GUSTAND DIN RASTIGNIRE IMPREUNA CU IISUS SI CU BISERICA SA BATJOCORITA, GUSTAM DIN IMPARATIE INCA DE AICI!

2-04-2019 ~~Sublinieri~~

CRUCEA E TOTUL

Cuvantul Ortodox

Iata-L! El e pe Cruce. Iata, Viata ta, copilul meu! Acolo, El a dat totul pentru noi. El a facut deja Totul. Savarsitu-s-a!

Dumnezeu-Omul rastignit pe Cruce ar trebui sa fie pentru noi sfarsitul oricarui gand omenesc (cazut-omenesc). E sfarsitul desertaciunii si inceputul Imparatiei. E gata! Mantuirea e aici si acum! Priveste tinta aici, la Cruce, numai la Cruce si vei gasi acolo totul. Totul despre tine si totul pentru tine. Nicio lipsa, nicio fisura, nimic in plus de asteptat. Doar de ingenuncheat, de sfaramat inima si de plans.

Ce mai vrei, omule, mai mult de atat? Ce altceva si unde altundeva sa mai cauti?! Vino si, mai ales, RAMAI aici, singurul loc de unde tasneste Viata. De ce nu te lasi iubit si salvat, omule inselat? De ce si unde tot incerci sa scapi, sa fugi, sa intorci capul? Cand o sa intelegi ca oriunde in alta parte ai incerca sa pleci, numai otrava mananci, numai hrana sataniceasca, mortala, iti indesi lacom in vene. Stiu, Dumnezeu nu e usor de purtat, stiu, iubirea nu e usor de primit acum. E negrait de dulce, dar si DOARE cumplit. Fiindca te-ai invatat sa te iubesti numai pe tine si alte lucruri mici ca tine. El vine navalnic si intelegi ca totul in tine e prea stramt si trebuie cumva sa-I faci loc. Simti ca nu ai incotro si-i musai sa te scoti, intr-un fel, pe tine din tine. Simti ca nu mai poti fi acelasi, fiindca nu te mai simti liber sa te tavalesti nestingherit in mocirla, fara sa te apese Ceva pe inima… infernal de tare. Nu e usor, dar… stai! Ramai cu El! Nu-L pironi si tu, nu Il trada mai mult si tu! Ramai aici, cum poti, gafaind si asudand, plangand si zdrelindu-ti fata si geninchii, dar ramai! El stie cel mai bine cum si unde sa te tina si sa te poarte. Tu doar agata-te de El si urmeaza-L! Mai e puțin, foarte puțin! Nu simti deja gustul de har al Invierii?

“Unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu“.

***

Preotul Ioan Istrati:

Iisus spune o pildă. Despre un sărăntoc şi un bogătan. Despre rai şi iad. Despre mângâierea cerşetorului şi chinul barosanului. Despre plângerea inutilă a bogatului la urechile lui Avraam, să trimită pe cineva la cei cinci fraţi ai săi.

Atunci se petrece cutremurul fiinţei. Avraam spune: au pe Moise şi pe prooroci, să asculte de ei. Bogatul: nu părinte, ci dacă cineva dintre cei morţi se va duce la ei, se vor pocăi.

Iisus printre lacrimi: dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede, chiar dacă cineva se va scula din morţi.

E aici zbaterea de lacrimi a ochilor infiniţi ai lui Dumnezeu, durerea sfredelitoare a piroanelor, sufocanta greutate a propriului Trup pe Cruce, suferinţa spinilor în carnea tâmplelor, toată gloata blestemată care rânjeşte satisfăcută la sfărâmarea vindecătorului de nemernici, simţirea uriaşă, mai mare decât cerurile, a urii sălbatice a unui neam ucigaş de Dumnezeu, de fraţi şi de sine. Ştie că nu vor crede în Învierea Lui. Ştie că pentru mulţi, nici măcar dărâmarea catapetesmei dintre moarte şi viaţă nu va fi de ajuns. Ştie că durerea, chinul, moartea şi Învierea Sa vor fi în zadar.

Dumnezeu simte înainte de vreme iadul din sufletele celor care-L vor sfărâma şi plânge.

Şi îi iubeşte pe oameni la nesfârşit.

