BUNATATEA – conditia uceniciei si prieteniei cu Hristos

Pentru Duminica a 19-a dupa Rusalii (Predica de pe munte, iubirea vrajmasilor), va mai recomandam:

***

Doxologia:

Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii – Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor – IPS Irineu Pop-Bistriţeanul

“Dreptmăritori creştini,

În Predica de pe munte, Mântuitorul ne învaţă ce atitudine trebuie să luăm faţă de vrăjmaşii noştri, pe care trebuie să-i iertăm şi să-i tratăm cu compasiune şi bunătate. Prin aceasta ne dovedim urmaşi ai lui Hristos şi ne asemănăm cu Tatăl ceresc, Care este Iubire şi „face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni” (Mt. 5, 45).

Bunătatea faţă de semeni este însăşi condiţia calităţii noastre de creştin. Prin ea se cunosc ucenicii şi se recunosc prietenii Domnului. Iubirea aproapelui, indiferent că acesta îţi este prieten sau vrăjmaş, este porunca de căpetenie a Legii celei noi, menite să creeze o atmosferă de pace şi bunăvoire între oameni.

Iubiţi credincioşi,

Bunătatea este o însuşire a lui Dumnezeu. Dacă cei vechi îşi închipuiau că Cel Preaînalt este un Stăpân înfricoşător, dacă evreii credeau într-un „Domn al oştirilor”, răzbunător, Dumnezeul nostru, al creştinilor, ne este descoperit de Mântuitorul ca un Părinte prea bun, Care dă tuturor toate cele spre trebuinţă (Lc. 6; Rom. 2; Tit 3).

Bunătatea este compasiune şi înseamnă încercarea de a ne substitui altora, de a reacţiona la faptele semenilor, de a-i ajuta, întâmpinând nevoile lor, iertându-i când greşesc, de a avea înţelegere pentru ei, de a-i sluji.

Bunătatea implică încrederea în om, implică deschiderea inimilor noastre, expunându-ne simţămintele intime şi delicate. Şi aceasta trebuie manifestată faţă de toţi, nu numai faţă de cei pentru care avem vreo afinitate naturală, familie, prieteni, semeni, simpatici, că Dumnezeu arată bunătatea şi la cei nerecunoscători şi răi, cum ne spune Sfânta Evanghelie de astăzi (Lc. 6, 35).

Bunătatea poate fi un zâmbet, un mulţumesc, o încurajare adresată unei persoane bătrâne, un cuvânt de afecţiune adresat unui copilaş. Nici una din aceste expresii nu costă timp sau bani. Dar ele cer un sincer interes pentru fericirea celor din jurul nostru.

Oamenii păcătoşi sunt egoişti, preocupaţi de responsabilităţile, problemele şi planurile lor. Dar, când omul creşte în harul bunătăţii, atunci iese din sine, din sfera intereselor sale şi dezvoltă un adevărat interes pentru fericirea şi bunăstarea celor din jurul său.

Sfântul Isaac Sirul scrie în această privinţă:

„Veseleşte-te cu cei ce se veselesc şi plângi cu cei ce plâng. Căci acesta este semnul curăţiei. Fii bolnav cu cei bolnavi. Plângi cu cei păcătoşi. Bucură-te cu cei ce se pocăiesc. Fii prieten cu toţi oamenii. Fii părtaş la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău fii departe de toate”.

În memoriile unui medic, citim această întâmplare: medicul scrie cum, într-o seară, obosit de truda zilei, se gândea că se va culca devreme ca să se odihnească şi să-şi refacă puterile. Nu apucă să se dezbrace, când auzi pocnituri în uşă. Era un om disperat care-l chema să-i ajute soţia într-o naştere grea. Se duse şi ajută femeia să nască. Se întoarse acasă şi mai obosit, dar aici îl aştepta un tată care îl imploră să vină la căpătâiul unui tânăr în stare gravă. Îşi adună ultimele puteri şi merse şi cu acesta. Spre dimineaţă, se întoarse sleit de puteri. Adormi şi avu un vis ciudat: se plimba prin grădină şi toate florile i se închinau în sunetul unei melodii nefiresc de frumoase. Trezindu-se buimac, află că cei pe care i-a ajutat sunt bine şi îi mulţumesc pentru sacrificiul făcut.

Iată, răsplata mângâietoare a bunătăţii jertfelnice!

Bunătatea este astăzi o plantă foarte rară, care de mulţi este socotită o slăbiciune, o neghină care ar trebui distrusă. Despre cei buni se vorbeşte uneori pe un ton înjositor. Nu sunt luaţi în serios, sunt consideraţi laşi şi slăbănogi. Dar Domnul Hristos judecă altfel.

Cei buni Îl urmează pe Acela Care este izvorul bunătăţii,

„Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; dat la chinuri, nu ameninţa, ci se lăsa în ştirea Celui Ce judecă cu dreptate” (I Pt. 2, 23).

Adevăraţii „ucenici” Îl imită pe Hristos, Care a fost bun faţă de noi când eram încă sub păcat, când eram duşmanii Săi.

De aceea, Domnul ne cere să nu răspundem sforţărilor din afară, ci să oferim obrazul stâng celui care ne-a lovit peste cel drept sau să-i dăruim şi haina celui care ne-a luat cămaşa (Mt. 5, 38-48).

Mântuitorul pretinde ca la nedreptăţile primite să evităm tot ceea ce nu se armonizează cu adevărata iubire şi bunătate faţă de aproapele. Creştinii buni făptuiesc binele în orice împrejurare şi se străduiesc mult ca la răul primit să nu răspundă, ca despăgubire, cu acelaşi rău sau chiar cu unul mai mare.

Treapta de sus a desăvârşirii în bunătate este răspunsul la rău cu binefacerea: în loc de pietre să dăm pâine, în loc de ocară, binecuvântări. La asta trebuie să ne determine cuvântul Domnului, Care zice: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Mt. 5, 44). Şi mai zice: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine, fără să nădăjduiţi nimic în schimb” (Lc. 6, 35).

După firea omenească stricată de păcat aşa ceva nu e posibil, dar, în Hristos şi cu ajutorul Său, toate sunt cu putinţă. Dovadă este şirul imens de credincioşi care, de-a lungul veacurilor, au urmat admirabil legea bunătăţii, împlinind, astfel, porunca iubirii faţă de aproapele.

Sfântul Macarie cel Mare, un pustnic egiptean vestit, a plecat într-o zi, însoţit de un învăţăcel de-al lui, să cerceteze pe călugării unei aşezări mai îndepărtate. Drumul trecea peste un deal. Învăţăcelul, mai sprinten de picior, a luat-o înainte, cu gândul să-l aştepte pe bătrân sus, pe platou.

Din partea cealaltă a platoului venea un preot egiptean. Învăţăcelul, în râvna pentru Legea creştinească, cum îl vede, începe să-l numească „unealtă a satanei, slujitorul dracilor, păstorul orbilor”. Preotul egiptean îl roagă să-şi vadă de drum, dar fratele mai mult îl ocărăşte. Înfuriat, popa idolesc îl pocni cu toiagul în cap şi acesta muri pe loc.

Continuându-şi drumul, preotul egiptean îl întâlni pe Sfântul Macarie, care îi spune: „Drum bun, frate!”. Preotul egiptean întreabă de ce l-a numit frate, că el e păgân, la care Macarie răspunde: „Pentru asta tot frate îmi eşti, că Tatăl tău este Tatăl meu, e Unul şi Acelaşi pentru amândoi”. Păgânul continuă: „Şi dacă ai şti că, mai sus, ţi-am omorât ucenicul, mi-ai mai zice frate şi mi-ai dori drum bun?”. Sfântul Macarie răspunde: „Şi atunci, tot frate îţi zic şi drum bun îţi doresc, fiindcă înţeleg că te afli pe un drum rău de tot”. Bunătatea pustnicului l-a emoţionat pe preotul păgân, care, după o lungă convorbire, a cerut Botezul şi s-a încreştinat.

De aici se vede limpede cum bunătatea poate face bun pe cel rău şi-l poate atrage la Hristos. Prin scrierile lor, prin spusele lor, prin viaţa lor, Sfinţii ne îndeamnă să ne iertăm unii pe alţii.

Ascultaţi-l acum pe Sfântul Ioan Gură de Aur şi împliniţi-i sfatul:

„Să nu ne supărăm pe cei ce ne fac rău, chiar dacă aceştia sunt cei cărora le-am făcut bine – aceasta este cea mai înaltă filozofie – nici să ne înfuriem pe cei care ne ocărăsc, chiar dacă sunt mai prejos de noi cei care ne insultă, ci, cu bunătate şi blândeţe, să le potolim mânia. Că nu este purtare mai frumoasă şi cu rezultate mai bune ca aceasta”.

Practicarea bunătăţii creştine este mijloc pentru a distruge din suflet patima şi setea de răzbunare, apoi, pentru a păstra buna înţelegere şi armonia. Precum focul topeşte gheaţa, aşa bunătatea dezarmează pe adversar, îi înmoaie inima şi-l aduce la pace. Prin bunătate răul se izolează, gâlceava se curmă, războiul nu ia foc, iar viaţa se înnobilează.

Iubiţii mei,

În societate, întâlnim oameni răutăcioşi, invidioşi, egoişti, dar nu trebuie să-i tratăm cu răzbunare, ci cu bunătate, pentru că ei sunt fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Hristos, care nu pot fi trecuţi cu vederea.

În Epistola către Romani, întâlnim o splendidă învăţătură cu privire la bunătate şi un puternic îndemn să fim mărinimoşi cu cei ce ne jignesc, ne prigonesc sau nedreptăţesc, lăsând apărarea noastră pe seama lui Dumnezeu (Rom. 12, 18-21).

În Evanghelia de astăzi, Hristos Domnul ne spune:

„Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Lc. 6, 31).

Într-acolo trebuie să tindem, încât ocărâţi fiind, să binecuvântăm, prigoniţi fiind, să răbdăm, huliţi fiind, să mângâiem (I Cor. 4, 12-13) şi să luăm aminte că, fiind buni şi iertând pe alţii, ne iertăm pe noi.

Datoria noastră este să ne străduim a ne umple de iubire sfântă concretizată prin acte de bunătate şi compasiune pentru oameni.

Când sufletul omenesc este plin de iubire dumnezeiască, în bucuria lui nesfârşită se întristează şi se roagă cu lacrimi pentru lumea întreagă, ca toţi oamenii să-L poată cunoaşte pe Domnul.

Omul bun şi iertător nu are tihnă atâta vreme cât semenii săi nu sunt întru bucuria iubirii Domnului. Prin bunătate devenim asemenea lui Hristos şi ne facem părtaşi slavei Sale fără de sfârşit. De aceea, şi Sfântul Apostol Pavel ne povăţuieşte:

„Ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, îmbrăcaţi-vă cu bunătate” (Col. 3, 12).

Amin”.

Legaturi: