diavol pentru că nimeni nu ne poate face nimic decât dacă noi ne dăm legaţi în mâinile diavolului. Noi putem să ne facem cel mai mare rău, noi putem să ne lăsăm gândurile întinate, noi putem să ne înfricoşăm şi să lăsăm această înfricoşare de rău şi de diavol, noi putem să facem toate relele şi să ne dăm legaţi în mâinile diavolului. De noi trebuie să ne fie frică mai mult decât de orice şi să fim cu noi prevăzători şi atenți aşa cum am fi cu un prieten despre care ştim că este cleptoman şi hoţ şi pe care, când îl primim în viaţa noastră, stăm cu el tot timpul ca nu cumva să ne mai ia ceva. Aşa să stai cu atenţie la tine însuți şi să nu te creditezi prea mult. Să stai cu ochii aţintiţi spre tine cu frică: <Oricând sunt gata să cad! Dacă Dumnezeu mă lasă, voi cădea!> Trebuie să fiu atent la mine, să nu mă las cu uşurelul, pentru că imediat o iau pe panta greşelilor şi urâciunilor și a nepăsării şi a neștiinței.

Şi durerea trebuie să fie durerea căutării lui Dumnezeu, nu numai durerea veacului acestuia, nu numai durerile cele de acum, care se îndulcesc dacă ai durerea căutării lui Dumnezeu, durerea că nu L-ai dobândit destul, că nu-L iubeşti destul și nu faci poruncile lui Dumnezeu. Durerea să fie pentru Dumnezeu şi pentru aproapele și pentru durerea lui. Şi toate acestea pe care le auziţi toată ziua mărturisite de Părinţi: căutaţi pocăinţa, căutaţi lacrimile, căutaţi durerea inimii – acestea sunt Crucea la care noi trebuie să ne întoarcem totdeauna pentru a-L dobândi pe Dumnezeu, aceasta este calea Crucii, pe care ne-a învăţat Dumnezeu s-o luăm încă dinainte de a şti noi şi de a înţelege ceva, că tot prin ea am venit la Dumnezeu.

Asta a fost Crucea care ne-a adus la Dumnezeu: durerea, suferinţa, lacrimile, singurătatea, neputinţa, acestea ne-au adus la Dumnezeu şi acestea rămân căi de a-L cunoaște pe Dumnezeu şi de a-I cunoaşte puterea şi lucrarea în continuare. Nu sunt lepădate aceste căi, n-au fost doar o vreme şi acum nu sunt, ci au acum alt înţeles şi altă valoare şi sunt transfigurate, dar trebuie neîncetat să ne întoarcem spre ele, spre lacrima pentru durerea aproapelui, la plânsul despre care Mântuitorul spune Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia – plânsul după Dumnezeu, neîncetat să ne întoarcem la durerea inimii, la plânsul după Dumnezeu şi la ceea ce puteam să facem şi n-am făcut, deşi ştiam că trebuie să facem şi la toate celelalte de care v-am spus şi care redobândesc şi recapătă şi asta înseamnă ridicarea Crucii în inima noastră, până la urmă, şi Înălţarea Sfintei Cruci şi în inima noastră şi prin această înălţare vine şi Hristos Dumnezeul nostru și nu ne lasă singuri. Amin”.

pr. Ciprian Negreanu in biserica

***

Predica Parintelui Ciprian Negreanu la Duminica Inaltarii Sfintei Cruci – 2012:

DUMNEZEU NU ESTE DOAR MANA CARE NE SCOATE DIN NECAZ!

Suferinta lui Dumnezeu pentru ca omul nu vrea sa-L cunoasca

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Fragment transcris (de la min. 29:40):

“[…] Şi viaţa noastră este tot ca a Sfintei Împărătese Elena. Rodul cel mare, Hristos Dumnezeu, nu-L dobândim direct de la început, ci trebuie cumva să urcăm, să recapitulăm viaţa Lui, şi El să ne recapituleze nouă viaţa, şi să urcăm încetul cu încetul, să înţelegem toate, că nu-L putem privi pe Dumnezeu numai dintr-o perspectivă. Că Dumnezeu are atâtea perspective, atâtea nuanțe, atâtea fineţuri, că ne învaţă prin Duhul Său cel Sfânt cum să-L cinstim, cum să-L iubim, cum să ne rugăm Lui şi are atâtea chipuri prin care ni Se poate descoperi, de o frumuseţe fără seamăn. La început ştiţi cum Îl vedem pe Hristos intinde mana lui Petru scufundat in mareDumnezeu – şi de-aia Îi şi spunem: Mântuitor? La început îl vedem pe Dumnezeu aşa: suntem ca nişte înecaţi, ca nişte oameni pe cale să se înece şi care strigă  şi urlă şi încearcă să se prindă de ceva. Aşa suntem atunci când suntem îngropaţi, înglodaţi în păcat şi nu mai găsim nicio cale de ieşire. Şi asta când ne înfundă şi ne îneacă păcatul, nu când încă mai stăm în păcat şi ne simţim bine, ci atunci când chiar ne îneacă şi simţim că pierim ca suflete! Şi mulţi, poate majoritatea dintre noi am simţit aceasta într-un anumit moment. Şi atunci, încercând să ne prindem de ceva, am strigat Doamne, ajută-mă!, ca Petru care se afunda în mare, şi atunci Mântuitorul a întins mâna şi l-a prins. Aşa, cumva, noi L-am cunoscut la început pe Dumnezeu doar ca acea mână care ne prinde și ne scoate.

Şi Îi zicem Mântuitor. Dar este Dumnezeu. Un om care te ajută să ieşi este numai atât, o mână care te scoate? Când iubeşti un om care te-a salvat, îl iubeşti numai pentru mâna aia care te-a scos de acolo? Sau când cunoşti un om este doar atât, o mână? Dumnezeu este doar mâna care m-a salvat? Şi foarte mulţi dintre noi rămânem la această viziune, vedere asupra lui Dumnezeu: El este mâna care vine din când în când și mă scoate, impersonal, când sunt la necaz. Un fel de Mana, un zeu al popoarelor din America de Sud, popoare care se închinau la diferiţi zei când aveau vreo problemă: zeului mării când aveau probleme cu peştii, se închinau și aduceau jertfe zeului vântului când aveau probleme cu vântul, dar atunci când nicio jertfă nu mai avea nicio putere, îşi aduceau aminte că există un zeu, Mana îi ziceau ei şi i se închinau aceluia.

O astfel de idee avem noi de multe ori despre Dumnezeu, în sensul că ne vedem de treburile noastre, apelăm la tot felul de ajutoare, încercăm în toate felurile, ne punem în funcţiune toţi cunoscuţii, toate cunoştinţele, iar în cazul în care nu mai merge nimic, nimic, nimic, ne aducem aminte şi noi din an în Paşte că mai este şi Dumnezeu şi numai El ne poate ajuta şi repede-repede strigăm: Doamne, ajută-ne! Şi, de multe ori, pentru noi, Dumnezeu are acest chip al mâinii salvatoare care vine și te scoate dintr-un necaz. Şi după aceea îţi vezi de treabă, mâna se retrage iar în cer şi tu-ţi vezi de treburile tale până când iar va trebui să strigi să te scoată. Dar Dumnezeu e mult mai mult decât o mână care vine să te scoată! Ce minunat e să vezi mult mai mult decât mâna aceea, să vezi că mâna aceea e completă, că are haină albă, strălucitoare, că are un trup, că fiecare gest al său semnifică ceva. Ca şi un om pe care îl cunoşti. Are o frumuseţe, spune ceva, vorbeşte ceva. Dacă acel om a avut milostivirea să te scoată din apă, merită să-l şi asculţi! Poate cuvintele lui sunt mult mai mult decât numai că te-a scos din apa aceea. Poate că ceea ce spune e mult mai valoros. Nu numai că te scoate dintr-un necaz vremelnic, dar te poate scoate din necazul veşnic, din moartea veşnică!

Foarte puţini dintre noi ajungem să-L cunoaştem pe Dumnezeu la măsura aceasta deplină, ci rămânem la o cunoaştere – pe care noi o dorim! – formală, minimală: <Doamne, Tu ajută-mă când am un necaz. Restul – nu Te prea băga în viaţa mea, că am treburi…> Şi iar te întorci în ale tale, şi apoi iarăşi întinzi mâna, şi iarăşi, şi când nu-ţi dă vreodată mâna chiar te superi: <Păi Tu eşti Cel care trebuie să mă ajute!> Şi Îl şi definim pe Dumnezeu „mâna”! Adică Cel care trebuie să ne ajute! Cum zicea părintele Necula: el este la ghişeul de plângeri şi cereri şi trebuie să te asculte. Aşa avem noi ideea despre El.

Dar nu e vorba că Dumnezeu n-ar avea milă sau nu vrea să te ajute, ci Dumnezeu vrea mult mai mult să-L şi cunoaştem!

Că aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine Dumnezeul Cel adevărat!

Or nu prea vrem această cunoaştere… Această cunoaştere deplină a lui Hristos a învăţat-o Sfânta Împărăteasă Elena, care a învăţat să-L cunoască în toate ale Lui, în toate învăţăturile, în toată Evanghelia, până să primească Rodul cel mare şi să se poată bucura şi să-L poată şi înţelege.

Vă daţi seama că mergând în toate locurile unde a vorbit Mântuitorul, unde a făcut minuni, de la învierea lui Lazăr la orice loc unde a ridicat ea biserică şi loc de închinare şi a cinstit acele locuri, ea şi-a adus aminte acele lucruri, și le-a asumat, le-a trăit altfel, ca după aceea, la sfârşit, să înţeleagă măsura şi măreţia Crucii şi lucrarea lui Dumnezeu până la Cruce.