***

Blestemul Dumnezeului ucis de cei pe care i-a iubit

(fragment)

(…) De fapt cuvintele lui în care încape tot oceanul de durere al lui Dumnezeu sunt pentru cei ce-L vor ucide în fiecare veac. Pentru cei ce Îl vor călca în picioare cu indiferenţa şi răutatea lor, pentru cei pentru care Crucea este motiv de batjocură. Toată suferinţa Dumnezeului ucis, răstignit, sfărâmat pentru noi şi de către noi.

(…). E durerea mai asurzitoare decât cerurile a Dumnezeului care nu poate să salveze pe cei ce nu vor asta. E neputinţa Celui atotputernic de a băga cu forţa în rai pe cei care îşi au iadul în suflet şi-l răspândesc în lume. E strigătul mut al Dumnezeului iubirii în faţa celor ce urăsc până în veşnicie.

(…) Iadul n-a fost creat de Dumnezeu. L-au zidit cu răutatea lor duhurile potrivnice şi sufletele care Îl refuză şi Îl răstignesc pe Dumnezeu până la moarte.

Dincolo de iubirea Lui mai presus de gând şi de cuvânt, Dumnezeu suferă în tăcere şi moare pentru cei pe care îi iubeşte din veşnicie şi care se pierd. Dacă nu ne vom întoarce la El, Lacrimile lui Dumnezeu pentru noi sunt ultimele stavile de lumină înaintea întunericului pe care ni-l agonisim cu sârg şi care ne va înghiţi pentru totdeauna.

***

Nicușor Deciu/ Ziarul Lumina:

Experiența credinței pe calea Golgotei

(fragment)

(…)

Inima omenească se înfricoșează, cu adevărat, numai la auzul acestui fapt: Dumnezeu pătimește de dragul omului. Mintea prin propria ei putere nu poate înțelege aceste evenimente și nici cât de puțin nu poate pătrunde în acest abis al suferinței lui Dumnezeu pentru om, dacă sufletul nu este atins de harul ce vine chiar de la Cel Răstignit; rațiunea este răsturnată, simțirea este covârșită, cugetarea se oprește în fața negrăitului, cel mai măiastru discurs trece fără ca măcar să atingă taina Mântuitorului care pășește spre patima Sa. În aceste zile, în spatele curgerii văzute a lucrurilor vieții cotidiene care ne fură prea adesea atenția și inima, se desfășoară drama inaccesibilă a mântuirii omului și se hotărăște destinul său veșnic.

***

Arhiep. Andrei Rimarenko/Karamazov.ro:

Sărbătoarea Sfintei Cruci

Înaintea noastră stă Crucea. Crucea lui Hristos. Dar pe Golgota mai erau două cruci: Hristos în mijloc iar de ambele părți erau crucificați doi tâlhari. Hristos pe Cruce s-a jertfit pentru mântuirea întregii lumi. Dar tâlharii de ce au fost crucificați lângă el? Pentru crimele lor – la urma urmelor, erau hoți.

Ce i-a făcut pe ei să fie hoți? A fost o vreme în care erau copii nevinovați și poate că s-au jucat împreună. Era epoca luminoasă a copilăriei. Și mai târziu, au simțit, așa cum simte fiecare din noi, două forțe care îi trag fiecare sprea ea: una bună și una rea. Iar voința lor s-a dat fie de o parte, fie de cealaltă. La început au ezitat, dar mai târziu, pentru că răul părea mai atrăgător, au început din ce în ce mai des să se dea de partea răului. La început, conștiința i-a mustrat, dar mai târziu s-a tocit și a încetat să-i mai tulbure. Iar atunci, fără niciun fel de căutătură înapoi, au luat partea răului. La început, li s-au corupt voința și sentimentele, iar mai târziu au căzut în crime fățișe care i-au adus pe acele cruci, condamnați la moarte. Și iată-i aici murind amândoi. Nu doar orele lor, ci și minutele le erau numărate. Iar între ei, Domnul murea pe Crucea Sa. Unul dintre criminali Îl ponegrea. Dar celălalt, dimpotrivă, l-a redus la tăcere pe cel hulitor și I-a spus lui Iisus: „Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Lc. 23:42-43).

Hristos a murit primul, iar apoi cei doi hoți. Pe fața celui care L-a hulit pe Domnul s-a întipărit grimasa blasfemiei, și doar râsul lui Mefistofel se auzea deasupra crucii sale. Râsul era îngrozitor și triumfător. Da, aceasta era victoria finală a răului asupra acestui suflet. Dar deasupra crucii tâlharului pocăit era o pace triumfătoare și un fel de lumină serenă. Și în acel moment, sufletul său, strălucitor și curat, spălat de suferințe și pocăință, a intrat în Rai. Cu bucurie și mirare, îngerii au privit spre acest prim suflet – sufletul unui tâlhar – care a intrat în Rai, acest prim suflet al Noului Testament, curățat de Sângele lui Hristos.

Astăzi ne-am adunat împreună aici în biserică înaintea Crucii lui Hristos. După opinia lumii noi nu suntem călcători de lege sau criminali. Dar suntem la fel de nevinovați înaintea lui Dumnezeu? Nu. Toți am încălcat și încălcăm poruncile lui Dumnezeu. Și dacă așa stau lucrurile, înseamnă că suntem călcători de lege. Dacă până acum nu am comis crime vizibile, este numai pentru că harul Domnului și îngerii noștri păzitori nu ne-au lăsat. Dar dacă am fi lăsați de capul nostru, doar Dumnezeu și conștiința noastră știu ce ni s-ar putea întâmpla. Și ceea ce se poate încă întâmpla dacă Dumnezeu ne părăsește. Să ne privim cu sinceritate conștiința noastră. Să o întrebăm și ea ne va răspunde că în acord cu Judecata lui Dumnezeu noi nu suntem mai buni decât un tâlhar, poate chiar mai răi. Suferința sa pe cruce singură a putut izbăvească atât de mult. Iar noi, cu ce ne putem izbăvi pe noi înșine? El era un hoț înțelept, dar noi…trăim fără grijă și ne gândim că o să trăim la nesfârșit. Și oare, în ultimele noastre momente, vom avea pocăința de care el a dat dovadă? Ce se întâmplă dacă trăim o stare contrară? Să dea Domnul să nu fim loviți de așa ceva!

În aceste clipe, când ne apropiem și sărutăm Crucea, să spunem cu tâlharul înțelept „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta!”. S-ar putea să nu mai avem altă ocazie. Să ne folosim de acest moment pe care ni l-a dat Domnul: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.”

***

Purtarea crucii, semnul adevăratei urmări a lui Hristos

Pr. Asist. Dr. Cosmin Pricop/ Ziarul Lumina

(fragment)

Crucea, singura cale spre Hristos

Îndemnul de urmare a Lui pe care Hristos îl adresează ucenicilor și mulțimii chemate nu este exprimat oricum, ci este integrat într-un proces, având o etapizare precisă, pedagogică. În primul rând, de la acest exercițiu nu este nimeni exclus. Accesarea lui este liberă pentru oricine voiește. Constrângerile de orice fel sunt cu desăvârșire excluse. Adevărata urmare a lui Hristos este doar cea care se hrănește cu voia liberă. Hristos nu silește pe nimeni, nici măcar în a-L iubi.

În al doilea rând, această intenție și decizie liberă și conștientă de a-L urma pe Mântuitorul se cuvine a fi secondată de lepădarea de sine. Cine alege liber să Îl urmeze pe Hristos trebuie să se lase în mâinile Lui, să se încredințeze Lui, să se lase în voia Lui. Să Îl lase pe Hristos să conducă. Verbul grecesc care indică această lepădare de sine (ἀπαρνέομαι) poate avea și o semnificație chiar mai categorică – negare de sine. Evident, acest sens nu trebuie înțeles ca o dizolvare a propriei identități, ca o anulare absurdă a propriei subiectivități, ci ca o renunțare de bunăvoie la (con)ducerea propriei vieți în favoarea călăuzirii pe care Se oferă să o preia Hristos pentru fiecare dintre noi. Alegerea de a-L urma și de a-I încredința viața noastră este continuată, potrivit celor transmise de Evanghelia după Marcu, de un al treilea pas – luarea crucii. Cuvântul din originalul grecesc (αἴρω) poate însemna și „a te lăsa (a fi) însoțit de ceva”. Astfel, luarea crucii trimite la înțelegerea potrivit căreia omul credincios care își ia crucea face, de fapt, exercițiul de a accepta această realitate a crucii în viața lui.

Ce înseamnă să accepți crucea în viața ta? Înseamnă să trăiești permanent cu perspectiva propriei răstigniri, care nu se va petrece bineînțeles la modul fizic, ci la cel duhovnicesc, mistic. Răstignirea mea înseamnă răstignirea propriului ego, jertfirea propriei voințe ca încredințare a vieții în purtarea de grijă a Mântuitorului, Care, ca un Pedagog desăvârșit, va ști mai bine decât mine cum să îmi rânduiască viața aceasta pământească, pentru a o arvuni pe cea veșnică. Pentru că nimic din tot ceea ce ne înconjoară în această viață pământească și lume văzută nu se poate apropia, ca importanță, de valoarea sufletului nostru. De fapt, încredințându-I lui Hristos viața noastră pământească ne facem un mare bine propriului nostru suflet, pentru că Hristos va călăuzi această viață numai în interesul mântuirii noastre, chiar dacă pedagogia Lui uneori presupune refuzul unei fericiri standardizate la nivel pământesc, lumesc. Toată această urmare a lui Hristos, care presupune renunțarea la sine și răstignirea propriei voințe are ca scop unic câștigarea sufletului fiecăruia, adică mântuirea. Iar Hristos descrie în final mântuirea drept vedere a Împărăției lui Dumnezeu, venind întru putere. Părtășia la această Împărăție nu este rezervată însă celor care pleacă din această viață, ci poate fi pregustată chiar și aici, în această viață, căci Biserica este Împărăția care ne întâmpină deja, amintindu-ne constant cuvintele Mântuitorului, că trăim în lumea aceasta, dar nu suntem din ea.

***

A gusta din Răstignire

Cu mult, mult timp înainte (sec.VII – sec.VI î.d.H), prin descoperire dumnezeiască, insuflat (inspirat) de Duhul Sfânt, proorocul Isaia spune:

“El păcatele noastre le poartă și pentru noi rabdă durere, dar noi Îl socoteam că de la Dumnezeu se află El întru durere, chinuri și necaz / El însă pentru păcatele noastre a fost rănit și pentru fărădelegile noastre a pătimit; pedeapsa păcii noastre asupra Lui era și noi prin rana Lui ne-am vindecat.” (Isaia 53, 4-5,BVA)

Iar când se apropia vremea patimilor și a vindecării noastre “prin rana Lui” , Iisus învăţa că

”… Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învie. (…) Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. (Marcu 8,31,34,BVA)

Agonizând pe cruce, Iisus, Omul-adevărat, bea cel mai amar pahar, acela al părăsirii și de oameni și de Dumnezeu: „Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M’ai părăsit?“ (Matei 27,46,BVA). În glasul lui Iisus se află, însă deopotrivă, și strigătul lui Dumnezeu: “Omul Meu, omul Meu, de ce M-ai părăsit?” Dar, deocamdată, cei care puneau în aplicare sentinţa, cât și cei care asistau, cu foarte puţine excepţii, credeau că au în faţă un om, un condamnat de drept comun, nu și pe Dumnezeu în persoană: “Iar Dionisie, mirându-se, a zis: Sau Dumnezeu, Ziditorul lumii, pătimeşte, sau lumea aceasta văzută se sfârşeşte.” (http://www.ortodoxia.md/2011/10/sfantul-sfinitul-mucenic-dionisie-areopagitul/ )

După ce această lucrare dumnezeiască “Săvârșitu-s-a! “(Ioan 19,30), a urmat punerea în mormânt și învierea.

Fiind noi creștini ortodocși prin botez, hristofori, adică purtători de Hristos, am fi înclinaţi să spunem că-I și urmăm lui Hristos. Viaţa spune cu totul altceva. Liberi fiind, pornim încrezători în forţele noastre, la care asociem ideologii, filozofii etc. să ne realizăm destinul. Noi pe calea noastră, Dumnezeu pe calea Lui. Noi pășind ţanţoși și El, discret, nevăzut, neauzit, în jurul nostru. Pe calea destinului personal, începem să facem o colectie de cruci din greșalele noastre, ale căror efecte neplăcute, dureroase, ne duc la doctori, la vrăjitori, la judecători etc. și, nu se știe prin ce circumstanţe, înapoi la Dumnezeu: Doamne iartă! Doamne-ajută! Doamne dă-mi! Doamne scapă-mă! etc. Poate nu le obţinem chiar pe toate, dar un lucru important am realizat: ne-am așezat drumul destinului pe Calea lui Hristos. Ṣi nu este creștin care, trăind viaţa Bisericii, să nu aibă, să nu fi avut parte de ajutorul Lui Hristos, al Maicii Domnului, al Sfinţilor. Nu e rău. E chiar foarte bine.

Dar crucea aceea de care vorbește Hristos, pe care ar trebui s-o luăm și să-I urmăm Lui, unde este?

Atunci când ne rugăm, când cerem ajutor, să ne scoată din necaz etc., Hristos poartă păcatele (crucile) noastre, rabdă durere, chinuri, necaz, și ne vindecă prin rana Lui. Cu alte cuvinte, Hristos ne urmează nouă, ca să ne vindece, să ne mântuiască.

Da, dar vreun cârcotaș ar zice: Astăzi, Hristos nu mai este ţintuit pe cruce. Cum să sufere? Păi, suferă și sângerează (rănile se vor închide după Parusie și Judecata de obște, când va spune: „Desăvârșitu-s-a!”), când creștinii ortodocși nu-L mai mărturisesc, nici în cadru privat, acasă, dosind icoanele și candelele, renunţând la obiceiul de a-și face semnul crucii, și nici în public, în faţa oamenilor, la locul de muncă, în instituţii, în arene sportive (cand e victorie, în loc de cruce, se ridică braţele în formă de V spre cer etc.). Când creștinii ortodocși își aduc aminte de El doar la Crăciun, la Paști, la vreun botez, la vreo nuntă, la vreo înmormântare, la vreun parastas; când ignoră sau tratează cu frivolitate Tainele Bisericii; când Postul Mare este bruiat de grohăitul politic, monden; când Biserica, al Cărui cap este Hristos, este atacată în cele mai diverse moduri, și creștinul ortodox, fie tace (că dă bine la carieră, poziţie socială etc.), fie ia parte la acest razboi etc.

Abia când simţim durere din cauza tuturor acestora, ne facem părtași la suferinţa Celui răstignit. Ṣi, lepădându-ne de noi (asumându-ne riscul de a pierde cele ale lumii acesteia, chiar viaţa), abia atunci putem spune că ne-am luat crucea și-i urmăm lui Hristos, ne răstignim cu El, gustăm din răstignire, fie fizic, fie sufletește, fie în ambele moduri.

Aţi avut, vreodată, asemenea momente de răstignire personală pentru Hristos?

Nicuşor Gliga

Bucureşti, 31 martie 2019

Legaturi:

“Pentru ce tu omule, M-ai lăsat pe Mine? Pentru ce de la Cel ce te-a iubit te-ai întors? Pentru ce iarăşi te-ai lipit de vrăjmaşul?”

“EU SUNT PRIETENUL TĂU, capul tău, sunt fratele tău, soră, mamă, TOATE, şi nu voiesc alta decât să fii şi tu prietenul Meu. Tu eşti Mie totul… Ce doreşti mai mult? PENTRU CE TE TRAGI ÎNDĂRĂT DE LA ACEL CE ATÂT DE MULT TE IUBEȘTE? Pentru ce torni tu apă într-un vas fără fund? Pentru ce alergi în zadar?”

SE POATE DRAGOSTE MAI MARE CA ACEASTA? DAR SE POATE SI NEPASARE MAI SALBATICA?

“Săvârşitu-s-a, împlinitu-s-a!” – IATĂ OMUL, IATĂ DUMNEZEUL CARE “NE-A IUBIT PÂNĂ LA SFÂRȘIT”!

“…nu stiu altceva, decat pe Iisus Hristos, si pe Acesta RASTIGNIT”

“PRIVITI-L PE HRISTOS RASTIGNIT: bratele Lui sunt deschise pentru a ne imbratisa, ca sa incapem in bratele Lui noi toti!” (VIDEO) – MITROPOLITUL ANTIM de Alexandroupolis despre SFANTUL LONGHIN SUTASUL si IERTAREA PACATELOR CU CARE IL RANIM PE HRISTOS

“DRAGOSTEA MEA S-A RASTIGNIT…”

IUBIREA TRADATA SI ZDROBITA A LUI DUMNEZEU. Cuvantul care TACE in fata batjocoritorilor ucigasi si vicleni: “Sarbatorim DUREREA INFINITA a Celui infinit”

“Ce neam de hiene nemernice suntem, popor omorator de Dumnezeu care a rastignit pe Domnul slavei?” LUPTA NEBUNA SI TRAGICA A OMULUI PENTRU A-SI OMORI IZVORUL VIETII. Pastorala PS Sebastian la Inviere: “DUMNEZEU DERANJEAZA pentru ca refuza sa moara, in pofida tuturor stradaniilor”

Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?

Vinerea Patimilor. ASTAZI HRISTOS PATIMESTE SI MOARE PENTRU NOI

RASTIGNIREA DOMNULUI. Meditatie zdrobitoare la patimile lui Hristos. Talcuirea celor 7 cuvinte rostite pe Cruce de Mantuitorul

BICIUIREA SI BATJOCORIREA LUI HRISTOS. Ne rusinam sa mai cautam placerile sau sa mai cartim? “Cum te rabda inima sa inmultesti inca ranele lui Iisus?”

NE MAI AUDE DUMNEZEU DACA AM PACATUIT?

DUMNEZEU MA PLANGE PE MINE

“Cum adica, pentru mine s-a intamplat asta? E chiar atat de grav?”

“Ca un pelican, impungandu-Te acum, Cuvinte…” DE UNDE IZVORASTE VIATA NOASTRA?

SĂPTĂMÂNA MARE – TIMPUL DĂRUIT DOMNULUI, ÎNTRU TREZIREA NOASTRĂ. Urmându-L pe Hristos pe calea Deniilor. Tâlcuiri adânci pentru a pătrunde în taina nesfârșitei SMERENII ȘI DURERI A IUBIRII RĂSTIGNITE. “Noi suntem smochinii cei vorbitori ai acestei lumi”

SĂPTĂMÂNA MARE – hotarul judecăţii noastre. SCANDALUL CRUCII ÎN VIAŢA NOASTRĂ şi ALTOIREA NOASTRĂ LA TAINA PĂTIMIRII DOMNULUI: “Atâta vreme cât omul rămâne izolat în dreptăţile lui, nu are nicio legătură cu Hristos cel Răstignit”

***

PUTEREA SFINTEI CRUCI. “Dumnezeu ne-a aratat pe fata cat de mult ne iubeste, nu prin simple vorbe frumoase, ci imbratisandu-ne cu mainile Sale insangerate”

DUMINICA SFINTEI CRUCI – DUMINICA MANGAIERII

PREDICI strapungatoare ale Sfantului Ioan de Kronstadt la DUMINICA SFINTEI CRUCI: “Sa ne luam cat mai repede crucea, atata timp cat Cel rastignit pe Cruce continua sa ne arate milele Sale!”

PE CRUCE, IMPREUNA CU HRISTOS… De ce este SUFERINTA o realitate duhovniceasca de neocolit pentru un crestin? “Dacă fugim de Cruce, vom sfârşi în sistemul NEW AGE – un fel de CREȘTINISM FĂRĂ CRUCE” (Arhim. Zaharia)

TAINA CRUCII IN VIATA NOASTRA: Rastignirea mintii prin coborarea dureroasa in inima: “Prin harul Duhului Sfant, STRAPUNGEREA si ZDROBIREA INIMII ii sunt indeajuns crestinului pentru A BIRUI TOATE DUHURILE RAUTATII”

Duminica cinstitei şi de viaţă-făcătoarei Cruci. CUM INTRĂM PE CALEA CEA STRÂMTĂ A LEPĂDĂRII DE SINE? Ce înseamnă “a lua crucea”?

“DREPTATEA” CRUCII. LEGEA LUI HRISTOS CERE RASTIGNIRE. Scrisori ale Sf. Ignatie Briancianinov despre necazuri, lepadare de sine, dragoste si indreptatire

OMUL IN FATA CRUCII. Predici (text, audio, video) miscatoare si trezitoare la Inaltarea Sfintei Cruci: “Marea tragedie a omenirii este neintelegerea Crucii”

“… SA-SI IA CRUCEA SA SI SA-MI URMEZE MIE” – Talcuiri vii de la Cuviosii Arsenie Boca si Sofronie Saharov

Sfantul Isaac Sirul: “Calea lui Dumnezeu e CRUCEA DE FIECARE ZI, caci nimenea nu s-a suit la cer cu RASFATUL”

FUGA DE (PE) CRUCE si MANGAIERILE OTRAVITE ALE DUHULUI LUMII

IUBIND CRUCEA LUI HRISTOS… Conferința de la Ploiești (aprilie 2016) a Părintelui Episcop MACARIE DRAGOI (audio+text) – prima parte: “Atunci când simțim că nu mai avem puterea de a merge mai departe, atunci când simțim că suntem slăbiți, epuizați sub povara crucii, SA NE RIDICAM OCHII SPRE CERURI…”