Nici Crucea lui Hristos răstignit nu-şi arată adevărata ei putere dacă nu înţelegem ceea ce a însemnat Hristos şi ce a făcut Hristos până la Cruce. Aşa şi noi: dacă rămânem numai la o astfel de relaţie cu Dumnezeu e o relaţie dureroasă pentru Dumnezeu. Pentru noi poate e profitabilă vremelnic, pe pământ, că ne vedem de treburile noastre, dar să ştiţi că şi pentru sufletele noastre este dureroasă, adică handicapată această relaţie. Când o să ieşim dincolo şi o să vedem la cât ne-am limitat…!

infricosatoarea-judecata1La un moment dat Scriptura ne spune că atunci când se vor înfăţişa înaintea lui Dumnezeu toate neamurile şi-L vor vedea, toţi vor plânge. Şi să ştiţi că plânsul acesta e cu siguranţă pentru că Îl vedem în adevărata Lui frumuseţe şi la măsura Lui dumnezeiască, pe care noi nu ne-o putem imagina; noi până atunci aveam nevoie doar de mâna Lui, să ne ajute cu ceva, și ne vedeam de treburi. Dar când Îl vezi în frumuseţea Lui, câte putea să-ţi spună, cum putea să fie călător cu tine pe drum, cum putea şi voia să-ţi fie sprijin şi a stat la uşă – Iată, Eu stau la uşă şi bat… – câte putea să te sfătuiască şi tu cât te-ai chinuit să găseşti uşa prin care să ieşi şi numai dacă ascultai o singură vorbă a Lui sau dacă Îl băgai în seamă şi aflai că El este nu numai o mână care te ajută din când în când, ci e mult mai mult de atât și că cuvintele Lui sunt de foc şi adevărate şi merită să fie urmate…! Şi numai dacă Îi ascultai o singură dată cuvântul, ceea ce n-ai putut în ani de zile făceai într-o clipă! Şi tu ai pierdut atâţia ani ca să te dumireşti cu nişte lucruri şi n-ai învăţat aproape nimic şi ai rămas la aceeaşi măsură mică şi îngustă…!

Aceste lucruri, pe care le vom vedea la A Doua Venire în faţa Judecătorului, în faţa Mielului lui Dumnezeu, de fapt, în faţa frumuseţii de nespus a lui Dumnezeu care se va dezveli atunci, se va descoperi atunci, cum să nu plângă toate neamurile pământului? Cum să nu plângem toţi atunci că n-am făcut mai mult?

Aşa cum Sfânta Eufimia, o mare sfântă muceniţă, vorbind cu cineva căruia i se arătase după mii de ani de la mucenicia sa, iar acesta întrebând-o: “Acolo, în rai este vreo părere de rău?”, ea i-a spus:

“Este o singură părere de rău: aceea că n-am făcut mai mult”.

După ce vezi că Dumnezeu a pregătit celor ce-L iubesc pe El ceea ce ochiul nu a văzut, ceea ce urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit, îţi pare rău că n-ai făcut mai mult, dar ce mai poţi face? Ce mai poţi face? Ce mai poţi întoarce?

De aceea, aşa cum spune Evanghelia de la Utrenia de astăzi,

atâta timp cât este lumina cu voi, umblaţi cât este lumină, căci vine noaptea când nimeni nu va mai putea să facă nimic.

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

cross-2

Legaturi:

***

***

***

***

***

***

*

 


Categorii

2. Special, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Inaltarea Sfintei Cruci, Parintele Andrei Coroian, Parintele Ciprian Negreanu, Preot Claudiu Melean, Talcuiri ale textelor scripturistice, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

35 Commentarii la “OMUL IN FATA CRUCII. Predici (text, audio, video) miscatoare si trezitoare la Inaltarea Sfintei Cruci: “Marea tragedie a omenirii este neintelegerea Crucii”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: “Intru necaz M’ai chemat si te-am izbavit, te-am auzit in mijlocul furtunii si te-am cercat la apa certarii”. CRUCEA DURERII si LARGIREA INIMII | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: Parintele Andrei Coroian: MEDITATII IN OGLINDA SFINTEI CRUCI (audio, text) – COPIII LUI DUMNEZEU SI FIII MAICII DOMNULUI: “Dumnezeu duce crucea păcatelor omului, Maica Sfântă poartă crucea umanităţii… Dumnezeu dăruieşte din ce î
  3. Pingback: IUBIND CRUCEA LUI HRISTOS… Conferinta de la Ploiesti (aprilie 2016) a Parintelui Episcop MACARIE DRAGOI (audio+text) – prima parte: “Atunci cand cand simtim ca nu mai avem puterea de a merge mai departe, atunci cand simtim ca suntem slab
  4. Pingback: “…nu ştiu altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta RĂSTIGNIT” | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: “Ce neam de hiene nemernice suntem, popor omorâtor de Dumnezeu care a răstignit pe Domnul slavei?” LUPTA NEBUNĂ SI TRAGICĂ A OMULUI PENTRU A-ȘI OMORÎ IZVORUL VIEȚII. Pastorala PS Sebastian la Înviere: “DUMNEZEU DERANJEAZĂ pentru
  6. Pingback: “Cum adica, pentru mine s-a intamplat asta? E chiar atat de grav?” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate